Dramaturgul si poetul Marin Sorescu s-a impus ca nume de referinta si totodata ca reper

in evolutia poeziei si dramaturgiei romanesti. Acesta apartine dramaturgiei postbelice,

generatiei ,,60”, fiind considerat de Eugen Simion un poet ,,ironist si fantezist” un poet ce
“mediteaza la ce scrie si ce scrie invaluind sublimul, grotescul, si tragicul in plasa fina a ironiei”.
Desi cunoscut ca poet teatrul lui Marin Sorescu completeaza personalitatea artistului fara a fi
un teatru poetic.

Parabola Iona face parte din volumul Setea muntelui de sare impreuna cu Paraclisierul si
Matca. Opera este subintitulata ,,tragedie in patru tablouri”. Termenul tragedie nu are in acest
context sensul conferit de antici. Aici tragedia este inteleasa in sens existential ca lupta a
individului cu destinul si incercarea de a-l infrunta, incercarea de a se gasi pe sine, de a-si defini
fiinta. Titlul trilogiei setea muntelui de sare este o metafora care sugereaza ideea ca de setea
adevar de cunoastere si de comunicare sunt caile de care omul are nevoie pentru a iesi din
absurdul vietii, din automatismul existentei.

Iona de Marin Sorescu apartine teatrului modern unde nu se mai pastreaza distinctiile
dintre speciile traditionale ale dramaturgiel. Eliberarea de formele dramaturgiei traditionale se
manifesta prin mai multe aspecte: alaturarea comicului si a tragicului, preferinta pentru
parabola si teatrul absurdului, tema singuratatii, disparitia dialogului si folosirea monologului
dialogat, valorificarea si reinterpretarea unor mituri, lipsa conflictului, incalcarea succesiunii
temporale si spatiale, timpul si spatiul cu valoare simbolica

Elementele de hipotext/ sursele de inspiraţie sunt mitul biblic al lui Iona, teatrul lui
Eugen Ionescu şi opera lui Albert Camus. Drama Iona are la origine cunoscutul mit biblic al lui
Iona, fiul lui Amitai. Iona este însărcinat să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu în cetatea
Ninive, căci păcatele omenirii ajunseseră până la cer. Iona acceptă misiunea, dar se răzgândeşte
şi se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu îl pedepseşte pentru nesupunere,
trimiţând un vânt ceresc care provoacă o furtună pe mare. Iona „se coborâse în fundul corabiei,
se culcase şi adormise”. Căpitanul navigatorilor l-a sculat şi i-a zis: „...strigă către Dumnezeul
tău, poate el îşi va aduce aminte de noi, ca să nu pierim...!” Simţindu-se vinovat, Iona îndeamnă
pe corăbieri: „Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi ea se va potoli, căci ştiu bine că din pricina
mea s-a pornit peste voi această vijelie”. După aruncarea lui Iona în mare, „...s-a potolit urgia
(...); şi Dumnezeu a dat poruncă unui peşte mare să înghită pe Iona; şi a stat Iona în pântecele
peştelui trei zile şi trei nopţi.” Pe când „i se sfârşea duhul“, Iona şi-a adus aminte de Dumnezeu,
rugându-se să-l mântuiască: „Apele m-au învăluit pe de-a întregul, adâncul m-a împresurat,
iarba mării s-a încolăcit în jurul capului meu. (...) Dar eu îţi voi aduce Ţie jertfe cu glas de laudă
şi toate făgăduinţele mele le voi împlini, căci mântuirea vine de la Domnul...!” După trei zile şi
trei nopţi petrecute în burta peştelui în pocăinţă, „Domnul a poruncit peştelui şi peştele a vărsat
pe Iona pe uscat”. S-a dus apoi în cetatea Ninive cu al Domnului Cuvânt.

Subiectul acestei fabule biblice se întâlneşte în piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext,
personajul deosebindu-se de biblicul Iona prin aceea că acesta din urmă este înghiţit de chit
pentru că voia să fugă de o misiune, pe când eroul lui Marin Sorescu nu săvârşise niciun păcat,
se afla încă de la început „în gura peştelui” şi nici nu are posibilitatea eliberării în fapt.
 Elementul hipertext – opera rezultantă este un teatru de idei, cu accepţii mistice,
politice, freudiene, absurd existenţialist; un teatru neretoric deoarece „textele au curajul de a
se dispensa de osatura convenţională, cea care generează acea «teatralitate» comodă gândirii
şi receptării, dar prăfuită” (Maria von Ostfelden).

Titlul ar putea fi interpretat ca fiind format din particula io (domnul, stăpânul) şi na, cu
sensul familiar al lui ia, denumind personajul eponim care apare într-o triplă ipostază: pescar,
călător şi auditoriu (ia, Doamne, pe robul tău!). În ebraică iona înseamnă porumbel, pasăre ce
asimilează simbolul libertăţii, idee grefată pe discursul dramatic.

