CURS V, an III

SCRIITURA FEMININA II
ROMANUL INOCENŢII
DE IOANA PÂRVULESCU1

Inocenţii, apărut în 2016, la Bucureşti, este cel de-al treilea roman al Ioanei
Pârvulescu, după Viaţa începe vineri (2009) şi Viitorul începe luni (2012).
Şi în romane Ioana Pârvulescu este cea din lucrările de eseistică şi comentarii, precum
Întoarcere în Bucureştiul interbelic (2003), adică autoarea unor texte ,,pline de vervă, glisând în
permanenţă între retro şi modern, nu fără o plăcere ludică, antrenând şi cititorul” (Alexandru
Săndulescu, 2006: 147).
Inocenţii este un roman construit pe rolul amintirii şi, implicit, al memoriei afective,
aşa cum autoarea însăşi sugerează încă de la început, prin alegerea mottoului din Dostoievski:
,,Acela care adună cât mai multe amintiri de felul acesta pentru toată viaţa poate fi sigur că la un
moment dat îşi va găsi scăparea în ele” (Dostoievski, Fraţii Karamazov, într-un discurs ţinut de
Aleoşa copiilor).
Înţelegând că lectura este un act de enunţare, caracterizat însă prin ,,disimetria dintre
poziţiile de enunţare şi receptare” şi că ,,naratorul nu este substitutul unui subiect vorbitor, ci o
entitate care nu îndeplineşte actul naraţiunii decât dacă este pus în mişcare de un cititor”
(Dominique Maingueneau, 2007: 45), scriitoarea îl include pe cititor chiar printre cei cărora le
este dedicată cartea: ,,Pentru Adina, Tudor, Mihai şi Cristi. Şi pentru tine, desigur”, apoi însoţeşte
romanul de un Avertisment. Acest text de preambul joacă rolul acelei ,,părţi de negociere a
textului”, cum o numeşte pragmatica (Ibidem, p. 164), fiindcă exprimă acea nevoie a autoarei de
a se justifica. În acest sens, Ioana Pârvulescu foloseşte cele mai diverse strategii. Provoacă
curiozitatea cititorului încă din prima frază a acestui adevărat text argumentativ, prin exprimarea
ideii de mister, de necunoscut: ,,Întâmplările care urmează s-au petrecut într-o altă lume” 2 (p. 9).
Încă de aici se va evidenţia dubla perspectivă temporală, care va caracteriza întregul roman. E
vorba de două lumi, cea de ,,atunci”, cu istoria ei, cu obiectele ei, şi cea de ,,acum”, cu altă
istorie, cu alte obiecte şi gesturi. Legătura dintre cele două lumi o face omul: ,,Deşi toate aceste

