SPECII „DIDACTICE” ACCESIBILE COPIILOR: BASME ȘI POVEȘTI CULTE

RECEPTARE, ÎNȚELEGERE, INTERPRETARE

TEHNICI NARATIVE

Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb

„Atunci feciorul cel mijlociu, pregătindu-și cele trebuitoare și primind și el carte din mâna tată-său
către împăratul, își iè ziua bună de la frați, și a doua zi pornește și el. Și merge, și merge, până ce
înnoptează bine. Și când prin dreptul podului, numai iaca și ursul: mor! mor! mor! Calul fiului de crai începe
atunci a forăi, a sări în două picioare și a da înapoi. Și fiul craiului, văzând că nu-i lucru de șagă, se lasă și
el de împărăție și, cu rușinea lui, se întoarce înapoi la tată-său acasă. Craiul, cum îl vede, zice:
- Ei, dragul tatei, așa-i că s-a întâmplat vorba ceea:
„Apără-mă de găini, că de câini nu mă tem.”
- Ce fel de vorbă-i asta, tată? Zise fiu-său rușinat; la d-ta urșii se cheamă găini? Ba, ia acum cred eu
frăține-meu, că așa urs oștirea întreagă este în stare să o zdrumice… Încă mă mir cum am scăpat cu viață;
lehamite și de împărăție și de tot, că doar, slava Domnului, am ce mânca la casa d-tale.
- Ce mânca văd eu bine că ai, despre asta nu e vorbă, fătul meu, zise craiul posomorât, dar, ia
spuneți-mi, rușinea unde o puneți? Din trei feciori câți are tata, niciunul să nu fie bun de nimica? Apoi,
drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricați mâncarea, dragii mei… Să umblați numai așa, frunza
frăsinelului, toată viața voastră și să vă lăudați că sunteți feciori de crai, asta nu miroase a nas de om…
Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastră; la sfântul Așteaptă s-a împlini
dorința lui. Halal de nepoți ce are!
Vorba ceea:
„La plăcinte, înainte,
Și la război, înapoi.”

1
 Ion Vlasiu, Corbul înţelept (în vol. Lumea poveștilor)

Într-o zi, un corb se lăsă din zbor pe streaşina unei case de oameni bogaţi şi începu să croncăne a
pustiu. Era iarnă grea, căzuse zăpadă mare şi corbului îi era foame.
– I-auzi, afurisitul! se răsti gazda. Nu găseşte alt loc să croncăne… Du-te, măi bărbate, şi alungă
pasărea aceea!
A ieşit omul afară şi, luând o scurtătură, aruncă după corb, gata-gata să-l nimerească. Corbul zbură
greoi şi se aşeză tot pe casă, mai sus, lângă hornul care fumega.
– Nu vreau să-ţi fac nimic rău, spuse corbul. Sunt bătrân şi flămând, voi sunteţi bogaţi, aveţi
hambare pline, daţi-mi şi mie câteva boabe de porumb.
– I-auzi, se răsti bogătanul. Vezi-ţi de treabă, că n-am poftă să hrănesc corbii!
– Dacă-mi dai câteva boabe, la primăvară, am să-ţi plivesc ogorul de viermi şi o să ai recoltă
frumoasă. Fă şi dumneata un bine, că n-am să te uit.
Bogătanul era însă un zgârcit fără pereche, avea inima înăcrită de lăcomie şi, în loc să-i arunce
câteva boabe, se mira şi se cătrănea că o pasăre atât de neagră îndrăznea să se lase în zbor pe casa lui.
Începu să blesteme şi să înjure în gura mare, ca şi când ar fi coborât toţi hoţii din lume să-i fure avutul.
– Afurisită lighioană! I-auzi neobrăzare, usca-ţi-s-ar pliscul, cioroi sălbatic! Stai tu că-ţi vin eu de
hac!
Şi, luând o piatră mare de lângă prispă, îşi făcu mâna roată s-o arunce. Atunci însă, din nebăgare
de seamă, aprins de mânie cum se afla, călcă strâmb pe un grunj de gheaţă şi, lunecând, căzu cât era de
lung şi-şi frânse o mână.
– Vai! Vai! începu să se vaiete bogătanul. Vai, vai, ce-am păţit!
La strigătele lui, ieşiră din casă nevasta cu feciorii lui şi, luându-l pe sus, îl puseră în pat, în vreme
ce corbul zbură mai departe. Şi, cum era bătrân şi înţelept, ştia multe proverbe şi-şi aduse aminte
câteva mai hazoase, auzite cine ştie pe unde:
„Cap fără de griji la bostan creşte.”
„Pe omul bogat degeaba umbli să-l îmblânzeşti – şi mai tare îl îndrăceşti!”
„Bogăţia rămâne la nebun.”
„Îşi mănâncă de sub tălpi.”
Zbura corbul pe sus, amintindu-şi proverbe şi zicători felurite, auzite de ici şi de colo,
dar de foame nu scapi cu zicători şi, în cele din urmă, se lăsă pe altă casă.
În casa aceea locuia o văduvă săracă, cu un copil. Ferestrele erau îngheţate, fiindcă n-aveau cu ce
încălzi.
– Măi Gheorghiţă, zise femeia, du-te şi alungă corbul acela, că nu-l mai pot auzi croncănind!
A ieşit Gheorghiţă în ogradă şi, făcând un cocoloş de zăpadă a aruncat cu el după corb – să zboare,
să se ducă unde-o şti el.
Atunci corbul s-a lăsat uşurel pe prispă şi, întorcându-şi capul spre băiat, i-a spus:
– De ce mă alungi? Dă-mi o firimitură de mămăligă, că sunt bătrân şi flămând.
– Auzi, mamă, strigă copilul de afară: e un corb bătrân şi flămând.
– Dă-i şi lui ce-i găsi, să nu mai croncăne.
Gheorghiţă intră în casă şi ieşi cu un zgrunţ de mămăligă rece, pe care-l aruncă corbului, spunându-
i:
– S-o mănânci toată, corbule, că noi am mâncat. Dacă veneai de dimineaţă, îţi dam un zgrunţ mai
mare.
Corbul a înghiţit zgrunţul de mămăligă, apoi, ridicându-se în zbor, se roti deasupra copilului, lăsând
să-i cadă din cioc un ban de aur. Cu mare bucurie, copilul intră în casă şi-l arătă mamei sale.
– Vezi, îi spuse ea copilului, pe omul bun şi păsările îl ajută! Acum avem cu ce să cumpărăm
lemne de foc şi chiar un sac de făină.