PROTECŢIONISMUL ŞI DISTRUGEREA PROSPERITĂŢII 1

Murray N. Rothbard

Protecţionismul, deseori respins şi aparent abandonat s-a întors, şi în plus, cu dorinţă de

razbunare. Japonezii, ce au revenit în urma pierderilor serioase din Cel de-al Doilea Război
Mondial pentru a uimi lumea producând bunuri inovatoare, de bună calitate la preţuri mici,
servesc drept temelie comodă propagandei protecţioniste. Amintirile miturilor din timpul
razboiului se dovedesc a fi îmbătătoare, astfel că protecţioniştii avertizează cu privire la
„Imperialismul Japonez” chiar „mai dăunător decât Pearl Harbor”. Acest „Imperialism” se
manifestă prin vânzarea de televizoare, maşini, microcipuri, etc. foarte bune americanilor, la
preţuri mai mult decât competitive pentru firmele americane.

Este această invazie a produselor japoneze o adevărată ameninţare, pentru a fi

combătută de guvernul S.U.A.? Sau noua Japonie este nepreţuită pentru consumatorii
americani?

Exprimându-ne punctul de vedere în această chestiune trebuie să identificăm că toate

acţiunile guvernului înseamnă coerciţie, astfel că a recurge la intervenţia guvernului S.U.A.
 înseamnă îndemnarea sa la folosirea forţei şi violentei pentru a opri comerţul paşnic. Sperăm că
protecţioniştii nu sunt dispuşi să îşi urmărească logica de putere până la final către o altă
Hiroshima şi Nagasaki.

FII CU OCHII PE CONSUMATOR

Pe măsură ce dezlegăm pânza încurcată a argumentului protecţionist ar trebui să ne

 îndreptăm atenţia către două puncte esenţiale: (1) protecţionismul înseamnă fortă pentru
controlul comerţului; şi (2) cheia este ce se întâmplă consumatorului. Invariabil vom descoperi
că protecţioniştii îşi propun să paralizeze, exploateze şi să impună pierderi importante nu numai
consumatorilor străini dar în special americanilor. Iar din moment ce fiecare dintre noi este
consumator, asta înseamnă că protecţionismul îşi propune să confişte de la toţi pentru

1 Traducere şi adaptare a “Protectionism and the Destruction of Prosperity” de Murray N. Rothbard,

Mises Institute 1986
 

beneficiul celor puţini, privilegiaţi si subvenţionaţi – în fapt şi ineficienţi: persoane care nu

reuşesc pe piaţa liberă şi nedistorsionată.

Să luăm ca exemplu presupusa ameninţare japoneză. Comerţul este în întregime benefic

ambelor părţi – în acest caz producătorii japonezi şi consumatorii americani – altfel ele nu s-ar
angaja în schimb. Încercând să oprească acest schimb, protecţioniştii caută să împiedice
consumatorii americani să se bucure de standarde înalte ale vieţii prin cumpărarea produselor
 japoneze, ieftine şi de bună calitate. În schimb vom fi forţaţi de guvern să ne întoarcem la
produsele ineficiente şi mai scumpe pe care le-am respins deja. Pe scurt, producătorii ineficienţi
 încearcă să ne priveze pe toţi de bunuri pe care ni le dorim pentru a fi constrânşi să ne
 îndreptăm către firme ineficiente. Consumatorii americani vor fi jefuiţi.

CUM SĂ PRIVEŞTI TAXELE VAMALE ŞI CONTINGENTELE

Cel mai potrivit mod de a privi taxele vamale, cotele de import sau alte bariere
protectioniste este să uiţi de graniţele politice. Graniţele unei naţiuni pot fi importante din alte
motive, dar din punct de vedere economic ele nu au nicio însemnătate. Să presupunem că
fiecare dintre Statele Unite ar fi o naţiune de sine stătătoare. Am auzi atunci mulţi protecţionişti
plângându-se insistent că acum suntem, din fericire, cruţaţi. Gândiţi-vă la urletele producătorilor
scumpi de textile din New York sau Rhode Island care s-ar plânge de competiţia „nedreaptă” a
„mâinii de lucru ieftine” din partea diferiţilor producători „străini” obişnuiţi din Tennessee sau
Carolina de Nord sau vice versa.

