Anul 1989 a fost cel mai important din istoria Europei, de la Al DoileaRăzboi Mondial până în

prezent. Ţările din Europa Centrală şi de Est şi-au recâştigat libertatea după ani întregi de totalitarism.
Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia, Bulgaria şi România erau în sfârşit libere să decide
asupra viitorului lor. Independenţa ţărilor din fostul bloc sovietic a reprezentat un catalizator al
dezvoltării relaţiilor europene şi, în anii care au urmat, a antrenat destrămarea Uniunii Sovietice şi a
Iugoslaviei.
Cele douăsprezece luni care au cutremurat Europa au fost precedate de ani de totalitarism şi
lupte izolate pentru independenţă, care înainte de 1989 sfârşeau mereu tragic – intervenţia armatei
sovietice în Ungaria, în 1956, invazia Cehoslovaciei în 1968 de către armatele Pactului de la
Varşovia şi adoptarea legii marţiale în Polonia în anul 1981.
Căderea blocului comunist din 1989 a pornit de la discuţiile purtate la masa rotundă în
Polonia (februarie-aprilie 1989), la care guvernul a negociat pentru prima dată cu sindicatul
muncitoresc Solidaritatea, la acea vreme interzis. S-a încercat atunci înăbuşirea protestelor sociale tot
mai dese. S-au obţinut primele alegeri parţial libere într-o ţară comunistă, în data de 4 iunie, care au
condus la formarea unui nou guvern coordonat de un prim ministru care nu era comunist şi la
includerea membrilor de opoziţie.
Prăbuşirea comunismului în Ungaria a avut un curs asemănător, printr-o tranziţie
la democraţie negociată cu activiştii reformatori. Ungaria a contribuit la diminuarea influenţei blocului
comunist prin deschiderea graniţei sale cu Austria, permiţând câtorva mii de persoane din Germania de
Est să evadeze în vest.
În luna octombrie a anului 1989, Republica Democratică Germană îşi serba cea de-a 40-a
aniversare, iar câteva săptămâni după aceasta, în data de 9 noiembrie, cădea Zidul Berlinului.
Dincolo de faptul că a însemnat unificarea Germaniei, aceste eveniment este privit de foarte
multă lume ca un sfârşit simbolic al comunismului în Europa.
Preşedintele bulgar Todor Jivkov a fost înlăturat de la conducere a doua zi după căderea zidului
şi chiar dacă locul acestuia era luat de un veteran al mişcării comuniste, evenimentul a încurajat
mişcarea pro-democratică din această ţară.
Cele mai sângeroase evenimente au aut loc în România. În a doua jumătate a lunii decembrie,
locuitorii din Timişoara, şi mai târziu din Bucureşti, au început să protesteze împotriva detestatului
dictator Ceauşescu. La început s-a încercat înăbuşirea protestelor prin metode aspre, dar, într-un final,
armata a refuzat să tragă în civili şi s-a întors împotriva lui Ceauşescu.
Execuţia acestuia, în ziua de Crăciun, a marcat sfârşitul regimului comunist în România.
Evenimentele din 1989 au reprezentat doar începutul schimbărilor care s-au petrecut în ţările din
Europa Centrală şi de Est în tranziţia acestora de la comunism la democraţie.
Cele mai mari probleme au fost lipsa dezvoltării tehnologice şi criza economică, ambele
provocate de decade întregi de economie centralizată. Aflându-se în imposibilitatea de a rezolva aceste
probleme economice, populaţia a renunţat la reformă, acest lucru făcând posibilă întoarcerea la putere
a comuniştilor în anumite ţări.
S-au schimbat multe în Europa, după 20 de ani de la căderea comunismului. Aderarea ţărilor
din Europa Centrală şi de Est la Uniunea Europeană a intensificat dezvoltarea lor economică.
Societăţile şi-au arătat dorinţa de a participa la crearea comunităţii europene. Totuşi, acum doar 20 de
ani, piaţa liberă europeană şi libertăţile cetăţeneşti din prezent erau doar un vis pentru ţările din blocul
comunist.
 Politica internaţională post-Război Rece a cunoscut puternice mutaţii, care s-au datorat, într-o
anumită măsură (pentru unii analişti într-o mare măsură) - răspândirii democraţiei, creşterii
interdependenţei naţionale şi rolului instituţiilor internaţionale.
La scară globală încetarea Războiului Rece a constituit momentul de descătuşare a regimului
comunist existent în zona central-est europeană, marcat prin prăbuşirea regimurilor totalitare din
această zonă; destrămarea U.R.S.S.-ului, desfiinţarea pactului de la Varşovia, căderea zidului
Berlinului şi reunificarea Germaniei, procesul de lărgire şi extindere a N. A. T. O spre Est fiind doar
câteva realităţi post-belice ale anilor ’90.