Tema ilustrează conflictul interior - strigătul tragic al individului însingurat, care face

eforturi disperate de a-şi regăsi identitatea, neputinţa eroului de a înainta pe calea libertăţii şi a
asumării propriului destin, raportul dintre individ şi societate, dintre libertate şi necesitate,
dintre sens şi nonsens, ca problematică filozofică existenţială, criza comunicării etc. Niste
secvente definitorii pentru ilustrarea solitudinii personajului sunt pe de o parte acelea in care
Iona isi pierde ecoul , iar pe de alta parte, scena in caee protagonistul scrie un bilet cu propriul
sange. El incearca astfel sa gaseasca salvarea intr-un gest disperat asemeni naufragiatilor.
Faptul ca tot el este cel ce gaseste biletul accentueaza sentimentul acut de singuratate.

Rema cuprinde patru tablouri aflate în raport de simetrie prin locaţia diegetică: I-IV
afară; II-III înăuntru. De-a lungul celor patru tablouri, Iona dă naştere la interogaţii existenţiale
grave, privitoare la viaţă, moarte, singurătate, destin; prin această trăsătură, ea se încadrează în
teatrul de idei devenind un adevărat poem dramatic al neliniştii metafizice. Autorul renunţă la
convenţiile de compoziţie ale textului dramatic – acţiune, dinamism, dialoguri care determină
evoluţia acţiunii. Spaţiul dramatic este virtual, mimetic, simbolic, iar cel diegetic în burta
chitului, pe o plajă. Timpul diegetic este atemporal, suspendat, cel dramatic, textual, este
prezentul, iar cel de spectacol durează cam două ore. Spaţiul e un sistem concetric, moticul
central fiind cel al labirintului „simbolizând drumul cunoaşterii de sine, sinonim cu lupta
împotriva propriei singurătăţi, un drum către perfecţiune (conform Marian Popescu).

Prin tehnica monologului dialogat, autorul evidenţiază mişcarea sufletească a

personajului, care „ca orice om foarte singur, vorbeşte tare, cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi
răspunde, se comportă tot timpul ca şi când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se
strânge după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice”.

În tabloul I, apa e simbolizată prin nişte cercuri trasate cu creta, motivul cercului
sugerând limitarea, imposibilitatea personajului de a-şi depăşi condiţia; în acelaşi sens,
peştişorii care înoată în acvariu ar putea face trimitere la incapacitatea omului obişnuit de a
înţelege că trăieşte într-un spaţiu limitat. In tabloul al II-lea, pântecele uriaş care se închide şi
se deschide ritmic poate fi un simbol al destinului implacabil. În tabloul al III-lea, mica moară de
vânt poate fi un simbol al trecerii fără sfârşit, iar în tabloul al IV-lea, „ceva nisipos” desemnează
un univers degradat, un simulacru de plajă pe care Iona îşi doreşte să poată respira aerul
nesfârşit şi curat al mării. Scena înfăţişează nenumărate burţi de peşte, unele despicate, altele
aşteptând să fie despicate, într-o încercare de eliberare mereu sortită eşecului.
 Aşadar, Iona e prizonier, înghiţit de o balenă. Soarta lui accentuează una dintre temele
fundamentale ale dramaturgiei moderne – lupta cu moartea. Neacceptând destinul ca pe o
fatalitate, Iona se zbate pentru a ieşi din această situaţie, pentru a găsi o soluţie, reflectând, pe
măsură ce înaintează, asupra condiţiei umane, a raportului om – divinitate, a iubirii. Prin
aplecarea înspre sine, personajul încearcă să refacă elementele caracteristice unei realităţi
familiare, în plină atmosferă absurdă. Spintecând burta balenei, pentru a găsi o ieşire, Iona intră
în spaţii din ce în ce mai limitative, iar gestul său se dovedeşte inutil, pentru că absurdul nu are
şi nu poate avea soluţii raţionale.

Orizontul lui Iona se defineşte ca „un şir nesfârşit de burţi”, sugerând, simbolic, limitarea
condiţiei umane. Iona însuşi vorbeşte despre existenţa umană ca despre un eşec: „ne scapă
mereu câte ceva din viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu”.

Iona nu este un personaj tipic pentru un text dramatic. De altfel, în condiţiile în care
întregul text nu reliefează o acţiune, ci urmăreşte evoluţia unor stări sufleteşti, conflictul devine
atipic, interiorizat. Iona îşi încheie căutarea mării şi a nadei „celei mari” printr-un gest decisiv.
Înţelegând că nu demersul cunoaşterii sau al depăşirii limitelor proprii este greşit, ci modul în
care este acesta condus, Iona îndreaptă cuţitul cu care spintecase burţile de balenă spre propria
burtă: „Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă. […] E
invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează
dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur.”

Gestul final al lui Iona a fost interpretat în mai multe moduri: poate sugera dubla
identitate a individului în labirintul vieţii – jucărie a destinului (prizonier în burţile succesive),
dar şi destin propriu-zis (Iona îşi spintecă burta într-un gest care afirmă libertatea absolută a
oricărui individ). S-a afirmat (Eugen Simion) că sinuciderea nu este, în cazul lui Iona, o soluţie a
ieşirii din „comedia existenţei”, cum este în cazul eroilor lui A. Camus. Pe eroul lui Marin
Sorescu îl preocupă posibilitatea ieşirii din „ceva”, o dată născut, iar personajul fiind convins că
moartea nu e decât un prag simbolic, „un nou capăt de drum”.

