Titan- Ti

Titanul este un element chimic cu simbolul Ti și numărul atomic 22. Are o densitate mică și
este un metal de tranziție dur, lucios și rezistent la coroziune (inclusiv față de apa de mare, apa regală
și clor), cu o culoare argintie. Este al nouălea cel mai răspândit element, alcătuind 0,6% din scoarța
terestră. Titanul poate fi folosit în combinații cu fierul, vanadiul, molibdenul, printre alte elemente,
cu scopul de a produce aliaje puternice și ușoare pentru industria aerospațială (motoare cu reacție,
proiectile sau nave spațiale), uz militar, procese industriale (chimicale și petro-chimicale, uzine de
desalinizare, hârtie), automobile, agro-alimentare, proteze medicale, implanturi ortopedice,
instrumente și pile dentare, implanturi dentare, bijuterii, telefoane mobile și alte aplicații. Doar 5%
din producția anuală este folosită pentru a produce Titan sub formă de metal. Restul este utilizat în
principal pentru producția de pigment TiO2 folosit în producerea de vopsea albă. Titanul a fost
descoperit în Anglia de William Gregor în 1791 și numit de Martin Heinrich Klaproth după Titanii
din mitologia greacă.

Proprietăți fizice
Un element chimic metalic, titanul este recunoscut pentru rația sa duritate-greutate
mare.[8] Este un metal dur cu densitate mică, care este destul de ductil (în special în mediile fără
oxigen),[22] lucios și alb argintiu în culoare.[23] Temperatura relativ ridicată a punctului de topire
(peste 1649 °C) îl face folositor ca metal refractar.

Tipurile comerciale de titan (cu puritate de 99,2%) au rezistența de rupere la tracțiune maximă de
434 MPa, identică cu cea a aliajelor de oțel de calitate slabă, dar sunt cu 45% mai ușoare.[7] Titanul
este cu 60% mai dens decât aluminiul, dar mai mult de două ori mai rezistent decât aliajul de aluminiu
6061-T6, cel mai des folosit.[7] Anumite aliaje de titan (ex. Beta C) ajung la rezistența de rupere la
tracțiune de peste 1.400 MPa.[24] Totuși, metalul își pierde din duritate când este încălzit la
temperaturi mai mari de 430 °C (806 °F)
Proprietatea chimică a titanului cea mai notabilă este rezistența sa excelentă la coroziune; este
aproape la fel de rezistent ca platina, capabil de a se împotrivi atacurile cauzate de acizi sau clor
dizolvat în apă, dar este solubil în acizi concentrați.[27]
În ciuda faptului că diagrama Pourbaix destinată titanului arată că acesta este, din punct de vedere
termodinamic, un metal foarte reactiv, reacțiile sale cu apa și aerul sunt încete.

Trinitrotoluen (TNT)
Trinitrotoluenul sau 2,4,6-trinitrotoluen (adesea abreviat TNT) este un compus chimic folosit
frecvent ca exploziv. Este fabricat prin nitrarea totală a toluenului și are formula C6H2(NO2)3CH3.
În practica mai este cunoscut și sub denumirea de trotil.

Utilizari
Spre deosebire de nitroglicerină, trinitrotoluenul rafinat este destul de stabil și nu
explodează la șocuri ușoare, pentru a fi folosit ca explozibil este nevoie de un detonator. Când este
aprins arde, fără explozie. Nu atacă recipientele metalice de transport, fiind neutru. Având acest
avantaj al stabilității, trinitrotoluenul este unul dintre cei mai folosiți explozibili atât în sfera civilă
cât și în cea militară.

