Fişă nr.

Genurile literare

Termenul de gen literar denumeşte în literatura o clasă de opere literare. Genul literar a fost
definit având ca elemente de referinţă relaţia ce se stabileşte între autorul/ creatorul operei literare
şi lumea înconjurătoare, precum şi felul în care acesta comunică în opera respectivă idei, sentimente,
atitudini, concepţii.

1. Genul epic – cuprinde totalitatea operelor literare în care autorul îşi exprimă indirect propriile
idei, atitudini, sentimente şi concepţii, prin intermediul personajelor şi al acţiunii ( când
spunem gen epic ne gândim la proză).
 Vocea prin care autorul ne transmite toate aceste idei, atitudini, sentimente şi concepţii se
numeşte eu epic sau narator.
 Autorul nu trebuie confundat însă cu naratorul:
Autorul = cel care a creat opera literară şi a existat/ există din punct de vedere biografic
Narator = vocea autorului la nivelul textului epic, cel ce relatează întâmplările
 Naraţiunea, ca mod principal de expunere, presupune relatarea unor evenimente, fapte,
întâmplări, ea putând a fi completată de dialog ( cu varianta sa, monologul) sau descriere
 Naraţiunea se poate face fie la persoana I, fie la persoana a III-a
 Naraţiunea la persoana I poartă numele de naraţiune subiectivă şi este caracteristică operelor
literare subiective ( acestea pot avea caracter memorialistic / autobiografic – ex: Amintiri din
copilărie de Ion Creangă)
 Naraţiunea la persoana a III-a poartă numele de naraţiune obiectivă, fiind caracteristică
operelor literare obiective
 Speciile literare care aparţin genului epic sunt: fabula şi balada (în versuri), schiţa, basmul,
povestirea, nuvela, romanul (în proză)
 Exemple de opere literare: Prâslea cel voinic şi merele de aur (basm popular), Sobieski şi
românii de Costache Negruzzi, Două loturi de I.L. Caragiale, Baltagul de Mihail Sadoveanu
etc.

1
 Fişă nr. 2

2. Genul liric – cuprinde totalitatea operelor literare în care autorul îşi exprimă direct propriile
idei, atitudini, sentimente şi concepţii ( când spunem gen liric ne gândim la poezie / versuri).
 Este, prin definiţie, genul literar al subiectivităţii şi al sensibilităţii artistice
 Vocea prin care autorul ne transmite toate aceste idei, atitudini, sentimente şi concepţii se
numeşte eu liric / poetic
 Autorul nu trebuie confundat însă cu eul liric:
Autorul = cel care a creat opera literară şi a existat/ există din punct de vedere biografic
Eul liric = vocea autorului la nivelul textului liric, cel care îi transmite sensibilităţile
 Principalul mod de expunere este descrierea, completat de dialog ( cu varianta sa, monologul)
sau naraţiune ( rar întâlnită)
 Se remarcă mărcile lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric la nivel de text: utilizarea
persoanei I, singular şi plural (uneori şi persoana a II-a, în cazul discursului liric adresat) în
clasa pronumelor şi a adjectivelor pronominale, în conjugarea verbală, folosirea cazului
vocativ, ca marcă a adresării directe ( specific figurilor de stil retorice: interogaţie, invocaţie,
excalamaţie) sau a cazului dativ, cu valoare etică
 Îi sunt caracteristice: limbajul figurat, folosirea imaginilor artistice ( senzitive - de tip vizual,
auditiv, olfactiv, tactil, dinamic), inventarul figurilor de stil ( epitet, metaforă, comparaţie,
enumeraţie, repetiţie, inversiune, hiperbolă etc.)
 Apar noţiunile de prozodie: versificaţie, ritm, rimă, măsură.
 Speciile literare care aparţin genului liric sunt: pastelul, imn, odă, elegie, meditaţie, sonet etc.
 Exemple de opere literare: O, rămâi… , Lacul de Mihai Eminescu, Izvorul nopţii de Lucian
Blaga, Emoţie de toamnă de Nichita Stănescu etc.

