Conf. Dr.

Florea Ioncioaia
Universitatea „A. I. Cuza” // Facultatea de Litere
Bd. Carol I Nr. 11 IAŞI 700506 ROMANIA
E-mail: Ioncioaia@Yahoo.com / IONCIOAIA@Web.de
Anul universitar: 2020-2021, semestrul I
Disciplina: Presa în istoria culturii româneşti

Prelegerea nr. 2:

Protocolul academic: practici, funcții și norme

Aspecte în discuţie în prelegerea de față:

Introducere
1. Comunicarea și codurile sale: protocolul academic
2. Norme ale redactării. Aparatul critic
3. Cum redactăm o lucrare academică
Bibliografie
Anexe

Această prelegere este destinată exclusiv uzului didactic al studenților!

Introducere
Este o banalitate să observăm că obiectivul şi norma oricărui demers intelectual este
comunicarea. În sensul său cel mai uzual, comunicarea apare drept acel proces complex și
neomogen, prin care se transmite un mesaj de la o sursă emiţătoare la unul sau mai mulţi
receptori, folosindu-se drept mijloc de expresie (cod) o succesiune de simboluri scrise, orale,
vizuale etc., cu scopul de a partaja informații, emoții sau valori.
În acest sens comunicarea poate fi pe orizontală, între subiecți aflați din punct de
vedere temporal, într-o relație de sincronie, sau pe verticală, de la o generație, epocă sau
civilizație istorică la alta. Comunicarea implică existența unui cod sau limbaj comun sau care
poate fi compatibilizat, precum și a unui mesaj (conținut), pentru a nu mai vorbi de aceea a
unei surse emitente și a unui receptor, fie că este vorba de o singură persoană sua mai multe,
de o audiență hic et nunc (aici și acum) sau de una abstractă, anonimă. În raport cu nivelul de
amplitudine şi complexitate al comunicării s-a încercat o clasificare a comunicării:
interpersonală, culturală, publică, media, non-verbală, mediată, specializată etc. În fine, în
cazul comunicării mediatice, procesul ca atare implică pe lângă o formă de complexitate și
abstractizare net mai extinsă, existența unui mijloc de difuzare în masă a mesajelor (mass-
media), a unui conținut structurat și adaptat, ca și desigur a unui public cvasi-anonim.
Ca o aplicație a comunicării mediate avem comunicarea în masă, o formă de
comunicare rezervată mai ales comunicatorilor profesionali (jurnaliști, publicitari etc.).
Aceasta implică o anume calificare, folosirea unor tehnici și tehnologii mediatice. O specie a
acestei forme de comunicare este comunicarea profesională care implică folosirea mijloacelor
de comunicare în masă în scopul promovării unor produse, firme, actori sau proiecte politice.
Ambele sunt forme de comunicare publică, în sensul că se adresează unui public larg, fie
acesta segmentat sau nu, și implica existența unui spațiu public structurat. Există însă și un
subdomeniu specializat al comunicării în masă și deopotrivă al relațiilor publice (PR) care
cuprinde toate formele prin care cetățenii dar mai ales instituțiile cu caracter public transmit
mesaje publicului larg având caracter de informații de interes public, fie că vorbim de
informații utilitare necesare unui număr mare de cetățeni, fie că este vorba de informații
„politice” non-partizane. Această categorie de mesaje nu privește deci interesul privat al unei
persoane, firme sau partid, ci interesul comun.
Alături de acestea, mai avem diverse alte demersuri și practici comunicative, în funcţie
de numărul, scopul, conţinutul, mijloacele şi normele practicilor comunicaţionale. În general,
componentele sale sunt aceleaşi: sursa (emiţătorul), mesajul (conţinutul plus codul plus
mijloacele, eventual) şi receptorul. Fiecare din acestea sunt într-o continuă mutaţie, îşi pot
schimba funcţia şi rolurile, dar nu pot exista unul fără celălalt, chiar dacă această reciprocitate
poate fi relativă sau asimetrică. Procesul de comunicare poate fi reprezentat deci atât ca o linie
dreaptă cât şi ca un cerc.
Dar acest model descrie mai curând un schimb fizic, mecanic. De aceea, plecând de la
Charles Peirce (filosof american) un alt cercetător, Dan Sperber, înlocuiește acest model de
comunicare printr-un model triadic, mai complex, care pune accentul pe interpretarea
fenomenelor culturale. Astfel, comunicarea este deopotrivă un act de interpretare, de angajare
a participanților, atât la nivel semantic cât și la nivel pragmatic, respectiv, nu doar un schimb
de sensuri, ci mai ales un schimb de semnificații.
Acest model pleacă de la observația că procesul comunicării este pe cât de universal
(nici măcar nu este specific omului!), pe atât de complex, neomogen şi mai ales neliniar. În
fapt, procesul comunicării presupune atât transmiterea mesajului cât şi evaluarea,
interpretarea şi re-semnificarea mesajului primit, respectiv, retransmiterea acestuia într-o
versiune mai mult sau mai puţin modificată în sens invers sau către un terţ receptor. Este
evident desigur că în această relaţie emiţătorul are tendinţa naturală de a se manifesta ca sursă
normativă deopotrivă, respectiv, transmite nu numai un conţinut, dar şi valori odată cu
aceasta. Este drept însă că poziţia sa în aceasta relaţie apare cel mai adesea ca fiind
privilegiată.
Aşadar, orice definiție am adopta, comunicarea trebuie înţeleasă înainte de orice ca o
formă de interacţiune culturală, în sensul că presupune contacte şi schimburi între indivizi,
2
chiar interactivitate directă. Desigur că procesul comunicării implică voinţa unui
autor/receptor de a-şi impune mesajul pe o „piaţă”, dar în fapt, fie şi din raţiuni strategice,
codul comunicării impune ca schimbul să fie reciproc, deşi fatalmente asimetric: subiectul
care comunică trebuie să interacţioneze cu subiectul receptor, într-o formă sau alta. Măsura
acestui schimb este dată de raporturile de „putere” între cei doi, de „jocurile” simbolice dintre
cele două părţi, aidoma unui „joc amoros”.
Vedem deci că, într-un mod foarte complex, comunicarea este atât un mijloc cât şi un
scop, respectiv, un proces, dar şi deopotrivă un standard. Atunci când folosim în limbajul
comun termenul de comunicare formulăm adesea, fie şi implicit, nu numai judecăţi de
existenţă, ci şi judecăţi de valoare, adesea etice sau politice. De fapt, noi ştim că, în general,
nu comunicăm de dragul comunicării, ci pentru a obţine un răspuns (efect), fie acesta și lipsit
de o importanţă practică.
Prin urmare, finalitatea comunicării trebuie văzută în strânsă legătură cu standardele
comunicării. Este vorba deci de a vedea nu numai ce comunicăm, ce conţinut, deci, dar şi cum
o facem, cu ce mijloace și în ce termeni, adică protocolul comunicării. Avem două tipuri
principale de reguli care prescriu comunicarea: standarde tehnice sau formale (de maximizare
a schimbului) şi etice sau deontologice (de minimizare a riscurilor generate de procesul de
interacțiune sau de folosirea abuzivă voluntar sau involuntar a mijloacelor de comunicare).
Cu alte cuvinte, niciodată, comunicarea nu trebuie să ducă la blocarea comunicării.
De aceea, finalitatea şi condiţia comunicării este intersubiectivitatea, respectiv,
transformarea receptorului într-un soi de ecou al emiţătorului, un alter ego al acestuia.
Aceasta înseamnă că emiţătorul este dependent de receptare. De aici nevoia de construcţie a
receptării ca premisă a comunicării. În acelaşi timp, relaţia nu este perfect transparentă,
lizibilă şi comutativă. Între sursă şi receptor există o fractură inevitabilă şi disimulată în
acelaşi timp. Ştim de fapt că orice mesaj/text este destinat unui altul, care reprezintă însă o
alteritate în interiorul aceluiaşi cod cultural. Acest altul este identic şi diferit, o postură fără de
care nu poate exista tensiunea comunicării: un celălalt înţeles ca receptor dar şi ca evaluator,
interpret critic al mesajului.
De asemenea, dar de o manieră oarecum involuntară, independentă de intenţii, scopuri
şi standarde, comunicarea poate avea o finalitate secundară: aceea de instrument de
tezaurizare a cunoaşterii şi experienţei umane. Din acest punct de vedere, comunicarea este un
act cultural implicit, prin care se naşte ţesătura socială (de la relaţiile interpersonale la formele
puternic abstractizate, precum schimburile economice sau cele simbolice, riturile sociale de
exemplu), de creație și de reflecție colectivă. Nu întâmplător, astăzi, problema comunicării a
3
devenit aproape obsesivă, până la o formă de sacralizare: comunicarea devenind un panaceu
al tuturor problemelor sociale. Este drept ca se utilizează mai ales un sens restrâns al acesteia:
comunicarea ca mediere sau ca acţiune unidirecţională, non-normativă, ritualică, aproape
mecanică, decât ca schimb reciproc de mesaje, care presupune atât un efort comun cât şi
afirmarea unei forme de competenţe sociale, inclusiv un anume tip de angajament moral.
Două aspecte sunt important de reținut din această discuție: 1. comunicarea nu este un
simplu proces de schimb univoc de la o sursă la un receptor, ci un proces complex cu cel puțin
patru componente: sursa, mesajul, codul, receptorul. 2. Procesul comunicării presupune atât
transmiterea mesajului cât şi evaluarea, interpretarea, re-semnificarea mesajului primit și
retransmiterea acestuia într-o versiune mai mult sau mai puţin modificată în sens invers sau
către un terţ receptor.
Obiectivele prelegerii de față sunt așadar: (1) de a prezenta o formă de comunicare
specializată și profesională: comunicare academică, (2) de a trece în revistă tipurile și
aplicațiile acesteia, și îndeosebi (3) de a-i iniția pe studenți în practica protocolului academic.