Preparare

În industrie, TNT-ul este produs într-un proces din trei etape. La început, toluenul este nitrat
cu o soluție de acid sulfuric și acid azotic pentru a produce mononitrotoluen (MNT). MNT este
separat și renitrat în dinitrotoluen sau DNT. Ultimul pas este nitrarea DNT-ului în tinitrotoluen sau
TNT, utilizând o soluție anhidră de acid azotic și oleum. Acidul azotic se consumă în urma
procesului, în timp ce acidul sulfuric diluat poate fi reconcentrat și reutilizat. Ulterior după nitrare,
TNT-ul este stabilizat printr-un proces numit sulfitare, unde TNT-ul brut este tratat cu soluție apoasă
de sulfit de sodiu pentru a îndepărta izomeri mai puțin stabili și alte produse de reacție nedorite. Apa
care se obține în urma sulfitării este cunoscută ca apă roșie, fiind un mare poluant și gunoi obținut în
urma prepărării TNT-ului.[6]
 Uraniu-U
Uraniu, în latină uranium, este un element chimic, un metal, din seria actinidelor a sistemului
periodic al elementelor care are simbolul chimic U și numărul atomic 92.
Configurația electronică a atomului de uraniu
Uraniul are cea mai mare masă atomică dintre toate elementele naturale (a se vedea plutoniu).
Uraniul este aproximativ cu 70% mai dens decât plumbul și este ușor radioactiv. Distribuția sa
naturală este de circa câteva părți per milion în sol și roci și de circa 1000 de ori mai scăzută în
apă. Uraniul este extras industrial din minereuri uranifere relativ bogate în conținut (de
exemplu uraninit), prin procedee mecanice, fizice și chimice.
Proprietati fizice
Metal radioactiv, Izotopul 235U având timpul de înjumătățire de cca. 760 de milioane de ani.
Are densitate foarte mare, lucru care-l face să fie utilizat (izotopul 238U) la fabricarea unor
greutăți mici (de exemplu pentru giroscoape), dar cu masa mare, de asemenea, izotopul
menționat se poate utiliza la fabricarea blindajelor pentru tancuri, dar și pentru fabricarea
muniției (proiectile cu vârf de uraniu). Dezavantajul muniției de uraniu este contaminarea
terenului la momentul exploziei, un lucru nedorit, praful de uraniu putând ajunge în organisme
vii unde va provoca mutații în celule și deci cancer (uraniul și toate radioelementele sunt
cunoscute pentru proprietățile lor mutagene și cancerigene- atenție nu există studii care să
coroboreze direct acest lucru în cazul uraniului, care nu a fost îmbogățit sau alterat). În anumite
cazuri, uraniul se utilizează la ecranarea unor surse foarte puternice de radiație (de exemplu
Cobalt 60, Cesiu 137) utilizate în radioterapie sau defectoscopie. Oxidul U3O8 are culoarea
galbenă, lucru ce l-a făcut utilizat la colorarea vaselor de porțelan și a sticlei (sticla de uraniu).
În anumite cazuri, oxidul de uraniu a fost utilizat la fabricarea danturilor false. Uraniul era
adăugat pentru că dinții falși să aibă fluorescența celor adevărați. În general, oxizii uraniului
au fost folosiți ca și coloranți. Chiar și oxidul negru de uraniu a fost folosit pentru emailarea
anumitor vase de porțelan. Sărurile de uraniu (azotat) erau folosite în tehnica fotografică, pentru
realizarea fotografiilor în tonuri sepia.

