Hidrodinamica (recapitulare)

Lichidul ideal este incompresibil şi fără vâscozitate (frecări

interne). Acesta constituie un mediu continuu, în care se pot forma
curenţi, adică se poate produce deplasarea unor părţi faţă de
celelalte.
În cazul în care elementele care trec printr-un punct au aceeaşi
traiectorie, curgerea este staţionară.
Numim linie de curent curba a cărei tangentă în orice punct este
în direcţia vitezei fluidului din acel punct. Tubul de curent (Fig. 11)
este mărginit de liniile de curent care străbat frontiera unui element
de suprafaţă.

Ecuaţia de continuitate S1v1 = S2v2 = constant

adică produsul dintre aria secţiunii transversale a tubului şi
viteza de curgere a lichidului este constant. Aceasta este
ecuaţia de continuitate.
 Ecuaţia lui Bernoulli:

1 2
p   gh   v  constant
2
1 2 1 2
p1  gh1  v1  p2  gh2  v 2
2 2
- curgere laminară straturile alăturate de fluid curg paralel unul
faţă de celălalt, alunecarea lor relativă fiind un proces lin;
- curgere turbulentă caracterizată de prezenţa vârtejurilor.

Vâscozitatea
Curgerii lichidului i se opune o
forţă de frecare internă, cu directia
tangentă la suprafaţa de forfecare,
şi ca sens opus mişcării.

v 2 y  v1 y dv y
dF    dS  ; dF    dS 
x2  x1 dx
[ ]SI  kg /( m  s ) Poiseuille
Legea lui Newton.
unde Ox este axa perpendiculară
pe vectorul viteză de curgere

curgerea este de-a lungul axei Oy

 Curgerea laminară staţionară a
unui fluid vâscos are loc la viteze p1 R r
v
p
2 v
sau la diametre nu prea mari.
1. Legea lui Stokes
FR = - 6   r v L
2. Legea Poiseuille-Hagen
p1 r 2  p 2 r 2 forţele de presiune de la extremităţi cu rezultanta:
dv dv
 Slat   2 r l forţa de frecare internă pe suprafaţa laterală
dz dz
. Condiţia la frontieră viteza în straturile alăturate pereţilor (r = R) să fie zero.

 ( p1  p2 ) 4
Qv  R debitul volumic este proporţional cu
8l căderea de presiune pe
unitatea de lungime a tubului şi
cuputerea a 4-a a razei tubului.

Scăderea de presiune dintr-un lichid

în curgere datorată vâscozităţii
 Numărul lui Reynolds
Caracterul curgerii unui fluid printr-un tub cu pereţi netezi
poate fi anticipat dacă se cunosc viteza de curgere a fluidului
(v), densitatea lui (), coeficientul de vâscozitate () şi
diametrul tubului (D). Cu ajutorul acestor mărimi, care
caracterizează atât fluidul cât şi tubul prin care acesta curge,
se poate calcula numărul lui Reynolds NR, definit ca următorul
raport:
 vD
NR  D este o dimensiune hidrodinamica ,
 de obicei diametrul tubului

Experienţele arată că:

• dacă NR < 2000 curgerea este laminară
• dacă NR > 3000 curgerea este turbulentă
- pentru 2000 < NR < 3000 există un regim de tranziţie sau nestaţionar,
mărime adimensională, are aceeaşi valoare numerică în orice sistem de unităţi.
curgerea este instabilă şi poate trece de la un regim la altul.
În ceea ce priveşte curgerea pulsatorie a sângelui aceasta este o curgere
în regim nestaţionar.
Exercițiu MATLAB
Realizați un grafic în MATLAB din care să reiasă faptul că un corp ușor
aflat în cădere liberă într-un fluid vâscos are o viteză crescătoare până
la o valoare maximă care nu mai poate fi depășită.
Ca exemplu, se pot considera valorile de mai jos. Ecuația de
dependență a vitezei în timp, se poate considera legea vitezei în
mișcarea rectilinie uniform variată. În această ecuație considerați
accelerația care reiese din principiul doi al mecanicii scris pentru
particula aflată în cădere sub acțiunea forțelor de greutate, de
vâscozitate și arhimedică.
t=[0:5:300];%secunde
v0=0.1;%m/s
g=9.8;%m/s^2
m=0.0002;%kg
R=0.003;%m
eta=0.001;%kg/m/s pt apa
roapa=1000;%kg/m^3 pentru apa
v=(v0+g*t-roapa*g*(4*pi*R^3/3)*t/m)./(1+6*pi*R*eta*t/m)%m/s
plot(t,v,'k*'),xlabel('timp (secunde)'),ylabel('viteza (m/s)')
 Lichide non-newtoniene
fluid newtonian – vâscozitatea dinamică nu se modifică în funcţie
de viteza de curgere (există o proporţionalitate directă între forţă
şi gradientul vitezei)
● fluide non-newtoniene – vâscozitatea dinamică variază cu
viteza de curgere (nu există proporţionalitate directă între forţă şi
gradientul vitezei) temperatura
concentratia
•Fluide pseudoplastice – coeficientul de vâscozitate scade cu viteza
•Fluide dilatante - coeficientul de vâscozitate creste cu viteza
•Fluide cu prag de curgere (Bingham)

Medii cu vâscozitate anizotropă

Medii neliniare
Medii pentru care coeficientul de vâscozitate depinde de
temperatură şi presiune
Medii pentru care coeficientul de vâscozitate depinde de timp
sângele nu este un fluid omogen, ci o suspensie de particule solide
într-un lichid (elemente figurate in plasma).
lichid nenewtonian pseudoplastic.
Coeficientul de vâscozitate scade pe măsura creşterii vitezei de curgere,
Când viteza de curgere este scăzută, eritrocitele sunt orientate aleatoriu,
la viteze mari, ele se aliniază paralel între ele şi cu direcţia de curgere.
vâscozitatea sa depinde de concentraţie
Se definește o vâscozitate relativă adimensională =
coeficientul de vâscozitate al soluţiei SUPRA cel al solventului pur
Lichidul sinovial din articulatiile oaselor este un lubrifiant (introducerea unui fluid
între două corpuri solide aflate în contact micşorează forţele de frecare)
De exemplu, prin introducerea
unui fluid vâscos între două corpuri
solide aflate în contact şi în mişcare
relativă, sunt preluate forţele de
frecare mari solid-solid de forţele de
frecare mai mici din interiorul lichidului
(vâscozitatea sa). Fluidul se numeşte
lubrifiant, procesul de micşorare a
frecării fiind lubrifiere.
 Experimentul Marey Cum se asigură o curgere
continuă a sângelui, deși inima îl
ejectează în pulsuri??????
Acest comportament se
datorează faptului că vasele de
sânge sunt elastice și ele se strâng
sau se întind asigurând o curgere
continuă. Deci este un avantaj.
Demonstrația experimentală:
Instrumentele experimentului: Considerăm un rezervor mare de sticlă umplut cu lichid (apă de
exemplu). La partea inferioară a acestuia, există un tub de sticlă cu un robinet. După robinet, tubul se
ramifică în două tuburi mai subțiri: unul de sticlă și unul de cauciuc. La capătul celălalt, cele două tuburi sunt
libere, și atârnă în două pahare (Fig. IF.....).
OBS: tubul de sticlă este rigid, tubul de cauciuc este elastic
Desfășurarea experimentului: Se închide și se deschide intermitent robinetul. Lichidul începe să se
scurgă din rezervorul mare, prin cele două tuburi în cele două pahare.
Ce se observă experimental?
1. Curgerea prin tubul subțire de sticlă este intermitentă
2. Curgerea prin tubul de cauciuc este continuă
2. În paharul care este sub tubul de cauciuc s-a strâns mai mult lichid, decât în celălalt.
Explicarea proceselor desfășurate în experiment: Datorită faptului că tubul de cauciuc este elastic, el
se poate strânge atunci când robinetul este închis, revenind apoi la forma inițială atunci când robinetul este
deschis. Astfel, se asigură o curgere continuă, ceea ce nu se întâmplă în cazul tubului de sticlă. Desigur,
robinetul nu trebuie să stea închis un timp mai mare decît timpul necesar scurgerii totale a lichidlui din toată
lungimea tuburilor subțiri. (De aceea acest timp, în cazul inimii este de 1/75 minute)
Concluzii: În interiorul corpului, vasele de sânge sunt elastice, asigurând o curgere continuă a sângelui
deși inima îl ejectează în pulsuri.
 Hemodinamica
Hemodinamica = studiul fenomenelor fizice ale circulaţiei (mecanica inimii
şi hidrodinamica curgerii sângelui prin vase elastice), aparatele, modelele
precum şi dispozitivele experimentale folosite pentru acest studiu.
Studiul circulaţiei sanguine foloseşte modele mecanice datorită
numeroaselor analogii care există între funcţionarea inimii şi cea a unei pompe,
între artere şi tuburile elastice etc.