1. Comunicarea și codurile sale: protocolul academic

După cum am văzut, scopul comunicării academice este nu numai intersubiectivitatea,
ci deopotrivă evaluarea, transmiterea şi prezervarea (cumularea) cunoaşterii. Obiectul acesteia
este ceea ce numim comunicarea academică, respectiv, o formă de comunicare în primul
rând profesională, care se desfăşoară într-un cadru puternic prescris, formalizat, în sensul că
demersul în sine nu poate fi lăsat la libera opţiune a participanţilor, și presupune un tip de
comunicare nu numai îngrijită, dar mai ales bazată pe opinia calificată și pe reguli formale. În
comunicarea academică se poate spune că alături de mesaj și de sursă, protocolul sau codul în
care se realizează comunicarea este aproape la fel de important. Așadar, codul în care se face
comunicarea, protocolul (de la grecescul protokollon: o filă atașată unui volum în manuscris
în care era descris conținutul acestuia), poate fi definit în acest caz ca fiind totalitatea
regulilor care configurează cadrul în care se produce comunicarea: semnele, limbajul,
parametrii tehnici), ca și mijloacele tehnice folosite (media) sunt cel puțin la fel de
importante.
Așadar, pe lângă faptul că are un caracter mai puțin spontan, acest tip de comunicare
are nevoie de un cadru specific, de un sistem de norme și convenții care să faciliteze procesul
ca atare. Numim acest cod protocolul academic, respectiv, un ansamblu de norme, convenții
și reguli de procedură, care facilitează comunicarea cu caracter profesional, precum și
evaluarea conținutului acesteia. Protocolul academic ne apare deci 1. ca un ansamblu de
4
reguli care prescriu procedurile comunicării profesionale, și 2. ca un sistem de simboluri
grafice, prin care se pun în operă aceste proceduri. Este vorba deci de un veritabil limbaj,
specializat şi în acelaşi timp universal. Utilizat în comunicarea academică, protocolul
academic permite schimburile intelectuale în interiorul unei comunităţi specializate.
Protocolul academic are ca un puternic caracter normativ, în sensul că este formal,
prescriptiv, invariabil și relativ universal. În comunicarea academică, media, mijlocul de
transmitere, nu joacă un rol decisiv sau n-ar trebui să joace, oricum, nu modifică structural
mesajul. Forma sa naturală este limbajul scris. Ne putem întreba aici care este relația dintre
protocolul academic și comunicarea publică în sens larg? Depinde de termenii discuţiei:
comunicarea academică este o formă de comunicare publică în sensul că se produce în spaţiul
public, cel puţin, sau mai bine spus, semi-public, este potențial deschisă publicului larg, dar în
același timp prin gradul său de codificare inerentă nu se adresează unui public larg.
Protocolul academic implică trei categorii de norme sau standarde: formale, etice sau
deontologice, și epistemice. Acestea se suprapun în practică. Normele sau standardele formale
au un caracter de norme imperative și asigură valoarea de cod universal al mesajului. Acestea
pot fi sistematizate în două categorii principale:
a. Standardele stilistice și de politețe nu sunt neapărat specifice discursului academic și au un
caracter oarecum mai puțin constrângător. Este vorba de o serie de reguli care caracterizează
în general comunicarea îngrijită: de la ortografie la condițiile care asigură lizibilitatea
mesajului, inclusiv, o expresivitate minimală, dar mai ales de respectul regulilor elementare
ale unui demers intelectual: coerenţa formală a demersului, logica raţionamentelor şi maniera
de argumentare. Acestea referă mai ales la:
- utilizarea unui protocol de limbaj în acord cu cadrul de comunicare implicit;
- obligația definirii prealabile a termenilor discursului ; orice noţiune, formulă lingvistică,
concept sau aspect al realului care face obiectul unui uzaj în aparatul logic şi conceptual al
unei lucrări trebuie definit;
- structurarea rațională a demersului;
- respectul unor proceduri argumentative obligatorii, îndeosebi utilizarea unor argumente și
referințe care să poate fi supuse evaluării și discuției publice profesionale;
b. Normele și convențiile formale se referă la o serie de convenții grafice (semne, indici, mai
ales numerici) și proceduri menite să faciliteze comunicarea și evaluarea demersului
profesional respectiv. Acestea nu aparţin limbajului natural şi au o funcţie simbolică având
rolul de a diferenţia la nivel pur formal un mesaj scris savant de unul public, obişnuit. Aceste
semne, simboluri și proceduri au un rol pe de o parte de lingua franca, de limbaj profesional
5
universal, iar pe de alta de contract de veracitate implicit. Este vorba pe scurt de o serie de
simboluri grafice cunoscute sub numele de aparat critic, care traduc formal o serie de
standarde etice și formule agumentative, care susțin un demers academic: de la recunoașterea
dreptului de proprietate intelectuală și a limitelor originalității propriului demers, la invocarea
unor autorități epistemice. Acestea facilitează simplificarea, codificarea și universalizarea
comunicării, respectiv, evaluarea unui demers, comunicarea intelectuală și evoluția
cunoașterii.
Standardele epistemice privesc conținutul propriu-zis, respectiv, valoarea științifică a
acestuia: originalitate, metodologie, semnificație epistemică, proceduri argumentative.
Uneori, se pot atașa acestora și unele norme deontologice (originalitate, coerenţă,
oportunitate). Primele fixează natura sau tipologia textului, respectiv, fac distincţia dintre
diverse categorii de practici discursive cu caracter academic, fie din punct de vedere strict
tehnic (eseu, studiu, articol, recenzie, comentariu), fie din punct de vedere al modalităţii de
expresie (expozeu, referat etc.).
Mai importante sunt aici normele etico-deontologice, care se referă la acele valori şi
norme care susţin atât verosimilitatea demersului academic, cât şi calitatea de mesaj public a
acestuia. Aceasta implică o serie de norme și standarde, care privesc mai ales caracterul
impersonal al demersului, neutralitatea ca normă, non-interesul, respectul valorilor
comunicării şi liberei discuţii, respectul proprietăţii intelectuale, prudenţa în judecăţi de
valoare etc.

3. Norme ale redactării. Aparatul critic

Redactarea este procesul de structurare narativă și logică a unui text, cu scopul de a
comunica, exprima sau prezerva un mesaj, o judecată, prin scris. Este deci un act de
comunicare prin scris. În același timp, a redacta un text este implicit un demers de exprimare
de sine prin scris, de exprimare a unor experiențe, convingeri, abilități, estetice sau teoretice,
ca și un act de tezaurizare a unei cunoașteri.
În protocolul academic, redactarea este un proces relativ riguros, prescris cu ajutorul
unor norme și proceduri bine definite. Sub aspect formal, dintre acestea, poate cea mai
cunoscută este aparatul critic. Acesta se referă la totalitatea convențiilor și referinţelor
simbolice care participă la structurarea mesajului în comunicarea academică. Este vorba pe
scurt de o serie de simboluri grafice, care traduc formal standardele etice și sistemul
agumentativ al demersului și care permit atât compatibilizarea formală a demersurilor cât și
evaluarea și clasarea lor.
6
 Există astăzi în lume cel puțin două sisteme principale de concepție a aparatului critic,
plus unele cu caracter mixt, în raport cu autoritatea normativă care este recunoscută într-un
anumit spațiu intelectual sau într-un anumit domeniu. La noi se folosește așa-numitul „sistem
al Academiei”, dar în multe părți se folosește „stilul Chicago”, cu diversele sale variante.
Adesea se folosesc sisteme mixte sau adaptate. Multe publicații și edituri își constituie
propriul sistem de referințe (aparat critic), în raport cu specificul fiecăruia. Totuși, acestea
conțin câteva elemente esențiale. Primul dintre acestea îl constituie referințele de subsol sau
notele infrapaginale.
a. Notele infrapaginale
Este vorba de semnele grafice sub forma unor indici numerici care apar într-un text, la
finalul unui citat, al unei propoziții ori a unei expresii grafice și care trimit la subsolul sau
finalul unui text. Aceste note au cel puțin un triplu rol: de suport argumentativ (mai ales
pentru a susține o teză prin argumentul autorității), de clarificare, explicitare, a demersului,
precum și de mijloc de control și evaluare a demersului (se indică sursa și aceasta poate
verificată, evaluată). Notele infrapaginale apar adesea nu doar la subsolul unui text, dar în
cazul unor lucrări mai ample și ca note de sfârşit de capitol.
Exemple:
1. Sistemul Academiei Române:
Pentru cărţi/volume:
— Prenume Nume, Titlu, Locul apariției, Editura, Anul, pagina
Pentru articole/comunicări:
— Prenume Nume, "Titlu" în Publicaţia (Loc, Număr, Dată), pagina

