Cele patru mituri fundamentale ale

poporului roman 21.03.2022

Folclorul reprezintă totalitatea creațiilor artistice ale unei culturi

spirituale populare, asociate unei etnii sau unui grup de etnii.
Folclorul românesc reprezintă totalitatea creațiilor culturii spirituale
românești. Sintagma se referă la producțiile etniilor vorbitoare de
limba română în toate dialectele ei (majoritar dacoromân, dar și
aromân, meglenoromân și istroromân), semnalate în interiorul
granițelor românești, incluzand și creațiile atribuite etniilor
premergătoare. (traco-dacii).
Folclorul de pe teritoriul României a fost împărțit în zone folclorice,
în funcție de regiuni, văi ale râurilor mai importante, județe sau
subregiuni ale unui județ, chiar sate sau comune. Acest sistem de
diviziuni, aparent exagerat, evidențiază multitudinea de obiceiuri,
tradiții, datini care, însumate, relevă identitatea românilor, existența
lor străveche.
Principalele zone folclorice românești sunt următoarele: Crișana,
Banat, Țara Moților, Țara Oașului, Dobrogea, Moldova, Bucovina,
Oltenia, Argeș, ținutul Mehedinți, zona Harghitei, care sunt în
continuare subdivizate.
Miturile sunt structuri ale relatării care apar recurent în folclor. Toate
miturile, baladele, legendele, basmele populare sunt forme
arhetipale care conţin un sâmbure de adevăr, îmbrăcat în haină
fabuloasă. Ele constituie surse de inspiraţie (geneză) pentru opere
culte, create ulterior. Cele patru mituri fundamentale ale literaturii
noastre populare au fost stabilite de criticul George Călinescu.
1. mitul etnogenezei (formarea poporului român) este reprezentat
de balada „Traian şi Dochia”.
2. mitul morţii şi al transhumanţei (mit dublu) - balada „Mioriţa”
- a inspirat romanul „Baltagul” (roman mitic)
3. mitul Sburătorului, mitul erotic intalnit in balada „Zburătorul” si
valorificat ulterior in capodopera „Luceafărul” de Mihai Eminescu.
4. mitul jertfei necesare creaţiei este reprezentat de balada
„Meşterul Manole” (sau „Monastirea Argeşului”) si valorificat in
piesa lui Lucian Blaga „Meşterul Manole”.

1. Balada „Dochia și Traian” a fost formulata de Gheorghe

Asachi, folosind elemente populare și pornind de la o legendă a lui
Dimitrie Cantemir.
Dochia, această semidivinitate feminină, a stîrnit controverse
etimologice. S-au emis două ipoteze plauzibile
a) prima, după care numele vine de la Sfînta mucenică Evdochia, a
fost enunţată de B.P. Haşdeu, numele fiind preluat din Calendarul
bizantin, care o celebrează, la 1 martie, pe martira Evdochia.
b) a doua, după care numele Dochia vine de la Dakia, fiica lui
Decebal, urmărită pînă în Muntele Ceahlău de împăratul Traian,
îndrăgostit de ea, enunţată într-un poem lirico-epic de Gh. Asachi.

a) „Legenda Babei Dochia” se referă la o păstoriţă bătrînă care-şi

păştea turma de oi sub munte. Ştiind că vremea la munte e
schimbătoare, a imbracat nouă cojoace, la inceputul lui martie si a
pornit sa urce muntele. Luna martie, ca s-o pedepsească, a încălzit
tot mai mult vremea timp de nouă zile, Baba Dochia lepădînd în
fiecare zi cîte un cojoc. In ziua a noua, luna martie a întors vremea
rea si a împietrit-o pe Babă într-o stîncă înaltă, iar pe oi le-a făcut
bolovani în jurul ei. Stînca aceasta a fost menţionată de Dimitrie
Cantemir, fiind descoperită, desenată, litografiată şi cîntată, într-un
poem epic, de Gh. Asachi.
b) Acțiunea baladei este localizată în spațiul românesc, „Sub
muntele Pion, din Moldova” (muntele Pion fiind Ceahlăul). Muntele
era considerat sacru la daci.
Dochia era frumoasă si înțeleaptă „La frumusețe și la minte / Nici o
giună-i samana, / Vrednică de-a ei părinte, / De Decebal, ea era”.
De la statutul de prințesă trece la cel de păstoriță („A ei haină
aurită / O preface în șăiag, / Tronu-i iarba înverzită / Schiptru-i este
un toiag”) neacceptând sa mearga la Roma si să devină soția celui
care i-a distrus familia și i-a cotropit țara. Refugierea în mijlocul
naturii scoate în evidență comuniunea om-natură, trăsătură
definitorie a poporului român. Interesul lui Traian pentru Dochia
este ridicat la nivel exponențial, dezvăluind interesul Romei pentru
Dacia, acesta fiind fascinat de natura neîmblânzită, a Dochiei
(Daciei), ce definește atributele poporului dac: dragostea pentru
pământul natal, dorința de libertate și spiritul de sacrificiu, moartea
preferată sclaviei. Dacii simbolizează înrădăcinarea în pământul
țării, romanii, aportul de civilizație. Traian o găsește pe Dochia
pe munte si doreste să o îmbrățișeze. Aceasta, văzând că nu are
scăpare, il invoca pe Zamolxis, zeul suprem în religia geto-dacilor.
Rugăciunea Dochiei este ascultată, Zamolxis prefăcând-o atât pe
tânără, cât și pe oițele sale în stane de piatră (stânci ce se pot
vedea si acum pe muntele Ceahlău.) Deși Dochia nu mai exista ca
ființă umană, Traian „nu-ncetează a iubi / petroasa ei icoană”, gest
ce relevă persistența iubirii lui Traian pentru Dochia, etnogeneza
fiind interpretată așadar de Gheorghe Asachi ca un gest de iubire.
Etnogeneza românilor se prezintă ca un dublu proces:- un proces
de asimilare a elementului autohton de către cel roman vizibil în
romanizarea lingvistică (latina se impune în fața idiomului autohton.
- un proces de raliere la civilizația și cultura romană (romanizare
nonlinvistică), romanii fiind eroi civilizatori. (așezările rurale ale
dacilor, cu case de lemn și bordeie vor fi treptat înlocuite de
elemente civilizației romane: construcțiile din piatră și cărămidă,
constituirea tezaurelor monetare, a vaselor și podoabelor din argint,
lucrate prin tehnica filigranului, etc.)