2
 Fişă nr. 3

3. Genul dramatic – cuprinde totalitatea operelor literare în care autorul îşi exprimă indirect
propriile idei, atitudini, sentimente şi concepţii, prin intermediul personajelor şi al acţiunii, aşa
cum se întâmplă şi în cazul operelor epice ( când spunem gen dramatic ne gândim la teatru).
 Principala funcţie a textului dramatic nu este lectura, ci reprezentarea scenică ( piesele de
teatru sunt scrise pentru a fi jucate pe scena teatrului, nu pentru a fi citite)
 A apărut pentru prima dată în Antichitate, la vechii greci, evoluând din ditirambi ( poeme
lirice închinate lui Dyonisos/ Bachus, zeul vinului şi al sărbătorilor), acompaniate de jocurile
cu măşti ( personaj = mască, din gr. personam)
 Principalul mod de expunere este dialogul, cu varianta lui numită monolog ( poate fi
completat de naraţiune sau descriere)
 Are o structură specifică, fiind împărţit în: acte ( tablouri/ cânturi), actele, la rândul lor, în
scene, scenele fiind alcătuite din replici ( intervenţii ale personajelor)
 Autorul intervine, la nivelul textului dramatic, prin anumite indicaţii scenice sau regizorale,
numite didascalii, acestea având rolul de a ajuta regizorul la punerea piesei de teatru în scenă
(crearea unui decor autentic, a unei vestimentaţii adecvate, precizări în ceea ce priveşte
limbajului nonverbal sau paraverbal al personajelor etc. ) sau de a caracteriza, în mod indirect,
personajul dramatic.
 Posedă, mai mult decât celelalte două genuri literare, o valenţă retorică
 Speciile literare care aparţin genului dramatic sunt: tragedia, comedia şi drama
 Exemple de opere literare: O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale, Ciclul
Chiriţelor de Vasile Alecsandri, Jocul ielelor de Camil Petrescu etc.

3
 Fişa nr. 4

Trăsăturile unor specii literare, aparţinând genurilor epic şi liric

1. SCHIŢA

 specia literară aparţinând genului epic, în proză, de întindere mică, ocupând, ca

dimensiuni, câteva pagini, ca şi momentul, o altă specie a prozei scurte
 are un singur fir epico-narativ, ce relatează un eveniment/ episod din viaţa
personajului central, iar întâmplările sunt prezentate într-o succesiune dinamică, alertă
 se remarcă extraordinarul simţ de observaţie al scriitorului faţă de cele prezentate
 schiţa, prin intermediul comicului savuros şi a mărcilor sale specifice – ironia şi
umorul – demască moravurile societăţii civile contemporane autorului: educaţia
defectuoasă primită în familie şi şcoală, corupţia, favoritismul etc.
 universul uman descris este cuprinzător, iar problematica este complexă
 deseori, între universurile umane prezentate, cel al copilului şi cel al maturului, se
produce o inversare voită de roluri, menită a stârni râsul
 principalul mod de expunere este dialogul, ce pune în valoare geniul verbal al
scriitorului, completat fiind de naraţiune şi descriere
 prin naturaleţea replicilor şi modul de conturare al personajelor, schiţa are consistenţa
unei scenete
 exemple de schiţe: D-l Goe..., Vizită…, Bubico, Bacalaureat, Tren de plăcere etc.

4
 Fişa nr. 5

2. NUVELA

 termenul de nuvelă provine din cuvântul franţuzesc nouvelle, care se traduce prin noutate
 specie literară aparţinând genului epic, în proza şi, foarte rar, în versuri
 are o întindere medie, comparabilă cu cea a basmului/ povestirii, acţiunea ei fiind
situată între schiţă şi roman ( cu precizarea că unele nuvele pot avea amploarea unui
roman cum este, de exemplu, Moara cu noroc a lui Ioan Slavici)
 are un singur fir epico-narativ, relatând un singur fapt/ eveniment
 coordonatele spaţiale şi temporale ale acţiunii nuvelei sunt bine fixate
 conflictul este prezentat în mod gradat, complicându-se progresiv, acţiunea este
unitară şi respectă cele cinci momente ale subiectului
 accentul cade pe naraţiune, ce contribuie la susţinerea firului epic până în momentul
final/ deznodământul
 personajele sunt puternic individualizate, conturate în mod clar şi neechivoc,
reprezentând, adesea, tipuri umane/ caractere
 naraţiunea este principalul mod de expunere, dar poate fi completată cu descrierea şi
dialogul care ocupă un loc secundar
 Exemple de opere literare: Sobieski şi românii de Costache Negruzzi, Două loturi de
I.L.Caragiale, Budulea Taichii de Ioan Slavici, Dincolo de nisipuri de Fănuş Neagu etc.

