Sunteți pe pagina 1din 6

VOCABULAR PENTRU „ISTORIA şi FILOSOFIA RELIGIILOR“

[1] Animism → (din lat. anima: „suflet“), concepţia după care toate fiinţele sunt
dăruite cu suflet. Teoria animistă pleacă de la antropologul englez E.B. Tylor
(1832-1917), în lucrarea Primitive Culture (1871). După el, interpretarea primitivă
a visului şi a răsuflării a convins omul de existenţa unui alter ego spiritual, care
părăseşte corpul uman după moarte, dobândind astfel o viaţă independentă. Omul
primitiv proiectează fiinţe cu suflet în tot mediul înconjurător (animale, plante,
lucruri, obiecte). Aceste suflete pot lua forma spiritelor, considerate originea
oricărui fenomen religios. Opacitatea acestei teorii stă în confundarea religiei cu
concepţia despre lume şi viaţă. Ea se epuizează în acceptarea existenţei sufletelor şi
spiritelor. Ca ipoteză de lucru în înţelegerea gândirii primitive, animismul este
absolut necesar, dar nici nu poate fi pus pe acelaşi plan cu religia primitivă.

[2] Fetişism → (port. feitiço = lat. facticius, „produs artificial“), astfel este denumită
de la Charles de Brosses încoace (Du culte des dieux fétiches, 1760) adoraţia
obiectelor neînsufleţite, considerate fie purtătoare de forţă magică (mana), fie
forme materiale ale unor spirite. Fetiş poate deveni orice obiect. De exemplu: o
ancoră abandonată pe unul din ţărmurile Africii, poate singura rămăşiţă a unui vas
naufragiat cândva. Ancora poate trezi curiozitatea localnicilor, dar dacă ea e atinsă
de şeful unui trib şi se întâmplă ca acesta să moară, atunci ea devine obiectul unei
adoraţii inspirate de frică: trebuie să fie ceva neobişnit cu ea. Tot atât de uşor, însă,
fetişul poate fi abandonat. Dacă se consideră că a fost părăsit de spiritul care-l
locuia, atunci este pur şi simplu aruncat.

[3] Mana → În credinţele melanesiene mana este o forţă supranaturală, impersonală şi


nediferenţiată, constituind punctul de plecare al primelor stadii religioase ale
omenirii primitive. Termenul a fost pus în circulaţie de misionarul şi etnograful
englez R. Codrington care, în corespondenţa sa cu Max Müller, semnala prima dată
această noţiune: „Este o credinţă într-o forţă total desprinsă de lumea fizică,
producând în egală măsură binele şi răul, iar cine o deţine şi o poate controla este
un privilegiat. Aceasta este mana....De fapt, întrega religie melaneziană constă în
lupta de a pune stăpânire pe această forţă. Tot ce trece peste forţa neobişnuită a
omului sau nu poate fi explicat ca fenomen natural este rezultatul acţiunii manei.
Dacă o piatră se aseamănă cu un fruct, atunci ea va fi pusă la rădăcina arborelui
care produce fructul. Dacă arborele dă rod bogat, atunci chestiunea e clară.... Mana
poate cauza boli, dar poate şi tămădui, poate aduce ploaia, poate desluşi viitorul,
poate dovedi vinovăţia sau nevinovăţia unui acuzat; otrăvurile şi blestemele devin
eficace doar prin mana“. În ştiinţa religiei, mana a devenit un concept cheie,
semnificând ideea de energie.

[4] Tabu → cuvânt polinezian, pătruns în Occident prin intemediul exploratorului


James Cook, care l-a întâlnit prima dată în 1777 pe insula Tonga, însemnând
interdicţie absolută cu caracter sacral, referitoare la comportamentul, limbajul,
activităţile şi relaţiile oamenilor, impusă în societăţile totemice de căpeteniile

1
tribale (şamani sau şefi militari). La origine însemna „ceea ce este puternic
semnificat“, spre deosebire de lucrurile „obişnuite“ (noa). Tabu este un concept
paralel cu mana, în plus cu unele caracteristici negative, atât timp cât se referă la
persoane sau locuri cărora le conferă o aparenţă de „pericol“, astfel încât atingerea
lor este nepermisă. Astfel, exprimat în termeni practici, t. înseamnă noli me tangere
(„nu mă atinge“), „nu ai voie“, „este interzis să...“ etc. fiind deci o interdicţie
sacrală. Există lucruri care sunt t. în sine, altele care devin t. prin intermediul unor
ritualuri. Tabu este stadiul primar al conceptelor de „sacru şi profan“, dar şi al
moralei religioase.