Inima este un organ cavitar musculos care pompează sânge (lichid

nenewtonian pseudoplastic) în tot organismul prin contracţii ritmice (datorită
ciclului cardiac) în vasele de sânge de diametre diferite, având pereţi nerigizi şi
parţial elastici.

debitului cardiac Qc, = volumul de sânge expulzat de fiecare ventricul

într-un minut. El este egal cu volumul de sânge pompat de un ventricul la
fiecare bătaie, înmulţit cu frecvenţa cardiacă.

Volumul/bătaie al fiecărui ventricul este, în medie, de 70 ml, iar frecvenţa

cardiacă normală este de 70-75 bătăi/min.;
Qc de repaus = 5 l/min. iar în timpul exerciţiilor fizice, până la 20l.
În somn, Qc scade, iar în stări febrile, sarcină şi la altitudine, creşte.
 Oscilatorul cardiac
2 atrii cu pereţii mai subţiri (primire a sângelui) şi 2 ventricule (ieşire a sângelui)
Mușchii ventriculari = pompa întregului sistem (pereţi mai groşi)
Valvele atrioventriculare se deschid - Când presiunea atrială este mai mare
decât cea ventriculară, sângele atrii  ventricule (de la p mare la p mică).
Valvele se închid când se inversează valorile presiunii

Mişcarea inimii şi circulaţia sângelui în organism = mişcare oscilatorie

mărimi caracteristice şi procese/evenimente ce se repetă aproape identic

Ciclul cardiac = ansamblul de evenimente electro-mecanice-acustice legate

de trecerea sângelui prin inimă, în decursul unei singure bătăi cardiace - o
sistolă (contracţia) şi o diastolă (relaxarea).
Frecvența de repetiție 60- 90ori pe minut (temperatura, starea de repaus, efort)

Perioada de timp după care se reiau toate procesele se numeşte perioada

ciclului cardiac. 1/75minute=0.8s

Declanșator electric în nodulul sinusal (în atriul drept cu frecvenţa descărcărilor

