RAPORTUL JURIDIC

I. Premisele raportului juridic

Pentru crearea de raporturi juridice este necesară existenţa mai multor factori, a unor
premise, iar acestea sunt:
- normele juridice preexistente;
- subiectele raportului juridic;
- faptele juridice.
În literatura juridică se mai distinge între:
- premise generale, care sunt formate din normele juridice şi subiectele normelor juridice, având
o anumită capacitate juridică;
- premise concrete, care sunt faptele juridice, cele care nasc majoritatea raporturilor juridice.
Existenţa concomitentă a acestor premise dă naştere raporturilor juridice, adică anumitor
drepturi subiective şi obligaţii juridice corelative ale titularilor lor care sunt subiecte ale acelui
raport juridic. Drepturile subiective şi obligaţiile corelative ale subiectelor raportului juridic
formează conţinutul raportului juridic respectiv, aspect asupra căruia vom reveni.
Raporturile juridice, având premisele mai sus arătate, se nasc ca urmare fie a îndeplinirii
prescripţiei prevăzute în dispoziţia normei juridice, fie a neîndeplinirii conduitei prescrise
(neconformării la conduita prescrisă, la conduita prescrisă de dispoziţia normei) şi, pe cale de
consecinţă, a aplicării sancţiunii prevăzute de norma juridică.
Majoritatea normelor juridice sunt realizate, aşa precum am văzut, prin respectarea
dispoziţiei lor, astfel că raporturile juridice create în acest mod asigură ordinea de drept şi
desfăşurarea normală a relaţiilor sociale reglementate prin aceste norme.
Realizarea raporturilor juridice de aplicare a sancţiunilor are loc atunci când participanţii
la raporturi juridice nu au respectat şi îndeplinit drepturile şi obligaţiile stabilite prin dispoziţia
acelei norme sau atunci când au nesocotit interdicţiile prevăzute în normele juridice prohibitive.
Raporturile juridice care se creează fie prin respectarea ori aplicarea dispoziţiei din
normă, fie prin aplicarea sancţiunii prevăzute în normă, alcătuiesc o vastă reţea de raporturi de
drept constituţional, civil, penal, etc., iar participanţii (subiecţii, subiectele de drept) la aceste
raporturi au calităţi, scopuri diferite şi utilizează metode juridice diferite. Studiul acestor
raporturi face obiect de studiu al fiecărei ştiinţe juridice, a ramurii respective de drept. Totuşi
sunt anumite elemente şi trăsături comune raporturilor juridice, motiv pentru care acestea sunt
prezentate în continuare.
1
II. Definiţia şi trăsăturile raportului juridic

Dreptul, ca sistem al normelor juridice exprimate în anumite forme, acte normative şi alte
izvoare de drept, nu constituie un scop în sine. El este creat în vederea realizării funcţiei sale,
anume aceea de a reglementa conduita oamenilor, comportarea lor în relaţiile sociale. Această
comportare este prescrisă şi se realizează sub forma stabilirii şi îndeplinirii anumitor drepturi
subiective şi a obligaţiilor corespunzătoare acestora. Aceste raporturi sau relaţii capătă caracterul
de raporturi sau relaţii juridice.
Raporturile juridice sunt o treaptă necesară în realizarea funcţiei dreptului, prin care
dispoziţiile normative exprimate generic, ipotetic, impersonal, se materializează în anumite
raporturi juridice concrete, în care participanţii (părţile, subiectele de drept/subiecţii de drept)
apar ca purtători sau titulari ai unor drepturi subiective şi obligaţii corelative.
Raporturile juridice pot fi definite ca raporturi sociale care se formează pe baza
normelor juridice în vigoare şi în care participanţii sau subiectele apar ca titulari de
drepturi şi obligaţii juridice reciproce (corelative) şi a căror realizare este garantată prin
forţa coercitivă a statului.
În legătură cu definiţia dată, este necesar să reţinem următoarele precizări:
- raportul juridic este un raport social, o relaţie socială;
- relaţia socială, pentru a deveni raport (relaţie) juridic/ă, trebuie să fie reglementată de o normă
juridică. Aşadar, dacă orice raport juridic este o relaţie socială, nu orice relaţie socială este un
raport juridic. Sunt relaţii sociale (precum cele de prietenie, religioase, politice, etc.) care nu
constituie obiect al reglementării juridice.
- trăsătura distinctivă care deosebeşte un raport juridic de alte raporturi sociale (care nu sunt
reglementate printr-o normă juridică) este aceea că, în caz de nevoie, realizarea unui raport
juridic este asigurată prin forţa de constrângere a statului.

