Țeru Teodora, Chirilă Daria, Pigoi Louis

Sava Mihnea, Văduva Maria, Cosma Maria

Rolul literaturii în perioada pașoptistă

Pașoptismul a fost ideologia participanților la Revoluția Română din 1848, expusă în
revista Dacia Literară. Elementele pregnante fiind caracterul național, militar, scopul
revoluționarilor fiind dobândirea libertății și afirmarea naționalității române.
Personajele cu un puternic impact asupra curentului pașoptist au fost Nicolae Bălcescu,
Mihail Kogălniceanu, Alexandru Golescu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, C. Negri, C.A.
Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Avram Iancu, Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Timotei Cipariu
și Eftimie Murgu.
Pașoptismul corespunde unui moment de răspântie în evoluția istorică a țărilor române:
trecerea de la feudalism la capitalism, de la vasalitate la independență, de la fărâmițarea în
provincii la un stat unitar național. Dar, privit într-un plan mai larg, epoca pașoptistă începe
înaintea lui 1840, continuând și după data indicată mai sus. Cu alte cuvinte, putem distinge trei
etape ale literaturii pașoptiste: una, prepașoptistă, anunțată de debutul lui V.Cârlova și Al.
Hrisoverghi, continuând până la 1840, fiind dominată de figurile lui Gh. Asachi și I. Heliade-
Rădulescu și de activitatea primelor ziare naționale: Albina românească și Curierul românesc;
cea de a doua, cuprinsă aproximativ între anii 1840-1860, marcată de apariția Daciei Literare, a
Propășirii a României literare și de activitatea celora care au colaborat la aceste reviste; a treia,
cea postpașoptistă, ce va continua să evolueze pe linia ideologiei pașoptiste, dominată de figurile
lui B. P. Hasdeu, N. Filimon, A. Odobescu.
Din punct de vedere cronologic, epoca pașoptistă se situează între anii 1830 și 1860.
Legată de importante evenimente politice și sociale, această delimitare temporală nu are nimic
rigid, fiind legată de ieșirea Țărilor Române de sub dominația otomană, de începutul unei
energizări economice și al dobândirii libertăților politice.
În această epocă identificăm o viguroasă activitate culturală, care avea la bază un amplu
program de luptă politică. În ultimele două decenii și jumătate ale perioadei pașoptiste, ca o
reacție împotriva imitației și a influenței culturii occidentale, se dezvoltă, în mișcarea culturală,
un puternic spirit național.
Accentul se pune acum pe folosirea în scris a limbii române, pe creația originală și
evidențierea valorilor naționale, pe marile inițiative culturale menite să sprijine această orientare.
În perioada pașoptistă s-au pus bazele unei adevărate renașteri culturale românești. Învățământul,
presa, teatrul, literatura, științele cunosc o dezvoltare fără precedent. Iau ființă societăți culturale
și științifice, crește numărul revistelor și al altor periodice, al cărților tipărite în tiraje mari, se
formează un public cititor, se organizează biblioteci de literatură beletristică, se înfiripează o
viață artistică specific românească, bazată pe tradiția populară, ia amploare mișcarea de
culturalizare a maselor.
În primul deceniu al acestei perioade, utilizarea limbii grecești se restrânge la însemnări,
scrisori și unele traduceri. Cultura românească deschizându-se acum mișcării de idei din Apus,
locul limbii grecești îl ia franceza, limba de largă circulație europeană, lucru care poate fi
observat nu doar în gazetele perioadei, ci și în textele de proză sau poezie.
Deși scrierea vechilor cronici ale țării implica un exercițiu artistic conștient (descrierea,
portretul, relatarea indirectă a dialogului, retorica partizană a faptelor, în general), iar
personalități precum Dimitrie Cantemir, Varlaam și alții scriau proză cu intenționalitate și cu
depline calități artistice, ca fenomen literar caracteristic, proza nu se dezvoltă decât după
începutul secolului al XIX-lea, stimulată atât de modele romantice europene, cât și apariția
primelor publicații periodice românești. Apare și un nou tip de proză, cea istorică inaugurată cu
nuvela romantică Alexandru Lapusneanul (1840), se leagă de interesul general al epocii pentru
resuscitarea trecutului țării, de poezia ruinelor și de baladele istorice. Ea își propune să reînvie nu
numai figura eroilor legendari, ci să reconstituie epoca în culorile ei adevărate. Interesul
romantic pentru specific și pentru culoare locală deschide drumul observației realiste a cadrului.
Modificările produse în statutul social al literaturii au avut consecințe importante și pe
plan literar, mai ales în ceea ce privește poezia. Lărgindu-se considerabil cercul cititorilor, una
dintre condițiile ei esențiale devine accesibilitatea. Capătă preponderență poezia care se
adresează direct, într-o retorică a sentimentului. Crește totodată grija autorului pentru cursivitatea
exprimării și pentru frumusețea limbii. Sub influența lecturilor romantice, dar și a tradițiilor
folclorice autohtone, se introduc specii noi, precum balada și cântecul, iar unele dintre cele
clasice, cum ar fi fabula sau oda, cunosc o nouă răspândire, ca mijloc de afirmare a idealurilor
politice și culturale naționale.
În aceste condiții de intens avânt cultural, în toate cele trei Țări Române se dezvoltă o
amplă activitate publicistică. Apar primele ziare: Curierul Românesc, la București, în 1829, sub
conducerea lui Ion Heliade-Rădulescu; Albina Românească, la Iași, din inițiativa lui Gheorghe
Asachi, în același an; Gazeta de Transilvania, la Brașov, în 1838, din inițiativa cărturarului
ardelean George Barițiu.
Un moment deosebit de important în dezvoltarea publicisticii îl constituie apariția, în
1840, a revistei Dacia Literară, care se adresează întregului neam românesc, militând pentru ca
românii să aibă o limbă și o literatură comună. În anul 1848 au apărut noi ziare purtătoare de
cuvânt ale ideilor revoluției, promovând o publicistică agitatorică și combativă. Nici după
înfrângerea revoluției activitatea publicistică nu a încetat, revoluționarii scriind acum împotriva
celor care au trădat cauza revoluției române sau făcând din presă o tribună în favoarea Unirii.