Transformările care s-au resimţit în Europa Centrală şi de Est la sfârşitul ultimei decade a
secolului al XX-lea au impus statelor, naţiunilor, societăţilor din acest spaţiu sfârşitul comunismului şi
tranziţia la democraţie şi la economia de piaţă. Este evident faptul că această nouă evoluţie a dezvoltat
un proces istoric deosebit de complex, strategia tranziţiei acestor state la democraţie dovedindu-se a fi
dificil de pus în practică. Graduala cădere a sistemului comunist din spaţiul central-est european a
poziţionat naţiunile într-o situaţie cu totul nouă din punct de vedere socioeconomic, politic şi istoric. În
condiţiile create de noua arhitectură globală, post Război Rece, a fost necesară o redimensionare şi o
restructurare a factorilor comunitari de decizie internaţionali, etapa bipolarismului dovedindu-se a fi
depăşită. Sfârşitul Războiului Rece a făcut loc unipolarismului sau/şi multipolarismului, în sensul în
care dacă, iniţial S.U.A. şi U.R.S.S. au constituit doi poli de putere, în noua configuraţie mondială
U.R.S.S., odată dezintegrată, şi-a pierdut statutul de o a doua super-putere globală.
Paralel cu progresele cooperării şi integrării la nivel global, s-au înregistrat o serie de procese
perturbatoare la adresa securităţii, cum sunt fragmentarea, marginalizarea sau izolarea unor actori
internaţionali. Sistemul internaţional, consideră analiştii, este fragmentat, atât din punct de vedere
politic, cât şi al vechilor alianțe, iar căderea comunismului a favorizat procesul de globalizare,
concomitent cu apariţia inevitabilă a necesităţii de stabilire a unei noi ordini internaţionale. Crearea
noilor state independente a adus în centrul atenţiei problemele tranziţiei către democraţie şi dificultăţile
inerente în consolidarea statalităţii şi a statului de drept. În acest sens, au apărut tensiuni între
integrarea regională şi tendinţa de fragmentare, între centrele interne de putere şi periferii, care uneori
încorporează zone necontrolabile de-a lungul graniţelor unor conflicte îngheţate. Democratizarea şi
deschiderea pieţelor nu pot avansa într-un mod adecvat fără identificarea unor soluţii politice care să
răspundă acestor tensiuni. În acest context, tensiunile dintre integrare şi dezintegrare ar putea fi
conectate şi cu tradiţiile politice şi existenţa unei anumite inerţii a mentalităţilor. Analiştii relaţiilor
internaţionale au subliniat, în mod frecvent, faptul că toate conflictele şi războaiele ultimului deceniu
al mileniului doi, al căror număr depăşeşte pe glob cifra de 60, sunt generate de politica identităţilor,
adică, de revendicarea puterii de către o identitate particulară, fie ea naţională, de clan, religioasă sau
lingvistică. Tot aceştia susţin şi ideea conform căreia “noii ordini globale”, lumea industrială avansată
(în special în Nord) se integrează tot mai mult economic, mediatic, cultural, în timp ce părţile mai
sărace ale lumii, în special în Sud şi Est, se fragmentează.
Înlăturarea bipolarismului, ca efect al sfârşitului Războiului Rece, a asigurat şi zona orientală,
evidenţiindu-se o detensionare a crizei regionale, fapt marcat şi de sprijinul marilor puteri
internaţionale care s-au regăsit de aceeaşi parte a baricadei, aceea a păcii. Cu toate acestea, s-au
înregistrat unele evenimente (cum sunt numeroasele acţiuni teroriste ale organizaţiilor
fundamentaliste) care au constituit veritabile piedici în calea unui progres mai substanţial în toate
secţiunile procesului de pace. Întregul areal politic al Orientului Mijlociu, pe arena comunităţii
internaţionale, s-a eşalonat ca fiind unul caracteristic stărilor conflictuale, constituind de-a lungul
anilor mobilul a numeroase demersuri şi eforturi diplomatice, al unor doritori ai păcii atât din interiorul
zonei cât şi din exteriorul ei.