În esenţă, nu atât asumarea morţii ca rezolvare a unui destin limitat contează, cât mai
ales afirmarea revoltei ca atitudine polemică faţă de un destin insumabil. Tragicul nu rezidă în
moartea propriu-zisă, ci în curajul confruntării destinului propriu (omul – jucărie a destinului) cu
destinul lumii. Regăsirea identităţii („Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona”) este echivalentă
cu descoperirea unui adevăr simplu: oricât de limitativă ar fi condiţia umană, omul e liber atât
timp cât se descoperă/cunoaşte pe sine. Imposibilitatea de a se da un singur răspuns acestui act
susţinând o altă caracteristică a teatrului modern: pluralitatea sensurilor, finalul deschis
interpretărilor.

Piesa lui Marin Sorescu propune cititorului un conflict atipic şi un personaj original.
Caracterul simbolic al situaţiilor reprezentate susţine caracterul de metaforă scenică al
textului, structurat sub forma unui amplu monolog dedublat. Minimalizarea decorurilor,
simplitatea gesturilor personajului, care trăieşte exclusiv la nivel interior, transformă piesa lui
Marin Sorescu într-o parabolă - amplă meditaţie pe tema destinului uman - şi accentuează
ideea că „O tehnică a ambiguităţii […] face ca faptele să poată fi interpretate în mai multe
feluri” (Eugen Simion, Scriitori români de azi), ceea ce îi conferă şi caracter de operă deschisă.

Această dramă este o parabolă, deoarece printr-o alegorie, adică un şir de metafore,
Sorescu oferă o pildă de viaţă, din care omul simplu să înveţe că totdeauna puterea, energia şi
soluţia de a ieşi dintr-o situaţie-limită se află numai în sine, în propria capacitate de
supravieţuire. 

Ca instanţă dramatică, Iona este personaj principal, datorită ocurenţei sale pe

parcursul întregului discurs dramatic; protagonist deoarece diegeza gravitează în jurul lui;
tridimensional deoarce portetul său global se întregeşte pe parcusrul operei; eponim deoarece
se regăseşte în titlul operei; central deoarece lui îi revine rolul de a transmite mesajul operei;
generic, reprezentând un caracter; dedublat; proteic deoarece beneficiază de mai multe
ipostazieri, actor textual şi metatextual.

Ca referent uman beneficiază de un crochiu de portret fizic – prosopografie – în tablul

IV, autorul reţine doar aspectul „barba lui Iona” şi de un portret moral – ethopee – realizat
îniţial prin caracterizare directă în didascalii: „(Nepăsător)”, „(Înţelept)”, „(Explicativ)”,
„(Concesiv)”, „(Curios)”, „(Trist)”, „(Meditatic)”, „(Ironic)”, „(Iluminat)” etc. Iona este un raţional,
are vocaţia singurătăţii, unciul scop fiind de a se naşte mereu pentru a deveni un alt Iona, spre
a-şi asuma destinul. Descoperă că cel care pescuieşte este pescuit la rândul său.

Reflectează asupra unor probleme legate de progres, existenţialism, soartă, viaţă,

sentimente, înţelepciune, nerăbdare în faţa destinului, prihologia generaţiilor, urzeşte planuri
de viaţă. El nu disperă în ciuda situaţiei limită în care se află, îşi păstrează umorul. Ideile sunt
enumerate într-un mod sentenţios, pe un ton grav şi ironic evidenţiindu-i superioritatea. Iona,
pescar pasionat, întruchipează omul obişnuit ce năzuieşte în viaţă spre libertate, aspiraţie şi
iluzie, idealuri simbolizate de marea care-l fascinează. El încearcă să-şi controleze destinul, să-l
refacă. Gestul sinuciderii şi simbolul luminii din final sunt o încercare de împăcare a omului
singur cu omenirea întreagă, o salvare prin cunoaşterea de sine, ca forţă purificatoare a
spiritului, ca o primenire sufletească.

În concluzie, în parabola Iona, Marin Sorescu adânceşte multitudinea simbolurilor prin

ambiguitate, ironie şi limbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui Eugen Simion: „Când un poet scrie
teatru, este aproape sigur că piesele lui sunt nişte metafore dezvoltate. Marin Sorescu face
excepţie, piesele lui nu intră în categoria incertă a teatrului poetic, deşi, prin tensiunea ideilor şi
traducerea unor atitudini umane în simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism şi nici de
dramatism. Iona, Paracliserul şi Matca sunt opere dramatice în sensul nou, pe care îl dau
termenului scriitorii moderni de genul Beckett sau Ionesco: o căutare spirituală".

Iona aduce o înnoire radicală în teatrul românesc. Renunţarea la concretul istoric,

situarea în atemporal, deschiderea spre arhetipal şi spre general-uman, rescrierea mitului biblic
cu trimiteri spre actualitate sunt tot atâtea trăsături ale teatrului modern. Sensul ultim al
textului este că singura cale de a-ţi proiecta viitorul este conştinetizarea trecutului.