Frunză Casandra

Gr. II.

Procesele de la Nürnberg
Procesele de la Nürnberg au fost o serie de procese celebre pentru faptul că, în cadrul
lor, au fost inculpați importanți membri ai conducerii politice, militare și economice
a Germaniei Naziste. Procesele au avut loc între 1945 și 1949 în
orașul Nürnberg, Germania, în Palatul de Justiție din Nürnberg. Primul și cel mai
cunoscut dintre aceste procese a fost Procesul Principalilor Criminali de Război în
fața Tribunalului Militar Internațional (TMI), în care au fost judecați 24 dintre cei mai
importanți lideri ai Germaniei naziste, atât capturați cât și în contumacie. Dezbaterile
procesului s-au ținut între 20 noiembrie 1945 și 1 octombrie 1946. Al doilea set de
procese ale unor criminali de război mai puțin importanți a avut loc conform Legii nr. 10
a Consiliului de Control la Tribunalele militare de la Nürnberg (TMN), printre
care Procesul medicilor și Procesul judecătorilor. Acest articol tratează în principal TMI;
vezi articolul separat despre TMN pentru detalii privind acele procese.

Originea
Documente publicate la Londra la 2 ianuarie 2006 de Ministerul de Război britanic arată
că încă din decembrie 1942 guvernul britanic discutase politica de pedepsire a
conducătorilor naziști în eventualitatea capturării acestora. Prim-ministrul
britanic Winston Churchill se exprimase atunci în favoarea execuțiilor sumare pentru
evitarea obstacolelor juridice, dar a fost determinat de conducerea Statelor Unite să
renunțe la idee. La finele lui 1943, la summitul tripartit ținut la Teheran, conducătorul
sovietic, Stalin, a propus executarea a 50.000 - 100.000 de ofițeri superiori germani.
Crezând că Stalin glumește, președintele american Roosevelt a „glumit” și el, spunând
că poate 49.000 ar fi suficienți. Churchill a denunțat ideea „execuției cu sânge rece a
soldaților care au luptat pentru țara lor”. A adăugat însă că criminalii de război trebuie
să plătească pentru crimele lor și că, în conformitate cu Documentul de la Moscova pe
care-l scrisese el însuși, aceștia ar trebui să fie judecați în locul unde s-au comis
crimele. Churchill s-a opus ferm execuțiilor „în scopuri politice”. [1] [2]
Ministrul american al finanțelor, Henry Morgenthau Jr., a propus un plan
pentru denazificarea totală a Germaniei, plan cunoscut ca „planul Morgenthau”. Acest
plan prevedea dezindustrializarea forțată a Germaniei, însoțită de impunerea muncii
forțate, precum și a altor măsuri draconice, ca o ripostă la cele plănuite de naziști pentru
Europa de Est. Atât Churchill cât și Roosevelt au susținut planul Morgenthau și au
încercat obținerea autorizării lui la Conferința din Quebec din septembrie 1944. Uniunea
Sovietică a anunțat însă că preferă un proces juridic. Detalii ale planului, date
publicității, au stârnit proteste de amploare. Văzând dezaprobarea publică, Roosevelt a
renunțat la plan, dar nu a adoptat o poziție alternativă. Eșecul planului Morgenthau a
făcut necesar un plan alternativ pentru a soluționa problema conducătorilor naziști.
Planul pentru „judecarea criminalilor de război din Europa” a fost elaborat de ministrul
american al apărării Henry L. Stimson și de subalternii săi din minister. Roosevelt a
murit în aprilie 1945. Noul președinte, Harry S. Truman, a aprobat opțiunea judiciară.
După negocieri între SUA, Regatul Unit, URSS și Franța au fost stabilite detaliile