[5] Totemism → Termenul provine din vocabularul indienilor odjibwe (algonkin


ototeman, „el e rudă cu mine“), unde „totem“ desemnează o fiinţă sau un tip de
fiinţă cu care omul stă într-un raport mistico-magic, fie ca individ, fie ca membru al
unui clan. Totemul este de cele mai multe ori un animal, rar o plantă, respectiv o
specie vegetală, în mod excepţional un obiect neînsufleţit sau un fenomen natural.
Legătura dintre totem şi membrii cultului este foarte strânsă: totemul reprezintă
originea genealogică, el explică onomastica şi gradele de rudenie dintre membrii
grupului, de aceea trebuie şi protejat (dacă e necesar). De t. ţine şi exogamia,
membrii cultului neavând voie să se căsătorească între ei. În schimb, totemul poate
asigura la rândul lui protecţia membrilor, aceştia căpătând în unele circumstanţe
capacităţi de autoapărare neobişnuite. Cultul animalelor şi plantelor se sprijină, în
totemism, pe credinţa în legăturile de rudenie descendentă între totem (strămoşul –
animal sau plantă), adică arhetipul clanului, şi grupul de urmaşi presupuşi ai
aceluia: strămoşii umani care au trăit în epoca viselor; de aceea un totem este tabu,
animalele totemice neputând fi vândute sau ucise, nici vătămate.

[6] Politeism → este un termen doct, atestat în Franţa începînd din secolul al XVI-lea,
unde este utilizat în sens teologic prin opoziţie cu „monoteismul". Compus din -
teism, ca şi monoteismul, el este o formaţie lexicală modernă, derivată din
grecescul polys, „mult", şi theos, „zeu". în domeniul istorico-religios politeismul
individuează un „tip" de religie şi, prin urmare, el clasifică şi descrie forme
religioase care admit existenţa în acelaşi timp a mai multor divinităţi cărora li se
dedică un cult. Rezultă de aici că pentru a putea clasifica o religie drept politeistă,
aceasta trebuie să fi dobîndit noţiunea de „divinitate", sau să presupună o noţiune
analogă şi asimilabilă cu aceasta. Lucrul acesta reclamă cel puţin o idee de
transcendenţă a Fiinţelor Supraomeneşti în raport cu realitatea umană, în raport cu
care ele sînt mereu active. Ideea aceasta îşi va fi avut probabil originea în aria
mesopotamiană, de unde va fi fost exportată printr-un proces de difuziune (cap. II,
2-3). Modelul perfect al noţiunii istorico-religioase de politeism a fost cel grecesc.
Pe acel model s-a bazat critica lui Philon din Alexandria, un evreu elenizat din
prima jumătate a secolului I d.C, care a adoptat termenul polytheia din raţiuni de
clasificare dar în opoziţie cu „monoteismul", pentru a afirma în mod apologetic
superioritatea monoteismului ebraic faţă de celelalte forme religioase din lumea
antică. In comparaţie cu unicitatea lui Dumnezeu, pentru Philon politeismul era o
proiecţie celestă a formelor politice de tip democratic, „cea mai rea dintre cele mai
rele forme de organizare" (De opificio mundi 171). El surprindea o caracteristică