5
 Fişa nr. 6

3. BASMUL

 termenul de basm provine din cuvântul slav basnâi care se traduce prin născocire
 este specia literară a genului epic, în proză şi, mai rar, în versuri
 poate apărea atât în variantă populară, cât şi în variantă cultă, pornind de la modelul
popular
 ca orice creaţie folclorică, basmul are un caracter oral ( este transmis prin viu-grai,
din generaţie în generaţie), anonim (nu se cunoaşte autorul) şi colectiv (este rezultatul
eforturilor unui grup sau colectivităţi)
 întinderea basmului este variabilă, dar, de regulă, ocupă un loc mediu
 coordonatele spaţiale şi temporale nu sunt precizate, având o valenţă mitică
 personajele numeroase poartă valori simbolice, întruchipând cele două principii:
Binele şi Răul
 conflictul oricărui basm are la bază lupta dintre cele două forţe şi personajele care le
reprezintă: personaje pozitive vs. personaje negative
 acţiunea convenţională este transpusă într-un registru fabulos, respectând succesiunea
întâmplărilor: lipsa, călătoria, ajutoarele, probele, pedepsirea răufăcătorilor, finalul
compensator
 structura basmului este marcată de formulele iniţiale, cu rol de a deschide acţiunea ( A
fost odată… , Pe când se potcovea puricele cu 99 de oca de fier şi tot zbura până la
cer…), formule mediane, cu rolul de a asigura continuitatea naraţiunii ( Și mai
merseră ei ce merseră… ) şi formule finale, cu rol de a scoate cititorul din lumea
fantasticului convenţional ( ţi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-şa… )
 există în basm anumite cifre cu rol magic şi recursiv ( trei zmei, trei fete de împărat,
nouă mări şi nouă ţări etc.)
 deznodământul prezintă întotdeauna victoria forţelor Binelui şi a personajelor
pozitive, în timp ce personajele negative sunt pedepsite, de cele mai multe ori, în mod
capital
 Exemple de opere literare: Prâslea cel voinic şi merele de aur, Greuceanu, (basme
populare), Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă etc.

6
 Fişa nr. 7

4. FABULA

 specie literară, aparţinând genului epic, în versuri sau în proză, de întindere mică
 este o scurtă naraţiune alegorică, în care, prin intermediul figurii de stil numite
personificare, autorul critică defectele umane, cu ajutorul personajelor preluate din
lumea animalelor, plantelor sau a obiectelor neînsufleţite
 fabula are un pronunţat caracter satiric, educativ şi moralizator, având structura unei
mici scenete, în care se denunţă aspectele negative ale societăţii: parvenitismul, trădarea,
demagogia, abuzul de putere ş.a.
 personajele fabulei ilustrează adevărate tipuri umane: leul = puterea, măgarul =
prostia, vulpea = şiretenia/ ipocrizia, iepurele = frica etc.
 titlurile fabulelor sunt extrem de semnificative, fiind constituite, de regulă, din
substantive comune, ce reprezintă personajele, coordonate copulativ prin conjuncţia şi
(exemplu: Câinele şi căţelul, Privighetoarea şi măgarul, Bivolul şi coţofana etc. )
 conţinutul epico-narativ al fabulei se poate diviza în două părţi distincte: partea
narativă, în care se relatează povestirea cu tâlc şi morala sau concluzia, care poate fi
plasată atât la sfârşit, cât şi la început, fiind formulată explicit sau implicit
 modul predominat de expunere este dialogul
 exemple de opere literare: Câinele şi căţelul, Bivolul şi coţofana, Boul şi viţelul,
Toporul şi pădurea de Grigore Alexandrescu, Bivolul şi coţofana de George
Topîrceanu etc.