2. Sistemul Chicago folosește în locul notelor infrapaginale clasice referințele intratextuale

care trimit la bibliografia finală sub forma unei referințe simplificate (doar numele autorului și
numărul paginii: (Iorga, 233), care se atașează la finalul propoziției sau frazei în care se
citează.
Pentru cărţi/volume:
— Prenume Nume. Titlu (Locul: Editura, Anul), pagina
Pentru articole/comunicări:
— Prenume Nume, "Titlu" in Publicaţia (Loc, Număr, Dată), pagina

b.Notele în textul curent

Este vorba de notele scurte care explică un termen (eventual conform unui dicţionar
sau sursă similară); acestea pot fi plasate în textul curent și care folosesc o serie de abrevieri:
cf., s.v.
Text ... cuvânt (explicaţie, cf. sursă, s.v.)
cf. sau confere (compară cu)
s.v. sau sub verbo (sub cuvântul-titlu)

c.Citatele
7
 Orice text conține propoziții, fraze sau pasaje mai lungi care sunt împrumutate din alți
autori, texte, lucrări etc. Citatul are mai cu seamă rolul de a susține explicit o teză sau de a
oferi un exemplu și material de analiză. Două aspecte sunt foarte importante aici: 1. ce anume
se citează și 2. maniera de citare. Astfel, se citează în general doar ce este publicat/public și ce
poate fi verificat, dar mai ales ce are legătură cu textul, în sensul că susține sau explică teze
exprimate aici. Apoi, în ce privește maniera de citare, simbolul se suprascrie sau plasează la
finalul propoziţiei sau al fragmentului pentru care se citează; un citat nu poate depăşi trei
paragrafe; în cazul în care se depășește este bine să folosească parafraza. Sub acest aspect, se
disting aici citatele din sursă primară (singurele ireproşabile) sau indirecte (din sursă
secundară). Prin umare, citatul scurt se pune în text între ghilimele, iar citatul lung se pune
într-un alineat special, separat de restul textului cu o spaţiere (rând gol). Textul respectiv se
reproduce în mod absolut fidel, chiar dacă are greşeli (în acest caz se scrie imediat după
greşeală: [sic], care înseamnă:„chiar aşa").La citatul din sursă secundară se menţionează
intermediarul în nota de subsol:
Prenumele Numele, Titlul, etc. apud sau citat după Prenumele, Numele, Titlul, etc1.

d. Bibliografia
Adesea este confundată cu notele de subsol. Uneori le poate substitui, dar în situații
speciale și cu maximă prudență. Bibliografia cuprinde totalitatea titlurilor (volumele,
articolele, comunicările) consultate, citate sau menţionate în cuprinsul unei lucrări, în ordine
alfabetică. Rolul său este de a indica referenţialul lucrării, de a reprezenta un suport
argumentativ sau un mijloc de evaluare a unei lucrări. Bibliografia are o importantă funcție
deontologică: arată ce anume autorul datorează altor autori.
Este util să se distingă aici între Lista lucrărilor consultate şi Bibliografie (lucrările
citate). În acest sens, foarte distincă este bibliografia critică (sau adnotată) care, pe lângă
autori, titluri, edituri, cuprinde şi rezumate, aprecieri, descrieri utile ale cărţilor respective. De
asemenea, util și un gen în sine este repertoriul bibliografic, catalog cu textele comentate,
reproduse fragmentar sau în întregime.
Exemplu:
Pentru cărţi/volume în sistemul românesc:
— Nume, Prenume, Titlul, Locul, Editura, Anul
Pentru articole/comunicări:
— Nume, Prenume, "Titlu articol" in Publicaţia (locul), Număr, Dată – mai multe
Pentru conferinţe/discursuri:
— Nume, Prenume, "Titlu." Precizări (facultativ), Locul şi Data
1
Datorez o parte din informațiile cuprinse în această parte a prelegerii lucrării lui Şerban C. Andronescu,
Tehnica scrierii academice, Bucureşti, Editura Fundaţiei "România de mâine", 1997.
8
Pentru disertaţii sau teze de doctorat nepublicate:
— Nume, Prenume, "Titlu", Precizări, Institutul, Data
Pentru manuscrise:
— Nume, Prenume, "Titlu", MS în posesia...
Pentru reproduceri de artă:
— Nume, Prenume, Titlu, Muzeul, Oraşul
— Nume, Prenume. Titlu. II în Titlul lucrării unde este reprodusă, Oraşul, Editura, Data,
Pagina

Pentru recenzii (prezentări):

— Nume, Prenume, "Titlul" (recenziei), precizări, Titlul (lucrării recenzate) de
Prenume/Nume (autorul lucrării recenzate), Locul, Editura, Anul, in Publicaţia, Data

În sistemul Chicago, pentru cărţi/volume:

— Nume, Prenume. Titlul. Locul: Editura, Anul
Pentru articole/comunicări:
— Nume, Prenume. "Titlu" in Publicaţia (Locul), Număr, Dată

e. Abrevierile.
Acestea au rolul de a simplifica procesul redactării, precum și de a reduce spațiul
tipografic, dar mai ales de a universaliza maniera de utilizare a unor expresii, prin
standardizarea semnificației lor.
etc. = etcetera, şi celelalte (lucruri)

et al. = et alii, şi ceilalţi (persoane)

v. = vide, vezi

p. = Pagina

passim = răspândit peste tot, de exemplu (v. pp. 9, 10 et passim) – vezi la paginile 9, 10
şi în diferite alte locuri

supra = mai sus (în text)

infra = mai jos (în text), de exemplu [v.supra p.9] – vezi mai sus la pagina 9

idem = acelaşi (înlocuieşte numele unui autor şi una şi aceeaşi carte a sa, menţionat
de mai multe ori)

ibid. = tot acelaşi (înlocuieşte numele unui autor şi una şi aceeaşi carte a sa,
menţionat de mai multe ori)

i.e. = id est, adică

op.cit. = opere citato, în lucrarea citată

loc.cit. = loco citato, în locul citat (se folosesc numai pentru a trimite la lucrări sau
9
 pasaje citate anterior la altă pagină)

f. Indexul de nume
Lista alfabetică de nume de persoane, locuri şi evenimente ce apar în text, fiecare
urmat de pagina (paginile) la care se găseşte în text astfel:
Alexandru cel Bun, 216
Sf. Gheorghe cel Vechi (Biserica), 433
Bătălia de la Focșani, 231

g. Locuţiunile (se scriu întodeauna în text cu italice)

Ab absurdo = prin absurd
Ab initio = de la început
Ad infinitum = La nesfârşit
Ad libitum = La alegere
Ad litteram = Textual
ante bellum = Înainte de război
A posteriori = care vine în urma experienţei
A priori = intuit anterior experienţei
bona fide = de bună credinţă
de cujus = persoana la care a lăsat o moştenire
ejusdem farinae = de aceeaşi teapă
ex cathedra = de la înălţimea catedrei
ex libris = dintre cărţile cuiva
ex officio = Din oficiu, după lege
hors texte = ilustraţie introdusă în carte după tipărire
mutatis mutandi = schimbând ceea ce este de schimbat
ne varietur = de nealterat
nolens volens = vrând-nevrând
nota bene = notează bine, ia aminte
par excellence = de cea mai bună calitate
per annum = anual, pe an
passim = Ici şi acolo
10
pater familias = tatăl, şef al familiei
per se = Intrinsec, prin sine însuşi
pro domo = pentru cauza proprie
pro rata = proporţional, calculat cu exactitate proporţională
rara avis = Raritate
verbatim = Cuvânt cu cuvânt
vs. (versus) = Contra

h. Alte reguli: scrierea numerelor

Numerele de două cifre se scriu cu litere; cele de peste trei cifre se scriu între cifre;
cele foarte mari se scriu combinat (milioanele); dacă numărul este la început de propoziţie (de
evitat) se scrie cu litere, oricum ar fi.

