Floare albastră - eseu

       Sfârșitul secolului al XVII-lea este marcat, în plan european, de o serie de metamorfoze

social, politice, economice, context care favorizează cristalizarea unui nou curent literar, ce
poartă numele de modernism. Apărut ca o reacție la rigorile impuse de scriitorii clasici,
romantismul propune un nou mod de raportare a ființei umane la sine și la lumea în care acesta
trăiește. Astfel, dacă literatura clasică oglindea realitatea exterioară, noua literatură, romantică,
va deveni expresia realității interioare a artistului, fantezia constituindu-se într-un nou mijloc de
sondare a existenței. 

     Poemul „Floare albastră” publicat în revista „Convorbiri literare” , în anul 1873, este o
capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe. Dezvoltare a unui motiv poetic
european într-o lirică proprie, „Floare albastră” poate fi considerată o poezie-nucleu a
romantismului eminescian.

     În primul rând, poezia se încadrează în romantism prin temele predilecte ce le dezvoltă
(iubirea și natura, condiția geniului, aspirația spre absolut). „Sufletul vieții mele” și „Fericirea ta,
iubite” arată iubirea „vocii” feminine pentru geniul izolat în simbolurile eternitații („Iar te-ai
cufundat în stele/Și în nori și-n ceruri nalte?”). Aspirația spre cunoaștere absolută este sugerată și
de metafora „râuri în soare/Grămădește-n a ta gândire”. Însă, specific lui Eminescu, iubirea celor
doi se desfășoară în cadrul natural reprezentat de „verdeață”, „izvoare”, „pădure”. 
     În al doilea rând, antiteza pe baza căreia este contruită poezia ține de romantism. Poemul are
o compoziție romantică, fiind structurată în jurul unei serii de opoziții : eternitate-viață,
masculin-feminin, geniu – ființă terestră, vis-realitate, trecut-prezent. 
     „Floare albastră” are ca temă iubirea ce apare în corelație cu tema naturii și reprezintă
ipostaza iubirii paradisiace. Depășește însă cadrul unei idile, pentru că implică tema condiției
omului de geniu care aspiră la absolut. 
     Tema romantică a poeziei este dată mai întâi de motive literare. Cadrul natural feeric și
protector pentru cuplul de îndrăgostiți se realizează prin motive romantice frecvente în lirica
erotică eminesciană : „codrul”, „izvoarele”, „frunze”, „luna”. 
     Apoi ca în lirismul de măști, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane (masculin-
femini) sau portretele spirituale (geniul-făptura terestră), care se asociază celor două lumi.
Portretul geniului se configurează ,simbolic, din elementele cosmicului („stele„), („nori”),
„(ceruri nalte”) ce semifică cunoștința absolută. Portretul fetei este perceput, la început, ironic
(„mititica”), pentru ca în finalul poemului, prin metafora „dulce minune”, să fie proiectat în
ideal. 
     Titlul „Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către idealul
de fericire, de iubire pură, fiind un motiv de circulație europeană. Simbolul florii albastre
dobândește în textul eminescian valoare polisemantică : aspirație spre fericirea prin iubire,
chemare a lumii fenomenale, nostalgice a iubirii ca mister al vieții, opoziție ireductibilă între
lumea caldă, efemer-terestră și lumea rece a ideilor, a cunoașterii absolute. În creația
eminesciană, „albastrul” este culoarea infinitului, a marilor depărtări, a idealului, iar „floarea”
simbolizează viața, efemeritatea, ființa păstrătoare a dorințelor dezvăluite cu vrajă. 
     Incipitul înfațtișează lumea rece a ideilor, lumea geniului. Monologul fetei începe cu reproșul
realizat prin adverbul „iar”, plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, într-un
aparent dialog, unde alternează propoziții afirmative, negative, interogative si exclamative. 
     Universul spiritual în care geniul este izolat, se configurează prin enumerația simbolurilor
eternității-morții, în prima strofă : „Iar te-ai cufundat în stele /Și în nori și-n ceruri nalte?”.
Aspirația spre cunoaștere absolută este sugerată de metafora „râuri în soare/Grămadești-n a ta
gândire” și de mișcarea ascensională. Domeniul guvernat de timpul infinit este definit prin
atributele : misterul genezei „întunecata mare”, universul de cultură „câmpiile aspre” și universul
de creație umanp proiectat cosmic „Piramidele-nvechite/Urcă-n cer vârful lor mare” 
     Avertismentul final ”nu căuta în departare/Fericirea ta, iubite!” deși este rostit pe un ton
șăgalnic, cuprinde un adevăr : împlinirea umană se realizează doar prin iubire, în lumea terestră.
Izolarea, singurătatea, aspirația spre cunoașterea absolută și imposibilitatea fericirii terestre sunt
atribute ale geniului,sugerate aici pe un ton cald. 
     Dezvoltare a unui motiv romantic de circulație europeană într-o viziune lirică proprie, poemul
„Floare albastră” reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe, purtând
în germene marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în „Luceafărul”.