Uree
Ureea (denumită și carbamidă, cu denumirea sistematică carbonil diamidă)[3] este un compus
organic cu formula chimică CO(NH2)2. Ureea este, de fapt, diamida acidului carbonic, deci o
amidă. Se numește așa deoarece se obține din acidul carbonic (sifon), printr-o dublă reacție a
acidului cu amoniacul.
Ureea prezintă un rol important în metabolismul compușilor azotați în organismul animalelor,
fiind principalul compus azotat din urina mamiferelor. Este un solid incolor, cristalin, foarte
solubil în apă și practic lipsit de toxicitate (LD50 este 15 g/kg pentru șobolani).[4] La nivelul
organismului, ureea este utilizată în mai multe procese biochimice, cel mai important fiind
excreția azotului. Se formează la nivelul ficatului în urma reacției dintre amoniac (NH3) și
dioxid de carbon (CO2) ca parte e ciclului ureei.[5] Compusul mai este utilizat ca îngrășământ,
ca sursă de azot, și este un precursor foarte important în industria chimică.
Ureea este prima substanță de tip organic obținută artificial, în laborator, din substanțe
anorganice (cianatul de amoniu - NH4NCO), creatorul ei fiind Friedrich Wöhler, în 1828.
Ureea este o substanță solidă, cristalizată, solubilă în H2O. Chimic vorbind, ea se comportă ca
amidele. Se folosește, de obicei, ca îngrășământ agricol, datorită conținutului ridicat de N, în
industria medicamentelor și la obținerea de produși macromoleculari de policondensare cu
aldehida formică.
 Wolfram (tungsten)
Wolframul (numit și tungsten) este un element chimic din grupa metalelor situat în poziția 74
în tabelul periodic al elementelor. Simbolul chimic este "W". Wolframul este un metal cu luciu
alb-argintiu, ce cristalizează în sistemul cubic cu volum centrat fără a mai avea și alte forme
alotropice. Foarte dur, wolframul nu este casant ci devine ductil în stare pură păstrându-și în
același timp rezistența. Are o densitate remarcabil de mare și anume 19,3 grame pe centimetru
cub. Din toate metalele pure, punctul lui de topire este cel mai ridicat, iar punctul lui de fierbere
este al doilea ca mărime (după carbon). Utilitatea lui cea mai cunoscută este ca filament în
becuri electrice.
Proprietati fizice
Wolframul este un metal maleabil, ductil și în stare pură extrem de rezistent. Ceea ce este
extraordinar la acest metal observăm prin faptul că rezistența la rupere a unei sârme de wolfram
poate ajunge până la 400 daN/mm², rezistență ce se menține chiar și la temperaturi mai mari
de 770 °C. Datorită ductibilității sale, din 100 g de wolfram se poate obține o sârmă lungă de
40 km.
Proprietati chimice
Wolframul este un metal puțin reactiv. El nu este atacat de apa regală sau de acidul fluorhidric,
în lipsă de oxigen nu se dizolvă în soluțiile sărurilor alcaline (amoniac, hidroxid de sodiu sau
potasiu). Totuși nu rezistă la acțiunea compușilor oxidanți precum: acidul azotic sau cloratul
de potasiu. Pulberea acestui metal poate fi aprinsă; în rest este stabil față de aer, apă și halogeni
bineînțeles cu excepția fluorului (nemetal care reacționează cu toate elementele inclusiv unele
gaze nobile). Reacționează și la cald și la rece cu azotul. Alți compuși interesanți sunt carburile
(W2C,WC și W2C3)ce se aseamănă prin duritate cu diamantul.
 Wolframita
Wolframita, (Fe,Mn)WO4, este un mineral de tungstat de fier mangan care este intermediarul
între ferberită (bogat în Fe2+) și hübnerit (bogat în Mn2+). Alături de scheelite (un mineral
tungstat de calciu), seria de wolframite sunt cele mai importante minerale de tungsten.
Wolframita se găsește în filoanele de cuarț și pegmatitele asociate cu intruzivi granitici.
Mineralele asociate includ casiteritul, scheelita, bismutul, cuarțul, pirita, galena, sfalerita și
arsenopiritul.
Acest mineral a fost găsit în Europa în Boemia, Saxonia și Cornwall. Se pare că China are cea
mai mare aprovizionare de minereu de tungsten din lume, cu aproximativ 60%. Alți producători