4. Cum se redactează o lucrare academică

Am văzut deja în ce constă procesul de redactare. Pe lângă aceasta, ar mai fi de spus
că redactarea nu este un procedeu standardizat, ci reprezintă o suită de practici discursive (în
sensul de organizare a discursului: de la structură şi argumentaţie la mod de expresie, orizont
de aşteptare etc.), care se raportează nu numai la contextul exprimării, ci şi la obiectivele
demersului de comunicare şi chiar la specificul subiectului enunţător. De aici, nevoia de a
distinge nu numai între textele academice şi textele non-academice, ca tipologii discursive, ci
şi între diversele forme de comunicare academică, respectiv, tipuri de texte academice. Astfel,
cele mai importante categorii de texte academice sunt: eseu, studiu, articol, recenzie,
comentariu, referat etc. Fiecare reprezintă maniere diferite de comunicare și expresie, dar și
standarde diferite.
a. Eseul (din franceză: essai, încercare, contribuție). Considerat o specie a discursului
scris, este un demers ambiguu, fără graniţe precise, între studiu şi simplă notaţie liberă, foarte
permisiv. Ca specie a discursului intelectual, a fost fondat de Michel de Montaigne, în secolul
XVI. Eseul permite exerciţiul analitic dar şi narativitatea, obiectivitatea reflexivă dar şi o
anume subiectivitate, chiar un ton provocator, precizia conceptuală şi stilistica liberă, uneori
chiar un anume lirism sau abuz de tropi (figuri de stil). În general, se acceptă că este vorba de

11
un demers care nu epuizează un subiect, dar care aduce o perspectivă nouă în acea problemă,
chiar dacă de ordin mai ales speculativ, etic sau stilistic.
Dar, în sens didactic, eseul este mai ales o lucrare în care se tratează o anume problemă în
protocolul academic, fără pretenţia de a epuiza subiectul, dar care trebuie să dovedească
nivelul de formare intelectuală şi profesională al autorului. În ciuda libertăților pe care pemite,
în general se acceptă că orice eseu ar trebui să aibă o structură formă din trei părţi2:
1. Introducerea: pregătirea cititorului; sub raport stilistic și argumentativ; scopul său este
captarea atenției publicului prin enunțarea obiectivelor, importanței, motivației și limitelor
demersului; la rândul său introducerea ar trebuie să respecte cîteva reguli sunt mai importante:
- sub raport stilistic: titlurile cât și propoziţia de introducere, prima propoziţie a eseului,
trebuie să incite publicul, să-l introducă și să-l focalizeze de o manieră cât mai rapidă în
subiect, fie prin caracterul lor sintetic și provocator, fie prin maniera de punere a problemei
sau chiar modul de enunțare a acesteia;
- introducerea mai conține apoi obligatoriu o formulare a tezei; aceasta este de obicei ultima
propoziţie a primului paragraf și are rolul de a orienta discursul de-a lungul întregului eseu;
teza este o concluzie care trebuie argumentată în paginile care urmează și care arată că autorul
a parcurs deja etapa de documentare și este edificat asupra problematicii în discuții; de
asemenea mai indică natura convențională a discursului: eseul mimează demersul de
cercetare, dar acesta a fost deja realizat anterior!
- de asemenea în introducere se mai poate face o prezentare critică a literaturii problemei (ce
anume s-a mai scris pe acest subiect), precum și o enunțare pe larg a obiectivelor și limitelor
demersului;
- o prezentare a surselor și a metodologiei folosite în cercetarea subiectului în discuție este
necesară;
- în cazul unor lucrări mai extinse se poate face o prezentare a capitolelor lucrării;
2. Dezvoltarea subiectului: conține partea cea mai substanțială a lucrării; aici se dezvoltă teza
enunțată deja în introducere, se oferă argumentele și eventual contra-argumentele, care au stat
la baza concluziei și tezei lucrării. Există cel puțin două maniere de a prezenta un subiect și de
a argumenta validitatea unei teze:
a. prezentarea faptelor și interpretarea lor în raport cu teza centrală a lucrării;
b. enunțarea unei aserțiuni și apoi susținerea sa prin apelul la fapte, mărturii, argumente
teoretice sau logice; o practică uzitată frecvent în acest tip de expuneri este aceea de a enunța
paralel și o contra-teză, o serie de obiecții, atât pentru a arăta felul în care a funcționat

2
Vezi și: Structura unui eseu de tip argumentativ: http://sacri.ro/files/rtf/eseuarg.rtf.
12
demersul de concepere a subiectului cît și pentru a anticipa obiecțiile unor critici. Funcția
acestia este mai mult de ordin retoric cît euristic.
3. Concluziile: reprezintă un pandant al introducerii, în sensul că se răspunde întrebărilor și
obiectivelor formulat aici. Este adeceea obligatoriu să se enunțe din nou care au fost teza de
plecare, obiectivele și limitele demersului, apoi să se treacă în revistă argumentele și
principalele noutăți propuse de autor în această lucrare. Atenție: concluziile ca și eseul de
altfel reprezintă punctul de vedere al autorului, dar este un punct de vedere obiectivat și nu o
simplă opinie: se bazează pe argumente și probe, pe o logică riguroasă și un demers
sistematic.
În general, concluziile ar trebui să conțină o serie de propoziţii de final, respectiv o
serie de propoziții cu caracter mai ales stilistic care să marcheze cât mai eficace finalul
eseului: să evidențieze din nou importanța sa, să ajute cititorul în a-și configura o părere mai
exactă și mai fermă despre temă și lucrare sau să-i ofere un subiect de meditație și un punct de
ancorare pentru o cercetare sau reflecție proprie. Uneori, se încheie interogativ sau prin
revenirea, fie și discret, la propoziția de început, pentru a arăta caracterul configurat, logic și
stilistic al demersului.
Aceasta structură poate fi extinsă și la alte pratici discursive academice, inclusiv la o
lucrare de licență. Esențial este ca autorul să nu ignore cîteva comandamente: 1. orice lucrare
se adresează unui cititor, deci trebuie să fie lizibilă și utilă acestuia, ceea ce înseamnă că este
necesar ca autorul să scrie pentru acest cititor și nu pentru sine; 2. orice lucrare academică
trebuie să aducă ceva nou sau mai bine spus să-și afirme o utilitate; 3 orice demers de acest fel
este o punere în scenă, care are ca scop nu doar lizibilitatea textului dar evidențierea
calităților autorului și susținerea intențiilor sale; 4. orice demers de redactare a unei lucrări
academice trebuie să țină contă de o serie de reguli privind organizarea materialului şi modul
de expunere3, cum ar fi:
- respectarea cronologiei faptelor, teoriilor şi fenomenelor;
- interpretarea faptelor prin relaţia cauză-efect;
- menţinerea aceleiaşi metode de interpretare, inductivă sau deductivă de-a
lungul întregii lucrări;
- expunerea clară şi argumentată a concluziilor;
- definirea, analizarea şi clasificarea elementelor temei cercetate;
- recurgerea în demonstraţie la amănunte descriptive sau exemple; comparaţia
sau punerea în contrast a ideilor, teoriilor, fenomenelor; ralierea la o teorie sau

3
Ibidem
13
 argumentarea împotriva ei ;

Bibliografie
- http://www.fil.unibuc.ro/~solcan/eft/node1.html
- Andronescu, Şerban C: Tehnica scrierii academice, Editura Fundaţiei România de mâine,
1997 (se poate descărca gratuit varianta PDF pe net)
- Bogdan-Dascălu, Doina: Principii de redactare şi norme de tehnoredactare a lucrării de
diplomă, Timişoara, Editura Augusta, 1997
- Dăniloaie, Nicolae, Tehnica elaborării unei lucrări ştiinţifice de istorie, Studii şi articole de
istorie, 21, 1973, p. 68-76
- Eco, Umberto: Cum se face o teză de licenţă, Disciplinele umaniste, în româneşte de
George Popescu, Constanța, Pontica, 2000
- Ferreol, Gilles/Flageul, Noel: Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, traducere de
Ana Zăstroiu, Argument de Corneliu Bîlbă, Iaşi, Polirom, 1998
- Şerbănoiu, Andra: Cum se scrie un text, ediţia a III-a, Polirom, Iaşi, 2005
- Săndulescu, Alexandru: Dicţionar de termeni academici, Bucureşti, Editura Academiei,
1976

Anexa 1.

Indicaţii pentru colaboratori

Pentru publicare, toate textele trebuie trimise redacţiei în versiune electronică, în formatul Word, în
Rich Text Format sau JPEG, pentru anexe. Pentru redactare text, se va folosi fontul Times New Roman, mărime
12 puncte, cu margini standard (foaie A4, 4 cm stânga şi 2 cm la celelalte margini, la 1,5 interline; pentru note,
se va folosi acelaşi font cu caracter de 10, la 1, ½ interline).
Toate textele vor fi redactate cu diacritice, în sistemul ortografiei Academiei Române: cu “ â “ în loc de
“ î ” (în interiorul cuvintelor) şi “sunt” în loc de “sînt”.
Pentru textele în limba română, notele trebuie plasate în subsol.
Indicele numeric pentru notele de subsol se trec înainte de semnele de punctuaţie – punct, virgulă, etc. –
ex: gdssdsd[1]. – fără spaţii, în afara citatelor de sine stătătoare, când se pun după punct – ex. „dgdsfsddf
sgdsdsg.”[2].
La prima citare, notele pentru textele în limba română trebuie să conţină următoarele: autor(i), titlu,
locul publicării, editura și numărul paginii citate.