7
 Fişa nr. 8

5. PASTELUL

 specie literară a genului liric, în versuri

 este o descriere literară de tip tablou, aparţinând liricii peisagistice, ce surprinde,
prin intermediul figurilor de stil şi al imaginilor artistice, un tablou, un colţ din natură,
un peisaj, într-un anumit moment al zilei sau anotimp
 conceptul de pastel este împrumutat din artele plastice, desemnând un procedeu
pictural pe bază de creioane colorate
 cromatica devine una din trăsăturile definitorii ale speciei numite pastel
 termenul a fost folosit pentru prima dată în literatura română de către Vasile
Alecsandri, care şi-a adunat aceste creaţii literare într-un volum numit Pasteluri
 ca în orice operă lirică, sentimentele autorului sunt transmise în mod direct, prin
intermediul eului liric
 abundă în figuri de stil (epitete, comparaţii, personificări, metafore, inversiuni, repetiţii
etc.), procedee de expresivitate, imagini artistice ( adresate simţurilor vizual, tactil,
olfactiv, auditiv)
 principala temă de inspiraţie este natura, în cele două ipostaze ale sale: telurică şi
cosmică
 un loc deosebit îl ocupă descrierea anotimpurilor sau a muncilor agricole
 exemple de opere literare: Iarna, Malul Siretului, Oaspeţii primăverii, Mezul iernei,
Viscolul, Gerul, La gura sobei de Vasile Alecsandri

8
 Fişa nr. 9
MIJLOACE DE ÎMBOGĂȚIRE A VOCABULARULUI

1. INTERNE – cuvintele se formează în interiorul limbii:

a) derivarea ( formarea de cuvinte noi, cu ajutorul afixelor)

b) compunerea ( formarea de cuvinte noi, din două sau mai multe cuvinte
existente în limbă, care îşi pierd sensul iniţial, în favoarea unui sens nou)

c) conversiunea ( schimbarea categoriei/ clasei gramaticale = o parte de

vorbire trece de la o clasă gramaticală la alta; se mai numeşte şi derivare
improprie)

2. EXTERNE – cuvintele provin din împrumuturile lexicale

Împrumuturile lexicale sunt de două tipuri:

a) vechi – provin din limbile de cultură clasică ( greacă, turcă, slavă etc.),
îmbogăţesc limba, fără a o modifica

b) noi – se mai numesc şi neologisme şi provin din limbile moderne, de

circulaţie internaţională ( engleză, franceză, italiană, spaniolă, germană, rusă)
care îmbogăţesc limba, dar o şi modifică în acelaşi timp (ex: weekend, job,
pizza, yală, nylon etc.)

9
 Fişa nr. 10

1. DERIVAREA = mijloc intern de îmbogăţire a vocabularului, prin care se obţin cuvinte

noi, cu ajutorul afixelor, pornind de la un cuvânt de bază.

Structura unui cuvânt derivat : prefix + radical + sufix

 Afixe = prefixe şi sufixe
 Prefix = unitate lexicală aflată în faţa radicalului
 Sufix = unitate lexicală aflată după radical1

Ex: nedreptate = cuvânt format prin derivare de la cuvântul de bază dreptate, cu prefixul negativ ne- .
stufăriş = cuvânt format prin derivare de la cuvântul de bază stuf, cu sufixul –ăriş.

Cuvântul de bază nu trebuie confundat cu radicalul ( rădăcina / tema)

Cuvântul de bază = cuvânt de la care se porneşte pentru a obţine cuvântul derivat
Radical / rădăcină = parte din cuvântul derivat care nu se modifică.

Derivarea cu sufix şi prefix, adăugate în mod simultan, se numeşte derivare parasintetică.

Ex: înflorit = cuvânt format prin derivare parasintetică , de la cuvântul de bază floare (radicalul
-flor- ), cu prefixul în- şi sufixul -it.

