JURIDICA UNIUNII

EUROPENE
Uniunea Europeană se bazează pe o serie de tratate. Acestea au înființat inițial
Comunitatea Europeană și ulterior Uniunea Europeană și apoi s-au făcut
amendamente la aceste tratate fondatoare. Tratatele stabilesc obiective generale
de politică și înființează instituții cu competențele legale necesare pentru punerea
în aplicare a obiectivelor. Aceste puteri legale includ capacitatea de a adopta legi
care pot afecta în mod direct toate statele membre și locuitorii lor. UE are
personalitate juridică, cu dreptul de a semna acorduri și tratate internaționale.

În temeiul principiului supremației, instanțele naționale sunt obligate să pună în

aplicare tratatele pe care statele membre le-au ratificat și, prin urmare, legile
adoptate în temeiul acestora, chiar dacă acest lucru le cere să ignore legea
națională contradictorie și chiar (în limite) prevederile constituționale.

Curtea de justiție

Stema Curții Europene de Justiție

Puterea judiciară a UE - denumită oficial Curtea de Justiție a Uniunii Europene -

este formată din două instanțe: Curtea de Justiție și Tribunalul. Curtea de Justiție
se ocupă în primul rând de cererile de hotărâre preliminară adresate de instanțele
naționale și de anumite acțiuni în anulare și recursuri și este alcătuită din câte un
judecător din fiecare stat membru UE, plus 11 avocați generali. Tribunalul se
pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice, firme și, în
anumite cazuri, de guvernele UE și este alcătuit din 47 de judecători. În 2019,
numărul acestora va crește la 56 (câte 2 judecători din fiecare țară a UE).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) se asigură că legislația UE este

interpretată și aplicată în același mod în toate țările UE. De asemenea, Curtea
garantează că țările și instituțiile UE se supun dreptului european. Pentru fiecare
caz care se judecă se desemnează un judecător („judecătorul raportor”) și un
avocat general iar cazurile sunt evaluate în două etape: etapa scrisă și etapa orală
cu audiere publică.

Drepturi fundamentale

Tratatele declară că Uniunea Europeană însăși este "bazată pe valorile

respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept și
respectării drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparținând
minorităților ... într-o societate în care pluralismul,
nediscriminarea, toleranța, justiția, solidaritatea și egalitatea între femei și bărbați
prevalează".

În 2009, Tratatul de la Lisabona a acordat putere juridică Cartei Drepturilor

Fundamentale a Uniunii Europene. Carta este un catalog al drepturilor
fundamentale împotriva cărora acțiunile UE pot fi judecate. Acesta consolidează
numeroase drepturi recunoscute anterior de Curtea de Justiție și provin din
"tradițiile constituționale comune ale statelor membre". Curtea de Justiție a
recunoscut de mult timp drepturile fundamentale și, uneori, a invalidat legislația
UE bazată pe neîndeplinirea acestor drepturi fundamentale.

Deși semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO) este o condiție

pentru aderarea la UE, anterior, UE nu a putut să adere la Convenție, deoarece nu
este nici stat, nici nu are competența de a adera. Tratatul de la Lisabona și
Protocolul 14 CEDO au schimbat acest lucru: primul obligă UE să adere la
Convenție, în timp ce Protocolul îi permite în mod oficial.

Deși UE este independentă de Consiliul Europei, ei împărtășesc scopuri și idei, în

special în ceea ce privește statul de drept, drepturile omului și

2
democrația. Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Carta Socială
Europeană, sursa legislației Cartei drepturilor fundamentale, sunt create de
Consiliul Europei. UE a promovat, de asemenea, chestiuni legate de drepturile
omului în întreaga lume. UE se opune pedepselor cu moartea și a propus abolirea
la nivel mondial. Abolirea pedepsei cu moartea este o condiție pentru aderarea la
UE.

Acte juridice

Actele juridice principale ale UE se prezintă în trei

forme: regulamente, directive și decizii. Regulamentele devin lege în toate statele
membre în momentul intrării lor în vigoare, fără a exista necesitatea implementării
de măsuri naționale și au automat prioritate față de legislația națională. Directivele
impun statelor membre să obțină un anumit rezultat, lăsând la latitudinea lor
modul de implementare. După expirarea termenului de punere în aplicare a
directivelor, acestea pot, în anumite condiții, să aibă un efect direct în legislația
națională a statelor membre.

Deciziile oferă o alternativă la cele două moduri de legislație de mai sus. Acestea
sunt acte juridice care se aplică numai persoanelor, companiilor sau unui anumit
stat membru. Ele sunt cele mai des folosite în dreptul concurenței sau în deciziile
privind ajutoarele de stat, dar sunt, de asemenea, utilizate frecvent pentru
chestiuni procedurale sau administrative în cadrul instituțiilor. Regulamentele,
directivele și deciziile au o valoare juridică egală și se aplică fără o ierarhie
formală.