Basmul cult

= specie a genului epic, în proză, de dimensiuni reduse, apărut în epica populară,

despre care George Călinescu afirmă că „că este o oglinidre a vieții în moduri fabuloase,
depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică și observație morală”

Tăsături:

 spre deosebire de basmul popular, unde predomină narațiunea, basmul cult

presupune îmbinarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea;
reflectă întâmplările și este
dinamizată prin dialog
oferă un ritm alert poveștii se conturează
caracterizează personajele portretul personajelor
 eroul/protagonistul nu este înzestrat cu puteri supranaturale și nici nu este vreun
Făt-Frumos, el se recomandă prin valori etice (=accentul cade pe portretul
moral); nici antagonistul/răul nu este întruchipat de făpturi de făpturi himerice, ci
de oameni
 personajele îndeplinesc diferite funcții: eroul, antagonistul, ajutoarele și
donatoarele
 fiecare basm respectă același tipar narativ (aceeași structură), însă în basmul
cult autorul preia tiparul narativ prin introducerea în operă a unor proverbe,
zicători, vorbe de duh, ceea ce oferă ORALITATE STILULUI

introducerea formulelor specifice:

 Inițială: „Amu cică era odată” (=are rolul de a introduce
cititorul în lumea basmului)
 Mediană: „Și merg ei o zi și merg două și merg 49” (=are
rolul de a ține cititorul în suspans)
 Finală:„Și a ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă”
 prezența motivelor specifice basmului: motivul împăratului fără urmaș, motivul
călătoriei, motivul căsătoriei, motivul probelor, dar și cifre magice și obiecte
simbolice (cifra 3, apa vie, apa moartă)
 indicii spațio-temporali sunt vag precizați (ex: odată, amu) ceea ce oferă
operei un caracter de ATEMPORALITATE și de ASPAȚIALITATE

Elemente de origine populară Elemente de origine cultă

Tema: lupta dintre bine și rău, binele învingând Arta narativă (dramatizarea acțiunii prin
Motivele specifice dialg)
Personajele îndeplinesc funcții Umorul (ironie, scene comice)
Formulele specifice Limbajul (=oralitate)
Oralitatea stilului (=basmul pare spus, nu scris) Umanizarea fantasticului (cei 5 prieteni)

Povestea lui Harap-Alb

Introducere
Geniu artistic al povestitorului, Creangă are puterea de „a crea tipuri vii” prin
amestecul fabulosului cu realul. Prin spontaneitate scoate din erudiția (știința) lui un râs
nestins și se remarcă printr-un umor sănătos, oferit de proverbe, zicători și fraze ritmate
și rimate.
„Povestea lui Harap-Alb” este primul nostru basm cult și a fost publicat în 1877 în
revista „Convorbiri literare”.
1. Încadrare într-un curent literar/specie literară
Opera este un basm cult, ce apare în epica populară despre care George
Călinescu că este „o oglindire a vieții în moduri fabuloase” și că este „un gen vast,
depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică și observație morală”. Basmul cult
este o specie a genului epic, cu numeroase personaje ce îndeplinesc diferite funcții și
care sunt purtătoare de valori simbolice; apare un conflict între bine și rău, binele
învingând mereu, iar indicii spațio-temporali sunt vag precizați pentru a crea o atmosferă
de aspațialitate și atemporalitate.
Orice basm are o situație de echilibru, însă în basmul cult AUTORUL preia
tiparul narativ, chiar dacă regăsim și elemente stereotipe: formulele specifice și
motivele narative. Narațiunea se realizează la persoana a III-a de către un narator
omniscient și omniprezent, dar nu și obiectiv fiindcă se implică în poveste și intervine
prin comentarii: „Mi ți-l înfășcă”.
Fiind un basm cult modurile de expunere sunt îmbinate, astfel că apare
narațiunea – cu rolul de a prezenta întâmplările, care se împletește cu dialogul – oferă
un ritm alert și cu descrierea – ce oferă detalii în portretistică.
Personajele îndeplinesc diferite funcții, cum ar fi: erou, antagonist, ajutoare și
donatoare, însă eroul nu mai este un făt-frumos, iar accentul nu este pus pe portretul
său fizic , el se recomandă prin valori etice, cum ar fi bunătatatea, generozitate,
prietenia, etc. Totodată, antagonistul – Spânul nu este întruchipat în făpturi himerice, ci
în oameni, devenind un „însemnat”, un rău necesar.
Fabulosul e tratat în mod realist prin cultivarea umorului și individualizarea
personajelor prin limbaj. Originalitatea lui Creangă constă în umanizarea fantasticului și
prin utilizarea erudiției paremitologică. De asemenea, oferă un contur REALIST operei
prin trecerea de la fantastic la real, un critic literar afirmând că eroul din basmul lui
Creangă, este o prelungire a lui Nică din „Amintiri din copilărie” în momentul în care
merge în călătoria cu viața.
 2. Tema și viziunea despre lume ilustrate în 2 episoade
Tema o reprezintă conflictul dintre bine și rău, din care binele iese mereu
învingător, însă având în vedere că se prezintă maturizarea unui tânăr în raport cu viața
(Harap-Alb), basmul este și un BILDUNGSROMAN.
Eroul nu mai are de trecut trei probe ca în basmul popular, ci mai multe, iar răul
nu este întruchipat în făpturi himerice, ci în oameni. Spânul și omul Roș, așa cum îi
atrage atenția tatăl sunt „șugubăți” și trebuie să se ferească de ei. Nici erul nostru nu
mai este un făt-frumos, el își dobândește calitățile pe parcursul probelor.
Motivul de la care se pornește situația inițială este motivul împăratului fără urmaș;
cel mai mic dintre fiii împăratului parcurge drumul inițiatic pentru a conduce împărația
unchiului Verde.
Partea pregătitoare este realizată cu ajutorul Sfintei Duminici (mezinul primește
sfaturi de la aceasta: să ia calul, armele și hainele cu care a fost tatăl său mire și astfel
va izbândi). Se sugerează pin aceasta că va reface drumul parcurs de tată, iar tatăl îl
avertizează asupra primejdiilor întâlnite în drumul său.
În timpul călătoriei, Harap-Alb se rătăcește în pădurea-labirint (= loc al morții și
al regenerării) și i se închide calea, i se încurcă cărările, iar apariția Spânului de 3 ori îl
determină să încalce sfatul părintesc și să îl tocmească pe Spân drept slugă. Spânul îl
obligă pe mezin să intre în fântână (= spațiu al morții), iar schimbarea numelui reprezintă
începutul inițierii spirituale. Jurământul din fântână include și condiția eliberării: „să ai a
mă sluji, pâmă când vei muri și iar îi invie”.
Primele trei probe le face la porunca spânului: 1.să aducă sălăți din grădina
ursului, 2.să aducă capul cerbului cu tot cu diamante 3.aducerea fiicei împăratului Roșu
(primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminci,prima solicitându-i curajul , iar a
doua mânuirea sabiei, chiar dacă dorește să se îmbogățească). Ultima probă este o altă
etapă a inițierii, mai complexă și cu mai multe ajutoare (trece un alt pod ceea ce
simbolizează maturizarea și trecerea într-o altă etapă, fiindcă acum Harap – Alb are
inițiativa actelor sale; este plin de milă față de nunta furnicilor cărora le protejează viața,
albinelor le face un stup și fiindcă este prietenos și comunicativ își găsește o ceată de
prieteni: Gerilă, Setilă, Ochilă, Flămânzilă și Păsări-Lăți-Lungilă). Alte probe trebuie să
treacă Harap-Alb pentru a primi fata împăratului, iar ele vor fi trecute cu ajutorul
prietenilor săi.
Decapitarea eroului reprezintă finalul inițierii, cunoaște deci moartea inițiatică,
învie datorită fetei de împărat și ca răsplată o poate lua de soție și împărăția, astfel
devine împărat știind cum să se comporte cu supușii.
Viziunea despre lume este una plină de umor, fiindcă operele lui Creangă au
rolul de a bine-dispune, iar Creangă are o imagine de carnaval a lumii, o tendință
hiperbolizantă, viziune reflectată în descrierea lui Ochilă „deasupra capului meu văd o
mulțime de văzute și nevăzute, văd iarba cum crește din pământ, copacii cu vârful
în jos, vitele cu picioarele în sus”. Pentru el lumea aceasta este cu adevărata a doua
lume.
 3. Elemente de structură și limbaj