Articolul-Program
 
În primul număr al revistei, sub titlul ,,Introducţie”, M. Kogălniceanu, întemeietorul
revistei, publică un articol – program care sintetizează în patru puncte idealurile literare ale
scriitorilor paşoptişti:

 1. Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre: îngrijorat de sărăcia

literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade – Rădulescu lansase
un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!”, interpretând
îndemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicaţii ale epocii au încurajat o literatură
mediocră, adesea imitată după creaţii siropoase occidentale, pervertind gustul public. M.
Kogălniceanu avertizează asupra pericolului unei astfel de literaturi, care elimină criteriul
estetic; 

2. Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite pe scriitorii străini, românii ar
putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură şi folclor. Preluată din estetica
romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi în operele paşoptiştilor : folclorul
va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni şi sursă importantă de inspiraţie. Alecu
Russo, în studiul „Poezia poporală”, defineşte folclorul ca pe o oglindă realistă a vieţii poporului
şi ca pe un izvor nesecat de inspiraţie pentru literatura cultă. El îl va ajuta pe Alecsandri să
alcătuiască prima culegere de „Poezii poporale ale românilor” (1852), urmată de „Balade”. Multe
dintre poeziile volumului „Doine şi lăcrimioare”, de V. Alecsandri sunt în metru popular.
Expresia cea mai profundă a inspiraţiei folclorice se regăseşte însă în capodopera „Zburătorul”,
de Ion Heliade–Rădulescu; Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca „O
primblare la munţi” sau „Balta Albă”, de Vasile Alecsandri, „Memorial de călătorie”, de Grigore
Alexandrescu. Elogiul frumuseţilor patriei apare de asemenea în volumul „Pasteluri”, de V.
Alecsandri; Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima idealul de
eliberare şi unitate naţională, fie pentru a ilustra satiric realităţile sociale. „Alexandru
Lăpuşneanul”, de C. Negruzzi, foarte gustate în epocă sunt fiziologiile (echivalente în proză ale
satirei sau ale fabulei), cum ar fi „Cuconiţa Drăgana”, de Ion Heliade–Rădulescu sau „Fiziologia
provinţialului”, de Constantin Negruzzi; 

