Cuprins

1. Introducere…………………………………………………………..2
2. Conceptul de familie ……………………………………………......3
3. Relația părinte-copil…………………………………………….....4-5
4. Factorii stresanți la copii în cadrul familiei…………………….....5-7
5. Delicvența juvenilă………………………………………………….7
6. Concluzie……………………………………………………………8
7. Recomandări psihologice……………………………………………9
8. Bibliografia …………………………………………………………………………………………………………………………10
9. Speța-infracțiunea …………………………………………………………………………………………………….11-12
 Introducere
Familia este nucleul organizării umane, molecula sau microstructura care realizează, în
miniatură, totalitatea funcţiilor societăţii ca mare sistem, reproducerea şi asigurarea continuităţii
biologice a speciei umane, producerea mijloacelor de subzistenţă, educarea şi socializarea copiilor
şi, prin aceasta, asigurarea continuităţii moral-spirituale a societăţii. Familia constituie un sistem
format din personalităţi aflate în interacţiune şi interdependenţă mutuală, sistem în cadrul căruia se
petrec intense schimburi comunicaţionale şi emoţionale – percepţii, evaluări şi valorizări
interpersonale, se derulează procese de rol marital, parental şi filial. Deci, prin aceasta
subânțelegem că familia stă la baza formării societății, respective dacă copilul percepe în cadrul
familiei anumite acțiuni care depășesc legalitatea ulterior el le reflectă în viață societății.
Importanța studiului temei date constă stabilirea cauzelor, care i-au motivate pe infractori să-
și săvârșească infracțiunea. Există multe teorii care caracterizează factorul infracțional ca: teoria
anormalităților biologice, teoria biotipologică, toria analitică, toria criminalului nervotic, teoria
asocierilor diferențiale, teoria economică. Cele specifice pentru anturajul familial sunt: teoria
asocierilor diferențială și teoria economică. Ideea de bază pentru prima teorie constă în aceea că,
fenomenul criminal departe de a fi înnăscut, este totuşi „învăţat” în mod efectiv prin contactul
nemijlocit a individului în decursul existenţei sale cu diferite microgrupuri sociale – familia, grupul
de prieteni, colegi de şcoală, anturajul de muncă etc., a căror organizare şi orientare poate favoriza
comportamentul infracţional. Pentru teoria economică se încearcă să se facă o legătură între starea
economică și motivele infracțiunii. Respectiv dacă părinții nu-și îndeplinesc sau nu sunt în stare să
îndeplinească funcția economică există acel risc ca copilul sa pășească pragul infracțional.
Vorbind despre raportul dintre familie și infracțiunile comise de copii se prezumă fenomenul
delicvenței juvenile, care apare ca o problem degradantă a societății de astăzi. Aceasta rezultă din
incapacitate părinților de ași educa copii și ține situația sub control. Mai ales în cee ace ține de
trecerea în etapa adolescenței, când copilul își schimbă totalmente comportamentul său. Este
obligatoriu de creat legătura părinți-copii-școală pentru a gestiona acțiunile copilului, însă în același
moment trebuie de ținut situația în mâini în așa mod în care copilul să-și creeze o senzație că
părintele îl supraprotejează, dându-i posibilitatea copilului la o indeăendență fictivă.