14
 În cazul când cartea/capitolul/studiul/articolul are mai mulţi autori, aceştia trebuie indicaţi
integral. Pentru prescurtarea lucrărilor cu mai mulţi autori, la a doua citare în aparatul critic se apelează la
formula et. al.: Dan Petrescu et. al., op. cit., p. 35.
Pentru menţionări succesive ale unei lucrări, se foloseşte op. cit., Ibidem sau Idem, după modelul
următor:
 12. Daniel Barbu, op. cit., p. 17.

14. Ibidem, p. 19-21.
 15. Idem, Republica absentă…, p. 29-30.
În cazul în care un autor este menţionat cu mai multe lucrări, în
cea de-a doua intrare numele propriu se înlocuieşte cu Idem.
Pentru citate preluate de la alţi autori se foloseşte apud.
În cazul intrărilor bibliografice cu oraşe multiple se enumeră toate, fără excepţie.
 Ex.: Budapesta, New York, London.
Pentru numele proprii, se citează întotdeauna varianta locală, dacă este vorba de o localitate. În cazul
în care localitatea în cauză are mai multe denumiri în diferite limbi, se indică variantele relevante pentru cazul
data la prima menţiune a numelui şi apoi se foloseşte varianta în limba română.
În text, atunci când situaţia o impune, se folosesc formele (desigur, fără ghilimele!): „Europa Centrală”,
„nordul Moldovei”, „est”, „românilor”, „anii ’20”, „anii ’30”, „anii ’40”.
Pentru omisiuni într-un citat se folosesc paranteze drepte: […]
Pentru ghilimele se vor folosi: la deschidere : „ , iar la închidere;  ” ; pentru ghilimelele din interiorul
citatelor se vor folosi: « iar  la închidere » .
Se foloseşte cratima pentru data sau numărul paginilor şi semnul EnDash – (liniuţa medie, mai mică
decît cea de dialog, numită EmDash — ) ca alternativă pentru paranteze inserate în text:
 „Între anii 1918-1989…”
Se citează ediţia utilizată sau ediţia critică, în cazul unor demersuri care impun aceasta. Dacă este
necesar, se poate menţiona şi ediţia originală. În cazul traducerilor, este obligatoriu să se menţioneze numele
celui/celor care a/au făcut traducerea.
Prescurtarea ed. este rezervată pentru „ediţie” sau „editor” şi niciodată pentru „editură”.
Atunci când se citează un capitol al unei lucrări, se citează, în această ordine; numele autorului, titlul
contribuţiei cu italice, apoi particula „în” sau „in”, numele editorului, urmat între paranteze de indicaţia „editor”,
titlul lucrării, cu italice, locul, editura, anul, paginile (pentru citarea studiului integral) sau pagina.
Atunci când se citează un articol, se indică mai întâi: numele autorului, titlul contribuţiei între
ghilimele, urmează particula „în” sau „in”, numele revistei, urmat de numărul tomului sau volumului, de
numărul apariţiei pe acel an, anul, şi paginile (pentru citarea studiului integral) sau pagina.
Aproximativ aceeaşi formulă se foloseşte pentru indicarea articolelor de presă, cu indicarea datei,
paginii şi eventual al coloanei sau rubricii, dacă este cazul. Nu se menţionează decât rareori oraşul în care a
apărut revista, eventual, numai pentru revistele necunoscute (sau puţin cunoscute).
Se citează întotdeauna titlul în limba originală, cu excepţia titlurilor în limbi regionale sau puţin
cunoscute.

15
 În ce priveşte lucrările nepublicate, se citează astfel: autorul, titlul, locul şi prilejul cu care a fost
prezentată public (titlul simpozionului, conferinţei etc.), apoi data acesteia.
Pentru materiale de arhivă, se indică locaţia şi titlul arhivelor, sursa în funcţie de sistemul de catalogare
respectiv (fondul arhivistic), dosarul şi fila, după modelul următor: 
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (prescurtare ANIC), fond CC al PCR-Secţia Cancelarie, dosar
249/1989, f. 1.
 Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (prescurtat ACNSAS), fond
Documentar, dosar 1778, vol. 1, ff. 93-95.
 Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte (prescurtare ASSC), dosar Situaţia Bisericii Ortodoxe
Române (1988), neinventariat.
Pentru documentele inedite, de sursă diversă, trebuie să se precizeze cât mai clar originea, respectiv,
identitatea lor: locaţia, statutul, pagina etc.
Pentru sursele orale trebuie să se indice: numele complet sau iniţialele „informatorului” (rămâne la
alegerea autorului), vârsta, sexul, religia/confesiunea), ocupaţia/profesia, localitatea de domiciliu, data realizării
interviului.
Exemplu:
10. I.A. (se poate reda şi numele întreg), 84 de ani, bărbat, ortodox, agricultor, comuna Nicolae
Bălcescu, judeţul Constanţa, 12 noiembrie 2003.
Pentru sursele digitale (internet) se vor indica obligatoriu: prenumele şi numele autorului, titlul
documentului sau al lucrării complete (dacă este accesibilă), urmate de adresa de internet unde este
disponibil(ă), apoi data accesării. Exemplu: Ion Vianu, „Revoltaţii erau declaraţi demenţi”, interviu de Simona
Chițan, în Evenimentul zilei, 18 august 2009, accesibil online la adresa http://www.evz.ro/articole/detalii-
articol/864011/Ion-Vianu-Revoltatii-erau-declarati-dementi/, (12.12.2009)
La întocmirea bibliografiilor finale, dacă sunt necesare, se citează mai întâi numele de familie al
primului autor şi apoi prenumele (pentru a permite ordonarea alfabetică), în vreme ce în notele de subsol se pune
mai întâi prenumele şi apoi numele de familie.
În cazul în care este necesară şi o secţiune bibliografică în care să fie cuprinsă lista materialelor de
arhivă şi a interviurilor folosite, lucrărilor citate (dar NU şi a celor doar consultate, însă necitate), aceasta se face
după următorul model:
 

Anexa 2
Cum se face o recenzie

1. Ce este o recenzie și ce anume implică aceasta

Nu avem o definiţie standard, întrucît avem mai multe tipuri de recenzii; după destinaţie şi registrul
intelectual: savantă, de popularizare; de ştiinţă, de cultură/literatură etc. De aceea, o recenzie nu este un text
publicistic la fel ca oricare altul şi nici doar un text academic, deşi poate fi şi una şi alta; nu este un text de
compoziţie obişnuit; nu este nici un rezumat pur şi simplu al lucrării recenzate, deşi conţine şi un rezumat al
acesteia. În general, putem spune că este un demers academic, care exprimă o prezentare analitică asupra unui
text abordat în integralitatea sa, fie că este un studiu, un volum sau mai multe; în sens strict tehnic este un punct
16
de vedere critic4, care trebuie să dea seamă atît de forma stilistică-narativă, de conţinutul informativ, cît şi de
metodologia şi judecăţile de valoare pe care le propune autorul în cartea recenzată. De asemenea, este un act de
informare a publicului şi unul de interpretare, fie și minimală, a conţinutului lucrării de către recenzent.
În același timp, recenzia este și un text publicistic; adică un text care este destinat unui public și un act
de mediere culturală. Astfel, că orice recenzie trebuie să respecte codurile culturale ale acestui public, mai cu
seamă să fie accesibil (adaptat) publicului respectiv, echilibrat (să respecte valorile sale fundamentale), să fie
adecvat publicației respective, și să respecte normele profesionale și redacționale ale publicației căreia îi este
destinat; să aibă un caracter educativ implicit.
De aceea, avem mai multe tipuri de recenzii în funcție pe de o parte de tipul lucrării recenzate (literară,
de ficţiune sau nu, ştiinţifică, în disciplinele umaniste sau în ştiinţele numite „exacte”), ca şi de publicul căreia îi
este dedicată: cotidian, săptămînal etc., publicaţie academică sau culturală etc. În publicaţiile destinate unui
public mai larg avem cronici de carte, o versiune mai soft a recenziei, cu o stilistică mai puţin riguroasă, cu o
compoziţie mai liberă şi cu un grad de profesionalizare mai redus.
Aspectul cel mai important al unei recenzii este desigur caracterul său de demers de evaluare critică a
unui text sau opere artistice cu caracter public, în raport cu anumite standarde sau așteptări. Aceasta implică
faptul că o recenzie conține atît judecăți de fapt (descriptive) cît și judecăți de valoare (distincții cu privire la
calitățile textului/operei din punct de vedere al orizontului de discurs în care se proiectează opera sau textul
respectiv, fie sub forma unor judecăți de gust, dacă este o lucrare artistică, fie a unor evaluări generale, dacă este
vorba de lucrări cu caracter teoretic). În acest sens, obiectivul recenziei este de a evalua critic o lucrare nou-
apărută și de a semnala publicului atît noutatea în sine cît și valoarea lucrării.
Recenzia are deci o funcție deopotrivă comercială (este folosită adesea cumva fraudulos de edituri
pentru a-și promova produsele; ), cît și normativă (stabilește ierarhii și uneori direcții culturale sau estetice);
faptul impune deci existența unui competențe minimale asupra subiectului cărții/operei din partea recenzentului
sau dacă este operă de artă o anume cultură estetică și „tehnică” în domeniul respectiv.
Recenzia exprimă deci un gest de obiectivare în raport cu textul sau opera după cum solicită, în același
timp, și o necesară empatie cu textul, pentru a-l putea aborda mai viguros. Prin urmare, orice asemenea analiză
trebuie să urmărească o serie de standarde interne (cele pe care autorul recenziei însuși le stabilește, în raport cu
propriile obiective și competențe) și externe (generale, de ordin cultural sau profesional). În ce privește lucrările
teoretice, acestea din urmă sunt de mai multe feluri: standarde profesionale (originalitatea lucrării, noutățile pe
care le aduce, contribuția la cunoașterea în domeniul respectiv) și standarde formale (rigoarea formulărilor și
argumentației, consistența și coerența, mai ales măsura în care autorul își respectă contractul cu cititorul sau dacă
mijloacele folosite (argumentația, expresia, perspectiva etc.) sunt adecvate și corect folosite; etc.); vezi mai jos!
În fine, nu trebuie uitat că o recenzie este întîi de toate un act de lectură: specializată, profesională,
concentrată; un demers pe mai multe planuri, care implică: decriptarea textului (lectura preliminară), lectura
avansată, sistematică, interpretarea datelor.