3. Lupta pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia dorinţei ca românii să aibă o limbă
şi o literatură comună pentru toţi”. Eforturile Şcolii Ardelene de unificare a limbii sunt
continuate de paşoptişti, care încearcă să formuleze normele limbii literare, respingând
exagerările latiniste şi pledând pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie de
Cugetări publicate în „România literară” respinge curentele latiniste care prin sistemele
lingvistice propuse înstrăinează moştenirea naţională. Ion Heliade–Rădulescu scrie Gramatica
românească, în care combate scrierea etimologică şi are păreri juste despre îmbogăţirea limbii cu
neologisme; 

4. Dezvoltarea spiritului critic: sperând ca prin impunerea acestor reguli să creeze un sistem de
valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce şi conceptul de critică obiectivă,
subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi nepărtinitoare.
Vom critica cartea, iar nu persoana.” 

C. A. Rosetti
 
La 2 iunie 1816 în București, din două familii de renume, se naște C. A. Rosetti. Tatăl
său, Alexandru Rosetti, se crede că ar fi fost urmașul lui Ioan Rosetti fiul lui Antonie Voievod.
Mama sa că se numea Elena Obedeanu și că se trăgea din familia Crețeanu. Acesta a fost una
dacă nu cea mai importantă persoană din viața lui Rosetti, punându-și amprenta asupra
caracterului și personalității sale. La vârsta de numai 13 ani rămâne orfan de tată și este crescut
de către mama sa, Elena, și de către fratele său mai mare, Dimitrie. Moartea mamei sale
survenită la 13 decembrie 1844 a fost cel mai dureros eveniment din tinerețea sa. Acest moment
tragic a fost subiectul principal al unor numeroase reflecții medicale, etice și filosofice ale
tânărului revoluționar. Acesta și-a început studiile în sânul familiei, alături de Corneasca, fiind
singura care-i putea face față comportamentului lui Rosetti. Mai târziu, tânărul revoluționar
urmează cursurile la școala Sf. Sava, unde se deschisese clasa de limba franceză. În 1833, la
frageda vârstă de 16 ani, intră în oștirea națională înființată prin Regulamentul Organic. Cariera
militară a lui Rosetti se încheie relativ repede, în jurul anului 1836. În anul 1843 ia  parte la
înființarea societății secrete Frăția, împreună cu N.Balcescu, Ch.Tell și I.Ghica. În anul 1845
pleacă în Franța, la Paris.  