1
 Conceptul de familie
În psihologia familiei, Norbert Wiener a avut un cuvânt important de spus. Astfel, a fost
preluată ideea de sistem, definit ca ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care
funcţionează pe baza unor reguli şi dispune de homeostazie (echilibru). Ludwig von Bertalanffy a
lansat ideea conform căreia un sistem este mai mult decât suma părţilor lui, deci, cu alte cuvinte,
aplicat la familie, familia este mai mult decăt suma membrilor ei componenţi. Adică, ceea ce
contează în abordarea familiei este şi interacţiunea dintre aceşti membri, care se realizează după
anumite reguli, având anumite funcţii şi căutând să îşi meţină un anumit echilibru. [1]
Deci, în baza acestor două definiții se poate concluziona că familia reprezintă un sistem la
care au parte mai mulți membri, care interacționează între ei formând anumite reguli și având
anumite fucnții, ceea ce permite stabilirea și menținerea unui echilibru.
Pe parcursul vieții familia parcurge câteva etape distincte. Fiecare etapă se caracterizează
prin anumite probleme emoționale care sunt caracterizate de schimbul regulilor sau
comportamentului membrilor de familie. Respectiv în literatura de specialitate au fost numite
următoarele etape de dezvoltare a familiei:
a) Părăsirea casei: adulţii tineri singuri
b) Formarea familiilor prin căsătorie
c) Familii cu copii mici
d) Familia cu adolescenţi
e) Lansarea copiilor şi plecarea lor de acasă
f) Familii în viaţa târzie. [2]
Cea mai periculoasă etapă, în ceea ce ține de educarea copiilor, este etapa familiei cu
adolescenți. În general adolescența este o perioadă de tranzacție de la pubertate la maturitate.
Această etapă se caracterizează prin schimbări de comportament și este foarte periculoasă pentru
relațiile parinte-copil. Pentru a depăși dificultățile de relaționare, este util ca părinții să-și
stabilească strategii de comunicare în relaționarea cu copii bazate pe empatie și înțelegerea nevoilor,
încredere și respectarea intimității și a spațiului privat. Dezvoltarea corectă a adolescenților se
bazează pe stimularea mai multor arii în strânsă legătură cu activitatea lor. Un adolescent echilibrat
alege activități care contribuie la dezvoltarea caracterului, creșterea încrederii în sine, dezvoltarea
abilităților de socializare, identificarea pasiunilor și luarea deciziilor. Părinții trebuie să încurajeze
dorința tinerilor de a-și descoperi propriul talent, fiindcă vârsta adolescenței este potrivită pentru a
începe o carieră în domeniul ales.
În caz contrar dacă părinții omit să dezvolte abilitățile de socializare a copilului atunci există
riscul ca ultimul, ca urmare a pierderii parţiale a controlului parental, să se regăsescă în grupuri
infracționale format din tineri de vârsta lui. Acest fapt însoțeșe fenomenul delicvenței juvenile.
Fenomenul delicvenței juvenile se manifestă cel mai mult la etapa adolescenței. Adolescenţii sunt
mai predispuşi activităţilor delincvenţiale deoarece gândirea lor este egocentrică şi pragmatică,
avaluând avantajele şi dezavantajele acţiunii, doar din punctul lor de vedere.

2
 Relația părinte-copil

O buna relație cu parintii este esențiala pentru copii. Parinții trebuie să dea dovadă de
fermitate, să stabileasca limite, să nu lase copilul să facă tot ce dorește. Ei constituie primul model
social de influențare a copiilor, aceștia contribuind la formarea conceptiei despre viață, a modului
de comportament și de relaționare a copiilor.
Pentru a menține o relație bună cu copii, părinții trebuie sa îndeplinească anumite funcții și
anume: funcția economică, de socializare și de solidaritate.

 Funcția economică - presupune a asigura resursele materiale, financiare necesare existenţei