2. Cum se face o recenzie: etape și aspecte

4
Atenție: A critica nu implică automat o judecată de valoare negativă; se știe că verbul vine din greaca veche
semnificînd mai ales o analiză făcută cu rigoare și finețe!
17
 Realizarea unei recenzii (din rațiuni didactice, mă voi referi mai departe exclusiv la recenzia unei
lucrări scrise) este un demers laborios, care presupune parcurgerea/îndeplinirea succesivă a unor etape și
exigențe obligatorii.
Astfel, avem următoarele etape principale:
1. Documentarea: lectura și relectura textului, colectarea datelor (citatele semnificative, note, conspecte,
însemnări marginale în urma lecturii), organizarea și interpretarea lor; de asemenea, în unele cazuri,
documentarea implică și un demers de culegere de date despre contextul intelectual al lucrării recenzate, ca și
despre autor. Nu trebuie uitat aici stabilirea unghiului de atac al textului dar mai ales stabilirea unui plan
provizoriu al textului ce urmează a fi redactat, pentru a orienta și facilita lectura.
Atenție:
Se spune că nu se intră într-o carte ca într-o moară; mai precis, lectura profesională a unui text presupune un
protocol anume:
- alegerea cărţii, în raport cu anumite criterii: orizontul intelectual propriu, obligaţiile profesionale, interesul
publicului, pentru care urmează să se redacteze recenzia; se recomandă să fie apropiată competenţei şi intereselor
intelectuale ale recenzentului;
- evaluarea prealabilă a textului; încadrarea tipologică, evaluarea dificultăților etc.
se recomandă o lectură lentă, cu creionul în mînă, urmărindu-se cîteva aspecte: stilul autorului, ideile principale,
maniera de concepere şi structurare a lucrării, elocvenţa şi forţa argumentării; referenţialul intelectuali (autori
citaţi şi orizontul lor cultural);
- analiza textului însoțitor: autor, copertă, grafică, datele tehnice (editură, localitatea, anul apariției etc.), cuprins,
mesajele promoționale de pe coperți etc.;
- relectura: conspectarea (notarea ideilor principale, aspectelor pozitive sau negative observate în timpul lecturii)
și fișarea pasajelor considerate importante; se recomandă o lectură lentă, cu creionul în mînă, urmărindu-se
cîteva aspecte: stilul autorului, ideile principale, maniera de concepere şi structurare a lucrării, elocvenţa şi forţa
argumentării; referenţialul intelectual (autori citaţi şi orizontul lor cultural);

2. Evaluarea critică a textului: analiza datelor, evaluarea structurii textului sub raportul relevanței organizării
discursului, descompunerea și evaluarea argumentației, analiza mijloacelor, fie stilistice fie argumentative etc.;
sistematizarea datelor şi observațiilor; elaborarea unui punct de vedere propriu, neutru și calificat (în cunoștință
de cauză).
3. Redactarea textului: configurarea textului sub forma unui demers critic și publicistic, care să respecte
regulile elementare ale unui asemenea produs mediatic; adică să fie un demers structurat, logic, argumentat,
accesibil unui public mediu; recenziile nu au un număr fix de pagini, mărimea sa depinzînd cel mai adesea de
spațiul editorial rezervat, ca și de natura lucrării; totuși un număr de cinci-șapte pagini este considerat ca fiind
maximal pentru o recenzie.
În mod obișnuit un asemenea text trebuie să conțină:
a. O introducere; spre deosebire de eseu sau studiu, într-o recenzie, ponderea sa trebuie să fie mai redusă; are o
funcție mai ales stilistică, în funcție de spațiul mediatic acordat: de a incita la lectura textului mai întîi și abia
apoi de a introduce publicul în conținutul lucrării ori de a evalua calitatea sa; în acest sens introducerea trebuie să
fie scurtă (cel mult cîteva propoziții), eventual să amintească publicului tema lucrării, relevanța sa și starea
discuției intelectuale pe acest subiect: ce s-a mai scris semnificativ despre subiect, de ce era nevoie de o
asemenea lucrare (dacă era), de ce ar mai fi nevoie, chiar, ce ar dori publicul să citească pe subiect etc.; de
asemenea, tot aici, dacă este spațiu editorial, se anunță intențiile autorului (recenziei), limitele demersului,
eventual (se va ocupa de cîteva capitole, va fi o privire orientată într-o anumită direcție); în fine, tot în
introducere pot să se regăsească o serie de date strict necesare despre autorul lucrării recenzate: mai ales

18
încadrarea autorului, din punct de vedere cultural şi profesional (biografie, operă, evaluarea criticii asupra
carierei intelectuale în general etc.).
b. Descrierea analitică a lucrării recenzate; descrierea se face urmărind cîteva repere: evidențierea intențiilor de
plecare ale autorului exprimate în carte, prezentarea mijloacelor (metodologiei), dar mai ales prezentarea
structurii lucrării: capitole, teme, argumentație;
c. Evaluarea critică a lucrării: pornind de la obiectivele enunțate de autor se analizează critic punctele tari și
punctele slabe ale lucrării, în ce privește:
- atingerea obiectivelor propuse și mijloacele folosite;
- argumentația; calitatea argumentelor factuale sau logice;
- consistența și coerența internă a discursului, mai cu seamă în ce privește relația dintre intenții și realizări;
- rigoarea și corectitudinea datelor și demonstrației; îndeosebi calitatea evaluărilor și a probatoriului;
- calitatea expresiei (îndeosebi în ce privește formulările, lizibilitatea și eficacitatea dicursivă a expresiei);
Atenție: fiecare judecată de valoare trebuie suținută fie cu o trimitere precisă la pagina sau paginile care pot
proba o judecată sau alta, fie cu un citat (care să aibă o lungime rezonabilă)! A cita greşit și cu intenţie
denigratoare, a trunchia un text, sunt gesturi considerate peste tot în lume inacceptabile. De asemenea, judecățile
trebuie să fie pe cît posibil ponderate (nici prea laudative, nici excesiv de critice, dar mai ales jignitoare!) și fără
intenții partizane, instrumentale sau atacuri ad hominem.

d. Concluzii: se face o scurtă sinteză a celor expuse și se emite evaluarea generală; puncte tari/puncte slabe,
probleme în suspensie, reușite remarcabile, noutățile aduse etc.; se pot chiar face unele comparații cu alte lucrări
similare.
Atenție: recenzia este un text publicistic și nu o dare de seamă: trebuie să aibă așadar în aceeași măsură calități
stilistice și teoretice; să fie deci un text lizibil, să aibă coerență, să fie argumentat, să fie construit logic și adecvat
din punct de vedere narativ; evaluarea textului va urmări deci toate aceste calități!

Anexa nr. 2 :

Why Is Academic Writing So Academic?