Conflictul – confruntarea dintre bine și rău – se încheie binele învingând mereu.

Eroul se confruntă cu doi antagoniști (Spânul și omul Roș), însă aceștea se dovedesc a
fi inițiatorii lui Harap-Alb, Spânul fiind un rău necesar în formarea și maturizarea sa.
Motivele literare sunt specifice basmului, și anume: motivul călătoriei, al probelor, al
împăratului fără urmaș, dar și al superiorității mezinului.

Personajele îndeplinesc diferite funcții (antagonist, ajutoare și donatoare) la fel

ca și în basmul popular, însă sunt individualizate prin limbaj, iar caracterizarea lor se
realizează prin intermediul descrierii, chiar dacă Creangă pornește de la modele
populare, acesta subliniază stările sufletești cu ajutorul gesturilor și al detaliilor
sugestive.

Eroul este caracterizat atât prin mijloace de caracterizare directă (narator,

autocaracterizare, alte personaje), cât și indirectă (fapte, gânduri, vorbe, nume, relație
cu alte personaje). Caracterizarea directă făcută de către narator surprinde naivitatea
tânărului: „boboc în felul său”, iar din caracterizarea făcută de personaje se evidențiază
bunătatea sa: „Inima ta cea bună te ajută”, „Când vei ajunge tu mare și tare vei crede
celor asupriți și necăjiți pentru că știi acum ce e necazul”. Harap-Alb nu e un Făt-
Frumos, se recomandă prin valori etice, cum ar fi mila, bunătatea, prietenia și curajul.
Din faptele sale se remarcă generozitatea și faptul că mezinul este „cel mai vrednic”
dintre nepoți”.

Originalitatea lui Creagă este dată de ARTA NARATIVĂ (ritmul alert al frazelor,
detalii care particularizează, dinamizarea acțiunii prin dialog, fiindcă basmul nu poate fi
repovestit decât în pierdere). Creația lui Creangă a fost concepută pentru a stârni râsul
și pentru a produce bună dispoziție prin: fraze care încep într-un fel și se termină cu totul
neașteptat: „Să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”, ironie: „Doar unui Împăratul Roș
vestit pe meleagurile astea pentru bunătatea lui cea nepmaipomenită”, caracterizări
pitorești (caract. lui Ochilă), zeflemisire: „Tare mi-ești drag, te-aș vârî-n sân, dar nu-
ncapi de urechi”.

Autorul citează la tot pasul, cu mare plăcere, proverbe, zicători, vorbe de duh
din înțelepciunea populară și le introduce în text prin „vorba ceea” producând haz („Nu
aduce omul ce aduce ceasul”, Rău cu rău, dar mai rău îi făr de rău”).

Creangă nu copiază limba țărănească, ci o RECREEAZĂ, dându-i o formă

individuală, marcă a stilului său, utilizând arhaisme, interjecții, exclamații, dar și fraze
rimate și ritmate: „Poate acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă,
nepot de soră cu Chitilă, peste drum de Nimerilă”.