familiei (locuinţă, hrană, haine, etc.). Această funcţie este foarte importantă. Dacă ea este
realizată corespunzător, atunci familia se poate concentra şi poate îndeplini şi celelalte
funcţii. Această funcţie este realizată de ambii soţi prin aducerea veniturilor (ca urmare a
exercitării unei profesii, cel mai des), prin procurarea şi producerea hranei, a obiectelor de
îmbrăcăminte şi de trai, prin transmiterea profesiei şi/sau susţinerea copiilor în alegerea
profesiei. Dacă această funcție nu va fi îndeplinită în raport cu copii atunci există riscul ca
copilul să gasească sursele de venit ca urmare a furtului, jafului, tâlhăriei.
 Funcția de socializare - presupune a transmite cu scopul asimilării de către copii, mai ales,
dar şi de către toţi membrii familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de
comportament caracteristice unui anumit grup social. Cu alte cuvinte, este vorba de funcţia
de educare. Scopul acesteia este integrarea în societate a persoanei (copilului). Educaţia se
manifestă la toate nivelurile: material, fizic, psihologic, moral, spiritual. Evident, familiile
au diferite grade de manifestare a acestei funcţii: unele se preocupă foarte mult de educarea
membrilor săi, în timp ce altele mai deloc.
 Funcţia de solidaritate – presupune a asigura unitatea şi stabilitatea familiei. Ea implică
manifestarea sentimentelor de afecţiune, de respect, de apartenenţă la grupul familial, a
încrederii membrilor unii în alţii, a ajutorării şi a susţinerii reciproce de-a lungul timpului, a
dezvoltării intimităţii. Se observă că în ultima vreme această funcţie pare din ce în ce mai
slab îndeplinită, fapt dovedit de creşterea ratei divorţurilor şi a înmulţirii relaţiilor de
concubinaj, a celibatarilor şi a familiilor monoparentale. Cât timp părinții se ocupa de divorț
ei pot să omită educația copilului, ceea ce se poate reflecta în conduita lui în viitor.[3]
Modelele educaționale adoptate de parinți pot avea influențe negative asupra dezvoltarii
personalitații copilului. Parinții trebuie să găsească un echilibru în ceea ce privește organizarea și
controlul copilului, cerințele adresate acestuia, precum și înlaturarea extremelor. Prin utilizarea unor
strategii educaționale necorespunzătoare pot apărea o serie de consecințe nedorite, în functie de
atitudinile parinților față de copil. Astfel:

 Grija exagerata față de copii poate avea drept consecință înfrânarea inițiativei, limitarea
libertații de acțiune și a independenței. Prin stabilirea unui program rigid pentru copil, făraă
ca acesta sa fie consultat, se poate ajunge treptat la instalarea unei tendințe de subevaluare a
propriilor sale capacitați de a relaționa cu lumea, spiritul sau de inițiativă dispare, putându-
se instala o serie de temeri nejustificate, care conduc spre izolarea in sine și apariția unor
complexe față de cei din jur.
 Severitatea excesivă insoțită de amenințări - atât verbale cât și fizice - iși pune amprenta
asupra formării personalitații copilului. Forțarea acestuia de către parinți în realizarea
diverselor sarcini, care pot fi copleșitoare, cu scopul de a obtine performanțe, de a fi special,
il priveaza pe copil de bucuriile perioadei copilăriei, instalandu-se în felul acesta oboseala
cronică, ca urmare a epuizării resurselor energetice. Copilul poate manifesta o atitudine de
3
 apatie si indiferență față de ceea ce trebuie să întreprindă, precum și față de persoanele din
jur, revoltându-se.
 Părinții care iși superprotejează copiii, manifestând grija si afectivitate într-o manieră
exagerată, contribuie la crearea unei rupturi între imaginea de sine a copiilor și posibilitățile
lor reale. Astfel, se pot contura atitudini de subevaluare sau supraevaluare a propriilor
posibilități și tendințe de dominare a celor din jur.
 O altă strategie educativă cu influențe negative este cea practicată de părinții care iși lasă
copiii liberi, fără a exercita nici un control asupra lor. Dat fiind faptul că părinții au puțin
timp la dispoziție ,copiii au libertate deplină în organizarea programului și în alegerea tipului
de activități pe care doresc să le desfășoare. [3]

Copilul are nevoie de un climat familial echilibrat, in care să se simtă în siguranță. Acest
lucru este posibil dacă părinții sunt atenți la nevoile copilului, dau dovada de ințelegere, sunt
calmi și afectuoși, se ocupă de educația lui , interesându-se de evoluția lui la școală, participă la
evenimentele din viața copilului.