Sufixele diminutivale = sufixele care ajută la formarea unor diminutive (cuvinte care denumesc
obiecte de dimensiuni reduse)
Ex: frunză – frunzuliţă, frunzişoară ( -uliţă, -işoară = sufixe diminutivale)

Sufixele augmentative = sufixe care ajută la formarea unor augmentative ( cuvinte care denumesc
obiecte de dimensiuni mari)
Ex: frunză – frunzoi, frunzoaie ( -oi, -oaie = sufixe augmentative)

Obs. De cele mai multe ori, în limbajul curent, sufixele diminutivale, cât şi cele augmentative, sunt
folosite pentru a accentua dimensiunile obiectelor, exagerate sau hiperbolizate.

1
Pentru o mai bună înțelegere a noțiunilor de prefix și sufix, consultă clasificarea acestora din manualul pentru clasa a
VIII-a, editura Humanitas Educațional, autori Sofia DOBRA, Alexandru CRIȘAN, Florentina SÂMIHĂIAN.

10
 Fişa nr. 11

2. COMPUNEREA = mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului, prin care se obţine un

nou cuvânt, din nouă sau mai multe cuvinte diferite, deja existente în limbă. Uneori
aceste cuvinte îşi pierd sensul iniţial, în favoarea unui nou sens.
Ex: untdelemn (subst.) = unt+de+lemn (subst. + prepoziţie + subst.)
Tipuri de compunere:
a) prin alăturare:
 cu cratimă: viţă-de-vie, floarea-soarelui, câine-lup, Târgu-Mureş, Piatra-Neamţ etc.
 fără cratimă: Delta Dunării, Valea Oltului, de pe, ca să etc.
b) prin contopire ( sudare, aglutinare): untdelemn, cumsecade, Câmpulung etc.
c) prin abreviere (prescurtare):
 din iniţialele cuvintelor: C.F.R ( Căile Ferate Române), B.N.R ( Banca Naţională a
României), P.N.L ( Partidul Naţional Liberal), C.E.C (Casa de Economii şi Consemnaţiuni)
 din fragmente de cuvânt: Plafar ( Plante Farmaceutice), Aprozar ( Arovizionare
Zarzavat), Gepa ( George Pădure), Asirom ( Asigurări Române) etc.
 din iniţiale şi fragmente de cuvinte: TAROM ( Transporturi Aeriene Române)
 din fragmente de cuvinte şi cuvinte întregi: Romarta ( Arta românească) etc.

Elementele savante de compunere. Prefixoidele. Sufixoidele.

Prefixoidele = false prefixe , Sufixoidele = false sufixe
Observaţii:
 Deşi se aseamănă cu prefixele şi sufixele, datorită poziţiilor lor faţă de radical, nu
trebuie confundate cu acestea
 Provin din limbile de cultură clasică, latină sau greacă, şi sunt elemente de
compunere savantă
 Au înţeles autonom (independent) şi se pot traduce din limba de provenienţă

PREFIXOIDE SUFIXOIDE
aero- = care ţine de aer aeronavă, aerospaţial -cid = care ucide fungicid, insecticid
hidro- = apă hidroavion, hidrocentrală -log = ştiinţă cardiologie,
tele- = la distanţă telecomandă -fob = teamă claustrofob, arahnofob
hiper- = foarte mare hipersensibilitate -bil = care poate tangibil, motivabil
micro- = foarte mic microparticulă -craţie = putere democraţie, aristocraţie

11
 Fişa nr. 12

3. CONVERSIUNEA ( schimbarea valorii sau a clasei gramaticale) = mijloc intern de

îmbogăţire a vocabularului, prin intermediul căruia un cuvânt trece de la o clasă
gramaticală la alta.

a) Substantivizarea = trecerea la clasa substantivului

 Adjectiv → substantiv, prin articulare
Ex: Leneşul mai mult alergă.
 Numeral → substantiv, prin articulare
Ex: Profesorul de istorie a pus un zece elevului conştiincios.
 Pronume → substantiv, prin articulare
Ex: A ajuns un nimeni din cauza neglijenţei şi neseriozităţii sale.
 Verb (infinitiv lung) → substantiv
Ex: Intrarea pe autostradă a fost blocată de un accident.
 Adverb → substantiv
Ex: Toamna se numără bobocii.
 Interjecţie → substantiv, prin articulare
Ex: Oful bunicii m-a întristat.

