Republica de la Weimar (1919–1933)

Articol principal: Republica de la Weimar.

La începutul revoluției germane, Germania a fost proclamată republică, iar monarhia abolită. Cu toate
acestea, lupta pentru putere a continuat, comuniștii radicaliști de stânga ajungând la putere în Bavaria,
dar eșuând să preia controlul din întreaga Germanie. Revoluția s-a sfârșit în august 1919, când Republica
de la Weimar a fost înființată oficial. La 11 august 1919, Constituția Weimar a intrat în vigoare odată cu
semnarea acesteia de către președintele Friedrich Ebert.

Suferind din cauza crizei economice, a condițiilor aspre de pace dictate de Tratatul de la Versailles,
precum și a succesiunii unor guverne mai mult sau mai puțin stabile, poporul Germaniei s-au lipsit din ce
în ce mai mult de identificarea cu sistemul lor politic și cu „Înființarea Partidelor” în parlamentul lor
democratic. Acest lucru a fost agravat pe scară largă de extrema dreaptă (monarhism, völkisch și nazism)
Dolchstoßlegende, care promova ideea că Germania a pierdut Primul Război Mondial datorită eforturilor
și influenței celor care doreau să răstoarne guvernul. Cea mai mare acuzație adusă guvernului de la
Weimar a fost trădarea națiunii germane, prin semnarea Tratatului de la Versailles, în timp ce comuniștii
radicaliști de stânga, precum Liga Spartakistă (Grupul Spartakist), doreau o revoluție având drept țintă
principală abolirea capitalismului în favoarea unui Räterepublik.

Cu toate acestea, nemulțumirea față de noul guvern de la Weimar a provocat creșterea Partidul
Comunist din Germania. Mulți conservatori au fost atrași de revoluționarea în spirit revanșard a dreptei
politice, în special Partidul Muncitoresc German Național-Socialist - Partidul nazist. Până în 1932, aceste
două partide au controlat majoritatea parlamentului, (296 de scaune parlamentare până în iulie 1932).
După câteva serii de cabinete de scurtă durată, președintele Paul von Hindenburg a luat o decizie
crucială: având puține alternative și presat de consilierii de dreapta, la 30 ianuarie 1933, von Hindenburg
l-a numit pe Adolf Hitler cancelar al Germaniei, îndeplinind cererea lui Hitler.

Unii politicieni consideră condițiile grele impuse Germaniei prin Tratatul de la Versailles din 1919,
precum și problemele economice datorate crizei economice mondiale începute în 1929 ca fiind factori
care au permis partidului nazist al lui Hitler (NSDAP) să obțină un procentaj mare din sufragii și, în cele
din urmă, să formeze, la 30 ianuarie 1933, un nou guvern cu Adolf Hitler în funcția de cancelar. Istoricii,
fără a respinge implicarea certă a factorilor de natură conjuncturală (precum obligația de a despăgubi
statele agresate de către Germania în Primul Război Mondial pentru imensele pierderi provocate, sau
criza mondială cu punct de plecare în crahul bursier din SUA) subliniază importanța istoriei recente a țării
(perioada din timpul și după unificarea Germaniei, când tendința liberală a fost brutal marginalizată sau
doar cooptată de tendințele politice naționaliste) în ascensiunea nazismului; în primul volum al trilogiei
sale dedicate fenomenului, istoricul britanic Richard J. Evans, de exemplu, găsește originea derivei
naziste în caracteristicile evidente ale societății germane, precum: militarismul, prevalența valorilor și
instituțiilor aristocratice (în contrast cu valorile liberale și democratice care se răspândiseră cu mai mult
succes în țări precum Franța sau Marea Britanie), precum și moștenirea conservatorismului politic al
"cancelarului de fier" Otto von Bismarck și influența durabilă a acestuia asupra mentalului colectiv
(anume dorul intens pentru un leader puternic care să conducă națiunea ca un părinte sever, dar
inspirat). Plecând de la faptul că rădăcinile derivei naziste sunt adânc înfipte în istoria țării, cel puțin cât
să ajungă până la jumătatea secolului XIX, alți istorici (precum francezul Georges Bensoussan[26])
subliniază și ei faptul plin de semnificații că națiunea germană a fost strânsă laolaltă în 1871 de niște
politicieni, și așa s-a întâmplat, de altfel, întotdeauna în istoria laxelor forme statale federalizatoare pe
teritoriile germanofone, neexistând așa, cum s-a întâmplat în Franța, de exemplu, un moment de
simbolism național unificator și egalizator, precum revoluția: națiunea n-are ce celebra ca moment în
care s-a unificat "de jos" (cum e 14 iulie 1790 în Franța, cu "la Fête de la Fédération"), căci ea a fost
unificată "de sus." [27] De aceea, în Germania secolului al XIX-lea, referința-far este un politician, birocrat
și chiar militar aristocrat, precum von Bismarck, nu cum se întâmpla în Franța aceluiași secol, unde
referința-far a fost un scriitor popular (prin naștere, dar și dedicare), anume Victor Hugo.[28] Faptul că
unificarea a trebuit să fie câștigată prin război contra străinilor (francezi, de exemplu) și aceasta i-a făcut
pe germani naționaliști, marcați profund și durabil de mentalitatea asediatului)) și ținând cont de valorile
pe care Franța le încarna pe continent la acel moment, ostilitatea străinilor la unificarea națiunii i-a făcut
pe nemți și antilberali, de unde una dintre explicațiile eșecului liberalilor în timpul revoluției de la 1848
pe teritoriile germanofone și, mai ales, la Berlin.[28]