     Istoria literaturii romane de la origini până în prezent, George Calinescu, Editura Minerva, 1941
Informațiile despre influența lui Rosetti asupra revoluției din 1848 ne sunt limitate, acesta
notând: “Păcat și de o mie de ori păcat că nu am avut jurnalul meu tocmai în anul cel mai bogat
de întâmplări și emoții. Am fost tată și am avut luptele revoluției, luptele în guvern, căderea
noastră, arestările, voiajul și în sfârșit scăparea”. În timpul revoluției, Constantin Alexandru
Rosetti a fost unul dintre liderii curentului radical al revoluționarilor, secretar al Guvernului
provizoriu și redactor al ziarului "Pruncul român". După înfrângerea guvernului revoluționar,
face parte din primul lot de exilați, urcați de turci cu două plute în susul Dunării, până la granița
cu Austria. De aici pleacă spre Franța prin Ungaria, Croația și Austria. Ajunge la Paris în
decembrie 1848. În anii exilului (1848-1857) a contribuit la editarea revistei "România viitoare"
și mai ales a revistei "Republica Română", în care a militat pentru unirea principatelor într-un
stat democratic. 
La întoarcerea din exil, Rosetti a intrat în țară cu pașaport de la ambasada otomană și cu
concursul unor cercuri evreiești. După revenirea în țară, a editat ziarul liberal-radical "Românul"
și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc și în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor
și în Țara Românească. A fost unul dintre conducătorii Partidului Național Liberal, creat în
anii 1874-1875, dar în 1884, intrând în conflict cu Ion Brătianu, a organizat o disidență liberală.
A susținut cu entuziasm proclamarea independenței țării și participarea României la războiul
ruso-turc din 1877-1878. A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Camerei
Deputaților. A făcut parte din primul guvern al lui Carol I, fiind pentru câteva luni ministru al
"Instrucțiunii publice și Cultelor". A fost de două ori primar al Capitalei. În amintirea
revoluționarului român, în București există strada C.A. Rosetti și Piața C. A. Rosetti, unde
tronează Monumentul lui C. A. Rosetti 
 

Vasile Alecsandri
 
Vasile Alecsandri (născut 21 iulie 1821-decedat 22 august 1890) a fost un poet,
dramaturg aparținând perioadei pașoptiste, om politic, ministru, membru fondator al Academiei
Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România, personalitate
marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea. În 1863 ia
naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârșitul vieții. În
anul 1867 este ales membru al Societății literare române, devenită Academia Română. 
Alecsandri a avut un rol hotărâtor în informarea și dezvoltarea dramaturgiei naționale,
prin alcătuirea unui repertoriu românesc, prin scrierea primelor piese originale și prin eforturile
susținute de a forma gustul publicului pentru teatru. Atașat de viziunea pașoptistă, Vasile
Alecsandri a fost liderul mișcării literare a epocii, fiind un deschizător de drumuri pentru diferite
specii și genuri literare. Socotind că se va: "fi adapat cu învățătura cuvenită spre a fi de folos
patrii". În 1840, împreună cu Mihail Kogalniceanu și Costache Negruzzi a luat conducerea
teatrului din Iași și și-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante
succese. 
Acesta a desfăşurat o intensă activitate politică. S-a dedicat cu entuziasm cauzei
revoluţiei de la 1848 şi, mai târziu, s-a implicat în procesul de înfăptuire a Unirii. Revoluţionarii
moldoveni au urmat modelul francez, al banchetelor, iniţiind întruniri care aveau să culmineze cu
cea din 27 martie/8 aprilie de la Hotelul Petersburgh. Vasile Alcesandri a reconstituit atmosfera
care domnea în Moldova, în Capitală, mai cu seamă în primele zile ale lunii martie. Un rol
principal i-a revenit şi în redactarea programului intitulat ''Petiţiunea - Proclamaţiune a boierilor
şi notabililor moldoveni''. Mişcarea revoluţionară a fost repede înăbuşită de către domnul
Moldovei, Mihail Sturdza, fapt care l-a determinat să se refugieze, ca mulţi alţii, în Bucovina,
apoi în Ardeal, potrivit volumului ''Dicţionarul Literaturii Române de la origini până la 1900''.
 