Factorii stresanți la copii în cadrul familiei

Conflictele familiale sunt niște evenimente care apar între membrii familiei ca urmare a
anumitor factori stresanți, ca de exemplu(voi enumăra doar factorii stresanți pentru copii):
despărţirea de un prieten sau prietenă, schimbarea de şcoală, exmatriculare, naşterea unui frate sau a
unei surori, despărţirea părinţilor, sarcină nedorită, arest, abuz sexual sau maltratare corporală,
moartea ambilor părinţi etc.
Printre factorii sociali care ar putea determina în viitor conduita infracțională a minorului pot
fi: abuzul fizic, emoţional şi sexual; delicvenţa unui membru; sărăcie, şomaj;

 Abuzul – prin acest termen se subânțelege încălcarea unei legalități, dar putem să înţelegem
acest termen nuanţat atunci când ne referim la cele trei mari tipuri de abuzuri de care se
ocupă psihologii şi mai ales psihoterapeuţii – abuzul fizic, abuzul emoţional şi abuzul
sexual.
a)Abuzul fizic – copilul este victima unui abuz fizic, dacă acea persoană suferă o durere
fizică (însoţită de cele mai multe ori şi de suferinţă emoţională) în urma unor acţiuni
provocatoare de răni fizice cum ar fi: bătăile, trasul de păr etc.  Desigur, putem recunoaşte
aici unele măsuri aşa-zis „educative” aplicate de părinţii mult prea zeloşi în a îndrepta
comportamentul minorilor sau chiar al adulţilor „căzuţi în greşeală”. Nu înseamnă că a da o
palmă peste fund copilului neastâmpărat constituie un abuz fizic la adresa lui, ci dacă aceste
palme se înmulţesc, devin tot mai frecvente, puternice sau vizează şi alte părţi ale corpului
(care evident sunt mult mai sensibile la atingere) şi lasă urme ca celebrele vânătăi, răni sau
chiar, mai grav, mutilări ale corpului victimei se ajunge la situaţia de abuz. Tot în categoria
abuzului fizic pot intra suprasolicitarea şcolară şi exploatarea prin muncă.
b)Abuzul emoțional - abuzul este mult mai subtil şi vizează sentimentele şi personalitatea
victimei. Este vorba despre comportamente mult mai greu de evidenţiat, deoarece nu lasă
nici o urmă fizică – brutalităţi bine controlate, comportamente sadice, manifestări de
respingere, neglijenţă, exigenţe disproporţionate faţă de vârsta copilului. Abuzul emoţional
constă în a provoca sentimente puternice de teamă, nesiguranţă, vinovăţie, nelinişte, ruşine,
umilinţă, inutilitate, incapacitate, furie etc. Pe scurt, înseamnă ca victima să trăiască mult
timp sub acţiunea unor emoţii negative, care au efecte puternic destructive asupra
4
 personalităţii ei. Formele sub care apare cel mai des abuzul emoţional este critica,
autoritatea, ameninţarea, neîncrederea, respingerea, neglijenţa. Replici ca „Doamne, cât de
neîndemânatic poţi să fii!”, „Nu-i, dragă, facultatea de nasul tău”, sau „N-am văzut copil
mai neastâmpărat/prost/tâmpit etc. în viaţa mea!” sau „Niciodată nu faci şi tu o treabă ca
lumea!” subminează încrederea în sine a copilului care crede, sau ajunge să creadă, că aşa
este el. Copilul, în special, nu poate face diferenţa între cum este el, cum poate fi el şi cum
este perceput de părinte (sau învăţător, profesor etc.). În felul acesta, el va deveni incapabil
să îşi formeze o identitate de sine care să îl ajute să răzbată în viaţă deoarece nu va avea
suficientă încredere, putere de a lupta, capacitate de a se autoafirma astfel încât să se
respecte şi pe sine şi pe alţii. Va avea multe şanse de a deveni fie prea obedient, supus în
permanenţă dorinţelor celorlalţi (pentru el fiind adevărate legi), fie rebel, agresiv, mereu
împotriva tuturor celor ce încearcă să îi impună anumite norme sau reguli, inclusiv
împotriva sa.
c)Abuzul sexual – avem de a face aici cu agresarea celei mai intime părţii a persoanei, adică
a zonelor sale genitale, anale sau orale, fără acordul prealabil al persoanei, în scopul
obţinerii plăcerii, sexuale sau de altă natură. Nu trebuie neapărat să fie vorba de un viol;
acesta este doar un tip, foarte grav, de abuz sexual. Tot în categoria abuzurilor sexuale intră
şi aşa numitele „jocurile sexuale” (atingerea în scopul satisfacerii curiozităţii sau al obţinerii
plăcerii a zonelor sexuale - sâni, vulvă, penis) care se practică uneori între copii, sau între un
adult şi copii. Unele pot fi inocente, dar atunci când se forţează, când se trece peste refuzul
persoanei de a participa sau când se apelează la mijloace de pedepsire dacă nu se participă la
astfel de jocuri, putem vorbi de prezenţa unui abuz sexual.
Printre cele mai grave forme de abuz sexual se află forţarea persoanei de a participa la
activităţi cu caracter sexual, cum ar fi pornografie, sex în grup, prostituţie.
Cel mai grav tip de abuz sexual care poate apare în cadrul familiei este incestul,
adică practicarea de relaţii sexuale între membrii unei familii. Şi incestul îmbracă mai multe
forme, în funcţie de ce relaţie de rudenie există între membrii implicaţi în relaţiile sexuale:
tată-fiică, mamă-fiu, bunică-nepot, etc. Cel mai des întâlnit este incestul tată-fiică. Ar părea
că incestul se întâlneşte doar în mediile sociale caracterizate prin educaţie deficitară,
imoralitate, condiţii socio-culturale defavorizate, dar lucrurile nu stau aşa. El apare în toate
tipurile de medii şi sub diverse aspecte (tipuri de relaţii sexuale). Abuzul sexual lasă urme
adânci în personalitatea victimei, deoarece se asociază cu profunde sentimente de neputinţă
(de a face faţă situaţiei), de vinovăţie (că nu a fost în stare să refuze sau să fugă etc.), de
murdărie, de respingere a propriei persoane şi mai ales a corpului, de teamă, mai ales că
abuzatorii ştiu foarte bine să inducă în mod voit aceste stări. Deseori apar gânduri şi
tentative de sinucidere cu scopul de a scăpa de durerea psihică pricinuită şi de povara
secretului – cele mai multe victime ţin ascuns acest fapt de teamă că nu vor fi crezute, că vor
fi stigmatizate sau mai rău acuzate că ele au provocat în vreun fel actul respectiv. Alteori,
efectele sunt atât de profunde şi stabilizate în personalitatea victimelor încât ele ajung
„victime perpetue” sau agresori.

