TARA ROMANEASCA

Ţara Românească (denumită de străini Valahia) este o provincie istorică situată la nord de
Dunăre şi la sud de Carpaţi, locuitorii folosind endonimul de rumâni, exonimele uzuale utilizate până în
epoca modernă fiind valahi sau vlahi. Denumirea se referă exclusiv la această zonă geografică,
corespunzătoare în linii mari fostului principat cu acelaşi nume şi care constituie sudul României
moderne. Oficial, statul se numea Ţeara Rumânească.

Ţara Românească este statul întemeiat între Munţii Carpaţi şi Dunăre în secolul XIII - XIV. Străinii
în general o denumeau Valahia: denumire de origine germanică, dar care nu desemna numai Ţara
Românească: Valahii erau denumite multe alte ţări locuite de populaţii latineşti în contact cu germanicii,
de la Marea Nordului ("Valcheren") până la Marea Neagră (ţările române) trecând prin sudul Germaniei
("Walchengau", "Walchensee") şi prin spaţiul Iliric ("Vlasina", "Vlahina", "Vlaska"...). Cărturarii şi
cartografii medievali deosebeau Ungro-Vlahia (adică Vlahia dinspre Ungaria, anume Ţara Românească),
pentru a nu o confunda cu Moldova numită şi Bogdano-Vlahia (adică Vlahia întemeiată de voievodul
Bogdan de Dolha al Maramureşului), sau cu Transilvania, numită de cronicarii maghiari şi Valachia
interior (adică dinăuntrul arcului carpatic).

În documentele latineşti era cunoscută ca Transalpina (adică dincolo de Alpii Transilvăneni, cum numesc
occidentalii Carpaţii meridionali). După numele primului domnitor Basarab I, unii numeau Ţara
Românească: Basarabia sau Ţara Basarabească, nume conservat de Moldoveni pentru regiunea
malurilor Dunării şi Mării Negre (numită de Turci Bugeac), când o căpătară sub domnia lui Alexandru cel
Bun. Moldovenii numeau Ţara Românească Muntenia, iar Turcii îi spuneau Iflak sau Kara-Iflak, în timp ce
Moldovei îi spuneau Bogdan Iflak. Polonezii numeau Ţara Românească Basarabia, iar pe Moldova o
numeau Volohia[1].