SIMBOLISMUL

GEORGE BACOVIA- PLUMB

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa ca reacţie împotriva

parnasianismului, a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de poezie
modernă. Caracteristica principală a acestui curent literar este folosirea simbolului, dar,
alături de aceasta, apar şi cultivarea sugestiei, a corespondenţelor, a sinesteziei.

Unul dintre reprezentanții acestui curent literar este George Bacovia, care reușește prin
creația sa să depășească estetica romantică și estetica emineasciană, impunând un alt imaginar
liric și un alt limbaj în care principalele trăsături sunt cultivarea simbolurilor și sugestia.

Poezia „Plumb” deschide volumul cu acelaşi nume, publicat în 1916, ceea ce

demonstrează intenția poetului de a face din acest tip de text o emblemă a universului său
poetic. Este cel mai cunoscut text bacovian și conține o concentrare, o sinteză a motivelor și a
mijloacelor de expresie. Această concentrare explică impresia de lirism ermetic, ascuns la o
primă lectură. Totuși, nu este vorba despre o ascundere a semnificației, ci de o uimire a
cititorului în fața unui text de o rară simplitate. Poate fi considerată o artă poetică, având deci
ca principală temă condiția poetului într-o lume ostilă, sufocantă.

O primă trăsătură a simbolismului în poezia dată este cultivarea simbolurilor, precum

„plumb”, simbol al disperării interioare și „parcul”, simbol al încătușării libertății interioare.
Simbolul central fiind „plumbul” prezent încă din titlu și reluat obsesiv în poezie pentru a
sugera apăsarea, greutatea sufocantă, cenușiul vieții și închidere definitivă a spațiului
existențial.

O a doua trăsătură simbolistă regăsită în textul dat o reprezintă sintagmele sugestive.

Poetul atribuie cuvântului „plumb” și alte cuvinte, cum ar fi sintagmele „flori de plumb”( ce
semnifică dualitatea dintre viață și moarte, dispariția vegetalului și a frumosului în general),
„amor de plumb”(sfârșitul iubirii, imposibilitatea setimentului), „aripi de
plumb”( imposibilitatea împlinirii idealului). Se răsfrânge apoi asupra sentimentului și asupra
sufletului „amorul meu de plumb”, realizând corespondența dintre încremenirea lumii și
disoluția eului, moartea sufletească.

Tema poeziei este moartea și obsesia sfârșitului, aceasta fiind sugerată la toate
nivelurile textului.

O primă idee poetică care susține această temă este ascunderea și izolarea de lumea
exterioară a eului liric, sugerată de versurile: „Stam singur în cavou… și era vânt…”. În acest
fel, eul liric se înfățișează într-un decor funerar, marcat de substantivul „cavou”, un spațiu
claustrofobic care subliniază limitarea comunicării cu lumea înconjurătoare, precum și
apasărea pe care lumea exterioară o exercită asupra ființei.
 O altă idee poetică relevantă pentru tema textului este dedublarea și depersonalizarea
eului liric, conturată de versul „Stam singur lângă mort… și era frig…”, prezentându-se
moartea  trăirilor eului liric și detașarea de acestea, consecințele acestei separări lăsând un vid
în sufletul ființei, fapt ce este subliniat de imaginea senzorială „era frig” ce subliniază ideea
de lipsă, singurătate și tristețe. Utilizarea punctelor de suspensie în acest vers sugerează pauze
în monologul eului liric.

Titlul apare de șase ori în text, repetiția acestui cuvânt contribuind la muzicalitatea

specific simbolistă și, totodată accentuând suferința eului liric, marcată de o resemnare
apăsătoare. Titlul devine, astfel, cel mai reprezentativ cuvânt al textului. El sugerează toate
aceste trăiri prin deschiderea lui polisemantică: este un metal, deci este lipsit de viață; este gri,
deci sugerează doliul; este greu, sugerând apăsarea sufletească; este rece, deci sugerează
moartea, lipsa de viață; iar ca material de sigiliu se referă la închidere și ermetism.

Din punct de vedere compozițional, poezia este alcătuită două strofe simetrice,
alcătuite prin paralelism sintactic, ce corespund celor două planuri poetice, aflate în
corespondență: planul realității exterioare( strofa I) și planul realității interioare (strofa a II-a).

Prima strofă creează un spațiu exterior ostil poetului și vieții prin descrierea unui decor
funerar pietrificat („funerar veșmânt”). Elementele de decor sunt reprezentate de substantive
concrete: sicrie, flori, coroane, ce condamnă ființa la izolare, la singurătate. Textul debutează
brusc cu un verb la imperfect, ce traduce ideea continuității stării de somn („dormeau”).
Epitetul „adânc” trimite direct la temă, sugerând somnul profund. Realitatea exterioară stă sub
semnul acestui metal, ce invadează organicul („flori de plumb”). Lumea întreagă stă sub
semnul acestui metal care invadează și transformă spațiul într-un decor artificial. Verbul
„stam” reprezintă prima manifestare a eului liric subiectiv. Poetul se autoizolează în acest
decor artificial („stam singur”) și într-o lume ce pare un cerc închis („cimitir”, „cavou”,
„sicriu”). Încă din prima strofă, se folosesc cele două motive bacoviene: singurătatea și spațiul
închis.

Strofa a doua corespunde planului realității interioare și oferă o imagine interioară,

punând accentul pe stările sufletești. Cheia întregii poezii este cuvântul „întors” , care trimite
direct la ideea de moarte. Astfel, amorul de plumb este întors, fiind subordonat morții. Iubirea
nu mai este o cale de salvare, ca la romantici, ea este zadarnic invocată, însă comunicarea nu
există. Se sugerează că iubirea nu mai este o cale de cunoaștere, se manifestă doar în intenție,
ea fiind incapabilă să salveze ființa. Și această strofă debutează cu același verb la imperfect,
la singular, semn că imaginea va fi una particularizată. Din nou, se manifestă prezența eului
liric subiectiv(„meu”, „stam”). Poetul se izolează în spațiul închis al cavoului și pare că el
însuși se pietrifică și se privește pe sine ca pe un obiect(„Stam singur lângă mort... și era
frig...”). Iubirea este de plumb, devine un decor mortuar, iar imaginea aripilor de plumb
sugerează ideea de zbor frânt, de cădere surdă și grea. Astfel, sentimentele de tristețe, de
apăsare sufletească, de înstrăinare sufletească, culminând cu cel al morții, sunt sugerate la
toate nivelurie textului. Și în această strofă, cuvântul „plumb” invadează toate registrele
lexicale, devenind o metaforă simbol. Astfel, realitatea exterioară, o proiecție a stării de spirit,
este una pietrificată, sub imperiul stării depresive, într-o realitate interioară la fel de
pietrificată.

Reprezentativ pentru simbolismul românesc, poemul „Plumb” de George Bacovia este

o capodoperă a scrierii bacoviene și prezintă într-un mod extrem de deznădăjduit relația dintre
ființa umană și lumea exterioară, ambele fiind într-o stare de continuă degradare.