de 70-80 potenţiale de acţiune/minut) nodulul atrio-ventricular (septul inter-atrial)
Datorită întârzierii propagării stimulului prin nodulul atrio-ventricular, există un asincronism între sistola atriilor şi
cea a ventricolelor.
Există mai multe faze, unele din ele puţin suprapuse sau decalate (de exemplu
- diastola atrială începe înaintea diastolei ventriculare, sau alt exemplu - sistola
ventriulară se petrece în acelaşi timp cu diastola atrială):
1. sistola atrială - 0.1s - constă în contracţia celor două atrii (care sunt deja
pline cu sânge de la sfârşitul diastolei anterioare), căile spre venele mari este
oprit, atunci sângele nu poate trece decât în ventricule, deci la sfârşitul sistolei
atriale încep două procese: influxul sangvin în ventricule şi diastola atrială.
2.a. diastola atrială - 0.7s - corespunde relaxării atriilor după ce au fost golite.
2.b. sistola ventriculară - 0.27s - constă în contracţia ventriculelor şi ejecţia
sângelui din acestea pentru a intra în circulaţie. Deci deosebim două subfaze:
contracţia la volum constant a unei cavităţi închise umplute cu un lichid
incompresibil şi apoi ejecţia sângelui în artere datorită creşterii presiunii, prin
deschiderea supapelor unisens = valvele semilunare.
3. diastola ventriculară - 0.53s - constă în relaxarea ventriculelor, urmată de
scăderea presiunii ceea ce duce la închiderea supapelor unisens = valvele
semilunare. În continuare scade mai mult presiunea în ventricule, sub cea din
atrii, permiţând sângelui să pătrundă din atrii în ventricule
Diastola generală este perioada de relaxare totală a inimii care durează 0,40s
(diastola ventriculară este simultană cu cea atrială). Aceasta se termină odată
cu începutul sistolei atriale.
Dacă urmărim VS, putem spune că mişcările sale mecanice de-a lungul unui
ciclu sunt: umplerea, contracţia izovolumică, ejecţia, relaxarea izovolumică.
Oscilaţiile cardiace sunt oscilaţii forţate; consumă energie din
exterior pentru a-şi menţine constantă în timp frecvenţa,
amplitudinea.
Circulaţia sângelui este datorată unei diferenţe de presiune în
interiorul sistemului. Diferenţa de presiune e creată de activitatea
de pompă a inimii. La fiecare contracţie a ventriculului stâng,
inima trimite o anumită cantitate de sânge în aortă şi arterele mari,
crescând presiunea. În perioada de repaus sângele se scurge
spre ţesuturi, presiunea devenind minimă.
Toate procesele implicate într-o oscilaţie cardiacă sunt procese
fizice. Deşi pornesc de la un stimul biologic și consumă energie
provenită din anumite reacții chimice.
Se desfăşoară după legile şi principiile simple şi generale ale
fizicii, referitoare la contracţie şi relaxare, la diferenţe şi egalizare
de presiuni, curgere.
Un rol important îl are si gravitaţia; ea ajută atunci când sângele
porneşte dinspre inimă, spre organele aflate sub ea şi trebuie
învinsă atunci când sângele porneşte spre organele superioare.
 Lucrul mecanic al inimii
Muşchiul inimii se contractă şi se relaxează, efectuează mici deplasări de la poziţia de echilibru,
sub acţiunea forţelor de presiune  se efectueaza LUCRU MECANIC (1,6J/ciclu).
este cu atât mai mare cu cât numărul contracţiilor cardiace creşte (în cazul efortului fizic).

CONSERVARE: Lucrul mecanic generat de inimă în sistolă se acumulează parţial sub formă de
energie potenţială elastică a pereţilor arteriali şi este cedat apoi coloanei de sânge în timpul
diastolei. Lucrul mecanic al inimii se va regăsi sub alte forme de energie în:
•energia potenţială a sângelui (căreia îi corespunde o presiune efectivă asupra
pereţilor vasului),
•în energia cinetică a sângelui care măsoară mişcarea sângelui,
•în încălzirea sângelui ca urmare a frecărilor dintre straturile de sânge.

Faptul că inima efectuează lucru mecanic se observă în volumul de sânge care este ejectat la o
anumită presiune. Acesta este denumit travaliul ”vizibil”, sau lucru mecanic extern.
Travaliul ”invizibil” - intern constă în tensionarea, întinderea sau rearanjarea anumitor fibre din
muşchiul peretelui miocardic. (Există un efort unitar definit ca forţă pe suprafaţă în pereţi).