proceselor penale, care urmau să înceapă la 20 noiembrie 1945, în orașul Nürnberg.
 Înființarea Tribunalului de la Nürnber
La întâlnirile de la Teheran (1943), Ialta (1945) și Potsdam (1945), cele trei mari puteri
din timpul războiului, Statele Unite, Uniunea Sovietică și Regatul Unit, au convenit
asupra pedepselor care urmau să fie aplicate celor vinovați de crime de război și crime
împotriva umanității în timpul celui de al doilea război mondial. Franța a primit și ea un
loc în tribunale.
Carta de la Londra, emisă la 8 august 1945, a constituit baza legală a Tribunalului de la
Nürnberg. Acest document a limitat procesul la „pedepsirea principalilor criminali de
război din țările europene ale Axei”. Aproximativ 200 de inculpați germani au fost
judecați la Nürnberg pentru crime de război și 1.600 de alte persoane au fost judecate
prin modalitățile tradiționale ale justiției militare. Jurisdicția tribunalelor a fost definită
de Instrumentul de Capitulare a Germaniei. Conform acestui document, autoritatea
politică pentru Germania fusese transferată Consiliului Aliat de Control, care, având
putere suverană asupra Germaniei, putea decide pedepsirea pentru încălcarea
legislației internaționale și a legilor războiului. Întrucât competența i-a fost limitată la
încălcarea legilor de război, tribunalul de la Nürenberg nu a avut jurisdicție asupra
crimelor comise înainte de 1 septembrie 1939, data declanșării războiului mondial.
Limitarea judecării și pedepsirii de către tribunalul internațional la personalul țărilor Axei
a dus la acuzații că ar fi fost vorba de așa-zisa „justiție a învingătorului” și că crimele de
război comise de Aliați nu au putut fi judecate la rândul lor. Este, însă, obișnuit ca
forțele armate ale unei țări civilizate[3] să furnizeze soldaților ghiduri detaliate privind
ceea ce este permis sau nu potrivit codului militar respectiv. Acestea conțin și obligațiile
în baza tratatelor internaționale și cutumele războiului. De exemplu, la procesul lui Otto
Skorzeny, apărarea acestuia s-a bazat pe manualul publicat de ministerul american al
apărării, din 1 octombrie 1940, și din manualul soldatului american.[4] Dacă un membru
al forțelor armate încalcă propriul cod militar, acesta poate compărea ca inculpat în fața
unei curți marțiale. În urma încălcării unor prevederi ale codului militar, membrii forțelor
armate aliate au putut fi și au și fost judecați, ca de exemplu, la procesul Masacrului de
la Biscari. Capitularea necondiționată a puterilor Axei a fost neobișnuită și a dus
nemijlocit la constituirea tribunalelor internaționale. De regulă, războaiele internaționale
se termină condiționat și tratamentul suspecților de crime de război este stipulat în
tratatul de pace. În majoritatea cazurilor, cei care nu sunt prizonieri de război sunt
judecați conform propriului sistem judiciar dacă sunt suspecți de crime de război – cum
s-a întâmplat în Războiul de continuare care a dus la Procesele de război din Finlanda.
Limitând atribuțiile tribunalului internațional la judecarea suspecților de crime de război
din țările Axei, Aliații acționau în cadrul normelor internaționale în vigoare.
 Locul desfășurării proceselor
Uniunea Sovietică a dorit ca procesele să se desfășoare la Berlin. În cele din urmă s-a
optat pentru Nürnberg, din câteva motive:

 Era localizat în zona americană (în acel moment, Germania era împărțită în
patru zone de ocupație).
 Palatul de justiție era spațios și neavariat (unul dintre puținele edificii rămase
intacte după bombardamentele aliate intense asupra Germaniei). Complexul
avea și o închisoare mare.
 Întrucât fusese orașul congreselor partidului nazist („Reichsparteitag”),
alegerea orașului Nürnberg avea și o valoare simbolică, prin transformarea
lui în locul judecării conducerii Partidului Nazist.
S-a mai convenit ca Franța să găzduiască sediul permanent al Tribunalului militar
internațional și ca primul proces (au fost planificate mai multe) să aibă loc la Nürnberg.
Din cauza Războiului Rece, nu au mai avut loc alte procese în fața Tribunalului militar
internațional.
Participanți[modificare | modificare sursă]
Fiecare dintre cele patru țări a dat câte un judecător principal și un locțiitor, precum și
procurori. Judecătorii au fost:

 Colonelul Sir Geoffrey Lawrence, judecător principal britanic și președinte

 Sir William Norman Birkett, judecător britanic locțiitor
 Francis Biddle, judecător principal american
 John Parker, judecător american locțiitor
 Henri Donnedieu de Vabres, judecător principal francez
 Robert Falco, judecător francez locțiitor
 general-maior Iona Nikicenko, judecător principal sovietic
 locotenent-colonel Aleksandr Volcikov, judecător sovietic locțiitor
Principalii procurori au fost Robert H. Jackson pentru Statele Unite, Sir Hartley
Shawcross pentru Regatul Unit, general-locotenentul Roman A.
Rudenko pentru Uniunea Sovietică, François de Menthon și Auguste Champetier de
Ribes pentru Franța. Jackson era asistat de avocatul Telford Taylor, iar Shawcross era
asistat de maiorul David Maxwell-Fyfe și de John Wheeler-Bennett. Shawcross a
recrutat și un tânăr avocat pledant, Anthony Marreco, fiul unui prieten, pentru a ajuta
echipa britanică sa facă față la volumul mare de muncă ce a urmat. Robert Falco era un
judecător cu experiență, cu multe procese la activ în Franța.
 Procesul principal
Tribunalul militar internațional a fost inaugurat la 18 octombrie 1945, în clădirea Curții
Supreme, la Berlin. Prima sesiune a fost prezidată de judecătorul sovietic, Nikicenko.
Procurorii au inițiat inculparea a 24 de criminali de război și șase organizații criminale:
conducerea Partidului Nazist, a Schutzstaffel (SS) și Sicherheitsdienst (SD), a Gestapo-
ului, a Sturmabteilung (SA) și a Înaltului Comandament al Armatei Germane (OKW).
Capetele de acuzare au fost:

1. Participarea la un plan comun sau a unei conspirații pentru comiterea

de crime împotriva păcii;
2. Plănuirea, inițierea și susținerea de războaie de agresiune și alte crime
împotriva păcii;
3. Crime de război;
4. Crime împotriva umanității.
Cei 24 de inculpați au fost:
"N" Nevinovat      "V" acuzat și găsit vinovat      "º" Neacuzat
Nume   Cap de acuzare Sentință     Note
  1     2     3     4        

Successor al lui Hess ca secretar al Partidului Nazist.

N º V V Moarte Condamnat la moarte în absență, rămășițele sale au fost
găsite în 1972.[5]

Martin Bormann
Din 1943 amiral al marinei de război a Germaniei;
succesorul lui Raeder. Inițiator al operațiunilor U-boot,
submarinele militare. A devenit președintele Germaniei
după sinuciderea lui Hitler[6]. Ca dovadă prezentată la
procesul lui Karl Dönitz privind ordinele date flotelor de
submarine prin care era încălcat Tratatul naval de la
N V V º 10 ani Londra, amiralul Chester Nimitz a afirmat că războiul
submarin nerestricționat a fost executat și în Oceanul
Pacific de Statele Unite din prima zi a intrării acestei țări
în război. Dönitz a fost găsit vinovat de încălcarea celui
de-al doilea Tratat naval de la Londra, din 1936, dar
Karl Dönitz
sentința nu a fost pronunțată în baza încălcării normelor
internaționale privind războiul submarin.[7][8]
 Juristul-șef al Germaniei naziste între 1933-1945 și
guvernator general al „guvernământului”
N º V V Moarte
din Polonia ocupată de Germania, între 1939-1945. Și-a
cerut iertare[9].

Hans Frank

Ministrul de Interne al lui Hitler între 1933-1943 și

N V V V Moarte protector al Boemiei-Moraviei, 1943-1945. A
scris legile rasiale de la Nürnberg.[10]

Wilhelm Frick

Comentator radio popular, șef al diviziei de știri din

N N N º Achitat ministerul nazist al propagandei. Judecat în locul
lui Joseph Goebbels[11].

Hans Fritzsche

Ministrul economiei în Germania nazistă. Succesorul lui

Închisoare
N V V V Hjalmar Schacht ca președinte al Reichsbank. Eliberat
pe viață
pe motiv de boală la 16 mai 1957[12]

Walther Funk

Reichsmarschall, Comandantul aviației

militare, Luftwaffe 1935-1945; șeful planului pe 4 ani
V V V V Moarte
între 1936-1945 și al câtorva departamente din SS. S-a
sinucis în noaptea de dinaintea execuției.[13]

Hermann Göring
V V N N Închisoare Adjunctul lui Hitler în ierarhia Partidului Nazist; a
pe viață zburat în Scoția în 1941 în încercarea de a face pace
separată cu Marea Britanie. Închis după proces la
închisoarea Spandau (Berlin); s-a sinucis în 1987.[14]
Rudolf Hess

