Delimitarea conceptului de invatare si definitii ale invatarii

Procesul complex de formare si devenire a personalitatii umane este

indisolubil legat si independent, totodata, de activitatea de invatare si de educatie
in general. Complexitatea si diversificarea functiilor atribuite acestei activitati
umane (in mod deosebit a invatarii scolare) nu cunoaste un continut semantic
unitar si nici nu intra sub incidenta analitica a unei singure discipline, problematica
invatarii fiind revendicata de mai multe discipline, continutul ei fiind deci
pluridisciplinar. De invatare se ocupa cele mai diverse stiinte si discipline, pe langa
pedagogie si psihologie, cum ar fi: biologia, fiziologia, gnoseologia, logica,
sociologia, psihologia sociala, cibernetica etc.

Nici chiar asupra delimitarii atributiilor invatarii – a functiilor acestei

activitati – nu exista puncte de vedere unitare si comune.

Dictionarul de Pedagogie distinge doua sensuri ce-i sunt atribuite invatarii:

-sensul larg, care atribuie fenomenului invatarii atributul de dobandire de catre

fiinta vie a experientei individuale, de comportare, sens de natura biofiziologica si
unde invatarea coincide cu mecanismul adaptarii individuale, determinand
organizarea unei anumite reactii de raspuns – adaptative; La acest nivel invatarea
mai poarta denumirea si de invatare spontana, neorganizata, care se extinde si
asupra unor structuri sociale cum ar fi: familia, grupurile de joaca etc.

-in sens psihopedagogic, invatarea este perceputa ca a fi acea activitate

desfasurata de catre oameni in scopul insusirii de cunostinte si dobandirea de
deprinderi in toate sectoarele vietii psihice – cunoastere, emotivitate, vointa etc.;
Rezulta de aici ca invatarea este o activitate indreptata spre scopuri de cunoastere a
unor cunostinte, reguli, regulamente, legi, principii avand din aceasta perspectiva o
functionalitate informativa si un rol formativ – de formare si transformare continua
a personalitatii individului, a dimensiunilor cognitive.

Din cele doua perspective prezentate putem defini invatarea ca a fi acea

activitate cu valoare psihologica si pedagogica, condusa si evaluata in mod direct
sau indirect de educatori si consta in insusirea, transformarea, acomodarea,
ameliorarea, reconstructia, fixarea si reproducerea constienta, progresiva, voluntara
si relativ interdependenta a cunostintelor, priceperilor, deprinderilor si
aptitudinilor.

Invatarea este un fenomen complex, dinamic, cu un continut bogat si o larga

sfera de cuprindere.

In sens larg, invatarea este definita drept “achizitie noua de comportament,

ca rezultat al exersarii, menite sa satisfaca adaptare la mediu”; “insusirea de catre
organism a unor raspunsuri la situatii pentru care nu detine posibilitati genetice”;
“invatarea inseamna explorarea vie si activa a situatiilor, cu posibilitatea de a
sparge tiparele comportamentale existente si a elabora forme noi de comportare,
solutii creatoare”.

Dupa behavioristi, invatarea consta in dobandirea de noi comportamente in

urma actiunii repetate a unor stimuli asupra organismului si a formarii unor reactii,
comportamente de raspuns. Ea este, in esenta, o asimilare activa de informatii date,
cunostinte, insotita de formarea de noi deprinderi, comportamente si operatii
instrumentale. Dupa E. Hilgard, invatarea este caracterizata prin schimbarea
activitatii ca rezultat al exercitiului sau reactii la o situatie. Modificarile
psihocomportamentale ca rezultat in urma actului de invatare nu pot fi insa
atribuite tendintelor reactionale innascute, starilor temporare ale organismului
(oboseala) sau maturizarii biologice. Dupa ce il citeaza pe A. N. Leontiev care
defineste invatarea ca “procesul dobandirii de catre fiinta vie a experientei
individuale de comportare“, A. Cosmovici (1996) conchide: “Deci tot ce nu este
innascut este invatat”.

In sens extensiv, invatarea reprezinta un proces de achizitie in functie de

experienta, datorita caruia anumite activitatii psihice sau conduite se formeaza ori
se modifica sub influenta conditiilor repetitive si variabile ale mediului .