1
Ioana Pârvulescu, n. 10.01.1960, orașul Stalin (Brașov); scriitoare, eseistă, publicistă, critic literar, profesor la
Facultatea de Litere, Universitatea din București.
2
Menţionăm că toate citatele din romanul Inocenţii sunt din ediţia citată la Bibliografie.
lucruri nu existau, deşi istoria nu menaja pe nimeni, exista totuşi omul, acelaşi dintotdeauna, cu
dorinţele şi spaimele lui foarte asemănătoare cu ale noastre, ale celor care avem internet” (p. 10).
Aşadar, o perspectivă ,,de atunci” asupra lumii şi una ,,de acum”. Cele două perspective
înseamnă de fapt cele două ipostaze feminine de bază, din roman: fetiţa Ana şi femeia,
adulta, matura, care o păstrează vie în memorie şi în suflet pe fetiţă. Cele două ipostaze ale
aceleiaşi femei, fiecare cu farmecul şi specificul ei, se completează permanent. De altfel,
romanul este caracterizat astfel pe coperta a III-a: ,,Două viziuni asupra lumii: cea a unei fetiţe
care vede lucrurile extrem de personal şi cea a femeii care descoperă secretele înecate în trecut.
Naivitatea comică a primei voci învinge melancolia celei de-a doua”. Între cele două ipostaze este
un adevărat joc, de multe ori un joc al ironiei şi al autoironiei înduioşătoare, ca în acest
exemplu: ,,Credeam, pe atunci, că toţi oamenii sunt cineva. Credeam că şi eu sunt cineva, lucru
de care nu mai sunt sigură azi” (p. 75).
Cele două lumi comunică, se unesc prin intermediul cititorului, fiind prezent acel ,,cititor
invocat”, ,,persoana căreia i se adresează textul în mod explicit, destinatarul direct” (Dominique
Maingueneau, op. cit.: 48), care reprezintă de fapt ,,un efect de sens ce se integrează textului”
(Ibidem). El este cel invitat să cunoască şi să unească cele două lumi, de aceea este
permanent ,,atenţionat” de naratoare asupra lor, asupra modului în care interacţionează cu ele. De
exemplu, după ce o prezintă pe ,,strămătuşa” Magda, naratoarea atrage atenţia: ,,Cu toţii o
numeam Tanti şi te rog să ţii minte amănuntul, pentru că de-acum doar aşa o să-i zic” (p. 14).
În acelaşi Avertisment, autoarea arată că ea cunoaşte bine aşteptările ,,publicului generic”,
fiind vorba de un public eterogen din multe puncte de vedere, inclusiv al vârstei:
Problemele personajelor din casa de pe Strada Maiakovski (fostă şi viitoare Sfântu
Ioan), patru copii, patru adulţi şi patru bătrâni destul de tineri, pot fi înţelese fără
efort şi de cei care, prinşi în plăcutele capcane ale erei digitale, nu mai ştiu, de pildă,
cum e să-ţi fie dor de cineva zile în şir şi să nu-i poţi da un telefon sau scrie un mesaj
(p. 10).