sunt Canada, Portugalia, Rusia, Australia, Thailanda, Coreea de Sud, Rwanda, Bolivia, Statele
Unite și Republica Democrată Congo.
Utilizari
Wolframita este foarte apreciată ca sursă principală a tungstenului metalic, un material puternic
și foarte dens, cu o temperatură de topire ridicată, utilizat pentru filamentele electrice și muniția
perforatoare, precum și pentru mașinile-unelte cu carbură de tungsten dură. În timpul celui de-
al Doilea Război Mondial, minele de wolframite au fost un atu strategic, datorită utilizării sale
în muniții și unelte.[6]
Wolframite a fost considerat a fi un mineral de conflict din cauza practicilor miniere neetice
observate în Republica Democratică Congo, în timpul războaielor din Congo.[7]
 Xenon
Xenonul este un element chimic cu simbolul chimic Xe și cu numărul atomic egal cu 54. Este
un gaz nobil, incolor, greu, fiind găsit în atmosfera Terrei în cantități mici.[1] Deși, ca toate
gazele nobile, xenonul este inert din punct de vedere chimic, între atomii acestuia și atomii
altor elemente chimice pot exista reacții chimice, cum ar fi reacția de formare a
hexafluoroplatinatul de xenon; acesta a fost primul compus sintetizat al unui gaz nobil.[2][3][4]
Ocurența naturală a xenonului este reprezentată de opt izotopi stabili. Însă, mai există, ca la
toate elementele, și izotopi instabili sau radioactivi; xenonul are peste 40 de izotopi instabili,
care se dezintegrează radioactiv. Procentul și vechimea fiecărui izotop de xenon îi ajută pe
oamenii de știință să afle cum a apărut și cât de vechi este Sistemul nostru solar.[5] Izotopul
radioactiv 135Xe este produs de către 135I, ca rezultat al fuziunii nucleare;[6] Xenonul este
utilizat, în principal, la blițuri și lămpi cu descărcare în gaze [7] , deși poate fi și un bun
anestezic.[8] La fabricarea primului laser s-a folosit molecula diatomică a xenonului, Xe2.[9]
Utilizari
În ciuda faptelor că este un gaz rar, greu și scump de extras din atmosfera terestră, xenonul are
un număr larg de aplicații și utilizări în viața omului.
Iluminare și optică
Lămpile de descărcare cu gaz
Xenonul este utilizat, în primul rând, la dispozitivele emițătoare de lumină sau lămpi numite
lămpi de xenon, ce sunt utilizate în blițurile fotografice și în lămpile stroboscopice.
Lasere
În 1962, un grup de cercetători științifici de la Laboratoarele Bell au descoperit acțiunea
pozitivă a xenonului în lasere [77], iar, mai târziu, au descoperit faptul că sporul laserului era
îmbunătățit de o mică cantitate de heliu adăugată amestecului
Utilizari medicale
Anestezie
Xenonul a fost utilizat ca un anestezic general. În ciuda faptelor că sunt scumpe, dispozitivele
de anestezie ce utilizează xenon sunt pe cale să apară pe piața europeană, datorită avantajului
său: xenonul din acestea poate fi reciclat și recuperat. Acest fapt face acest aparat economic.
Protector neurologic
Xenonul își găsește aplicații în tratarea leziunilor la creier. Însă, acest receptor agravează dauna
creată de privarea de oxigen și este folosit mai degrabă ca un protector neurologic, fiind mai
bun decât ketamina sau oxidul nitros N2, care pot surveni cu efecte secundare nadorite.
Imagistica
Emisiile gama ale radioizotopului 133Xe poate fi utilizat pentru a vedea inima, plămânii și
creierul. Totodată, radioizotopul respectiv poate fi folosit pentru a măsura fluxul sanguin.
Alte utilizari
În aplicațiile ce vizează folosirea energiei nucleare, xenonul este utilizat în camerele cu
bule,[95] probe, precum și în cadrul altor aplicații unde natura inertă și masa moleculară mare
este preferată. În urma testelor armelor nucleare, rezultă emisii radioactive de xenon-133 și
xenon-135, iar detecția acestor izotopi este aplicată în monitorizarea stabilită de tratatele ce
interzic testele nucleare, precum și confirmarea unor teste nucleare