2
particulară a politeismului antic ca expresie a necesităţilor şi funcţiilor unei
societăţi. Daca la Philon se manifesta o intenţie polemică, Aristotel (Politica I
1252b, 24-28) oferise o descriere mai „laică”: „Din această pricină toţi [oamenii]
susţin că şi zeii au regii lor: pentru că ei înşişi sînt, unii, chiar şi astăzi conduşi de
regi, alţii erau în vechime; iar oamenii, după cum asemuiesc chipurile zeilor cu
sine, fac astfel şi cu vieţile acestora”.
Politeismul este expresia şi produsul civilizaţiilor aşa-numite evoluate sau
superioare, care cunosc scrierea, specializările, diviziunea muncii, articularea,
stratificarea şi ierarhia socială etc, cărora le oferă bazele identităţii şi unităţii prin
intermediul unicităţii panteonului şi al identităţii zeilor. în cea mai tipică
manifestare a lor, divinităţile politeismului apar într-adevăr organizate într-un
sistem unitar (pantheon), organic, superior lumii omeneşti. Divinităţile sînt
nemuritoare, chiar dacă nu există ab aetemo, unite din cauze genealogice şi prin
legături de rudenie. Acest pantheon este în general produsul unui itinerar al
universului de la o situaţie de dezordine şi haos, unde totul se prezintă
nediferenţiat, către condiţia unei ordini cosmice, realizată de către zeii veniţi pe
lume treptat, în care fiecare element al realităţii îşi asumă o identitate precisă, cu
trăsături precumpănitor antropomorfe. Aşadar, politeismul este un mod de a gîndi
lumea într-o formă sistematică prin mijlocirea zeilor. Şi aproape cu necesitate şi
aceştia posedă o identitate şi sînt „personali' 4, cu alte cuvinte sînt înzestraţi cu o
personalitate care îi caracterizează, dar în acelaşi timp îi categoriseşte ca fiinţe
supraomeneşti şi îi diferenţiază între ei.
Fiecare zeu e destinatarul unui cult, al unor rituri, şi e obiectul unei mitologii.
în sensul acesta activitatea unui zeu apare circumscrisă respectivei sfere de
competenţă, astfel încît fiecare divinitate e limitată şi în acelaşi timp se
configurează ca limită pentru acţiunea celorlalţi zei, prin respectarea unei ordini
ierarhice, pentru ca aria de exercitare a funcţiilor ce revin fiecărui zeu să răspundă
ordinii cosmice.

[7] Dualism → spre desosebire de monism, teoria care reduce orice cauzalitate la
lucrarea comună sau înfruntarea dintre două principii, indiferent care ar fi ele:
masculin şi feminin, lume şi Dumnezeu, trup şi suflet, întuneric şi lumină. Forma
clasică a dualismului în religie o întâlnim în zoroastrism, prelungit apoi în orfism,
în mişcările gnostice, în maniheism şi unele „secte“ medievale, precum cea a
bogomililor şi catharilor. Dar expresia „dualism religios“ trebuie înţeleasă în sensul
atribuit de fenomenologia şi istoria religiilor, iar nu în sens filosofic sau teologic.
Pentru filosofie şi teologie, „sistemele dualiste“ concep divinitatea ca
transcendentă, în opoziţie cu monismele, care tind să o identifice cu întreaga
realitate. În istoria religiilor, dualismul religios se referă la o formă de existenţă
religioasă care-şi reprezintă realitatea ultimă sub forma unui dublu principiu sau a
unui dublu responsabil al vieţii omului şi universului.

[8] Monism → reducerea la un principiu singular (monos), prin care se explică absolut
orice. Într-un anumit sens, monismul poate fi regăsit în orice dinamism (cf. căruia
lumea şi viaţa sunt rezultatul acţiunii unor forţe magice sau sacre), întrucât toate
forţele care sunt în joc în univers sunt deduse dintr-o energie unică. Însă în mod

3
conştient, m. se dezvoltă abia în speculaţia indiană de tip Brahman-Atman (în
şcoala Advaita Vedanta). Orice panteism este monist, ca şi mistica, în care raportul
«eu-tu» este abolit. M. devine antireligios acolo unde se întemeiază pe credinţa în
acţiunea singulară a materiei.

[9] Panteism → Numele, prima dată folosit de J. Toland (în 1705) desemnează
întrepătrunderea „totului“ (gr. pan), a lumii sau a naturii cu Dumnezeu (gr. theos).
Dacă Dumnezeu este conceput ca tot ceea ce există, atunci se poate vorbi mai
curând de teopanism; invers, poate apărea pericolul confuziei dintre p. şi
naturalism sau materialism, un „ateism politicos“ (Schopenhauer). În tot cazul, p.
se opune teismului, care a transformat religia în istorie vie, prin afirmarea identităţii
ontologice distincte a omului faţă de Dumnezeu. P. are afinităţi cu mistica, tocmai
prin această dizolvare a relaţiei «eu-tu» dintre om şi Dumnezeu (mai ales în
brahmanism şi în hinduismul clasic, în taoismul chinezesc şi la filosofi presocratici
precum: Thales, Anaximandros, Xenofan).