 Delicvența unui membru – o situaţie care apare de cele mai multe ori în urma unor acte
agresive sau contrare legii. Este o situaţie de patologie gravă familială. De aceea, ea este
încă şi mai dureroasă pentru ceilalţi membrii ai familiei, deoarece, pe lângă modelul
ineficient de educaţie pe care îl prezintă membrul delicvent, deseori se produce şi pierderea
acestui membru prin detenţia care urmează actelor sale. Copiii părinţilor delicvenţi au
deseori sentimente de jenă socială, de inferioritate, anxietate crescută, dificultăţi de adaptare
şcolară şi socială, labilitate şi regresie emoţională, fragilitate morală, tendinţe exagerate spre

5
 izolare socială sau violenţă etc. Unul dintre cele mai grave efecte familiale a acestui
eveniment este perpetuarea modelului agresiv sau ilegal de comportament.
 Sărăcie și şomaj – acestea se află pe lista factorilor stresori severi deoarece, de cele mai
multe ori, ele se află în afara controlului membrilor familiei, ei ţinând mai mult de
organizarea economică şi socială a societăţii din care face parte familia respectivă. Ele
ameninţă chiar integritatea fizică a membrilor datorită lipsei de mâncare, apă sau adăpost şi
a mijloacelor financiare şi materiale de a face rost de ele. Ei se asociază cel mai frecvent cu
bolile grave, astfel că se crează rapid un cerc vicios din care, o dată prinsă, persoana nu mai
poate ieşi.
Aceşti factori sunt cei mai des invocaţi ca fiind responsabili de situaţia lor de către
majoritatea persoanelor aflate la marginea societăţii, fie că sunt delicvenţi, vagabonzi, copii
ai străzii, persoane adulte fără adăpost, cerşetori etc. [4]