Din fericire, absurditatea îngrijorărilor cu privire la balanţa de plăţi este evidenţiată de

focalizarea pe comerţul inter-state2, din moment ce nimeni nu se preocupă de balanţa de plăţi
dintre New York şi New Jersey, sau, de asemenea, dintre Manhattan si Brooklyn, pentru că nu
există oficiali ai vămilor care să înregistreze acest comerţ şi aceste balanţe.

Dacă analizăm, este clar că o cerere de taxă vamală a firmelor din New York împotriva
firmelor din Carolina de Nord este o escrocherie pură asupra consumatorilor newyorkezi (căt şi
ai celor din Carolina de Nord), o goană vădită pentru privilegiul coercitiv al firmelor mai puţin
eficiente. Dacă cele 50 de state ar fi fost naţiuni separate atunci protecţioniştii ar fi putut folosi
trăsăturile patriotismului şi ale neîcrederii în straini pentru a-şi camufla jaful consumatorilor
locali şi a se sustrage consecinţelor.

Din fericire taxele vamale inter-state sunt neconstituţionale. Dar chiar şi cu această
stavilă clară şi chiar fără posibilitatea de a se învălui în mantia naţionalismului, protecţioniştii au

2 Echivalentul comerţului inter-judeţean în România

 

reuşit să impună tarife vamale inter-state sub o altă înfăţişare. O parte a iniţiativei pentru
continuarea creşterii plafonului legii federale a salariului minim este impunerea unui mecanism
protecţionist împotriva competiţiei cu costuri salariale mai mici din Carolina de Nord şi alte state
din sud faţă de competitorii din New England şi New York.

 În cadrul Congresului, în anul 1966, în timpul luptei pentru creşterea salariului minim la
nivel federal, de exemplu, regretatul Senator Jacob Javits (reprezentant al New York-ului) a
mărturisit deschis că unul dintre principalele motive pentru susţinerea proiectului de lege a fost
să paralizeze competitorii din sud ai companiilor textile din New York. Fiindcă salariile în sud
sunt în general mai mici decât în nord, firmele cele mai afectate de o creştere a salariului minim
(şi muncitorii loviţi de şomaj) se vor afla în sud.

O altă cale la modă prin care s-au impus restricţii comerciale inter-state a fost cea în
numele „siguranţei”. Carteluri organizate de guvern în industria laptelui în New York, de
exemplu, au stopat importul de lapte din apropiatul New Jersey sub pretextul vizibil fals că
drumul peste Hudson ar face laptele din New Jersey „nesigur”.

Dacă tarifle şi controlul comerului sunt bune pentru o ţară, de ce nu deopotrivă şi pentru
un stat sau regiune? Principiul este exact acelaşi. Pe timpul primei mari depresiuni Americane,
panica din 1819, Detroit era un micuţ oraş de frontieră cu doar câteva sute de locuitori. Totuşi s-
au ivit strigăte protecţioniste – din fericire neîndeplinite – pentru interzicerea importurilor din
afara Detroit-ului iar cetăţenii au fost puternic încurajaţi să cumpere doar produse din Detroit.
Dacă această nerozie ar fi fost pusă în aplicare foametea generală şi moartea ar fi rezolvat toate
celelalte probleme economice ale locuitorilor Detroit-ului.

Atunci de ce să nu se limiteze şi chiar interzică schimbul, i.e. „importurile”, la un oraş, un

cartier sau chiar un bloc sau, pentru a sublinia consecinţa sa ultimă, la o singură familie? De ce
nu ar emite familia Jones un decret prin care, de acum înainte, niciun membru al familiei să nu
mai poată cumpăra niciun bun sau serviciu produs în afara gospodăriei? Foametea ar nimici
rapid această nazuinţă ridicola de autosuficienţă.