Sfârşitul Războiului Rece a generat profunde consecinţe şi asupra Orientului Mijlociu, super-
puterile diminuându-şi competenţele de influenţare a politicilor promovate de puterile regionale,
comunitatea internaţională urmărind impactul acestora mai mult asupra intereselor regionale decât
asupra celor globale. Încă din perioada Războiului Rece mai multe state ale comunităţii internaţionale
şi-au manifestat direct sau indirect interesul şi acţiunile concrete în sprijinirea evoluţiei procesului de
pace din zona Orientului Mijlociu. Interesul statelor a fost manifestat pe două direcţii: cel al relaţiilor
arabo-israeliene şi al problemei palestinienilor; astfel, în funcţie de interesul fiecărui stat, s-au afirmat
în principal: S.U.A., Rusia, Japonia, Coreea de Nord, China, Franţa, Marea Britanie, Uniunea
Europeană etc.

Dificultăţile cooperării între state

Pentru mulţi autori contemporani nu se întrevăd perspectivele unei schimbări semnificative în
natura securităţii în lumea erei „post război rece“. Având ca argumente Războiul din Golf,
dezintegrarea violentă a fostei Iugoslavii şi a unor părţi din fosta Uniune Sovietică, ei au evidenţiat că
vom continua să trăim într-o lume a neîncrederii şi a competiţiei constante în sfera securităţii. Nu se
neagă existenţa unor cooperări între state, dar se apreciază că ea se realizează cu greu, iar susţinerea ei
este chiar mai dificilă. În opinia curentului de nuanţă pesimistă, există doi factori care continuă să
creeze dificultăţi cooperării, chiar şi după schimbările radicale de după 1989. Primul factor rezultă din
perspectiva recurgerii la înşelăciune. Cel de-al doilea decurge din interesul pe care statele îl au în
privinţa a ceea ce este cunoscut sub denumirea de câştiguri relative.
Autori ca Waltz şi Mearsheimer nu neagă că statele cooperează adesea, iar în epoca „post
război rece“ au apărut mult mai multe oportunităţi pentru acţiune comune. Totuşi, ei consideră că
există limite clare în planul cooperării deoarece statele au fost întotdeauna şi vor rămâne temătoare de
posibilitatea de a fi înşelate de către eventualii parteneri în modul de îndeplinire a acordurilor încheiate
şi că o astfel de atitudine ar asigura beneficiarului câştigarea unor avantaje. Riscul este considerat a fi
deosebit de important, dat fiind natura tehnologiei militare moderne, capabilă să provoace schimbări
rapide în echilibrul de putere dintre state. În opinia lui Mearsheimer, o asemenea dezvoltare ar putea
crea o fereastră de oportunitate pentru partea care înşală de a provoca o înfrângere decisivă statului
victimă. Statele realizează în ce constă pericolul şi, deşi ele aderă la alianţe sau semnează tratate de
control al armamentelor, rămân precaute şi conştiente de nevoia de a-şi asigura, în ultimă instanţă,
propria lor securitate naţională. Aceasta este una din raţiunile pentru care, deşi au fost adoptate
Acordurile privind Reducerea Armamentelor Strategice (1990) şi extinderea Tratatului de
Neproliferare (1995), puterile nucleare continuă să-şi menţină activă o parte din arsenalul nuclear.
Cooperarea este frânată, de asemenea, în opinia unor autori neorealişti, pentru că statele tind să fie
interesate de „câştiguri relative“ în detrimentul „câştigurilor absolute“. În loc să fie interesate de o
cooperare în care câştigă amândoi partenerii, statele sunt preocupate întotdeauna de cât de mult câştigă
în comparaţie cu partenerul de cooperare.
Deoarece toate statele vor încerca să-şi maximizeze câştigurile într-un mediu internaţional
nesigur competiţional şi erodat de neîncredere, cooperarea va fi dificil de realizat şi greu de menţinut.
O asemenea viziune asupra problematicii cooperării în lumea „post război rece“ nu este împărtăşită,
totuşi, de toţi autorii, chiar în cadrul şcolii neorealiste. Există un curent de opinie larg răspândit între
oameni politici şi oameni de ştiinţă că viziunea tradiţională sau viziunea standard neorealistă asupra
relaţiilor internaţionale ar trebui modificată sau chiar înlocuită. Opoziţia la neorealismul standard
îmbracă o varietate de forme. Pentru a ilustra căile alternative de gândire a securităţii internaţionale
după anii ’90 au fost luate în consideraţie opt abordări diferite. Desigur, există diferenţieri importante
între modul de abordare a problemelor de către diferiţi autori. Totuşi, ei împărtăşesc aproape în
unanimitate un punct de vedere comun: în viitor este posibilă o securitate internaţională mai eficientă
prin cooperare. Într-adevăr, mulţi dintre aceştia subliniază că în ultimii ani securitatea internaţională
suferă schimbări semnificative care ar putea aduce oportunităţi mai mari pentru pace.