In psihologia actuala, notiunea de invatare umana desemneaza, in general,

“achizitii de comportament nou”, “modificari in comportamentul existent al
subiectului” sau „imbunatatiri in efectuarea actiunii, obtinute indeosebi, prin
exercitii pentru adaptarea sa nuantata la mediu”.

Tot in sens larg, P. Golu defineste invatarea drept acel “proces evolutiv, de
esenta informativ formativa, constand in dobandirea (receptionarea, stocarea si
valorificarea interna) de catre fiinta vie – intr-o maniera activa, explorativa proprii
de viata si, pe aceasta baza, in modificarea selectiva si sistematica a conduitei, in
ameliorarea si perfectionarea ei controlata si continua sub influenta actiunilor
valabile ale mediului ambiant” (1985).

Unii autori (Hilgard, Sawery, Cosmovici) considera ca definitia invatarii

trebuie nuantata cu precizari privind delimitarea invatarii de:

- aspecte innascute ale sferei comportamentale;

- maturizare,

- oboseala;
 - modificarea conduitei datorata consumului de alcool, droguri;

- cele care au loc in functiile receptoare si receptorii;

- modificarile conduitei provocate de accidente etc.

Ampla si complexa activitate de invatare se circumscrie procesului specific

de formare si dezvoltare a personalitatii, pe baza interactiunilor multiple si diverse
ale subiectului uman cu mediul, indeosebi cu cel socio–cultural. In linii mari,
invatarea este responsabila pentru asimilarea de catre subiecti a experientei sociale
si pentru constituirea personalitatii (Allport G. W., 1981). Invatarea contribuie la
“formarea gandirii abstracte, nasterea sentimentelor complexe, constituirea vointei
si a trasaturilor de personalitate” (A. Cosmovici, 1996, 1975).

Acceptiunea restrictiva a invatarii este cea de invatare scolara realizata in

cadrul procesului instructiv – educativ si caracterizata prin urmatoarele (M. Zlate,
1996):

- se realizeaza intr-un cadru institutionalizat, fiind reglementata de legi,

principii, norme, structuri de organizare si functionare;

- este un proces dirijat din exterior ce tinde (spre etapele finale ale
scolaritatii) sa devina un proces autodirijat;

- este un proces stric controlat, ce tinde sa devina treptat autocontrolat;

- este un demers constient, presupunand stabilirea anticipata a scopului,

mobilizarea voluntara a efortului etc.;

- are un pronuntat caracter secvential;

 - dispune de un caracter gradual sub raportul esalonarii dificultatilor
sarcinilor didactice;

- este un proces relational mijlocit, intre profesor si elev manifestandu-se

relatii de comunicare, socio–afective, de cunoastere, influenta;

- are un pronuntat caracter informativ –formativ.

In studiile de psihologie se mentioneaza ca invatarea scolara este, in esenta,

o invatare cognitiva, adica o “activitate complexa prin care se deosebesc noi
cunostinte si se elaboreaza structurile fizice corespunzatoare fiecarui stadiu de
dezvoltare”, respectiv ea consta in “formarea conceptelor si operatiilor mintale”.
(P. Popescu Neveleanu, 1982). Reamintim insa faptul ca literatura de specialitate
mentioneaza si alte tipuri si forme de invatare, mai simple si mai complexe, dupa
criteriile de clasificare avute in vedere si anume: invatarea motrica, senzoriometrie,
perspectiva, afectiva, verbala, creativa, prin identificare, imitatie, rezolvarea de
probleme, din experienta proprie sau din a altora, prin observare sau participare
sociala etc. Trebuie mentionat si retinut faptul, ca nici o clasificare, cat de
ingenioasa ar fi, nu poate epuiza formele si tipurile de umana, existente in realitate,
mai ales ca, categoriile enuntate mai sus genereaza noi si diferite specii de invatare.