2. Balada „Mioriţa”
- a fost culeasă de Alecu Russo, în Munţii Vrancei, la Soveja, la
mijlocul secolului XIX. A fost publicata pentru prima data de Vasile
Alecsandri, in 1852, in culegerea intitulata „Poezii poporale. Balade
(cantece batranestI) adunate si indreptate”. Balada cunoaste
numeroase variante, raspandite pe intregul teritoriul romanesc.
Tema baladei o constituie o drama pastoreasca din timpul
transhumantei. Subiectul este simplu: intre trei ciobani (Unu-i
Moldovan,/Unui Ungurean/ Si unui Vrancean") se naste un conflict,
pricinuit de invidia pe care ungureanul si vranceanul o poarta
moldoveanului care e mai ortoman, / S-are oi mai multe, /Mandre si
cornute,/ Si cai invatati/ Si cani mai barbati!". Cei doi isi pun in gand
sa il omoare pe ciobanul moldovean.
O miorita nazdravana il instiinteaza pe baci de complotul pus la
cale impotriva sa. Nu se precizeaza daca moldoveanul a fost sau
nu omorat, ci sunt prezentate atitudinea si gandurile acestuia in fata
mortii.
Structural, Miorita este alcatuita din doua mari parti: una epica, in
care sunt relatate faptele, si una lirica, in care sunt prezentate
testamentul baciului si rugamintea de a fi instiintata maicuta „cu
braul de lana" asupra celor intamplate.
Motivele literare pe care le dezvolta balada Miorita sunt: motivul
transhumantei, motivul complotului, motivul mioarei nazdravane,
motivul testamentului, motivul alegoriei moarte-nunta si motivul
maicutei batrane.
stanii,/Sa-mi aud canii"), demonstreaza inca o data legatura omului
cu mediul natural in care a trait si de care nu se poate lipsi nici
dupa moarte.

3. Mitul Sburătorului
În credințele populare acesta este ca un zmeu întrupat intr-un
bărbat tânăr ce se strecoară în casă prin horn sau prin crăpăturile
ușilor, intră în odăile tinerelor nemăritate sau ale celor proaspăt
măritate le mușcă și le torturează în somn. Tanara îl vede pe
zburator ca fiind real, este cuprinsa de un fior permanent si
slabeste din ce în ce mai mult. Dimineata, aceasta se simte
slăbita, fără vlagă, uneori are vânătai pe corp. Dacă este expusă în
repetate rânduri atacurilor Zburătorului tanara cade la pat și boala
se numeste “lipitură”. Fetele tinere trebuie să închidă bine ferestrele
și ușile ca nu cumva să intre demonul. Dacă acesta nu găsește nici
o cale de acces, își strigă victima și încearcă să o îmbie cu vorbe
dulci. Dacă fetele nu răspund, creatura se stinge și dispare. Mai
există și o altă metodă de protejare împotriva Zburătorului: să se
ungă hornul și tocurile ferestrelor și ușilor cu “untura de zmeu
pleznit” – un amestec de plante si grăsime animală știut doar de
vraci și bătrânii satului.
Iubirea dintre Zburator și femeie este de fapt reprezentarea legăturii
cosmicului cu umanul, a ceea ce vedem dar este imposibil de
stăpânit și de pătruns.
Mitul Zburatorului a fost preluat foarte mult în literatură, în special în
cea romantică. Ion Heliade-Rădulescu este un poet romantic ce a
prelcrat acest motiv literar, iar Poezia sa „Zburătorul” este cea dintâi
capodoperă a baladei culte românești.
Mitul Zburătorului s-a născut și trăiește în mediul oniric (al visului).