Totuşi trebuie să ne dăm seama că această absurditate este inerentă logicii

protecţioniste. Protecţionismul comun este la fel de elucubrant dar retorica naţionalistă şi a
graniţeleor naţionale a reuşit să ascundă acest aspect esenţial. Concluzia este că
protecţionismul nu este doar un nonsens, ci un nonsens periculos, distrugător al prosperităţii.
Nu mai suntem, dacă am fost vreodată, o lume de fermieri autosuficienţi. Economia de piaţă
este o grilă atotcuprinzătoare, în care fiecare individ, fiecare regiune, fiecare ţară, produce ceea
ce se pricepe mai cel bine, ceva în care este relativ cel mai eficient, şi schimbă acel produs pe
bunurile şi serviciile altora. Fără diviziunea muncii şi a schimbului bazat pe această diviziune,
 întreaga lume ar muri de foame. Restricţiile comerciale coercitive – cum ar fi protecţionismul –
 

paralizează, mutilează şi distrug comerţul, sursa vietii şi a prosperităţii. Protecţionismul este

doar o cerere de a leza consumatorii cât şi prosperitatea generală pentru a acorda privilegii
permanente unor grupuri de producători mai puţin eficienţi, pe cheltuiala firmelor mai
competente şi a consumatorilor. Dar este un tip de asistenţă deosebit de periculos pentru că
 încarcerează permanent comerţul în mantia patriotismului.

CALEA FERATĂ NEGATIVĂ

Protecţionismul este deosebit de distructiv şi pentru că acţionează ca o creştere

artificială şi coercitivă a costului transportului între regiuni. Una dintre marile atribute ale
Revoluţiei Industriale, una dintre căile prin care a adus prosperitate maselor înfometate, a fost
reducerea drastică a costului transportului. Dezvoltarea căilor ferate la începutul secolului al
XIX-lea, de exemplu, a însemnat că, pentru prima dată în istoria umanităţii, mărfurile puteau fi
transportate ieftin pe pământ. Până atunci apa – râurile şi oceanele – era singurul mijloc de
transport viabil economic. Făcând transportul terestru accesibil şi ieftin, caile ferate au permis
transportului inter-regional pe uscat să dizolve monopoluri locale costisitoare şi ineficiente.
Rezultatul a fost o îmbunătăţire considerabilă ale standardelor de viaţă ale tuturor
consumatorilor. Iar ce vor protecţioniştii să facă este să reteze acest magnific principiu al
progresului.

Nu e de mirare că Frederic Bastiat ,marele economist laissez-faire francez de la mijlocul

secolului al XIX-lea, a numit un tarif vamal o „cale ferată negativă”. Economic vorbind
protecţioniştii sunt la fel de distructivi ca şi cum ar dezmembra fizic căile ferate, avioanele sau
vapoarele, forţându-ne să revenim la transportul costisitor din trecut – cărări de munte, plute
sau corăbii.

SCHIMBUL „JUST”

Să ne îndreptăm acum atenţia asupra câtorva dintre argumentele cele mai de seama ale
protecţioniştilor. Luăm drept exemplu lamentarea obişnuită a protecţionistului care sprijină
concurenţa, cu condiţia ca această concurenţă să fie „echitabilă”. Oricând începe cineva să
vorbească despre concurenţă „corectă”, sau deopotrivă despre „corectitudine” în general, e
timpul să fiţi cu ochii pe portofel, pentru că e pe cale să fie şterpelit. Asta deoarece, autentic
„corecte” sunt doar condiţiile schimbului voluntar, mutual acceptate de vânzător şi cumpărător.
Aşa cum majoritatea scolasticilor medievali au realizat, nu există preţ „just” altul decât preţului
pieţei.

Aşadar ce ar putea fi „nedrept” la un preţ de piaţă liberă? O teză protecţionistă deseori

 întâlnită susţine că este „nedrept” ca o companie americană să concureze cu, să spunem, o