Sunteți pe pagina 1din 3

CURS I –NOŢIUNI GENERALE PRIVIND TEORIA

GENERALĂ A DREPTULUI

1.NOŢIUNEA DE TEORIA DREPTULUI


O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte
să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept, pe de o parte, cât şi
de particularităţile naţionale ale dreptului în fiecare ţară.
Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile
pentru ramurile ştiinţei juridice: norma juridică, sistem de drept, izvor de drept,
raport juridic, răspundere juridică etc.
Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă a normelor
şi instituţiilor juridice, ci ca o explorare în profunzime a conceptului de „ drept”,
dezvoltând elementul formal şi normativ al normelor.
În ţara noastră, în primele decenii ale secolului nostru, problemele generale
despre drept au fost studiate sub denumirea de enciclopedia dreptului. Termenul
enciclopedie este de origine elenă şi înseamnă „învăţământul în cerc” având
înţelesul unei ştiinţe care arată obiectul de studiu, sfera de probleme, prin care se
delimitează de alte ştiinţe.

2.SISTEMUL ŞTIINŢELOR JURIDICE


Ştiinţele juridico-istorice. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică,
concretă, in mod cronologic. Din punct de vedere istoric, dreptul poate fi studiat in
general, fie pe anumite ramuri sau instituţii.
Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la
drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau
istoria doctrinelor politico-juridice.
Ştiinţele juridice de ramură. Normele de drept reglementează diferite
categorii de relaţii sociale in forme specifice. Aceste forme, determinate de
particularităţile relaţiilor sociale pe care le reglementează, constituie criteriul
principal de diviziune a dreptului in mai multe ramuri, pe baza cărora se formează
ştiinţele juridice de ramură.
Fiecare dintre ramurile dreptului formează obiectul de studiu al unei
discipline juridice aparte, astfel încât fiecăreia dintre ele îi corespunde o ramură a
ştiinţei juridice.

3. FUNCŢIILE ŞTIINŢELOR JURIDICE

În general, demersul cunoaşterii ştiinţifice- demers realizat implicit la


nivelul fiecărei ştiinţe - presupune:
-descoperirea faptelor brute;
-fixarea faptelor brute ca date în limbajul specific (trecerea la faptele
ştiinţifice);
-elaborarea, în temeiul faptelor ştiinţifice, a ipotezelor şi teoriilor, a căror
veridicitate este verificabilă

Din acest demers se conturează cele două dimensiuni ale ştiinţei:


-dimensiunea descriptivă- stabilirea şi fixarea metodică a faptelor
ştiinţifice; 
-dimensiunea teoretică- elaborarea de ipoteze şi teorii.

Funcţiile ştiinţelor juridice sunt :


-explicarea teleologic-normativă;
-implicarea teoretic-critică;
-universalitatea pragmatică (dacă ştiinţa este cunoaşterea metodică a
generalului, cum spunea Aristotel) şi dacă fiecare sistem naţional are aceleaşi note
fundamentale, cu particularităţile proprii, atunci o ştiinţă juridică realizează
universalitatea descripţiilor cu specificitatea descripţiilor ei cu specificitatea
criteriilor ei aplicative).

4. TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI ŞI LOCUL EI ÎN SISTEMUL


ŞTIINŢELOR JURIDICE

În "Teoria dreptului în sistemul ştiinţelor juridice" (Analele Universităţii


Bucureşti, 1991), Nicolae Popa subliniază că cercetarea fenomenului juridic nu
poate fi restrânsă nici la nivelul istoricităţii sale, nici la nivelul unei tratări de tip
particular- adică a formelor dreptului pozitiv, activ, în vigoare într-o anumită ţară,
ci trebuie realizată prin surprinderea aspectelor de generalitate, a constantelor
dreptului. Studiul conceptelor, categoriilor şi principiilor fundamentale ale
dreptului este realizat de Teoria generală a dreptului.
În cadrul Teoriei generale a dreptului sunt elaborate concepte precum:
dreptul (esenţa, conţinutul şi forma dreptului), norma juridică, izvorul de drept,
raportul juridic, tehnica juridică, răspunderea juridică, etc. Demersul fundamentării
acestor concepte prezintă ca punct iniţial datele furnizate de ştiinţele juridice de
ramură şi ştiinţele juridice istorice, asigurându-se astfel, la nivelul conceptelor
posibilităţi de identificare, delimitare, ordonare şi structurare a realităţii juridice.

Teoria generală a dreptului este ştiinţa juridică despre fenomenul dreptului şi


cercetează structurile, mecanismele sistemului de drept în care întâlnim aplicaţiile
conceptelor filozofice: fenomenul juridic, dreptul obiectiv, raporturile juridice,
conştiinţa juridică, ea valorifică diverse concepţii filozofice la nivelul unor domenii
ale acestora precum ontologia, epistemologia, antropologia, axiologia, etica. Ea
cuprinde ipoteze şi teorii competitive despre ceva determinat obiectul la care se
referă şi îl explică, ale cărei legi caută a le descoperi: fenomenul dreptului şi
celelalte componente ale fenomenului juridic (realităţii juridice).

5.METODE DE CERCETARE A ŞTIINŢELOR JURIDICE


Teoria generală a dreptului, fiind cea mai generală dintre ramurile ştiinţei,
are şi un rol metodologic. Teoria generală a dreptului, prin premisele pe care le
oferă celorlalte discipline juridice, asigură unitatea metodologică a cercetării
ştiinţifice in cadrul acestor discipline..
 Metode de cercetare
 Metoda istorică
 Metoda logică
 Metoda experimentală
 Metoda cantitativă
 Metode prospective