Ion Heliade Rădulescu

Ion Heliade Rădulescu - născut pe 6 ianuarie 1802 la Târgoviște și decedat pe 27 aprilie

1872 la București, a fost un scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei
Române și primul său președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română
prepașoptistă. 
Acesta își începe studiile în 1815 la Școala grecească de la Academia Domnească, iar
peste trei ani merge la școala românească de ingineri hotarnici de la Colegiul Sfântul Sava,
deschisă de Gheorghe Lazăr. În 1820 Gheorghe Lazăr îl asociază ca profesor-ajutor de aritmetică
și geometrie, cu un salariu de 100 de lei pe lună. Între 1822-1829 Heliade devine succesorul lui
Gheorhe Lazar la conducerea Colegiului Sfântul Sava, după retragerea acestuia și va preda
cursuri de aritmetică rațională de geometrie și trigonometrie, de algebră, de geografie,
matematică sau astronomie. 
În lingvistică a promovat italienizarea vocabularului şi simplificarea alfabetului chirilic al
limbii române, combinându-l cu unele caractere latine, rezultând astfel aşa-numitul „alfabet de
tranziţie”. Acesta este cel dintâi care a schițat un program teoretic având că scop modernizarea
literaturii române. Marea influență pe care el a avut-o asupra scriitorilor epocii s-a exercitat mai
ales prin articolele din ziarul “Curierul Românesc”, primul ziar apărut în Țara Românească,
fondat de acesta la 8/20 aprilie 1829, prin care îndrumă, în primul rând la scris și mai puțin la
spirit critic. Datorită atmosferei create de Ion Heliade Rădulescu într-o fază entuziastă și
oarecum “naivă” a romantismului, a fost posibil debutul, între anii 1830-1840, a unei întregi
generații din care s-a remarcat Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu și
Cezar Bolliac. 
Cea mai rodnică parte a activității sale se desfășoară în deceniile premergătoare
Revoluției de la 1848. După sfârșitul domeniilor fanariote, el se impune ca un îndrumător și
deschizător de drumuri fără egal în cultura românească. În spiritul ideilor Iluminismului, apoi al
celor romantice, I.H.Rădulescu militează febril pentru racordarea spațiului românesc la cel
european pentru “regenerarea” spiritualității românești prin reformarea limbii. Adept al liniei
moderate în Țara Românească, el redactează manifestul-program “Proclamația de la Islaz”,
devine ministru în guvernul provizoriu și, după demisia acestuia, membru al Locotenentei
Domnești.
După înfrângerea revoluției, petrece zece ani în exil (Paria, insula Chioș,
Constantinopol), care îl înstrăinează de spiritul progresist al epocii și de idealul Unirii
Principatelor. Revenit la București, rămâne cu un spirit paseist și izolat, cu preocupări în
domeniul filozofiei și religiei. Este membru fondator și primul președinte al Academiei Române
(1867-1870). 
 
Dimitrie Bolintineanu
 
Dimitrie Bolintineanu (n. 14 ianuarie 1819 (sau 1825 după alte surse), Bolintin-Vale —
d. 20 august 1872, București) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluția
de la 1848. 