b) Adjectivizarea = trecerea la clasa adjectivului

 Pronumele → adjectiv pronominal ( pronumele personal, personal de politeţe şi reflexiv )
Ex: Copilul acesta ştie să se bucure pe deplin de zăpadă.
 Numeralul → adjectiv
Ex: Zece elevi din clasă au luat premiul întâi.
 Verbul ( la modurile nepersonale participiu sau geruniu) → adjectiv
Ex: Cartea citită trebuie returnată bibliotecii. Stelele licărinde se zăreau pe cerul plumburiu.

c) Adverbializarea = trecerea la clasa adverbului

 Adjectivul → adverb
Ex: Scrie frumos încă de când era în clasele primare.
 Pronumele → adverb
Ex: Ce frumoasă eşti!
 Numeralul → adverb

12
 Ex: Munceşte înzecit, dar obţine câştiguri înjumătăţite.
Fişa nr. 13

Familia de cuvinte = totalitatea cuvintelor formate prin cele trei mijloace interne de îmbogăţire
a vocabularului ( derivare, compunere, conversiune), pornind de la un cuvânt dat.
Ex: floare → floricică, înflorit, (a) înflori, neînflorit, reînflorit, (a) reînflori, înfloritor etc.

CATEGORII SEMANTICE

Cuvântul = unitate lexicală fundamentală, alcătuită din:

 formă grafică ( ceea ce se scrie, cu ajutorul literelor)
 formă sonoră ( ceea ce se aude, cu ajutorul sunetelor)
 formă semantică ( ceea ce se înţelege)

1. Sinonimele = cuvinte cu formă diferită, dar cu sens asemănător sau identic.

Ex: prieten = amic, tovarăş, camarad
Relaţia de sinonimie poate fi totală ( toate sesurile cuvântelor coincid), parţială ( numai anumite
sensuri ale cuvintelor coincid) sau aproximativă ( întâlnită în limbajul artistic).
Relaţia de sinonimie se poate stabili între:
a) două cuvinte: cinstit = onest, drept = just, corect etc.
b) două expresii: a o lua la goană = a o lua la sănătoasa
c) un cuvânt şi o expresie: a exagera = a face din ţânţar armăsar

2. Antonimele = cuvinte cu formă diferită şi cu sens total opus.

Ex: cinstit ≠ necinstit, norocos ≠ ghinionist, guraliv ≠ tăcut etc.
Cel mai simplu mod de a stabili o relaţie de antonimie între două cuvinte este derivarea cu
prefixe specifice ( de regulă negative) :
Ex: egal ≠ inegal, normal ≠anormal, înfrunzit ≠ desfrunzit etc.
Ca şi relaţia de sinonimie, cea de antonimie se poate stabili între două cuvinte, două expresii sau
un cuvânt şi o expresie.

3. Paronimele = cuvinte cu formă aproximativ asemănătoare, dar cu sens total diferit.

Ex: solidar/ solitar, oral/ orar, temporar/ temporal, petrolier/ petrolifer, lapidat/ lapidar, iminent/
eminent, adagiu/ adagio, complement/ compliment, pronume/ prenume etc.

13
4. Omonimele = cuvinte cu formă identică, dar cu înţeles total diferit.
Ex: broască, zebră, leu, etc.
a) Omografele = cuvinte care se scriu identic, dar se pronunţă diferit, din cauza deplasării de accent
ex: veselă/ veselă, gazele/ gazele, torturi/ torturi, ţarină/ ţarină etc.
b) Omofonele = cuvinte care se scriu diferit, dar se pronunţă identic
ex: neam/ ne-am, ceai/ ce-ai, mai/ m-ai etc.