Posted by Joshua Rothman
February 21, 2014
http://www.newyorker.com/online/blogs/books/2014/02/why-is-academic-writing-so-academic.html?
printable=true&currentPage=all

19
A few years ago, when I was a graduate student in English, I presented a paper at my department’s American
Literature Colloquium. (A colloquium is a sort of writing workshop for graduate students.) The essay was about
Thomas Kuhn, the historian of science. Kuhn had coined the term “paradigm shift,” and I described how this
phrase had been used and abused, much to Kuhn’s dismay, by postmodern insurrectionists and nonsensical self-
help gurus. People seemed to like the essay, but they were also uneasy about it. “I don’t think you’ll be able to
publish this in an academic journal,” someone said. He thought it was more like something you’d read in a
magazine.
Was that a compliment, a dismissal, or both? It’s hard to say. Academic writing is a fraught and mysterious
thing. If you’re an academic in a writerly discipline, such as history, English, philosophy, or political science, the
most important part of your work—practically and spiritually—is writing. Many academics think of themselves,
correctly, as writers. And yet a successful piece of academic prose is rarely judged so by “ordinary” standards.
Ordinary writing—the kind you read for fun—seeks to delight (and, sometimes, to delight and instruct).
Academic writing has a more ambiguous mission. It’s supposed to be dry but also clever; faceless but also
persuasive; clear but also completist. Its deepest ambiguity has to do with audience. Academic prose is, ideally,
impersonal, written by one disinterested mind for other equally disinterested minds. But, because it’s intended
for a very small audience of hyper-knowledgable, mutually acquainted specialists, it’s actually among the most
personal writing there is. If journalists sound friendly, that’s because they’re writing for strangers. With
academics, it’s the reverse.
Professors didn’t sit down and decide to make academic writing this way, any more than journalists sat down
and decided to invent listicles. Academic writing is the way it is because it’s part of a system. Professors live
inside that system and have made peace with it. But every now and then, someone from outside the system
swoops in to blame professors for the writing style that they’ve inherited. This week, it was Nicholas Kristof,
who set off a rancorous debate about academic writing with a column, in the Times, called “Professors, We Need
You!” The academic world, Kristof argued, is in thrall to a “culture of exclusivity” that “glorifies arcane
unintelligibility while disdaining impact and audience”; as a result, there are “fewer public intellectuals on
American university campuses today than a generation ago.”
The response from the professoriate was swift, severe, accurate, and thoughtful. A Twitter hashtag,
#engagedacademics, sprung up, as if to refute Kristof’s claim that professors don’t use enough social media.
Professors pointed out that the brainiest part of the blogosphere is overflowing with contributions from
academics; that, as teachers, professors already have an important audience in their students; and that the Times
itself frequently benefits from professorial ingenuity, which the paper often reports as news. (A number of the
stories in the Sunday Review section, in which Kristof’s article appeared, were written by professors.) To a
degree, some of the responses, though convincingly argued, inadvertently bolstered Kristof’s case because of the
style in which they were written: fractious, humorless, self-serious, and defensively nerdy. As writers, few of
Kristof’s interlocutors had his pithy, winning ease. And yet, if they didn’t win with a knock-out blow, the
20
 professors won on points. They showed that there was something outdated, and perhaps solipsistic, in Kristof’s
yearning for a new crop of sixties-style “public intellectuals.”
As a one-time academic, I spent most of the week rooting for the profs. But I have a lot of sympathy for Kristof,
too. I think his heart’s in the right place. (His column ended on a wistful note: “I write this in sorrow, for I
considered an academic career.”) My own theory is that he got the situation backward. The problem with
academia isn’t that professors are, as Kristof wrote, “marginalizing themselves.” It’s that the system that
produces and consumes academic knowledge is changing, and, in the process, making academic work more
marginal.
It may be that being a journalist makes it unusually hard for Kristof to see what’s going on in academia. That’s
because journalism, which is in the midst of its own transformation, is moving in a populist direction. There are
more writers than ever before, writing for more outlets, including on their own blogs, Web sites, and Twitter
streams. The pressure on established journalists is to generate traffic. New and clever forms of content are
springing up all the time—GIFs, videos, “interactives,” and so on. Dissenters may publish op-eds encouraging
journalists to abandon their “culture of populism” and write fewer listicles, but changes in the culture of
journalism are, at best, only a part of the story. Just as important, if not more so, are economic and technological
developments having to do with subscription models, revenue streams, apps, and devices.
In academia, by contrast, all the forces are pushing things the other way, toward insularity. As in journalism,
good jobs are scarce—but, unlike in journalism, professors are their own audience. This means that, since the
liberal-arts job market peaked, in the mid-seventies, the audience for academic work has been shrinking.
Increasingly, to build a successful academic career you must serially impress very small groups of people
(departmental colleagues, journal and book editors, tenure committees). Often, an academic writer is trying to fill
a niche. Now, the niches are getting smaller. Academics may write for large audiences on their blogs or as
journalists. But when it comes to their academic writing, and to the research that underpins it—to the main
activities, in other words, of academic life—they have no choice but to aim for very small targets. Writing a first
book, you may have in mind particular professors on a tenure committee; miss that mark and you may not have a
job. Academics know which audiences—and, sometimes, which audience members—matter.
It won’t do any good, in short, to ask professors to become more populist. Academic writing and research may
be knotty and strange, remote and insular, technical and specialized, forbidding and clannish—but that’s because
academia has become that way, too. Today’s academic work, excellent though it may be, is the product of a
shrinking system. It’s a tightly-packed, super-competitive jungle in there. The most important part of Kristof’s
argument was, it seemed to me, buried in the blog post that he wrote to accompany his column. “When I was a
kid,” he wrote, “the Kennedy administration had its ‘brain trust’ of Harvard faculty members, and university
professors were often vital public intellectuals.” But the sixties, when the baby boom led to a huge expansion in
university enrollments, was also a time when it was easier to be a professor. If academic writing is to become
expansive again, academia will probably have to expand first.
Photograph by Martine Franck/Magnum

Anexa nr. 3:

Here's the secret underlying all good writing

 Chris Weller
 
 Jun. 11, 2015, 9:54 AM
 http://www.businessinsider.com/steven-pinker-secret-of-good-writing-2015-6

China Photos/Getty Images Good writing seamlessly leads the reader from point A to point B.

This article is about how people's brains make sense of what they read.

According to Harvard cognitive scientist Steven Pinker, author of "The Sense of Style," that topic sentence
helped catalyze the most important aspect of good writing.

It's what Pinker calls an "arc of coherence."

21
The truth is, our brains don't like to work too hard, let alone when we're reading.

The act is already effortful, and any extra work we're assigned subtracts from our absorption and overall
enjoyment of the material. 

But breezy writing doesn't have to be simplistic, just logical.

Here's basically how writing works: Nouns revolve around verbs to push sentences (and thus ideas or plots)
forward. These sentences then get strung into paragraphs. Paragraphs build sections. Sections build
chapters. Chapters build a book. 

These are all arcs, and good writing builds them at every turn.

If writer has done her job, the progression between arcs will feel natural. It will appear to the reader as if the
ideas must fit together that way. Pinker refers to this organization as the "coherence relation."

Coherence relations are the glue that hold arcs together.

"A coherent text is one in which the reader always knows which coherence relation holds between one
sentence and the next," Pinker writes. Even if you don't recognize the subtle "therefores" and "howevers" in
a text, they're there, silently guiding you to the next arc.

Writing is so hard because few people manage to accomplish even this basic requirement.

If a writer presents information in a scattered, incoherent fashion, the reader won't be able to decipher how
the argument fits together. In this way, coherence depends on more than "mechanical decisions such as
keeping the topic in the subjects position and choosing appropriate connectives," Pinker explains.

It also depends on the impressions someone gets, the gists "that build up in a reader over the course of
reading many paragraphs and that depend on the author's grasp of the text as a whole."

How can you possibly control for a reader's impressions? you might ask. By sticking to the logic of your
story or argument. In both cases, the supreme goal of a writer is to guide the reader on a journey
somewhere, taking great strides to hide the seams so that he or she can simply observe, exerting as little
effort as possible.

"A coherent text is a designed object," Pinker writes. "Like other designed objects, it comes about not by
accident but by drafting a blueprint, attending to details, and maintaining a sense of harmony and balance."

Keeping these three principles has forced my writing to improve.

22
 Swarming ideas need to be wrangled somehow. By sorting out my thoughts ahead of time, and not while I'm
doing the writing, I'm able to put one idea in front of another in a way that makes intuitive sense to the
reader.

That way, by the time someone points their eyeballs at a line of text, the hard part is already over. It will feel
like I am showing you something, rather than us figuring it out together. 

22 lessons from Stephen King on how to be a

great writer

 Business Insider
 Aug. 11, 2015, 3:25 PM
 545,105
 
Follow Business Insider: 
Gary Miller/Getty Images Stephen King.

Renowned author Stephen King has written over 50 books that have captivated millions of people around
the world.

In his memoir, "On Writing," King shares valuable insights into how to be a better writer. And he doesn't
sugarcoat it. He writes, "I can't lie and say there are no bad writers. Sorry, but there are lots of bad writers."

Don't want to be one of them? Here are 22 great pieces of advice from King's book on how to be an amazing
writer.

This is an update of an article written by Maggie Zhang.

 View As: One Page Slides

1. Stop watching television. Instead, read as much as possible.

If you're just starting out as a writer, your television should be the first thing to go. It's "poisonous to
creativity," he says. Writers need to look into themselves and turn toward the life of the imagination.

To do so, they should read as much as they can. King takes a book with him everywhere he goes, and even
reads during meals. "If you want to be a writer, you must do two things above all others: read a lot and write
a lot," he says. Read widely, and constantly work to refine and redefine your own work as you do so.