Aşadar, Inocenţii este un roman al copilăriei, dar şi al maturităţii, ,,un roman despre
cum se poate înota în timp şi în timpuri fără să te îneci”, cum îl caracterizează autoarea
însăşi în scurta prezentare de pe coperta a IV-a. Romanul propune deci o călătorie ,,în
timp”, o întoarcere în România şi în Braşovul anilor ʼ60 şi chiar în interbelic, prin
intermediul amintirilor altor personaje, dar şi o călătorie ,,în timpuri”, fiind vorba de
perioade diferite ale istoriei noastre. Ororile comunismului, nedreptăţile lui sunt ,,îmblânzite”,
fiindcă sunt privite cu inocenţa şi farmecul copilăriei. Comunismul este perioada care
caracterizează prima ipostază feminină, cea a fetiţei Ana, dar şi cealaltă ipostază priveşte
permanent cu maturitate înapoi, ceea ce face ca trecutul să devină o lecţie, dar o altfel de lecţie
despre istoria şi nedreptăţile ei. Toate acestea sunt povestite nu ca principalul obiectiv al relatării,
ci ca ceva adiacent. Inocenţa, care devine sinonimă cu bunătatea, îşi revendică funcţia salvatoare,
terapeutică:
Poate că inocenţa e vârsta la care ar fi trebuit să rămânem pentru a da un dram de
decenţă speciei umane. Cartea aceasta, frumoasă ca un basm adevărat, este povestea
unei lumi de copii în care «căderea» n-a avut încă loc. Citind-o, ne legănăm cu
gândul că am fi putut fi altfel. E o bunătate în aceste pagini, care trezeşte în noi
nostalgia unei lumi pierdute (Părerea editorului, coperta a IV-a).
Casa de pe Strada Maiakovski (fostă şi viitoare Sfântu Ioan) din Braşov devine ,,un
surprinzător personaj cu memorie şi conştiinţă” (coperta a III-a), ,,casa amintirii”, metaforă prin
care e numită în finalul romanului. Iar strada pe care se află casa aceasta din secolul al XIX-lea
devine întruchiparea istoriei recente a României, pentru că prin schimbarea numelui străzii se
sugerează trecerea de la o etapă istorică la alta: ,,... casa noastră cu pivniţă şi pod îşi schimbase de
două ori în viaţă adresa: o dată prin 1950, când se mutase de pe Sfantu Ioan pe Maiakovski, a
doua oară în 1990, când revenise de pe Maiakovski pe Sfântu Ioan” (p. 12). Fiindcă romanul
reconstituie mai ales anii ʼ60, referirea la stradă se face din perspectiva de atunci, a timpului
narat.
La fel se întâmplă şi cu numele oraşului. Oraşul natal Braşov-Kronstadt-Brassó a ajuns să
se numească oraşul Stalin, pentru ca, mai apoi, să se numească din nou Braşov:
În toate ţările de după împărţirea Europei în două, era acum câte un oraş care purta
numele ăsta: în Germania de Est, în Polonia, în Cehia, în Bulgaria, în Albania şi în
nenumărate alte ţări care, pe noua hartă a lumii, se numeau Uniunea Sovietică. Tanti
avea un atlas vechi, în care nu exista niciun oraş Stalin. În cel nou-nouţ erau însă
peste zece, variaţiuni pe aceeaşi temă: Stalinstadt, Stalingrad, Stalinváros,
Stalingród... Tanti pufnea cu buzele ei de Jane Fonda, urmărindu-le de sus în jos, cu
degetul tremurător la indice (p. 100).
 În această casă locuiesc trei generaţii: bunicii ,,mama-mare şi tata-mare”, Tanti
(strămătuşa) şi Nenea Ionel, două cupluri de părinţi ai celor patru verişori: fraţii ,,Dina cu
codiţe”, ,,Doru cu ochii mereu mijiţi”, şi ceilalţi doi fraţi: ,,Matei cu genunchii mereu juliţi” şi
Ana, cea mai mică dintre copii, ,,cea cu faţa ca o lună mereu plină”. Adulţii ilustrează condiţia
intelectualului în comunismul dejist, dar în moduri diferite, fiindcă bunicii şi ,,străunchii”
întruchipează intelectualii formaţi în interbelic, care au avut de suferit după război, după
instalarea comunismului, şi care trăiesc cu nostalgia timpurilor trecute, iar părinţii copiilor sunt
intelectualii formaţi chiar în comunism.
Romanul are o compoziţie rotundă, e structurat în paisprezece capitole, într-o
adevărată simetrie, debutând cu capitolul ,,Casa” şi încheindu-se cu ,,Casa noastră”. În
manieră clasică, capitolele au titluri sugestive, însoţite de subtitluri metaforice, cele mai multe
fiind replici din interiorul capitolului, de pildă: ,,Secretul anticarului. Când e ziua ta de naştere?”.
Fiindcă tot romanul poate fi citit şi ca un Bildungsroman al Anei, fiecare capitol cuprinde o lecţie
de viaţă, de aceea se încheie cu o morală implicită sau explicită, de pildă: ,,Şi mi-o amintesc pe
mama-mare: «Totu-i cu chin, în viaţă, mieluşeaua mea»!” (p. 72). Pentru că cele două perspective
care caracterizează cele două ipostaze feminine se întreţes permanent, meditaţiile grave asupra
vieţii sunt strecurate firesc, uneori ca într-un joc, încât îşi pierd din gravitate. Ele sunt rostite de
femeia matură, dar privite prin ochii fetiţei Ana: ,,Ca multe alte lucruri din copilărie, după ce ne-a
pasionat zile în şir, piatra şi desenele ei au trecut pe planul al doilea, apoi s-au aşezat undeva,
printre multele lucruri inexplicabile ale vieţii, începând cu viaţa însăşi, care e cel mai inexplicabil
lucru al vieţii” (p. 176).
Prin intermediul Anei, care cunoaşte şi explorează lumea, se reface imaginarul
comunist. Însă toate elementele acestui imaginar, introduse cu grijă, devin pretext pentru
naratoarea matură să exprime o ironie amară la adresa istoriei, o atitudine critică, o nemulţumire,
un regret etc. De pildă, este introdus un element important al imaginarului anilor ʼ60, televizorul
alb-negru: ,,La un moment dat, pe scrin a apărut primul televizor din casa noastră: mic, rusesc, cu
ecran rotund” (p. 29). Dar completarea referitoare la felul în care repara Nenea Ionel televizorul
devine un prilej de a critica istoria: ,,Când se strica, Nenea Ionel îi dădea câte un pumn zdravăn,
aşa cum dădea şi-n masă când se supăra, şi, culmea, televizorul pornea imediat. Spunea că asta-i
metoda cea mai bună pentru tot ce vine din URSS” (p. 29). Televizorul rusesc este aşezat, în mod
simbolic, pe un scrin cu şase sertare, din camera ,,străunchilor”, fostă profesoară de geografie şi
fost învăţător, primii care vor părăsi ,,casa copilăriei”. Scrinul, care îi fascina pe copii, prin
satisfacerea curiozităţii, este o întruchipare a altei lumi, a lumii interbelice, de aceea îl
consideră ,,o altă formă de Paradis, fără îndoială”. Scrinul este un martor al istoriei, care poartă
urmele ei: ,,scrin cu şase sertare, acoperit cu o placă de marmură gri, străbătută de striaţii albe şi
de o crăpătură piezişă, ca o cicatrice” (p. 29).
Poate cel mai elocvent fragment pentru ironia amară a naratoarei asupra istoriei este cel
referitor la transformările din România stalinistă, începând cu omniprezenţa portretului lui Stalin,
,,mustăciosul cocoţat pe un soclu impunător”, şi a ideologiei lui, cu supunerea României faţă de
tot ce însemnau Stalin şi URSS:
marele conducător era pretutindeni, mustaţa lui mare, numele lui mare, cultura lui
mare, înţelepciunea lui enormă, capul lui de lemn, de piatră, de bronz, de carton,
închisorile lui, roşul lui, morţii lui, morţii noştri. Poiana sau Scullerau se numea, cum
altfel, Stalin. Aproape totul era Stalin, iar Braşovul, numit, cum îţi spuneam, oraşul
roşu pentru că ţiglele acoperişurilor văzute de pe Tâmpa îi dădeau culoarea asta,
devenise acum oraşul roşu al puterii sovietice. Şi era centrul regiunii Stalin (p. 101).