     Istoria literaturii romane de la origini până în prezent, George Calinescu, Editura Minerva, 1941
 Al doilea fiu al machedonului Ienache Cosmand, arendaş, mic proprietar, subprefect, şi al
Anicăi Bolintineanu „…veniţi din Balcani … un fel de moşieri de clasa a treia, sau mai curând
din clasa arendaşilor” (Nicolae Iorga). Din anul 1829 se stabileşte în Bucureşti, unde devine elev
al şcolii Colţea, în 1831 rămâne orfan de ambii părinţi, fiind obligat să se susţină singur de
timpuriu, prin slujbe funcţionăreşti. De prin 1831 studiază la „Sfântul Sava”, iar de la sfârşitul
anului 1835 - începutul anului 1836 pleacă cu o bursă la studii în Paris, unde audiază prelegerile
ţinute de Jules Michelet, Edgar Quinet, Adam Mickiewicz, ş.a la Collége de France. 
Este copist, ulterior secretar la Ministerul Trebilor Dinafară. 
Debutează ca poet în „Curierul de ambele sexe” cu elegia ‘O fată tânără pe patul morţii’
(1842), iar în anul 1847 îi este publicat primul volum de versuri, ‘Colecţie din poesiile domnului
D. Bolintineanu’; în 1855 este publicat volumul ‘Poesii vechi şi nouă’ ce cuprinde elegii, balade,
epistole, cântece şi poeme. Alte volume de versuri publicate sunt ‘Legende şi basme naţionale în
versuri’ (1858) şi ‘Poesii de D. Bolintineanu atât cunoscute cât şi inedite’ (1865). Scrie legende
istorice, unele preluate de la cronicari, altele imaginate, epopei (‘Traianida’, ‘Conrad’), romane
(‘Manoil’, ‘Elena’), jurnale de călătorie, fabule, satire, dramaturgie.
În anul 1848 editează revista ‘’Poporul suveran’’, ”gazetă politică şi literară”, la care
colaborează Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac, articolele publicate aici pregătesc atmosfera
revoluţionară a momentului. Întrucât revoluţia burghezo-democratică a fost înfrântă,
Bolintineanu este silit să părăsească ţara împreună cu alţi conducători ai mişcării şi se stabileşte
la Paris, unde va participa la activităţile politice şi culturale ale exilului.
După înfrângerea revoluţiei fuge în Transilvania, merge apoi la Constantinopol şi, în
sfârşit, la Paris, unde îşi continuă studiile. Face călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia,
Bulgaria, Turcia, pe care le descrie în diverse publicaţii. 
Revine în ţară, în 1859, pentru a participa la viaţa politică. Pe 12 octombrie 1863 este
numit ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii publice, în guvernul condus de Mihail Kogălniceanu.
La 19 iulie 1864 demisionează din guvern şi este numit de Alexandru Ioan Cuza, membru al
Consiliului de Stat. 
După 1866 iese din politică, iar din 1871 se îmbolnăveşte grav, trăind din mila
prietenilor. 
Publică, până la sfârşitul vieţii, peste 50 de volume de poezii, proză, legende istorice,
biografii romanţate, jurnale de călătorie, romane, dar moare răpus de o boală necruţătoare.
Contemporanii au avut o părere diferită faţă de opera sa, A. Densuşianu considerându-l unul din
cei mai mari poeţi lirici români, în timp ce Nicolae Iorga îi neagă orice valoare. Indiferent de
aceste opinii, nu i se poate nega harul de a versifica mult mai bine decât majoritatea
contemporanilor săi. 
 
Mihail Kogălniceanu (1817-1891) 
 
Om politic, istoric, scriitor, publicist și orator român de mare talent. Dintre toți oamenii
politici ai sec. XX, Kogălniceanu este cel mai direct implicat în toate momentele cruciale care au
dus făurirea României moderne.  
Mihail Kogalniceanu, mentor al perioadei pașoptiste, publica în primul număr al revistei
un articol-program numit Introductie, considerat manifestul literar al romantismului românesc.
Revista își propune, după cum sugerează și titlul ei simbolic, să se adreseze tuturor locuitorilor
din toate provinciile românești și să devină astfel un repertoriu general al literaturii românești.
Din 1840, odată cu apariția revistei „Dacia Literară”, gândirea sa democrată își găsește în
activitatea publicistică și culturală o clară finalitate politică. Scrierile sale de acum abordează
practic întregul program pașoptist. Un alt punct programatic precizează că revista va lupta pentru
constituirea unei limbi și a unei literaturi comune tuturor românilor și insistă asupra instituirii
unei atitudini critice obiective și constructive: ,,Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica
cartea, iar nu persoana.” ,,întâia revistă literară organizată, care nu avu nici ea îngăduința de a
continua mai mult de un an” (George Călinescu) pg 177. Este prezent în prim-planul mișcării
revoluționare din martie 1848 de la Iași, după care se refugiază la Cernăuți unde redactează
manifestul politic „Dorințele partidei naționale în Moldova”, în care se pronunță pentru abolirea
privilegiilor nobiliare, desființarea iobăgiei, împroprietărirea țăranilor și unirea Moldovei cu Țara
Românească, considerată de el „cheia de boltă a viitorului românilor”. ,,Când o națiune nu
înaintează, ea dă înapoi” pg 178. 
În deceniul următor este partizan activ al luptei pentru unirea principatelor, redactor al
revistei „Steaua Dunării”, deputat în Divanul ad-hoc, susținător al alegerii colonelului Alexandru
Ioan Cuza ca domn al Moldovei. După Unire, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri
al Moldovei (1860-1861) și apoi al României (1863-1865), are o contribuție decisivă la
adoptarea marilor decizii ael domniei lui Cuza - secularizarea averilor mănăstirești, reforma
agrară și electorală, organizarea noii armate. În perioada Războiului de Independență este
ministru de Externe.  
Kogălniceanu este cel care rostește la 9 mai 1877 de la tribuna Adunării Deputaților
memorabilele cuvinte: „Suntem independenți, suntem o națiune de sine stătătoare , suntem o
națiune liberă și independentă.” Alături de Nicolae Bălcescu, Kogălniceanu a fost unul dintre
ctitorii istoriografiei românești - „cel dintâi istoric critic pe care l-a născut neamul
românesc”.,,Darul de capetenie a lui Kogalniceanu e de a fi avut spirit critic, atunci cand lumea
nu il avea” pg 181. În literatură a abordat cu farmec și inteligență cele mai diverse genuri: schița
de moravuri, nuvela, pamfletul, romanul și teatrul, corespondența, însemnările de călătorie,
păstorind la sfârșitul vieții, între 1887 și 1890, în calitate de președinte, cea mai înaltă autoritate
culturală și științifică a țării - Academia Română.