Lucrul mecanic intern este doar 5% din lucrul mecanic extern, în condiţii normale şi creşte în
anumite afecţiuni. Pentru efectuarea lucrului mecanic corespunzător, inima consumă energie din
exterior. Aceasta este în mare parte energia rezultată din metabolismul aerob (consum de oxigen)
și glucoza mai ales când scade cantitatea de oxigen din ţesuturi - hipoxie.

Pentru a calcula lucrul mecanic ventricular sistolic, V2

pentru procese cvasistatice şi intervale infinitezimale L   p dV
V1
 Grafic - lucru mecanic = aria suprafeţei din
interiorul curbei

La fel ca la transformările izocore, în fazele

ciclului cardiac unde ΔV=0 (contracţia şi
relaxarea izovolumice) , Lm =0
În etapa de ejecţie, volumul variază, iar
inima efectuează lucru mecanic, ce se
transformă în energia plasmei şi celulelor
sangvine.
Faza de umplere reprezintă un aport de Lm
datorat presiunii mai mari a sângelui din atrii.

Lm ventricul stâng = cu produsul dintre

volumul sistolic şi presiunea aortică medie.
Lm ventricul drept = 1/7 din lucrul mecanic al
ventriculului stâng
.
Eficienţa cardiacă = raportul dintre lucrul mecanic net şi energia totală
consumată. O inimă de 300g, consumă oxigen 9ml/min/100g, echivalentul a 130 calorii. Lucrul mecanic net
al celor două ventricule = 18,7 calorii. Rezultă eficienţa cardiacă din raportul procentual între cele două valori:
18,7/130 = 14% (mic).
Exerciţiul fizic îmbunătăţeşte eficienţa cardiacă, deoarece creşte debitul cardiac
şi totodată creşte valoarea lucrului mecanic net cardiac, fără o creştere
proporţională a masei de oxigen consumată.
 Schema generală a patului vascular
Aortă - 100 mmHg. Vena cava - 10 mmHg
Sangele curge spre presiune mică.
Drumul se ramifică, ramificaţiile fiind legate în paralel.
Rezistenţa, în unităţi arbitrare, a fiecărei căi este 0,1
calculați rezistenţa echivalentă (serie și paralel)

Are loc o ramificare din ce în

ce mai complexă a vaselor de
sânge, cu creşterea secţiunii
transversale a patului vascular
secţiunea totală a capilarelor
este de cca. 750 de ori mai mare
decât aria secţiunii transversale a
aortei
rezistenţa la înaintare a
sângelui scade,
viteza de curgere este invers
proporţională cu suprafaţa
secţiunii vasului.
Circulatia MARE:
pleaca din ventricolul stang
prin aorta
incarcat cu oxigen
schimbul la tesuturi, organe....
se intoarce in atriul drept
prin vena cava
Circulatia mica:
pleaca din ventricolul drept
prin artera pulmonara
incarcat cu dioxid carbon
schimbul la plamani
se intoarce in atriul stang
prin vena pulmonara
 T p este presiunea arterială, T este
Legea Laplace p  tensiunea pe unitatea de lungime
R exercitată de sânge asupra pereţilor
arteriali, R este raza arterei
vasul de sânge se comportă ca o membrană elastică de formă cilindrică
T depinde de structura peretelui vasului sanguin.
•p=ct → în regiunea apicală, peretele ventricular se subţiază, R scade, presiune
constanta, tensiunea scade;
•T=ct → în cazul hipertrofiei cardiace, R creşte, diminuarea presiunii sistolice, aşadar la o
expulzare deficitară, pentru aceeaşi tensiune în fibrele musculare ;
•p=ct → in cazul cardiomiopatiei dilatative, muşchiul cardiac este slăit, R ventricul creşte
(inima slăbită nu mai poate să pompeze mult sânge, după fiecare bătaie de inimă rămân
cantităţi mai mari în ventriculi, iar aceştia se dilată) şi pentru a crea aceeaşi presiune de
expulzie este necesară o tensiune parietală mărită