Datorită ,,străunchilor”, care fuseseră pedagogi, istoria le este prezentată copiilor ca o

poveste. Este foarte interesant episodul în care Nenea Ionel face legătura între cinematografie şi
istorie. Astfel, urmărind serialul anilor ʼ60, Invadatorii, Nenea Ionel, înţelegând filmul ca pe o
adevărată distopie, consideră că invadatorii ar fi ruşii, pentru că, aşa cum observă Ana, şi
invadatorii erau uneori frumoşi, dar răi. Aşa cum se ştie, acest serial foarte popular a creat o
adevărată obsesie pentru poziţia degetelor de la mână, invadatorii având degetul mic ridicat şi
ţeapăn. Romanul face şi el referire la această realitate a acelor ani. Naratoarea îşi aminteşte cât de
impresionaţi erau Ana şi ceilalţi copii: ,,După serial, ne holbam şi la lumea de pe stradă, ca să
depistăm la timp vreo invazie de pe altă planetă” (p. 146). După această naivitate comică, ce o
caracterizează pe Ana, reflecţia femeii adulte: ,,De-atunci am început să mă uit la mâinile
oamenilor şi am constatat că unii seamănă cu mâinile lor, alţii, nu” (p. 146). Verişorul Doru,
înţelegând asemănarea descoperită de Nenea Ionel, îl întreabă pe acesta de ce i-au tot aşteptat
românii pe americani, ceea ce o lasă pe Ana ,,cu gura căscată”. Răspunsul însă îl oferă Tanti, tot
într-o manieră alegorică: ,,I-am aşteptat pentru că România era ca fata de împărat care a încăput
pe mâna unui balaur şi se bizuie pe venirea lui Făt-Frumos, ca s-o elibereze”, iar Nenea Ionel
adaugă: ,,Numai că lui Făt-Frumos nu-i păsa de ea şi n-a mai venit, iar ea a trebuit să se
obişnuiască cu balaurul, să-i facă pe plac ca o bună nevastă, şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus
povestea aşa” (p. 147). La întrebarea mirată a Anei despre această poveste, pe care n-a mai auzit-
o, Tanti îi răspunde: ,,Se numeşte istorie” (p. 147).
Cele două viziuni asupra vieţii ilustrate prin cele două ipostaze feminine diferite
înseamnă de fapt inocenţa copilăriei şi maturitatea. De exemplu, o întâmplare de demult
povestită de tată Anei şi fratelui ei, despre pericolul de a se fi rătăcit în pădure, în munte,
împreună cu mama lor, este înţeleasă diferit de fetiţa Ana şi de adulta Ana. Astfel, Ana a înţeles
povestea în felul următor: ,,Dumnezeu, care era un fel de zână bună, a făcut o minune când s-au
rugat ei, a luat poteca de undeva, din mijlocul pădurii, şi le-a pus-o la picioare ca un covor, pe
care au alunecat lin până acasă” (p. 317). Mai târziu, maturizându-se, povestea spusă de tată e
înţeleasă ca o lecţie profundă de viaţă, al cărei mesaj este că puterea omului stă în el însuşi, că
rugăciunea şi credinţa sunt doar o formă prin care omul descoperă această putere:
Au trecut anii şi povestea a crescut odată cu mine, iar acum o înţeleg aşa: poteca a
fost tot timpul chiar acolo, lângă ei, dar ei, orbi, rătăciţi în propriile simţiri, n-o
puteau vedea. Rugăciunea le-a deschis ochii, le-a limpezit privirea şi au putut s-o
vadă – aici se află de fapt minunea, iar Dumnezeu nu intervine, nu e zână bună, nu
mişcă un deget pentru că n-are nevoie de toate astea. Rugăciunea nu e telefonul dat
lui Dumnezeu, ci telefonul dat ţie, puterilor tale ascunse, pe care le activezi în mod
miraculos (p. 318).