Xilen
Xilenul sau xilolul sau dimetilbenzenul este oricare dintre cei trei izomeri ai dimetilbenzenului
sau o combinație a acestora. Cu formula (CH3)2C6H4, în fiecare dintre cei trei compuși, un
inel benzenic este substituit cu două grupări metil. Toate sunt lichide incolore, inflamabile,
ușor grase. Sunt de mare valoare industrială.[3] Amestecul este denumit atât xilen, cât și, mai
precis, xilen. Xilenurile mixte se referă la un amestec de xileni plus etilbenzen. Cei patru
compuși au formule empirice identice C8H10. De obicei, cei patru compuși sunt produși
împreună prin diferite metode de reformare catalitică și piroliză
 Proprietati fizice

Proprietățile fizice ale izomerilor xilenului diferă ușor. Punctul de topire variază de la -47,87
°C (m-xilen) la 13,26 °C (p-xilen) - ca de obicei, punctul de topire al izomerului para este mult
mai mare, deoarece se împachetează mult mai ușor în structura cristalină. Punctul de fierbere
pentru fiecare izomer este de aproximativ 140 °C (284 °F). Densitatea fiecărui izomer este de
aproximativ 0,87 g/ și, prin urmare, este mai puțin dens decât apa. Mirosul xilenului este
detectabil la concentrații de până la 0,08 până la 3,7 ppm (părți de xilen per milion de părți de
aer) și poate fi gustat în apă la 0,53 până la 1,8 ppm.[9]
Xilenii formează azeotropi cu apă și o varietate de alcooli. Cu apă, azeotropul este format din
60% xilen și fierbe la 94,5 °C.[3] Ca și în cazul multor compuși alchilbenzen, xilenii formează
complecși cu diferite halocarburi.[13] Complecșii diferiților izomeri au adesea proprietăți
dramatic diferite unul față de celălalt.

Proprietati chimice
În general, xilenii apar ca două tipuri de reacții, cele care implică grupările metil și cele care
implică legăturile inelului C-H. Fiind benzilice și, prin urmare, slăbite, legăturile C-H ale
grupărilor metil sunt susceptibile la reacții cu radicali liberi, inclusiv halogenarea la diclorurile
de xilen corespunzătoare (bis(clorometil)benzeni), în timp ce mono-bromurarea dă bromură de
xilil, un agent lacrimogen. Oxidarea și amoxidarea vizează, de asemenea, grupările metil, dând
acizi dicarboxilici și dinitrili. Electrofilii atacă inelul aromatic, ducând la cloro- și nitroxilen.[3]
 Aplicatii

Acid tereftalic și derivați înrudiți

p-Xilenul este principalul precursor al acidului tereftalic și al dimetil tereftalatului, ambii
monomeri utilizați în producerea sticlelor de plastic din polietilen tereftalat (PET) și a
îmbrăcămintei din poliester.

Aplicații cu solvenți și scopuri industrial

Xilenii sunt folosiți ca solvent în industria tipăririi, cauciucului și a pielii. Este o componentă
comună a cernelii, cauciucului și adezivilor.

Utilizare în laborator
Xilenul este folosit în laborator pentru a face băi cu gheață carbonică pentru a răci vasele de
reacție,[18] și ca solvent pentru a îndepărta uleiul sintetic de imersie din obiectivul
microscopului în microscopie cu lumina.