•p=ct → în cazul anevrismelor, R vas creşte, la presiune distală const., → creştere a

tensiunii parietale şi, în consecinţă, o creştere a riscului de rupere a peretelui vascular.
 Diagrama tensiune - alungire (extensie)
Elasticitatea peretelui vascular: Elasticitatea arterială - transformă regimul
intermitent de propulsare a masei sanguine în regim continuu de curgere și
măreşte debitul. Dacă pereţii arteriali ar fi rigizi, debitul sanguin ar fi mai mic,
iar inima ar trebui să efectueze în timpul sistolei un lucru mecanic mai mare.
vasele sangvine se pot întinde atât transversal cât şi longitudinal.
modulul de elasticitate E transversal este de circa trei ori mai mare decât cel
longitudinal. l 1 F
Efortul unitar denumit și tensiune elastică, 
este o funcție liniară de alungirea relativă → legea HOOKE l E S
l
F ES 
peretelui vascular are o structură l
neomogenă a elementelor care îi asigură F F ESe
elasticitatea

dependenţa tensiunii elastice din peretele

vasului ca funcție de alungire, nu este
liniară - forma depinde de conținutul de
elastină și colagen din peretele vasului
sangvin.
e
Pereții vaselor de sânge - țesuturi moi de colagen tratate cu elastină (o altă
biomoleculă albuminoasă care intră în compoziția tuturor fibrelor elastice din
organism). Ele sunt considerate materiale neliniare.
Arterele conțin mai multă elastină decât venele, iar conținutul de colagen
este invers.
Pereții vaselor de sânge conțin câte trei straturi, iar conținutul de colagen și
elastină variază de la unul la altul.

Roach and Burton in 1957 au separat colagen folosind tripsină și elastină

folosind acid formic.
Din studiile lor a rezultat - colagenul contribuie în partea de început a curbei
tensiune-alungire, iar elastina are un rol mai important la tensiuni mari.

Datorită structurii complexe a peretelui arterial, modulul lui Young nu este

constant, ci creşte cu creşterea presiunii arteriale, astfel încât peretele
vasului de sânge va rezista mai bine la tensiuni cu cât este mai bine întins.
Se observă că este nevoie de forţe din ce în ce mai mari pentru a se obţine
aceeași alungire
 Vâscozitatea sângelui
Sângele = suspensie de elemente celulare (50% din volum) într-o soluţie
apoasă (plasma) de electroliţi, neelectroliţi şi substanţe macromoleculare
(dispersie coloidală), = sistem dispers complex.
Sângele =lichid nenewtonian, pseudoplastic.  depinde de mediul de
dispersie (plasma), de particulele aflate în suspensie (celule), funcţie de volumul
total al acestor particule.
Datorită compoziţiei neomogene a sângelui,  depinde de valoarea hematocritului,
viteza de curgere şi raza vasului de sânge.

Hematocritul = procentul de elemente figurate, în special hematii, dintr-un

anumit volum de sânge. Deoarece plasma este un lichid newtonian, elementele
figurate conferă sângelui caracterul nenewtonian. Vâscozitatea sângelui va fi mai mare
acolo unde densitatea de elemente figurate este mai mare: venos > arterial.