Concluzii
  
În concluzie, curentul pașoptist împreună cu "Dacia Literară" au constituit o etapă extrem
de importantă în evoluția literaturii românești , fiind chiar promotorii unor idei emancipative față
de societate, dar și încurajarea originalității scrisului. Multe dintre scrierile pașoptiste nu ar fi fost
posibile fără programul "Daciei Literare" și, deci, fără ideile revoluției de la 1848, idei care au
animat o generație întreagă de creatori, care, cum spune și Eminescu, "credeau în scrisul lor".

Bibliografie
 Introducere:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pa%C8%99optism;
https://www.ebacalaureat.ro/c/pasoptismul/334;
https://www.rasfoiesc.com/educatie/literatura/Pasoptismul-Dacia-literara78.php;
https://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/PERIOADA-PASOPTISTA-
CONTEXTUL-51985.php;

     Istoria literaturii romane de la origini până în prezent, George Calinescu, Editura Minerva, 1941
  Literatura în perioada pașoptistă:
https://www.rasfoiesc.com/educatie/literatura/Rolul-Literaturii-In-Perioada-15.php;
Articolul-program ,,Introductie”: https://www.scribd.com/doc/81961930/Studiu-de-Caz-
Romana-4-Rolul-Literaturii-in-Perioada-Pasoptista;
 
 Mihail Kogălniceanu:
„ Istorie Universală”, Editura Reader`s Digest , 2006;
https://www.scribd.com/doc/195917541/1-Dacia-Literara-Introductie-Mihail-
Kogalniceanu-Alexandru-Lapusneanul-1840;
            Istoria literaturii romane de la origini până în prezent, George Calinescu, Editura
Minerva, 1941;

 Vasile Alecsandri:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Rom%C3%A2n%C4%83"Română;
 
 Ion Heliade Radulescu:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-R%C4%83dulescu;

 Dimitrie Bolintineanu: 
Stoica, Stan (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia,
Bucureşti, 2008; 
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Dimitrie_Bolintineanu;      
https://www.unitischimbam.ro/dimitrie-bolintineanu/;
 
 C. A Rosetti:
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/c-a-rosetti-spiritul-incandescent-al-
revolutiei-pasoptiste; 
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Constantin_Alexandru_Rosetti;

 Concluzii:
http://literatura-pasoptista.blogspot.com/2009/12/critica-literara-concluzie.html .