Wehrmacht general-colonel, subordonatul lui Keitel și

șef al diviziei Operațiuni a OKW (Înaltul comandament
V V V V Moarte
al armatei) între 1938-
1945. http://avalon.law.yale.edu/imt/judjodl.asp]

Alfred Jodl

Liderul SS cu cel mai înalt grad care a supraviețuit. Șef

al RSHA 1943-45, organizația-umbrelă a polițiilor și
N º V V Moarte serviciilor de informație din Germania nazistă. I-au fost
subordonate organizațiile Einsatzgruppen și
câteva lagăre de concentrare. [7]

Ernst
Kaltenbrunner

Șef al Oberkommando der Wehrmacht (OKW), 1938-

V V V V Moarte
1945.[8]

Wilhelm Keitel

Mare industriaș nazist. Directorul general al concernului

Krupp AG (din industria oțelului), 1912-45. A fost
considerat inapt de participare la proces din motive
medicale. Procurorii au încercat inculparea fiului său,
Alfried (care a condus Krupp în numele tatălui său în
N N N N ----
timpul războiului), dar judecătorii au respins cererea,
deoarece era prea aproape de data procesului. Alfried a
fost judecat într-alt proces la Nürnberg pentru folosirea
muncii sclavilor. Astfel, Alfried a evitat o posibilă
Gustav Krupp von
condamnare la moarte.
Bohlen und
Halbach
 Șef al DAF, Frontul German al Muncii. S-a sinucis la 25
N N N N ----
octombrie 1945, înainte de începerea procesului.

Robert Ley

Ministru de externe între 1932-1938, predecesor al

lui Ribbentrop. Ulterior, protector
V V V V 15 ani al Boemiei și Moraviei între 1939-43. A demisionat în
1943 în urma unor dispute cu Hitler. Eliberat pe motiv
de boală la 6 noiembrie 1954[15].

Baronul Konstantin
von Neurath

Cancelar al Germaniei în 1932 și vicecancelar sub

Hitler, în 1933-1934. Ambasador în Austria între 1934-
38 și ambasador în Turcia între 1939-1944. Deși a fost
achitat la Nürnberg, von Papen a fost reclasificat ca
N N º º Achitat
criminal de război în 1947 de un tribunal german de
denazificare și condamnat la opt ani muncă forțată. A
fost achitat în urma unui recurs, după ispășirea a doi ani
din pedeapsă.[16]
Franz von Papen

Comandant al marinei militare între 1928 și 1943, când

Închisoare
V V V º s-a pensionat, lăsându-i locul lui Dönitz. Eliberat pe
pe viață
motiv de boală la 26 septembrie 1955[17].

Erich Raeder
V V V V Moarte Ambasador plenipotențiar, 1935-1936. Ambasador în
Regatul Unit între 1936-1938. Ministru de externe al
Germaniei între 1938-1945.[18]
Joachim von
Ribbentrop

Ideolog șef al Partidului Nazist și teoretician al tezelor

V V V V Moarte rasiste. Ulterior, ministrul Teritoriilor de Est Ocupate,
1941-1945.[19]

Alfred Rosenberg

Gauleiter al Turingiei între 1927-1945. Plenipotențiar al

N N V V Moarte
programului nazist de muncă forțată între 1942-1945.[20]

Fritz Sauckel

Important bancher și economist. Înainte de război,

președinte al băncii naționale, Reichsbank, între 1923-
N N º º Achitat 1930 și 1933-1938, și ministrul economiei, între 1934-
1937. A recunoscut că a încălcat Tratatul de la
Versailles.[21]

Dr. Hjalmar
Schacht

Șef al organizației naziste de tineret, Hitlerjugend, între

1933 și 1940, Gauleiter al Vienei între 1940-1943.
N º º V 20 de ani
Condamnat la 20 de ani de închisoare, pe care i-a
executat în întregime.[22]

Baldur von
Schirach
 Arhitect al Anschlussului și pentru scurt timp, în 1938,
cancelar al Austriei. Adjunct al lui Frank în Polonia,
N V V V Moarte
1939-1940. Ulterior, comisar al Reich-ului pentru
Olanda ocupată, între 1940-1945. Și-a cerut iertare.[23]