5. Cuvintele polisemantice = cuvinte cu formă identică, dar sensuri multiple.

Ex: cap ( conducător, extremitate, parte anatomică etc.), ochi ( organ al văzului, de ciorap, de aragaz),
baterie ( acumulator, corp militar, instalaţie, sticlă), baie ( toaletă, grup sanitar, de mină, de ulei).

6. Arhaismele = cuvinte vechi, care au ieşit din vorbirea curentă; ele fac parte din masa
vocabularului, fiind întâlnite numai în operele literare.
Ex: patalama (diplomă), hrisov, uri, zapis ( documente emise de cancelaria domnească medievală),
spătar, paharnic, vistiernic ( funcţii medievale dregătoreşti) etc.
Arhaismele pot fi: fonetice ( pronunţii vechi), lexicale ( cuvinte vechi), morfologice ( cuvinte
vechi), sintactice ( construcţii vechi), semantice (sensuri vechi).

7. Regionalismele = cuvinte folosite numai într-o anumită arie sau zonă geografică a ţării; ca şi
arhaismele, fac parte din masa vocabularului.
Ex: ardelenisme: cucuruz, clop, copârşeu, etc.
moldovenisme: păpuşoi, bostan, barabule etc.
Regionalismele pot fi: fonetice (pronunţii zonale), lexicale (cuvinte zonale), morfologice ( forme
gramaticale zonale) sau sintactice ( construcţii sintactice zonale).

8. Pleonasmul = eroare semantică ce constă în repetarea a două cuvinte cu acelaşi sens.

Ex: averse de ploaie, dune de nisip, durată de timp, muşdei de usturoi, cobori în jos, urc sus, miere
de albine, migrenă de cap, avansare înainte etc.

14
 Fişa nr. 14

Grupurile de sunete. Diftong. Triftong.Hiat

1. Diftongul = grupul de două sunete ( o vocală şi o semivocală), rostit într-o singură silabă.
Diftongul poate fi ascendent ( semivocală + vocală) sau descendent ( vocală + semivocală).
Ex: ploaie = ploa-ie, diftongul ascendent oa, format din semivocala o şi vocala a
stai = diftongul descendent ai, format din vocala a şi semivocala i.

2. Triftongul = grup de trei sunete ( o vocală şi două semivocale), rostit într-o singură silabă.
Triftongul poate fi ascendent ( semivoc.+ semivoc. + vocală), descendent ( vocală + semivoc. +
semivoc.) sau centrat ( semivoc. + vocală + semivoc.)
Ex: aripioară = a-ri-pioa-ră, triftong ascendent, format din semivocala i, semivocala o şi vocala a.

3. Hiatul = grup de două sunete (două vocale), rostit în silabe diferite.

Ex: poezie = po-e-zi-e, hiatul o-e, hiatul i-e;
aeroport = a-e-ro-port, hiatul a-e

15
 Fişa nr. 15

Reguli de despărţire a cuvintelor în silabe

 Niciodată, la final de rând, nu se va lăsa o secvenţă care nu conţine o vocală!

 În cazul cuvintelor derivate sau compuse, se va ţine cont de elementele componente ( ex:
drept-unghi, des-pă-du-rit etc. )

 O consoană aflată între două vocale, trece la silaba următoare ( ex: a-bil, le-ge, soa-re etc.)

 Grupurile de două consoane, se despart, de regulă, după cum urmează: prima consoană
rămâne la silaba din faţă, cealaltă trece la silaba următoare (ex: ac-tiv, par-te, în-ger)

 Grupurile de trei sau mai multe consoane situate între vocale se despart după cum urmează:
prima consoană rămâne la silaba din faţă, celelalte două trec la silaba următoare (ex: mon-stru,
con-struc-tor, fil-tru, lin-gvist)

 Grupurile de litere nct, mpt, rtf, lpt se despart: punc-tu-a-ţi-e, simp-tom, arc-tic, sculp-tor, jert-fă

 Grupurile de două vocale care nu formează diftong se despart: prima vocală trece la silaba
din faţă, cea de-a doua vocală trece la silaba următoare (ex: scrie-i-tor, cre-ez, a-e-ri-an, a-or-tă
etc.)

16