Precursor al altor compuși

Într-o aplicare pe scară largă, para-xilenul este transformat în acid tereftalic. Aplicația majoră
a orto-xilenului este ca precursor al esterilor ftalați, folosiți ca plastifiant. Meta-xilenul este
transformat în derivați de acid isoftalic, care sunt componente ale rășinilor alchidice

Vanadiu
Vanadiul este un element chimic cu simbolul V și numărul atomic 23. Este un metal tranzițional
moale, ductil, de culoare cenușiu–argintie. Formarea unui strat protector de oxid stabilizează
metalul față de oxidare. Vanadiul se găsește în natură numai sub formă de combinații. El este
rezistent la acțiunea acizilor (precum acidul sulfuric) și a soluțiilor saline. Oxidarea metalului
are loc la peste 660 °C, cu formare de V2O5.
Vanadiul a fost descoperit în 1801 de Andrés Manuel del Río în urma studierii mineralului
vanadit, pe care l-a denumit „eritroniu” deoarece – prin încălzire – majoritatea sărurilor sale își
schimbă culoarea în roșu. Patru ani mai târziu el a fost convins de către alți oameni de știință
(în mod eronat) că eritroniul era de fapt crom. Elementul a fost redescoperit în 1831 de Nils
Gabriel Sefström, care l-a denumit „vanadiu”, după Vanadis (zeița scandinavă a frumuseții și
fertilității).
Elementul se găsește în natură în circa 65 de minerale diferite și în depozitele de combustibili
fosili. În Rusia și China se obține din zgura de la oțelării, iar în alte țări ca produs secundar al
mineritului uraniului sau ca produs de ardere ale fracțiunilor petroliere grele. Vanadiul se
topește la 1910°C și fierbe la 3407°C.

Utilizare

Este utilizat la obținerea de oțeluri speciale necesare pentru angrenaje de mare

viteză.

Vanadiul este o componentă importantă a catalizatorilor pentru reacțiile de

oxidare. Aplicații tipice sunt oxidarea SO2 la trioxid de sulf (SO3), oxidarea
propanului și propenei la acid acrilic[1][2][3], dehidrogenarea oxidativă a
butanului[4], oxidarea butanului la anhidrida maleică[5].

Este de asemenea utilizat pentru reducerea selectivă catalitică a NOx cu

amoniac[6]. BiVO4 poate fi utilizat pentru sinteza electrochimică a H2O2[7].
 Vinilbenzen

Vinilbenzen sau stirenul este un compus organic cu formula chimică

C6H5CH=CH2. Acest derivat al benzenului este un lichid uleios incolor, deși
probele îmbătrânite pot apărea gălbui. Compusul se evaporă ușor și are un miros
dulce, deși concentrațiile mari au un miros mai puțin plăcut. Stirenul este
precursorul polistirenului și al mai multor copolimeri. Aproximativ 25 de
milioane de tone de stiren au fost produse în 2010[6], crescând la aproximativ 35
de milioane de tone până în 2018.