Arthur Seyss-
Inquart

Arhitectul favorit al lui Hitler și prietenul personal al lui;

ministru al înarmării, din 1942. În această funcție, avea
N N V V 20 de ani
responsabilitatea supremă pentru folosirea sclavilor
aduși din teritoriile ocupate în producția de armament.[24]

Albert Speer

Gauleiter al Franconiei, 1922-1945. A instigat la ură și

N º º V Moarte omoruri împotriva evreilor prin săptămânalul său de
propagandă nazistă, Der Stürmer.[25]

Julius Streicher

"N" nevinovat       "V" acuzat și găsit vinovat      "º" Neacuzat

De-a lungul proceselor, mai ales între ianuarie și iulie 1946, inculpații și unii dintre
martori au fost examinați de psihiatrul american Leon Goldensohn. Notele sale privind
atitudinea și personalitatea inculpaților s-au păstrat. Sentințele capitale au fost
executate la 16 octombrie 1946 prin spânzurare[26], prin metoda de cădere standard și
nu prin cădere lungă.[27][28] Judecătorii francezi au propus folosirea unui pluton de
execuție pentru condamnații militari, potrivit cutumei sentințelor pronunțate de curțile
marțiale, dar Biddle și judecătorii sovietici s-au opus. Aceștia au susținut că ofițerii își
violaseră etica militară și nu erau demni de moartea, considerată demnă, în fața
plutonului de execuție. Prizonierii condamnați la închisoare au fost transferați în 1947 la
închisoarea Spandau (Berlin).
Definiția a ceea ce constituie crimă de război este stipulată în Principiile Nürnberg,
document creat ca rezultat al procesului. Experimentele medicale efectuate de medicii
germani au dus la redactarea Codului Nürnberg pentru a controla viitoarele procese
privind experimentele medicale efectuate pe oameni, inclusiv Procesul medicilor.
Dintre organizații, următoarele nu au fost găsite vinovate:

 Reichsregierung (guvernul central),

 Oberkommando (comandamentul militar suprem) und Generalstab der
Wehrmacht (statul major al armatei).
 Influența asupra dezvoltării legislației penale
internaționale
Procesele de la Nürnberg au avut o mare influență asupra dezvoltării legislației penale
internaționale. Comisia Juridică Internațională, acționând la cererea Adunării Generale
a Națiunilor Unite, a publicat în 1950 raportul Principii ale legii internaționale
recunoscute în Carta Tribunalului de la Nürnberg și în judecata tribunalului . Influența
tribunalului reiese și din propunerile de înființare a unei instanțe penale internaționale și
în elaborarea codurilor penale internaționale, pregătite ulterior de Comisia Juridică
Internațională.
O parte din argumentele apărării au fost că unele tratate nu fuseseră semnate de
puterile Axei și că, în consecință, nu erau obligate să le respecte. Această problemă a
fost tratată în judecarea crimelor de război și a crimelor împotriva umanității care
conține o extindere a cutumelor: "Convenția de la Haga din 1907 stipula explicit că
intenționează 'să revizuiască legile generale și cutumele războiului,' cărora astfel le
recunoștea existența, dar până în 1939 aceste reguli trecute în Convenție erau
recunoscute de toate națiunile civilizate, și erau privite ca fiind o declarație a legilor și
cutumelor războiului referite în Articolul 6 (b) al Chartei de la Londra.". Pe planul
legislației internaționale, consecința este că, dacă este semnat de un număr suficient de
țări și este în vigoare de suficient de mult timp, atunci tratatul poate fi interpretat ca
obligatoriu pentru toate statele, nu numai de statele care l-au semnat la început. Acesta
este un aspect juridic foarte controversat în dreptul internațional și încă viu dezbătut în
publicațiile de specialitate.
Procesele de la Nürnberg au inițiat o mișcare pentru stabilirea imediată a unei instanțe
penale internaționale, conducând în cele din urmă după peste cincizeci de ani la
adoptarea Statutului Tribunalului Penal Internațional.

 Concluziile proceselor de la Nürnberg au servit la elaborarea următoarelor

acte:
o Convenția privind genocidul, 1948.
o Declarația Universală a Drepturilor Omului, 1948.
o Convenția privind Abolirea Prescrierii Crimelor de Război și
Crimelor Împotriva Umanității, 1968.
o Convenția de la Geneva asupra Legilor și Cutumelor de Război,
1949 cu protocoalele sale adiționale din 1977.