[10] Monoteism → credinţa într-o singură divinitate, excluzând categoric, spre


deosebire de monolatrie şi henoteism, existenţa altor divinităţi. Dacă respingem
teoria unui monoteism primitiv (Urmonotheimus), atunci putem considera, alături
de David Hume (1755), că m. este rezultatul unei deveniri şi nu începutul ei.
Această devenire se poate observa cel mai bine în cazul Vechiului Testament. Din
iudaism, m. a fost preluat de creştinism şi, de la acestea două, a trecut mai departe
în islam, care i-a accentuat şi mai mult rigoarea, ca replică la dogma creştină
trinitară: „Dumnezeu este singurul Dumnezeu [...], El nu naşte şi nu a fost născut şi
nici o fiinţă nu-I este pe potrivă“ (Sura 112). Pe de altă parte, istoria religiilor
indică o anumită tendinţă de dezvoltare către m., ceea ce naşte întrebarea firească,
dacă nu cumva în m. este conţinută o dimensiune elementar religioasă, care, însă,
nu s-a revelat pretutindeni.
Termenul „monoteism" ( din grecescul monos, „unic", şi theos, „zeu") este,
la fel ca şi alte cuvinte compuse în – ism, un termen clasificator şi descriptiv care
desemnează tradiţiile religioase (iudaism, creştinism, islam) care practică un cult
închinat unei divinităţi unice, a cărei unicitate o afirmă prin excluderea categorică a
oricărui alt zeu. Din punct de vedere istoric, aşa cum o demonstrează tocmai cazul
iudaismului, monoteismul presupune existenţa unui politeism, care este respins şi
combătut în numele unei divinităţi care treptat se afirmă nu doar ca fiind superioară
celorlalţi zei (henoteism), ci ca exclusivă şi unică. In sensul acesta, monoteismul
biblic îşi află expresia şi fundamentul său teologic atît în proclamaţia din
Deuteronomul 6,4-5 (aşa-numitul Shema Israel): „Ascultă, Israele, Domnul
Dumnezeul nostru este singurul Domn.", cât, mai ales, în aşa-numitul Deutero-
Isaia, un profet care a trăit pe la jumătatea secolului al VI-Iea î.Hr.: „înainte de
mine n-a fost Dumnezeu şi nici după mine nu va mai fi [...] Eu sînt Dumnezeu din
veşnicie şi de aici încolo Eu sînt !” (Is. 43, 10-13).

[11] Henoteism → sau katenoteism (gr. „credinţa într-unul Dumnezeu“), termen


introdus în ştiinţa religiei de Max Müller cu scopul de a defini „monoteismul
afectului şi al dispoziţiei“, care nu exclude existenţa mai multor divinităţi (acesta ar

4
fi monoteismul veritabil) şi nici adoraţia altor zei (↔ monolatrie), ci are specifică
adoraţia momentană a unei divinităţi, ca şi cum ar fi singura, dar fără negarea
explicită a existenţei altor zeităţi (V. în hinduismul vedic sau în credinţa religioasă
a geto-dacilor).

[12] Panpsihism → acceptarea existenţei unui suflet universal (divin), mai ales în
sistemele religioase indiene (mai ales în jainism).

[13] Panenteism → învăţătură filosofică, după care „totul este în Dumnezeu“, fără
ca el totuşi să se împartă în toate lucrurile.

[14] Mistica → (de la gr. myein, „a închide“ ochii sau buzele). Mistica este anularea
raportului eu-tu: tat tvam asi („acesta eşti tu“), adică înălţarea omului în Dumnezeu
sau unirea sa cu divinitatea (unio mystica) sau chiar cu ceva de dincolo de
divinitate, cu vidul absolut, cu ceea ce nu este (Nirvana). Această înălţare este însă,
adesea concepută ca o revenire la starea originară, ca ţel şi punct final al unui ciclu.
Mistica este un fenomen atopic şi atemporal, ea „vorbeşte limba tuturor religiilor,
dar nici o religie nu se leagă în mod esenţial de m.; ea a fost întotdeauna duşmanul
oricărei forme de morală, nu dintr-o tendinţă manifestă către imoralitate, ci pentru
că dreptul şi morala încearcă să lege, acolo unde nu mai e nimic de legat“ (Ger. van
der Leeuw, Fenomenologia Religiei).