În concluzie, în evocarea copilăriei se identifică două planuri temporale: unul,

preponderent, al copilăriei petrecute în Braşov, mai ales în anii ʼ60, şi altul, complementar,
care – situat la o vârstă adultă – îl comentează şi întregeşte pe cel dintâi, dar în care
naratoarea îşi rezervă în continuare un rol provocator de inocent. De altfel, faptele
petrecute în oraşul de sub Tâmpa, evocate în roman, au fost experimentate de fetiţa Ana,
dar semnificate abia de mărturia ipostazei ei adulte.
Romanul propune o perspectivă ciclică asupra vieţii, copilăria fiind punct de
plecare, dar şi de sosire. Ana este fetiţa care îşi trăieşte prezentul privind spre viitor,
descoperind viaţa, iar ipostaza ei adultă este cea care reface drumul spre copilărie prin
rememorare. Acest drum este posibil prin transformarea lui în operă literară: ,,Tot ce am scris aici
e, poate, ca să reintru pentru un timp în casa cealaltă şi în singura vârstă la care poţi s-o vizitezi”
(p. 334). Pentru că, aşa cum mărturiseşte naratoarea în finalul romanului, dacă în copilărie
transforma toate cărţile citite în viaţă, ,,acum”, ipostaza ei matură procedează exact invers,
transformă viaţa în operă literară, având puterea, datorită memoriei afective, să ,,reînsufleţească”
trecutul: ,,Trecutul e scris cu cerneală simpatică. Ai nevoie de căldură ca să-i vezi literele
reconturate, după ce multă vreme au stat ascunse ca şi cum n-ar fi fost. Trebuie să-i apropii coala
albă şi întinsă de o flacără sau să sufli abur din propria gură peste el, pentru ca invizibilul să se
tarnsforme în vizibil şi, încetul cu încetul, în fraze cu sens” (p. 335).

Bibliografie:

Maingueneau, Dominique, Pragmatică pentru discursul literar, traducere de Raluca-Nicoleta Balaţchi,

prefaţa de Alexandra Cuniţă, Institutul European, Iaşi, 2007.
Pârvulescu, Ioana, Inocenţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016.
Săndulescu, Alexandru, în Dicţionarul general al literaturii române, P/R, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2006.