Delicvența juvenilă

Delincvenţa juvenilă este un fenomen de devianţă, manifestat prin incapacitatea unor minori
şi tineri de a se adapta la normele de conduită din societate, incapacitate datorată unor cauze de
ordin bio – psiho – social. Dintre aceste cauze a fenomenului delicvenței juvenile pe primul loc se
află cauzele legate de disfuncțiile mediului familial, și anume:
- lipsa de supraveghere permanentă de către părinţi, supraveghetori, tutori;
- familiile dezorganizate din rândul cărora provin unii minori infractori ai căror părinţi sunt
cunoscuţi cu antecedente penale ;
- discontinuitatea în educaţie a minorilor de către şcoală, unităţi de ocrotire ( case de copii, şcoli de
reeducare, şcoli speciale ) alte instituţii cu atribuţii în acest sens ;
- lipsa unei legături permanente între familie şi şcoală.

Disfuncţii ale mediului familial.În familie copilul îşi petrece cea mai mare parte din timp.
Personalitatea în formare a copilului este strict influenţată de modelul oferit de părinţi. Familia îşi
pregăteşte copilul pentru viaţă,ea poate fi mediu educativ sau dimpotrivă, guvernator de deviaţii
comportamentale până la forma gravă a delincvenţei juvenile.Familia îsi exercită influenţa asupra
copilului prin structura sa şi nivelul de trai material şi cultural, prin stilul de viaţă ce o
caracterizează.Delincvenţa juvenilă apare de cele mai multe ori, atunci când copilul sau
adolescentul normal psihic, aflat sub influienţa atâtor factori, este frustat de suportul formativ şi de
ambianţa afectiv – maturizantă a unei familii armonioase. Disfuncţiile sistemului familial, constituie
cauza principală a comportamentului deviant la copii.Reconstituirea unei familii din văduvi sau
divorţaţi, cu copii rezultaţi din famili anterioare poate exercita o influenţă negativă asupra copilului.
Un copil crescut într-un asemenea mediu va fi cu uşurinţă expus influienţelor nocive antisociale ale
mediului şi va trece uşor la săvârşirea de delicte.Pentru o dezvoltare psihică normală, minorul
trebuie să aibă un sentiment de siguranţă, necesar dezvoltării sale echilibrate. Acest sentiment
depinde de următoarele condiţii : protecţie împotriva loviturilor din afară, satisfacerea trebuinţelor
elementare, coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare, sentimentul de a fi acceptat de ai
săi.Copilul trebuie să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie condus şi îndrumat, dobândind încetul
cu încetul o experienţă afectivă şi socială complexă. Carenţele educaţionale manifestate la nivelul
familiei pot fi cauze ale delincvenţei juvenile. Asfel de carenţe sunt : lipsa unui climat de calm şi
înţelegere în familie, nivelul profesional sau cultural scăzut al părinţilor, schimbarea frecventă a
mediului familial, regimul educativ familial deficitar. [5]