4. Mitul jertfei pentru creatie sau mitul estetic

Mitul jertfei zidirii este un mit caracteristic pentru zona sud-est
europeana cu o mare pondere ca motiv in folclorul literar si in
literatura culta romaneasca.
Legenda ‘Monastirea Argesului’ dezolta ideea ca frumusetea
creatiei se fundamenteaza pe jertfe. Subiectul este generat de o
superstitie potrivit careia, pentru a rezista, orice constructie trebuie
sa aiba zidita in temelii o fiinta. “Monastirea Argesului” este in
acelasi timp balada si legenda. Este o balalda deoarece se
construieste intr-un poem narativ, cu elemente descriptiv-lirice, care
dezvolta un subiect fantastic si deoarece prezinta un erou de
exceptie, cu un destin impresionant. Este o legenta intrucat explica,
in viziune populara, aparitia unui monument de arhitectura: biserica
manastirii de la Curtea de Arges , zidita sub porunca lui Neagoe
Basarab intre anii 1512 si 1517
Balada este o imbinare ingenioasa de motive folclorice, distribuite
pe parcursul celor cinci momente ale actiunii. Expozitiunea contine
motivul alegerii locului pentru zidire si motivul zidirii. Negru-Voda
decide sa construiasca o manastire unica in lume prin frumusetea
si maretia sa si este hotarat sa le ofere mesterilor averi ca
recompensa. In acelasi timp, ii ameninta pentru eventualitatea
nereusitei. Se contureaza unul dintre conflictele baladei intre
voievod si constructori, conflict ce se adanceste pe masura ce firul
epic inainteaza. Voievodul doreste construirea manastirii din
orgoliu, pentru perpetuarea unei traditii si pentru a sanctifica un loc
considerat malefic, acolo existand un zid “parasit si neispravit”.
Intriga baladei contine un alt motiv, cel al surparii zidurilor,
deoarece fortele irationare se opun ridicarii unui locas de cult.
In sprijinul zidarilor intervine Divinitatea, cu “o soapta de sus”.
Desfasurarea actiunii incepe in momentul in care Manole viseaza
ca zidurile vor rezista numai daca vor zidi in temelie prima femeie
care va veni in ziua urmatoare cu bucate. Mesterii jura sa pastreze
secretul, dar sunt nelinistiti. Cea care se apropie prima este Ana,
sotia lui Manole. Sperand sa schimbe destinul, el se adreseaza
Divinitatii ca s-o opreasca. Stihiile naturii se dezlantuie si
fenomenele naturale sunt hiperbolizate, evidentiind calitatile Anei,
pe care nimic nu o poate intoarce din drum.
Punctul culminant este motivul zidirii treptate asupra caruia autorul
anonim insista pana la detaliu. Dovedind tarie de caracter, Manole
isi invinge durerea si incepe s-o zideasca. Drama sufleteasca se
adanceste, dar cel care va invinge este artistul. Ana accepta jocul
si in timpul zidirii treptate invoca, pe rand, durerea trupului, plansul
copilului pe care-l poarta-n pantece si sfarsitul pe care si-l presimte,
caci in cele din urma isi da seama ca este condamnata. Cei doi
traiesc o durere adanca si discreta, plina de iubire reciproca si de
supunere in fata sacrificiului socotit inevitabil. Alaturi de Manole,
Ana cucereste vesnicia.
„– Stai, mândruța mea, / Nu te sparia, / Că vrem să glumim / Si să
te zidim! / Ana se ncredea / Și vesel râdea. / – Manoli, Manoli, /
Meștere Manoli! / Zidul rău mă strânge / Copilașu-mi frânge! / –
Manoli, Manoli, / Meștere
Manoli! / Zidul rău mă strânge, / Viața mi se stinge!”
Deznodamantul pune in prim-plan motivul conflictului feudal. Pentru
ca au nechibzuinta sa afirme ca ar putea construi o manastire si
mai frumoasa, domnitorul ii lasa pe mesteri sa moara pe acoperis.
Incercand a-si depasi conditia, ca legendarul Icar, isi fac aripi din
sindrila, dar nu reusesc sa zboare, se prabusesc si mor.
Manole intelege ca si-a indeplinit menirea creatoare, dar pentru el
in viata de aici nu mai exista fericire. De aceea pleaca s-o
intalneasca pe Ana, prin moarte. Pe locul unde se prabuseste
Manole izvoraste o apa, simbol al vietii si al creatiei vesnice.
Puterea stapanului il doboara pe artist, dar creatia lui ramane sa
infrunte veacurile.