1.

În procesul de aplicare a dreptului pot fi şi cazuri de reglementări contradictorii, neclare,

confuze. Pentru a ieşi din asemenea situaţii, poate apărea necesitatea ca legiuitorul să facă unele
precizări, concretizări. Bineînţeles, ar fi ideal, dacă o lege ar fi scrisă pe înţelesul tuturor, dacă ea
ar fi clară, limpede. După cum menţiona Mircea Djuvara, ,,dacă legea este limpede, judecătorul
nu are decât sarcina s-o aplice: optima lex, qual minimum judici, optimus judex qui minimum
sibi- cea mai bună lege este aceea care lasă cât mai puţin la aprecierea judecătorului şi cel mai
bun judecător este acela care, în hotărârea pe care o dă, se întemeiază în aşa fel pe lege, încât
arbitrarul său să fie cât mai redus”. Un exemplu relevant ar fi art.65 al.(3) ce prevede „Privarea
de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate poate fi aplicată
ca pedeapsă complementară şi în cazurile cînd nu este prevăzută în calitate de pedeapsă
pentru infracțiunile din Partea specială a prezentului cod, dacă, ținând cont de caracterul
infracțiuniisăvârșite de cel vinovat în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în timpul
exercitării unei anumite activități, instanța de judecată va considera imposibilă păstrarea de
către acesta a dreptului de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate.” ce
vine în contradicție cu pedepsele articolelor din partea specială care prevede expres limitele
pedepselor. La un art. din partea specială este prevăzută pedeapsa pentru infracțiunea dată cu
muncă neremunerată sau amendă, însă judecătorul prin sentință îi stabilește inculpatului pe lângă
pedeapsa ce o prevede articolul dat și o pedeapsă complementară, adică „cu privarea de un
anumit drept”. Respectiv dacă Cod prevede două oportunități a pedepsirii infracțiunii săvârșite
(sau muncă neremunerată sau amendă) rezultă că inculpatul va primi o pedeapsă dublă prin
aplicarea pedepsei complementare.

2. Cetățenul Y fiind acuzat de dobândirea ilicită a bunurilor altei personae prin inducerea în
eroare a unei personae, prin care a produs daune considerabile, folosindu-se de situația de
serviciu a fost plasat în arest preventiv în urma solicitării de către colaboratorii de poliție a
eliberării unui mandat de arest pe numele lui Y din motivul că a comis o infracțiune gravă și că
există posibilitatea ca acesta să se eschiveze de la organele de urmărire şi de judecată, precum şi
să influențeze participanții la acțiunile de urmărire penală şi descoperirea adevărului. Fiind
reținut în arest preventiv, colaboratorul de poliție X în scopul de a dobândi informații de la Y, a
aplicat asupra ultimului multiple lovituri cu un obiect din fier, pe palme, și în cap a aplicat
electrocutarea acestuia, provocându-i suferințe fizice lui Y. În asemenea circumstanțe
colaboratorul de poliție, fiind un reprezentant al statului, care a depășit atribuțiile sale de serviciu
a atentat asupra violării art.3 CEDO a cetățeanului Y sub aspect material.

3. Y ar putea invoca în fața Curții atentarea la art.14 în coroborare cu art.8 CEDO, având în
vedere că bărbații și femeile care au comis o infracțiune gravă și au primit aceeași pedeapsă au
fost tratați diferit. Fiind discriminat pe criterii de sex în privința regimului penitenciar aplicabil
care îi acorda permisia, fapt din care rezultă că reclamantului i s-a interzis pendinte participarea
la înmormântare, în timp ce o femeie ar fi avut o astfel de posibilitate.
Un principiu asupra căruia s-a atentat este principiul egalității în fața legii penale. Persoanele
care au săvârșit infracțiunea sunt egale în fața legii și sunt supuse răspunderii penale fără
deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine
națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Principiul reabilitării sociale a deținuților prin menținerea legăturilor de familie constituia prin
sine un mijloc esențial de susținere a reintegrării și reabilitării sociale a tuturor deținuților.
A mai fost încălcat principiul umanismului cel ce presupune că întreaga reglementare juridică
are menirea să apere în mod prioritar persoana ca valoare supremă a societății, drepturile și
libertățile acesteia.Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice sau psihice,
moartea tatălui său deja subliniază o suferință psihică pierderea unei persoane apropiate prin sine
cauzează suferințe morale.
4.În speță, a fost încălcat principiul universal valabil non bis in idem, aceasta şi reprezintă o
apreciere echitabilă a unui proces de realizare a justiţiei şi tragerea la răspundere penală a
făptuitorului pentru fapta comisă. Pentru a garanta un nivel înalt al siguranţei şi securităţii
fiecărui individ, acest principiu a devenit o regulă prohibitivă care impune statelor de a se abţine
de la acţiuni arbitrare în acest domeniu, fiind un principiu absolute, ce rezultă din art.4 din
protocolul nr.7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din următoarele considerente:
Cele două seturi de proceduri vizează o singură infracțiune pedepsită de aceeași prevedere
legală; ele urmăreau același scop general, erau urmărite de aceeași autoritate de anchetă și
probele erau aceleași. Ele s-au desfășurat una după alta și nu au fost efectuate simultan vreodată.
Cele două sancțiuni nu au fost combinate: fie una, fie alta trebuiau aplicate în funcție de
caracterizarea faptelor ca infracțiune de către autoritățile de anchetă.
Protecția împotriva duplicării procedurilor penale este una dintre garanțiile specifice asociate
cu garanția generală a unui proces echitabil în cadrul procedurilor penale. Art.4 din Protocolul
nr.7 la Convenție consacră un drept fundamental care garantează că nimeni nu poate fi judecat
sau condamnat în cadrul unei proceduri penale pentru o infracțiune pentru care a fost deja
condamnat definitiv sau achitat. Aspectul respectiv al procesului sau pedepsei este esențial
pentru problema juridică abordată de art.4 din protocolul nr.7.
În pofida faptelor de care era acuzat reclamantul nu au fost considerate a constitui o
infracțiune prin ordonanța din august 2008, cu toate acestea, el intră în domeniul de aplicare al
unei dispoziții de drept penal. Faptul că faptele penale de care reclamantul a fost acuzat au fost
inițial considerate ca fiind vădit nesemnificative din cauza interferenței lor minime cu una dintre
valorile protejate de drept penal și a conținutului lor specific în sine, nu exclude clasificarea lor
ca „penale” în sensul autonom al termenului din cadrul convenție, deoarece nu există nimic în
Convenție care să sugereze că natura penală a unei infracțiuni, în sensul „criteriilor Engel”
impune în mod necesar un anumit grad de gravitate.
Mai mult decât atât, în al doilea set de proceduri aceleași acte au fost găsite a fi infracțiune.
Rezultă că dispoziția legală pe baza cărora pachetul a urmărit și pedepsit reclamantul prin
ordonanța din august 2008 a fost de natură penală.