În 1934 Hitler a preluat tot controlul, devenind șeful statului și scăpând de opoziție prin violență. În 1935,
antisemitismul a devenit o politică oficială de stat în Germania, justificată, formal, prin Legile de la
Nürnberg (Nürnberger Gesetze). Un moment important în istoria Germaniei îl reprezintă unirea cu
Austria. Evenimentul, cunoscut sub numele de Anschluss („alipire”), s-a petrecut la 12 martie 1938 și
reprezintă unul din pașii importanți ai regimului nazist din Germania spre război. Germania făcut, apoi, o
alianță cu Italia și Japonia, numită Axa Berlin-Roma-Tokio.

La 23 august 1939 Hitler a încheiat chiar și cu Stalin un tratat de neagresiune, cu urmări importante
asupra lumii și României, numit Pactul Ribbentrop-Molotov. În virtutea acestui pact, politica lui Hitler de
a anexa țările vecine a culminat, la 1 septembrie 1939, prin cotropirea Poloniei și izbucnirea celui de-al
Doilea Război Mondial.

În prima parte a războiului, Germania a avut succese militare fulgerătoare, câștigând controlul asupra
principalelor teritorii din Europa, unei mari părți a URSS și a nordului Africii. În 1941 naziștii au pus în
aplicare Holocaustul ca politică de stat, bazată pe argumente și pretexte rasiste, de exterminare în masă
a milioane de evrei și alte naționalități. Între 1942-1943, balanța în război s-a schimbat, succesele
trecând de partea Aliaților împotriva Germaniei, printre care URSS, Marea Britanie și Statele Unite ale
Americii. La finele lunii aprilie 1945, Hitler și-a recunoscut eșecul total și s-a sinucis. La 8 mai 1945,
Germania a capitulat necondiționat.
În urma cererilor făcute de Stalin la conferințele de la Ialta și Potsdam, provinciile germane de până
atunci situate la est de râurile Odra (Oder) și Neisse (Neiße) - Pomerania, Silezia, orașul hanseatic Danzig
(astăzi Gdansk în Polonia), Prusia Răsăriteană, Prusia Apuseană și Țara Sudeților (Sudetenland) - au fost
alipite la Polonia, URSS și Cehoslovacia. Începând cu ofensiva Armatei Roșii de la 12 ianuarie 1945 și până
în 1948, cei mai mulți locuitori germani ai acestor regiuni, aproximativ 12 milioane înainte de război, au
fost expulzați spre vest sau și spre Siberia, în condiții brutale. În jur de 2 milioane dintre aceștia și-au
pierdut viața în război și în cadrul procesului de expulzare („Vertreibung”).

În urma războiului, teritoriul Germaniei de azi a fost împărțit în patru „zone de ocupație”, controlate de
puterile aliate Franța, URSS, Regatul Unit și Statele Unite. Berlinul a fost, de asemenea, divizat în patru
sectoare controlate de aceste puteri. Scindarea a culminat prin constituirea, în 1949, pe teritoriul
Germaniei de azi a două state germane: partea de apus s-a numit Republica Federală Germania, RFG sau
Germania de Vest (germană: Bundesrepublik Deutschland), iar partea de răsărit, orientată spre URSS, s-a
numit Republica Democrată Germană, RDG, Germania de Est sau de Răsărit (germană: Deutsche
Demokratische Republik sau DDR). Germania de Vest și-a recuperat rapid nivelul de dinaintea războiului,
devenind o putere economică importantă a Europei.