Ytriu

Ytriul este un element chimic cu simbolul Y și numărul atomic 39. Este un metal de tranziție
argintiu-metalic similar din punct de vedere chimic cu lantanidele și a fost adesea clasificat
drept „element din pământuri rare”.[5] Ytriul se găsește aproape întotdeauna în combinație cu
elemente lantanide în mineralele din pământuri rare și nu se găsește niciodată în natură ca
element liber. 89Y este singurul izotop stabil și singurul izotop găsit în scoarța terestră.
Cele mai importante utilizări ale ytriului sunt LED-urile și fosforii, în special fosforii roșii din
afișajele cu tub catodic al televizoarelor.[6] Ytriul este, de asemenea, utilizat în producția de
electrozi, electroliți, filtre electronice, lasere, supraconductori, diverse aplicații medicale și
trasarea diferitelor materiale pentru a le îmbunătăți proprietățile.
Ytriul nu are rol biologic cunoscut. Expunerea la compușii de ytriu poate provoca boli
pulmonare la oameni.[7]
Elementul poartă numele de ytterbit, un mineral identificat pentru prima dată în 1787 de
chimistul Arrhenius. El a numit mineralul după satul Ytterby, din Suedia, unde fusese
descoperit. Când una dintre substanțele chimice din ytterbit s-a descoperit mai târziu a fi
elementul neidentificat anterior, ytriul, elementul a fost apoi numit după mineral.
Proprietati
Ytriul este un metal de tranziție moale, argintiu-metalic, lucios și foarte cristalin din grupul 3.
După cum era de așteptat de tendințele periodice, este mai puțin electronegativ decât
predecesorul său din grup, scandiu, și mai puțin electronegativ decât următorul membru al
perioadei 5, zirconiu. ; în plus, este mai electronegativ decât lantanul, dar mai puțin
electronegativ decât lutețiul datorită contracției lantanidelor.[8][9][10] Ytriul este primul
element d-bloc din a cincea perioadă.
Elementul pur este relativ stabil în aer în formă vrac, datorită pasivării unui oxid protector (Y
2O3) peliculă care se formează la suprafață. Acest film poate atinge o grosime de 10 µm atunci
când ytriul este încălzit la 750 °C în vapori de apă.[11] Când este fin divizat, totuși, ytriul este
foarte instabil în aer; așchii sau strunguri de metal se pot aprinde în aer la temperaturi care
depășesc 400 °C.[12] Nitrura de ytriu (YN) se formează atunci când metalul este încălzit la
1000 °C în azot.[11]
Asemănarea cu lantanidele
Asemănările ytriului cu lantanidele sunt atât de puternice încât elementul a fost grupat istoric
cu ele ca element de pământuri rare,[5] și se găsește întotdeauna în natură împreună cu ele în
minerale din pământuri rare.[13] Din punct de vedere chimic, ytriul seamănă mai mult cu acele
elemente decât vecinul său din tabelul periodic, scandiu[14] și, dacă proprietățile fizice ar fi
reprezentate în funcție de numărul atomic, ar avea un număr aparent de 64,5 până la 67,5,
plasându-l între lantanidele gadoliniu și erbiu. .[15]
De multe ori se încadrează în același interval pentru ordinea de reacție,[11] asemănând terbiului
și disproziului în reactivitatea sa chimică.[6] Ytriul este atât de apropiat ca dimensiune de așa-
numitul „grup de ittriu” de ioni lantanizi grei încât în soluție se comportă ca și cum ar fi unul
dintre ei.[11][16] Chiar dacă lantanidele sunt cu un rând mai jos în tabelul periodic decât ytriul,
asemănarea razei atomice poate fi atribuită contracției lantanidelor.[17]
Una dintre puținele diferențe notabile dintre chimia ytriului și cea a lantanidelor este că ytriul
este aproape exclusiv trivalent, în timp ce aproximativ jumătate din lantanide pot avea valențe
altele decât trei; cu toate acestea, doar pentru patru din cele cincisprezece lantanide sunt aceste
alte valențe importante în soluție apoasă (CeIV, SmII, EuII și YbII).[11]
Utilizari

Consumator
Componenta roșie a tuburilor catodice de televiziune color este emisă de obicei dintr-un yttria
(Y2O3) sau sulfură de oxid de ytriu (Y2O2S) rețea gazdă dopată cu fosfor cationi europiu (III)
(Eu3+).[12][6][h]

Granate
Ytriul este folosit la producerea unei mari varietati de granate sintetice,[66] iar ytriul este folosit
pentru a produce granate de fier ytriu (Y3Fe5O12, de asemenea „YIG”), care sunt filtre cu
microunde foarte eficiente[12], despre care s-a demonstrat recent că au interacțiuni magnetice
mai complexe și mai lungi decât s-a înțeles în ultimele patru decenii.

Amplificator de material
Cantități mici de ytriu (0,1 până la 0,2%) au fost folosite pentru a reduce mărimea granulelor
de crom, molibden, titan și zirconiu.[75] Ytriul este folosit pentru a crește rezistența aliajelor
de aluminiu și magneziu.[12] Adăugarea de ytriu la aliaje, în general, îmbunătățește
lucrabilitatea, adaugă rezistență la recristalizarea la temperatură înaltă și îmbunătățește
semnificativ rezistența la oxidarea la temperatură înaltă.