6
 Concluzie

Pentru a înțelege apariția fenomenului delicvenței juvenile trebuie să analizăm cum părinții
își educă copii săi. Personal eu sunt de o părere că educația rea a părinților nu este obligatorie ca să
se manifeste în minoritate. Acțiunile greșite a părinților în educația copiilor se pot reflecta și în
vârsta mai înaintată, atunci când infractorul demult a depășit vârsta de 18 ani. Aceasta este
rezultatul unor traume psihologice din copilărie, a unor abuzuri și în general a unei conduit greșite a
părinților.
În această ordine de idei trebuie de menționat că principalul factor care poate preveni în
viitor comportamentul infracțional al individului este participarea părinților în viața copiilor zi la zi.
Respectiv părinții trebuie să-și îndeplinească funcțiile sale. Mai concret după ce cuplul își
îndeplinește funcția sa reproductivă părinții sunt obligăți să-și îndeplinească și funcția sa
economică, de socializare, de adaptare a copilului. Aceste funcții se îndeplinesc în cadrul tuturor
etapelor de creștere a copilului: cât el este prunc, când pleacă la grădiniță și apoi la școală, în
perioada adoliscenței, care este cea mai periculoasă. Chiar și după atingerea majoratului părinții
comtinuă să-și îndeplinească anumite funcții, ca de exemplu funcția economică.
Ceea ce ține de factorii care lasă o traumă adâncă în psihologia individului, mai ales că
perceperea unor acțiuni în copilărie este diferită de perceperea acestor în viața matură, se poate
vorbi despre factorii sociali care ar putea determina în viitor conduita infracțională a minorului.
Acestea pot fi: abuzul fizic, emoţional şi sexual; delicvenţa unui membru; sărăcie, şomaj;
Fiecare părinte volosește anumite metode individuale pentru a-și educa copii

7
 Recomandări psihologice
Perioada adolescenței este una dificilă și se manifestă prin schimbări bruște ale dispoziției,
care pot duce la conflicte cu părinții. Anume în această perioadă tinerii încearcă să-și găsească
refugiu în altă parte și pot fi atrași ușor în grupuri dubioase. În consecință, ei pot începe să fumeze,
să consume alcool, să fugă de acasă, să fie agresivi sau să chiulească de la școală – toate aceste
comportamente fiind specifice delicvenței juvenile. Liliana Foca în lucrarea sa „ Ghidul pentru
prevenirea delicvenței juvenile” menționează că pentru a preveni atragerea copilului în comiterea
diverselor infracțiuni, este foarte importantă implicarea părintelui cu întreprinderea următoarelor
acțiuni:
1) Nu lăsați copilul mult timp nesupravegheat. Încercați să faceți astfel încât copilul să nu petreacă
prea mult timp fără niciun scop. Încurajați-l să participe la activități, cum ar fi: cluburile artistice,
antrenamentele sportive de la școală sau din comunitate;
2) Stabiliți și insistați asupra regulilor de petrecere a timpului nesupravegheat. Regulile vă ajută să
stabiliți ce așteptări aveți de la copil;
3)Încercați să cunoașteți mai bine prietenii copilului. Invitați prietenii acasă și desfășurați unele
activități. Totuși, nu exagerați prin pândirea sau ascultarea copiilor după ușă. Veți afla suficiente
informații din interacțiunile naturale (ex.: întâmpinarea copiilor, oferirea unui pahar de apă sau
invitarea la o gustare);
4)Stabiliți o legătură bazată pe încredere. Nu judecați și nu etichetați copilul atunci când greșește, ci
vorbiți doar despre comportamentul greșit și posibilele consecințe și asigurați-l că poate oricând
veni la dumneavoastră pentru un sfat;
5)Dacă relația cu copilul nu este una bună, nu evitați întrebările despre locul unde a fost și cu cine s-
a întâlnit, știind că vor urma discuții aprinse sau răbufniri din partea adolescentului. Nu exagerați și
nu insistați. [6, p.5]

8
 Bibliografie
[1]. http://psihologiafamiliei.blogspot.com/2011/03/capitol-2-sistemul-familial.html
[2]. http://psihologiafamiliei.blogspot.com/2011/03/capitol-3-caracteristica-vietii-de.html
[3]. http://www.utilecopii.ro/articole/copii-1-5-ani/relatiile-parinti-copii-partea-1/4589/
[4].http://psihologiafamiliei.blogspot.com/2011/04/capitolul-4-stres-si-traume-familiale.html
[5]https://www.criminalistic.ro/delincventa-juvenila-cauze-si-conditii-favorizante/
[6]Liliana Foca. Ghid de prevenire a delicvenței juvenile. Chișinău, 2016.