[15] Divinaţie → Divinaţia este o formă de rit, care contribuie la sustragerea


existenţei umane de sub imperiul întîmplării. În trecut, sistemele religioase au
elaborat un set doctrinar în sprijinul divinaţiei, pentru a transforma în „semne”
pline de semnificaţie evenimente naturale şi întîmplătoare, astfel încît să producă o
„semnificaţie" a lumii. Cicero (De divinatione I, 1), o definise ca „un presentiment
şi o cunoaştere a viitorului" (lat. divinare: „a ghici", „a prevedea"). Sinonim cu
divinaţia e termenul de origine greacă „mantica". Din punct de vedere etimologic,
provenind din indo-europeanul men, aflat cu latinescul mens, „minte", într-o relaţie
mai directă decît cu grecescul mania, „nebunie", mantica a contribuit la formarea
terminologiei care defineşte practici divinatorii specifice: cleromanţia, adică
„tragerea la sorţi", tragerea întîmplătoare a unuia dintre mai multe obiecte
asemănătoare, ca beţigaşe de lemn, zaruri, plăcuţe sau fragmente de os;
lecanomanţia, observarea mişcării unor picături de ulei pe suprafeţe plate;
chiromanţia, observarea liniilor din palmă; oniromanţia, prezicerile obţinute cu
ajutorul viselor; ornitomanţia, corespunzînd auspiciilor latine, care scoate
răspunsurile din observarea zborului păsărilor. La aceste procedee, într-o perioadă
relativ recentă, s-a adăugat cartomanţia. Toate sînt practici cu caracter deductiv,
care atribuie un sens unui hazard evident al evenimentului, înscris într-un univers
ordonat. Printre acestea se numără şi observarea unor evenimente prodigioase ori
neaşteptate, a „monstruozităţilor" (teratologia), a viscerelor animalelor sacrificate
(hieroscopia sau estispicina) şi a ficatului (hepatoscopia).
În civilizaţiile din spaţiul mediteranean practicile divinatorii aveau un
caracer instituţional şi erau instrumente pentru „citirea" realităţii. In Grecia şi la
Roma însă, divinaţia nu permitea prezicerea viitorului, ci era un mijloc de a orienta

5
şi de a inscrie acţiunea umană în limitele realităţii, a cărei ordine era garantată de
zei.
Alături de mantica deductivă se situează divinaţiunea „inspirată". Acolo unde
aceasta apare instituţionalizată, îşi face apariţia instituţia de cult numită cu
termenul latin de „oracol", adică mantike entheos a grecilor. Tipic pentru politeism,
oracolul se configurează prin mijlocirea persoanei, divinitate, erou sau eventual
defunct „care răspunde", uneori în lipsa unei întrebări explicite, consultantului, cel
mai adesea printr-un mijlocitor; locul unde se pun întrebările şi unde sînt formulate
apoi răspunsurile, în general un centru de cult; în sfîrşit, răspunsul, care adesea are
caracterul unei profeţii sau al unei sentinţe, avînd o semnificaţie obscură.
Altă formă de divinaţie este astrologia, dezvoltată în Mesopotamia, unde
mişcarea astrelor dezvăluia voinţa zeului, iradiind treptat pînă în Egipt, în China şi
în India. Difuzată începînd din primele secole ale erei noastre în Occident, a
cunoscut aici o perioadă de mare înflorire în timpul Imperiului roman. Totuşi,
perioada Renaşterii a fost cea în care astrologia s-a afirmat şi a exercitat o
asemenea influenţă încît a devenit un punct de orientare aproape de neînlocuit, în
ciuda ostilităţii Bisericii. Ea se întemeiază pe principiul că omul, participînd la
simpatia universală, este dominat şi orientat în existenţa sa de tendinţe astrale
prezente şi active în momentul naşterii sale. Combătută de Roma, deoarece îl
abătea pe individ de la responsabilitatea lui de supus civic, a fost mai tîrziu
respinsă de creştinism la fel ca toate celelalte practici divinatorii.