În prezent, poziţiile celor două puteri (S.U.A. şi Federaţia Rusă) s-au modificat considerabil,
acea delimitare de influenţă a Orientului Mijlociu fiind practic inexistentă, printre statele cu interes în
evoluţia procesului de pace înscriindu-se şi cele ale Uniunii Europene, Orientul Mijlociu fiind deja
angrenat în multiple proiecte de dezvoltare economică a zonei. Sfârşitul Războiului Rece a determinat,
la modul global, o normalizare a politicii internaţionale, ajungându-se la o fluidizare a relaţiilor între
state, în contextul unei societăţi internaţionale marcată de procesul evolutiv al globalizării.

Dificultăţile cooperării între state

Pentru mulţi autori neorealişti contemporani nu se întrevăd perspectivele unei schimbări semnificative
în natura securităţii în lumea erei „post război rece“. Având ca argumente Războiul din Golf,
dezintegrarea violentă a fostei Iugoslavii şi a unor părţi din fosta Uniune Sovietică, ei au evidenţiat că
vom continua să trăim într-o lume a neîncrederii şi a competiţiei constante în sfera securităţii. Nu se
neagă existenţa unor cooperări între state, dar se apreciază că ea se realizează cu greu, iar susţinerea ei
este chiar mai dificilă. În opinia curentului de nuanţă pesimistă, există doi factori care continuă să
creeze dificultăţi cooperării, chiar şi după schimbările radicale de după 1989. Primul factor rezultă din
perspectiva recurgerii la înşelăciune. Cel de-al doilea decurge din interesul pe care statele îl au în
privinţa a ceea ce este cunoscut sub denumirea de câştiguri relative.
Autori ca Waltz şi Mearsheimer nu neagă că statele cooperează adesea, iar în epoca „post
război rece“ au apărut mult mai multe oportunităţi pentru acţiune comune. Totuşi, ei consideră că
există limite clare în planul cooperării deoarece statele au fost întotdeauna şi vor rămâne temătoare de
posibilitatea de a fi înşelate de către eventualii parteneri în modul de îndeplinire a acordurilor încheiate
şi că o astfel de atitudine ar asigura beneficiarului câştigarea unor avantaje. Riscul este considerat a fi
deosebit de important, dat fiind natura tehnologiei militare moderne, capabilă să provoace schimbări
rapide în echilibrul de putere dintre state. În opinia lui Mearsheimer, o asemenea dezvoltare ar putea
crea o fereastră de oportunitate pentru partea care înşală de a provoca o înfrângere decisivă statului
victimă. Statele realizează în ce constă pericolul şi, deşi ele aderă la alianţe sau semnează tratate de
control al armamentelor, rămân precaute şi conştiente de nevoia de a-şi asigura, în ultimă instanţă,
propria lor securitate naţională. Aceasta este una din raţiunile pentru care, deşi au fost adoptate
Acordurile privind Reducerea Armamentelor Strategice (1990) şi extinderea Tratatului de
Neproliferare (1995), puterile nucleare continuă să-şi menţină activă o parte din arsenalul nuclear.
Cooperarea este frânată, de asemenea, în opinia unor autori neorealişti, pentru că statele tind să fie
interesate de „câştiguri relative“ în detrimentul „câştigurilor absolute“. În loc să fie interesate de o
cooperare în care câştigă amândoi partenerii, statele sunt preocupate întotdeauna de cât de mult câştigă
în comparaţie cu partenerul de cooperare.
Deoarece toate statele vor încerca să-şi maximizeze câştigurile într-un mediu internaţional
nesigur competiţional şi erodat de neîncredere, cooperarea va fi dificil de realizat şi greu de menţinut.
O asemenea viziune asupra problematicii cooperării în lumea „post război rece“ nu este împărtăşită,
totuşi, de toţi autorii, chiar în cadrul şcolii neorealiste. Există un curent de opinie larg răspândit între
oameni politici şi oameni de ştiinţă că viziunea tradiţională sau viziunea standard neorealistă asupra
relaţiilor internaţionale ar trebui modificată sau chiar înlocuită. Opoziţia la neorealismul standard
îmbracă o varietate de forme. Pentru a ilustra căile alternative de gândire a securităţii internaţionale
după anii ’90 au fost luate în consideraţie opt abordări diferite. Desigur, există diferenţieri importante
între modul de abordare a problemelor de către diferiţi autori. Totuşi, ei împărtăşesc aproape în
unanimitate un punct de vedere comun: în viitor este posibilă o securitate internaţională mai eficientă
prin cooperare. Într-adevăr, mulţi dintre aceştia subliniază că în ultimii ani securitatea internaţională
suferă schimbări semnificative care ar putea aduce oportunităţi mai mari pentru pace.