9
 Speța
Potrivit sentinţei, inculpatul P.V., în noaptea spre 25.05.2006, pe la ora 03.00, aflîndu-se în
locuinţa nr.30 de pe str.Calea Ieşilor 106 din mun.Bălţi, împreună cu victima G. S., cu care s-au
cunoscut în acea seară, fiind în stare de ebrietate alcoolică, în rezultatul relaţiilor ostile spontan
apărute între victimă, acesta din urmă luînd cuţitul, a ieşit în stradă, unde între el şi victimă a
continuat cearta, în rezultatul căreia inculpatul, acţionînd cu scopul de a-l omorî pe G. S., l-au atacat
cu cuţitul, manifestînd o deosebită cruzime, prin provocarea de chinuri şi suferinţe cet. G.S., i-au
aplicat multiple lovituri în corp, inclusiv în piept, cap, 62 la număr, cauzîndu-i vătămări corporale
grave, periculoase pentru viaţă, în urmă cărora victima a decedat în ambulanţă.

1. Calificați acțiunile /inacțiunile făptuitorului

-Acțiunile lui PV sunt calificate conform art. 145, alin. (2) lit. j) CP al RM.
-După piramida lui Maslow infractorul și-a sătisfăcut nivelul patru, ce ține de stimă, și anume
nevoia de recunoaștere socială față de alte persoane care s-a manifestat prin reprezentarea puterii.
2. Descrieți psihocomportamentul bănuitului (infractorului)
-Infractorul este asasin care poate fi caracterizat prin impulsivitate și agresivitate sporită,
raționalitate scăzută, instabilitate emoțională, pentru el violența reprezintă un procedeu de
autoafirmare, are motricitate sporită, care se exteriorizează prin violenţă de ordin fizic.
-Conform tipului de temperament asasinul reprezentat în speță este coleric . Ca trăsături de caracter
pot fi: puternice, agresive, insensibile, energice, neliniștit, impulsiv.
-Nivelul IQ de la 60-90.
3. Descrieţi acţiunile Dvs, în raport cu bănuitul, din punct de vede juridic şi psihologic
- reținerea bănuitului, comunicarea cu bănuitul, elucidarea motivelor infracțiunii, stabilirea
contactului psihologic, audierea juridică, stabilirea intenționalității, dispunerea expertizei
psihologice-psihiatrice, luare amprentelor degetale, luarea hainelor bănuitului pentru expertiza
biologică a sângelui, expertiza dactiloscopică a cuțitului și compararea amprentelor bănuitului cu
amprentele degetelor lăsate pe cuțit.
4. Găsiţi părţile negative ale situaţiei, apreciaţi riscurile
-Asupra victimei: nu pot vorbi din considerente că victima a decedat.
-Pentru familie: neplăcere, idignare, doliu, mânia, sentiment de vinovăție că nu au putut ajuta fiul
său, frustrare, depresie.
-Pentru societate: panică, frică, indignare în cadrul societății, presiuni față de organele de drept,
agitația în cadrul societății.

5. Analizaţi prin intermediul cifrelor, fără emoţii, logic şi concis

-62 lovituri cu cuțitul care au provocat decesul, 22 ani de detenție pentru fapta dată.
6. Abordaţi evenimentul prin prisma emoţiilor victimei şi infractorului.
-Emoțiile victimei: nivel ridicat al adrenalinei, disperarea, spaima, neputința .
-Emoțiile infractorului: instabilitate emotiv-acţională, sensibilitate deosebită, inadaptarea socială,
imaturitatea intelectuală, imaturitatea afectivă, egocentrismul, agresivitatea,
7. Găsiţi o soluţie originală
-Conform unor experimente de psihologii din America care înercau sa facă unele cosnultații
psihologice condamnaților pentru infracțiuni sexuale, însă acestea nu au adus la efectul dorit
deoarece după cuvintele condamnaților numai consultațiile psiohlogice nu le suprimau dorința lor
de satisfacerea apetitului sexual. Atunci s-a încercat de tratat acești condamnați cu psihoterapie
10
însoțită de tratare cu medicamente și anume de Medroxyprogesteron. Acest preparat duce la
scăderea testosteronului în sânge ceea ce scade pofta sexuală.

11