Valabilitatea instanței
Validitatea tribunalului a fost contestată în multiple rânduri, pe diverse considerente:

 Inculpații nu au avut drept la recurs și nu au putut afecta selecția

judecătorilor. S-a argumentat că, întrucât judecătorii au fost numiți de
învingători, tribunalul nu a fost imparțial și nu poate fi privit ca tribunal în
adevăratul sens al cuvântului. A. L. Goodhart, profesor la Oxford, se opunea
acestui punct de vedere, scriind:
„Oricât de atractiv ar părea în teorie, acest argument ignoră faptul că se opune
practicii aplicării legilor în orice țară. Dacă ar fi fost așa, atunci niciun spion nu ar
fi putut fi judecat, deoarece cazul său este mereu analizat de judecătorii care
reprezintă țara inamică. Totuși, nimeni nu a argumentat vreodată că în
asemenea cazuri este necesar ca judecătorii să fie neutri. Prizonierul are dreptul
să ceară ca judecătorii săi să fie corecți, dar nu ca ei să fie neutri. Același
principiu este aplicabil și în legea penală obișnuită, întrucât 'un hoț nu se poate
plânge că este judecat de un juriu format din oameni cinstiți”. 

 Judecătorul sovietic principal, Nikicenko, luase parte la procesele

politice înscenate de Stalin în 1936-1938.

 Una dintre acuzații, formulată împotriva lui Keitel, Jodl și Ribbentrop,

includea conspirația în vederea comiterii în 1939 a agresiunii
împotriva Poloniei. Protocoalele secrete ale Pactului Molotov-Ribbentrop,
din 23 August 1939, propuneau împărțirea Poloniei între germani și
sovietici (ceea ce s-a și întâmplat în Septembrie 1939); totuși, liderii
sovietici nu au fost judecați pentru aceeași conspirație. În schimb,
tribunalul a declarat că protocoalele secrete ale Pactului de Neagresiune
erau un fals.

 În 1915, Puterile Aliate, Marea Britanie, Franța, și Rusia, au dat o

declarație în care, pentru prima dată, un guvern străin (Înalta Poartă) a
fost acuzat de comiterea unei „crime împotriva umanității”. Se putea
argumenta că abia când fraza a fost dezvoltată în Carta de la Londra,
aceasta a căpătat sens. Întrucât definiția Cartei de la Londra în ce
privește definiția unei crime împotriva umanității era necunoscută la data
comiterii crimei, se putea argumenta că legea era retroactivă și încălca
principiile interzicerii legilor ex post facto și a principiului din legea
penală nullum crimen, nulla poena sine praevia lege poenali.

 Procesele s-au desfășurat sub propriile reguli ale dovezilor; rechizitoriile

au fost elaborate ex post facto și nu s-au bazat pe legea vreunei țări;
apărarea tu quoque a fost interzisă. Articolul 19 al Cartei Tribunalului
Militar Internațional de la Nürnberg specifica:
„Tribunalul nu va fi obligat să urmeze reguli tehnice pentru dovezi. Va adopta și
va aplica, atât cât este posibil, o procedură expeditivă și nontehnică și va admite
orice dovezi va considera că au valoare probativă”.
Un judecător al Curții Supreme de Justiție a SUA, Harlan Fiske Stone, a afirmat
că procesele de la Nürnberg că au fost o înscenare. „[Procurorul șef american]
Jackson conduce la Nürnberg un linșaj la nivel înalt”, scria Fiske Stone. „Nu mă
deranjează ce le face naziștilor, dar nu-mi place să văd că pretinde că ceea ce
conduce el este o instanță judecătorească și că procedează conform legii. Este
o înscenare prea nerușinată pentru ideile mele învechite”.
Alt judecător al Curții Supreme de Justiție, William Douglas, a afirmat că Aliații
se făceau vinovați de „substituirea principiului cu forța”. „Am crezut la vremea
respectivă și cred în continuare că procesele de la Nürnberg s-au făcut fără
principii”, scria Douglas. „Au fost făcute legi ex post facto pentru a satisface
pasiunile și dorințele vremii”.