Medical
Izotopul radioactiv ytriu-90 este utilizat în medicamente precum Yttrium Y 90-DOTA-tyr3-
octreotide și Yttrium Y 90 ibritumomab tiuxetan pentru tratamentul diferitelor tipuri de cancer,
inclusiv limfom, leucemie, ficat, cancer ovarian, colorectal, pancreatic și osos. [48]
Funcționează prin aderarea la anticorpii monoclonali, care, la rândul lor, se leagă de celulele
canceroase și le ucid prin radiații β intense din ytriu-90.

Superconductor
Ytriul este un ingredient cheie în supraconductorul de ytriu bariu cupru (YBa2Cu3O7, alias
„YBCO” sau „1-2-3”). Acest supraconductor este remarcabil deoarece temperatura
supraconductivității de funcționare este peste punctul de fierbere al azotului lichid (77,1
K).[44] Deoarece azotul lichid este mai puțin costisitor decât heliul lichid necesar
supraconductorilor metalici, costurile de operare pentru aplicații ar fi mai mici.
Baterii cu litiu
Ytriul este utilizat în cantități mici în catozii unor baterii cu fosfat de litiu și fier (LFP) și apoi
denumit în mod obișnuit chimic LiFeYPO4 sau LYP. Similar cu LFP, bateriile LYP oferă
densitate mare de energie, siguranță bună și viață lungă. Dar LYP oferă o stabilitate mai mare
a catodului și prelungește durata de viață a bateriei, prin protejarea structurii fizice a catodului,
în special la temperaturi mai ridicate și curent de încărcare/descărcare mai mare.

Alte aplicații
În 2009, profesorul Mas Subramanian și asociații de la Universitatea de Stat din Oregon au
descoperit că ytriul poate fi combinat cu indiul și manganul pentru a forma un pigment intens
albastru, non-toxic, inert, rezistent la decolorare, YInMn blue, primul nou pigment albastru
descoperit în 200 ani.

Yttria-oxid de yttrium-?
Oxidul de ytriu, cunoscut și sub numele de ytriu, este Y2O3. Este o substanță solidă albă,
stabilă la aer.

https://en.wikipedia.org/wiki/Yttrium(III)_oxide
 Zinc
Zincul este un element chimic care are simbolul Zn și numărul atomic 30. Zincul este un metal de
culoare albăstruie spre alb, care devine maleabil în jurul a 100°-150 °C. Se obține din minereuri și
din compuși, fiind folosit în aliaje cu alte metale pentru protejarea acestora împotriva oxidării
(ruginirii).
În antichitate, înainte de a fi identificat ca element chimic, zincul era folosit pentru obținerea alamei.
Un aliaj conținând aproximativ 87% zinc s-a găsit în unele ruine preistorice din Transilvania. Printre
cele mai importante se numără alama, bronzul comercial, aluminiu de sudura, nichel argintiu și argint
German. Zincul nu e considerat toxic, totuși dacă se inhalează oxid de zinc (ZnO) apare o tulburare
cunoscută sub numele de "tremurat de zinc".
În Europa modernă, zincul metalic a fost redescoperit de Margraff în 1746, prin reducerea calaminei
cu mangalul.
Caracteristice fizico-chimice
Masa atomică a zincului este de 65,38 uam. Configurația electronilor este următoarea: [ Ar ]4s23d10.
Una dintre cele mai importante caracteristici chimice este faptul că reacționează cu acid clorhidric
cu efervescență, rezultând clorură de zinc și hidrogen după reacția:
Zn + 2HCl = ZnCl2 + H2
În timpul reacției se degajă o mare cantitate de hidrogen gazos, deci se poate face testul de hidrogen