Invatarea nu este perceputa ca un scop in sine ci este strict legata functional

de dezvoltarea personalitatii umane, fiind deci in raporturi de interconditionare cu
dezvoltarea. Aceasta din urma este reprezentata de o serie de etape, ipostaze prin
care trece un fenomen sau o fiinta sub influenta unor factori interni sau externi,
devenind totodata sursa unor produsi psihici cum ar fi: priceperile, deprinderile,
aptitudinile, atitudinile, interesele, idealurile etc. La om dezvoltarea se manifesta
ca incorporare si constituire de conduite si atitudini noi, ca formare de instrumente
– disponibilitati de adaptare din ce in ce mai complexe, ca forme de modalitati
comportamentale de satisfacere a unor trebuinte si ca formare de noi trebuinte si
mijloace de a le satisface. In plan ontogenetic dezvoltarea joaca un rol decisiv,
mijlocul prin care ea se realizeaza fiind insa invatarea, aceasta fiind sursa si
mecanismul dezvoltarii unor trasaturi de personalitate. Redam mai jos relatia dintre
formele dezvoltarii, subtipurile acesteia si unele tipuri ale invatarii.

Dezvoltare Subtipuri de dezvoltare Rezultat al procesului de invatare

1. biologica a) biogenetica - emergenta genetica si maturizare
biologica
b) biopsihica
- invatare biopsihica la nivel de
specie

2. psihica a) psihomotorie - invatare senzorio-motorie;

b) intelectuala - invatare cognitiva;

c) afectiva - invatare afectiva.

sociala a) socio-morala - invatare sociala

Cercetarile psihologiei contemporane dovedesc caracterul stadial al dezvoltarii

psihice umane, importanta deosebita a stadiilor intelectuale pentru formarea si
dezvoltarea personalitatii copiilor la varstele scolare (Paul Popescu Neveleanu,
1969).
 In cadrul lor, se constituie structurile intelectuale fundamentale intr-o ordine
logica, psihogenetica. Astfel, sistemul intelectual al individului uman se
construieste psihogenetic progresiv, evoluand de la simplu la complex, de la
concret la abstract, iar in adolescenta formarii structurii operarii se disociaza de
continutul ei real, oferindu-i subiectului posibilitatea efectuarii unui rationament
ipotetico–deductiv sau formal (J. Piaget, 1965).

Adolescentul devine capabil de gandire reflexiva, “de a gandi asupra propozitiilor,

de a ierarhiza si coordona, la un nivel superior, ideile, ipotezele si enunturile
verbale, de a comunica judecatile si rationamentele complexe dupa norme logice si
matematice”.

In felul acesta se ajunge la construirea de structuri operationale, si prin acestea, la

formarea de sisteme cognitive conceptuale, la asimilarea de informatii si notiuni
din ce in ce mai complexe, mai abstracte si generale, in raport cu gruparile
operatorii si combinatorii intelectuale, care se restructureaza la nivele tot mai inalte
de organizare si echilibru.

Astfel, adolescentul examineaza mintal structura formala a judecatilor si

rationamentelor sale, formuland „propozitii despre propozitii”, trecand de la o
gandire a realului la una asupra posibilului, ajungand in varful constructiei
intelectuale cand sunt posibile asimilari precum si acomodari ale acomodarilor
(J. Piaget, B. Inhelder, 1976).

Luand ca baza stabilirea dezvoltarii intelectuale a lui J. Piaget, considerand

obligatorie incadrarea in aceasta logica genetica si urmarind etapele interiorizarii
actiunilor mintale ale lui P. I. Galperin (1975) prin „antrenament
modelatoriu”, P. Popescu Neveleanu (1969) a pus problema anticiparii
operationale, a constituirii precoce a acelor structuri operationale ce urmeaza “la
rand”, care sunt asteptate de educator/elev dar, intrucat nu sunt inca elaborate, nu
permit rezolvarea unor probleme specifice si, implicit, determina o intarziere in
dezvoltarea inteligentei.

In scoala, influentele mixte, instructiv – educative ale profesorilor, isi gasesc

drumul de dezvoltare psihica numai daca in cadrul interactiunilor comunicationale
formative, ceea ce elevul reuseste sa invete cu ajutorul adultului, intr-un context
comunicational socio – cultural si sub o indrumare metodica, devine pe parcurs
eveniment al actiunii proprii si implicit, castig si efect al dezvoltarii proceselor
psihice, creandu-se astfel, suportul intern, psihogenetic, cu stabilitatea ierarhica
necesara si ordonarea logica pentru viitoarele achizitii conceptuale tot mai
complexe si diverse.