23
 2. Prepare for more failure and criticism than you think you can deal with.
King compares writing fiction to crossing the Atlantic Ocean in a bathtub, because in both, "there's plenty of
opportunity for self-doubt." Not only will you doubt yourself, but other people will doubt you, too. "If you
write (or paint or dance or sculpt or sing, I suppose), someone will try to make you feel lousy about it, that's
all," writes King.

Oftentimes, you have to continue writing even when you don't feel like it. "Stopping a piece of work just
because it's hard, either emotionally or imaginatively, is a bad idea," he writes. And when you fail, King
suggests that you remain positive. "Optimism is a perfectly legitimate response to failure." 

3. Don't waste time trying to please people.

According to King, rudeness should be the least of your concerns. "If you intend to write as truthfully as you
can, your days as a member of polite society are numbered anyway," he writes. King used to be ashamed of
what he wrote, especially after receiving angry letters accusing him of being bigoted, homophobic,
murderous, and even psychopathic.

By the age of 40, he realized that every decent writer has been accused of being a waste of talent. King has
definitely come to terms with it. He writes, "If you disapprove, I can only shrug my shoulders. It's what I
have." You can't please all of your readers all the time, so King advises that you stop worrying. 

4. Write primarily for yourself.

You should write because it brings you happiness and fulfillment. As King says, "I did it for the pure joy of
the thing. And if you can do it for joy, you can do it forever."

Writer Kurt Vonnegut provides a similar insight: "Find a subject you care about and which you in your heart
feel others should care about," he says. "It is this genuine caring, not your games with language, which will
be the most compelling and seductive element in your style."

5. Tackle the things that are hardest to write.

"The most important things are the hardest things to say," writes King. "They are the things you get
ashamed of because words diminish your feelings." Most great pieces of writing are preceded with hours of
thought. In King's mind, "Writing is refined thinking."

When tackling difficult issues, make sure you dig deeply. King says, "Stories are found things, like fossils in
the ground ... Stories are relics, part of an undiscovered pre-existing world." Writers should be like
archaeologists, excavating for as much of the story as they can find.

6. When writing, disconnect from the rest of the world.

Writing should be a fully intimate activity. Put your desk in the corner of the room, and eliminate all
possible distractions, from phones to open windows. King advises, "Write with the door closed; rewrite with
the door open."

24
You should maintain total privacy between you and your work. Writing a first draft is "completely raw, the
sort of thing I feel free to do with the door shut — it's the story undressed, standing up in nothing but its
socks and undershorts."

7. Don't be pretentious.
"One of the really bad things you can do to your writing is to dress up the vocabulary, looking for long words
because you're maybe a little bit ashamed of your short ones," says King. He compares this mistake to
dressing up a household pet in evening clothes — both the pet and the owner are embarrassed, because it's
completely excessive.

As iconic businessman David Ogilvy writes in a memo to his employees, "Never use jargon words like
reconceptualize, demassification, attitudinally, judgmentally. They are hallmarks of a pretentious ass."
Furthermore, don't use symbols unless necessary. "Symbolism exists to adorn and enrich, not to create an
artificial sense of profundity," writes King.

8. Avoid adverbs and long paragraphs.

As King emphasizes several times in his memoir, "the adverb is not your friend." In fact, he believes that
"the road to hell is paved with adverbs" and compares them to dandelions that ruin your lawn. Adverbs are
worst after "he said" and "she said" — those phrases are best left unadorned.

You should also pay attention to your paragraphs, so that they flow with the turns and rhythms of your
story. "Paragraphs are almost always as important for how they look as for what they say," says King. 

9. Don't get overly caught up in grammar.

According to King, writing is primarily about seduction, not precision. "Language does not always have to
wear a tie and lace-up shoes," writes King. "The object of fiction isn't grammatical correctness but to make
the reader welcome and then tell a story." You should strive to make the reader forget that he or she is
reading a story at all.

10. Master the art of description.

"Description begins in the writer's imagination, but should finish in the reader's," writes King. The
important part isn't writing enough, but limiting how much you say. Visualize what you want your reader to
experience, and then translate what you see in your mind into words on the page. You need to describe
things "in a way that will cause your reader to prickle with recognition," he says.

The key to good description is clarity, both in observation and in writing. Use fresh images and simple
vocabulary to avoid exhausting your reader. "In many cases when a reader puts a story aside because it 'got
boring,' the boredom arose because the writer grew enchanted with his powers of description and lost sight
of his priority, which is to keep the ball rolling," notes King.

25
 11. Don't give too much background information.
"What you need to remember is that there's a difference between lecturing about what you know and using
it to enrich the story," writes King. "The latter is good. The former is not." Make sure you only include
details that move your story forward and that persuade your reader to continue reading.

If you need to do research, make sure it doesn't overshadow the story. Research belongs "as far in the
background and the back story as you can get it," says King. You may be entranced by what you're learning,
but your readers are going to care a lot more about your characters and your story.

12. Tell stories about what people actually do.

"Bad writing is more than a matter of shit syntax and faulty observation; bad writing usually arises from a
stubborn refusal to tell stories about what people actually do — to face the fact, let us say, that murderers
sometimes help old ladies cross the street," writes King. The people in your stories are what readers care
about the most, so make sure you acknowledge all the dimensions your characters may have.

13. Take risks; don't play it safe.

First and foremost, stop using the passive voice. It's the biggest indicator of fear. "I'm convinced that fear is
at the root of most bad writing," King says. Writers should throw back their shoulders, stick out their chins,
and put their writing in charge. 

"Try any goddamn thing you like, no matter how boringly normal or outrageous. If it works, fine. If it
doesn't, toss it," King says.

14. Realize that you don't need drugs to be a good writer.

"The idea that the creative endeavor and mind-altering substances are entwined is one of the great pop-
intellectual myths of our time," says King. In his eyes, substance-abusing writers are just substance-abusers.
"Any claims that the drugs and alcohol are necessary to dull a finer sensibility are just the usual self-serving
bullshit."

15. Don't try to steal someone else's voice.

As King says, "You can't aim a book like a cruise missile." When you try to mimic another writer's style for
any reason other than practice, you'll produce nothing but "pale imitations." This is because you can never
try to replicate the way someone feels and experiences truth, especially not through a surface-level glance at
vocabulary and plot.

16. Understand that writing is a form of telepathy.

"All the arts depend upon telepathy to some degree, but I believe that writing is the purest distillation," says
King. An important element of writing is transference. Your job isn't to write words on the page, but rather
to transfer the ideas inside your head into the heads of your readers.

26
"Words are just the medium through which the transfer happens," says King. In his advice on writing,
Vonnegut also recommends that writers "use the time of a total stranger in such a way that he or she will not
feel the time was wasted."

17. Take your writing seriously.

"You can approach the act of writing with nervousness, excitement, hopefulness, or despair," says King.
"Come to it any way but lightly." If you don't want to take your writing seriously, he suggests that you close
the book and do something else. 

As writer Susan Sontag says, "The story must strike a nerve — in me. My heart should start pounding when I
hear the first line in my head. I start trembling at the risk."

18. Write every single day.

"Once I start work on a project, I don't stop, and I don't slow down unless I absolutely have to," says King.
"If I don't write every day, the characters begin to stale off in my mind ... I begin to lose my hold on the
story's plot and pace."

If you fail to write consistently, the excitement for your idea may begin to fade. When the work starts to feel
like work, King describes the moment as "the smooch of death." His best advice is to just take it "one word
at a time."

19. Finish your first draft in three months.

King likes to write 10 pages a day. Over a three-month span, that amounts to around 180,000 words. "The
first draft of a book — even a long one — should take no more than three months, the length of a season," he
says. If you spend too long on your piece, King believes the story begins to take on an odd foreign feel.

20. When you're finished writing, take a long step back.

King suggests six weeks of "recuperation time" after you're done writing, so you can have a clear mind to
spot any glaring holes in the plot or character development. He asserts that a writer's original perception of
a character could be just as faulty as the reader's.

King compares the writing and revision process to nature. "When you write a book, you spend day after day
scanning and identifying the trees," he writes. "When you're done, you have to step back and look at the
forest." When you do find your mistakes, he says that "you are forbidden to feel depressed about them or to
beat up on yourself. Screw-ups happen to the best of us."

21. Have the guts to cut.

When revising, writers often have a difficult time letting go of words they spent so much time writing. But,
as King advises, "Kill your darlings, kill your darlings, even when it breaks your egocentric little scribbler's
heart, kill your darlings."

27
Although revision is one of the most difficult parts of writing, you need to leave out the boring parts in order
to move the story along. In his advice on writing, Vonnegut suggests, "If a sentence, no matter how
excellent, does not illuminate your subject in some new and useful way, scratch it out."

22. Stay married, be healthy, and live a good life.

King attributes his success to two things: his physical health and his marriage. "The combination of a
healthy body and a stable relationship with a self-reliant woman who takes zero shit from me or anyone else
has made the continuity of my working life possible," he writes.

It's important to have a strong balance in your life, so writing doesn't consume all of it. In writer and
painter Henry Miller's 11 commandments of writing, he advises, "Keep human! See people, go places, drink
if you feel like it."

28