Vâscozitatea sângelui scade cu creşterea vitezei de curgere, datorită

deformării elastice a eritrocitelor. Scade când diametrul vasului devine mai mic decât 1mm
(capilare).
Vâscozitatea serului dă indicaţii referitoare la proporţia şi calitatea proteinelor
cuprinse în el. În stare normală, la 37oC, vâscozitatea specifică a serului uman este 1,64 – 1,69.
În stări patologice, vâscozitatea serului variază mult, 1,5 – 3. În timp ce prezenţa substanţelor
cristaloide în ser (uree, NaCl) nu modifică sensibil vâscozitatea serului. Creşterea procentului de
proteine duce la mărirea vâscozităţii acestuia.
 Efectul Fahraeus–Lindqvist în vasele de diametre mari
(acumularea axială a eritrocitelor)
scădre a rezistenţei la curgere
vâscozitatea sângelui care este dependentă de hematocrit va pe axul
vasului şi va scădea în vecinătatea peretilor
profilul prabolic se aplatizează spre axul vasului
distribuţia diferenţiată a diferitelor tipuri de celule sanguine, mărimea forţei
depinzând de dimensiunea celulelor
celulele cu diametre mai mici, cum sunt plachetele sanguine nu sunt
influenţate atât de puternic e acest efect, spre deosebire de eritrocite ale căror
diametre sunt mai mari
eritrocitele se concentrează către axul vasului,
plachetele se aglomerează spre pereţii acestuia Profilul vitezelor în partea
Efectul de intrare în tuburi înguste îngustată a tubului corespunde
celui din partea centrală a tubului
larg. Numai la o anumtă distanţă de
zona de îngustare a tubului se
restabileşte profilul parabolic al
vitezelor de curgere a straturilor
paralele.
lE = 0.06rNR, unde r este raza tubului
iar NR numărul lui Reynolds
 Viteza de curgere a sângelui
În vasele mici curgerea sângelui - laminară, în vasele mari curgerea sângelui -
între regimul laminar şi cel turbulent, numărul lui Reynolds între 2000 şi 3000, în
vasele foarte mari (partea iniţială a aortei şi arterei pulmonare, unde NR > 3000)
turbulentă - facilitează schimburile între fluid şi pereţii vasului şi omogenizarea
substanţelor dizolvate.
Prin vasele capilare, care au diametre mai
mici decât cele ale hematiilor, se produce o
deformare elastică a acestora, ele
deplasându-se una câte una, cu viteză
foarte mică, antrenate de plasmă.

În vasele mari viteza

medie a sângelui are valoarea
de aproximativ 35 cm/s, viteză
care scade la trecerea în
vasele mici până la 1 mm/s în
capilare.
 Presiunea arterială PA
=forţa exercitată de sângele circulant pe unitatea
de suprafaţă a peretelui vascular.
Depinde de forţa şi cantitatea sângelui pompat de inimă,
de mărimea şi elasticitatea arterelor.

Presiunea sângelui la
nivelul arterei aorte are un
nivel oscilant între 80-
120mmHg sau o medie de
100mmHg. Presiunea
arterială, apoi venoasă scad
progresiv până aproape de
anulare în vena cavă.
Scăderea presiunii în sistemul vascular
În timpul ciclului cardiac porţiunea ascendentă a presiunii sângelui începe în
momentul deschiderii valvulei sigmoide aortice datorită pătrunderii sângelui în
artere.
În acest moment pereţii arterelor sunt destinşi şi înmagazinează energie
potenţială elastică.
 PA sistolică (maximă) reprezintă Variaţia presiunii sângelui în
cea mai mare valoare a PA în cadrul cursul ciclului cardiac
unui ciclu cardiac, corespunzând
sistolei ventriculare. Aceasta depinde
de forţa de contracţie şi volumul
vetriculului stâng, având o valoare
normală de 100 – 140 mmHg. Cea
mai mică valoare a PA în cadrul unui
ciclu cardiac se numeşte PA
diastolică şi corespunde sfârşitului
diastolei ventriculare, depinzând de
rezistenţa periferică opusă de
sistemul arterial. Valoarea normală a PA medie (efectivă) înlocuieşte
PA diastolice este cuprinsă în valorile instantanee (sistolică şi diastolică)
intervalul 60 – 90 mmHg. cu o valoare unică, la care s-ar realiza
acelaşi debit circulator în condiţiile în care
curgerea ar fi continuă şi nu pulsatilă.
p s  2 pd aproximativ, în funcţie de presiunea
pm  sistolică ps şi cea diastolică pd, cu formula:
3
Câteva valori ale presiunilor medii sunt: 100 mmHg în aortă, 35 mmHg în arteriole,
25 mmHg în capilare, 15 mmHg în venule, 10 mmHg în vena cavă.