Trăsăturile (caracterele, caracteristicile) raportului juridic sunt:

a. Raportul juridic este un raport social, fiind stabilit între oameni, care se manifestă fie ca
indivizi (persoane fizice), fie organizaţi în anumite forme (de regulă ca persoane juridice). Deşi
acest caracter este evident, el trebuie subliniat deoarece, potrivit unor concepţii, ar exista
raporturi juridice şi între oameni şi lucruri sau exclusiv între lucruri. Se dau ca exemplu în acest
sens raporturile ce există între proprietar şi bunul pe care-l are în proprietate, în cazul drepturilor
reale. Aceasta teză a fost criticată de majoritatea autorilor ca fiind eronată; toate drepturile,
indiferent că sunt reale sau de creanţă, intră, împreună cu obligaţiile corelative, în conţinutul
raportului juridic care este, întotdeauna, un raport între oameni, aşadar social.
2
 A admite existenţa unui raport juridic între om şi lucru ar însemna să se admită faptul că
legea ar putea reglementa “conduita” lucrurilor.
Nicolae Titulescu, criticând teza la care ne referim într-o lucrare de la începutul secolului
trecut, arăta că o asemenea concepţie implică în mod necesar ideea că se poate stabili „o
obligaţie în sarcina unui lucru, ceea ce este o absurditate”.
Destinatarii normelor juridice nu pot fi decât oamenii, acestea (normele juridice)
neputând reglementa decât conduita (comportamentul) oamenilor, nu şi a lucrurilor, chiar şi
atunci când o astfel de conduită se referă la lucruri.
Din cele arătate, rezultă că şi în cazul unui raport juridic care dă naștere unui drept real
(precum este dreptul de proprietate, spre exemplu), raporturile juridice se stabilesc între
persoane, adică între titularul dreptului de proprietate şi toate celelalte persoane care sunt
obligate să respecte acest drept (să se abţină de la orice manifestare care ar încălca dreptul), iar
nu între proprietar şi lucrul respectiv.

b. Raportul juridic are un caracter voliţional

Prin caracterul voliţional al raportului juridic se înţelege faptul că el este reglementat de
norme juridice, norme care exprimă voinţa legiuitorului. Aşadar, în lipsa normei juridice, anume
norma care exprimă voinţa legiuitorului, nu se pot naşte raporturi juridice.
Există raporturi juridice – mai cu seamă în ramuri ale dreptului privat, precum sunt
dreptul civil, dreptul familiei, dreptul comerciale, etc. – în care aspectul voliţional este evidenţiat
de încă un fapt. Este vorba de acele raporturi juridice care se nasc din actele juridice. Menţionăm
aici că prin “act juridic” se înţelege manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice; este într-un fel sinonim cu “operaţiunea juridică”. Într-un alt sens, prin act juridic se
înţelege înscrisul, deci mijlocul probator al operaţiei juridice. Folosim aici primul înţeles, de
operaţiune juridică, iar nu cel comun, de “înscris-act”.
În asemenea acte juridice se manifestă deci voinţa părţilor raportului juridic, desigur în
limitele normei juridice care exprimă voinţa legiuitorului pe care o dublează. Se apreciază în
această situaţie caracterul dublu voliţional al raportului juridic: voinţa statului (a legiuitorului),
exprimată în norma juridică, şi voinţa părţilor (subiectelor) pentru a da naştere, a modifica ori a
stinge un raport juridic, prin actul juridic.

c. Potrivit opiniilor unor autori, o altă trăsătură a raporturilor juridice constă în aceea că au o
mare diversitate (varietate).
Se poate reţine, într-adevăr, diversitatea raporturilor juridice, dar nu ca o trăsătură
distinctivă a acestora. Varietatea lor derivă din varietatea relaţiilor sociale pe care le
reglementează, respectiv relaţii de proprietate, relaţii comerciale, relaţii de muncă, relaţii de
3
familie, etc. De la varietatea obiectului relaţiilor sociale pe care le reglementează dreptul,
porneşte însă şi clasificarea lui în ramuri de drept.

III. Subiectele raportului juridic

O bună cunoaştere a oricărui raport juridic impune cercetarea părţilor sale componente, a
structurii sale. Din acest punct de vedere, al structurii, raportul juridic este alcătuit din trei
elemente:
- subiectele sau părţile între care se leagă raportul juridic;
- conţinutul raportului juridic, care este alcătuit din drepturile subiective şi obligaţiile părţilor
raportului respectiv;
- obiectul raportului juridic, care cuprinde însăşi acţiunile pe care titularul dreptului subiectiv le
efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvârşi, sau, în cazul
inacţiunilor, este obligat a se abţine de la a le săvârşi.
Cele trei elemente constitutive ale raportului juridic trebuie întrunite cumulativ, lipsa
oricăruia din ele face să nu ne aflăm în faţa unui raport juridic.
Deoarece fiecare din cele trei elemente constitutive ale raportului juridic implică o
cercetare mai amănunţită, le vom prezenta în continuare, în ordinea mai sus enumerată.

Subiectele raporturilor juridice sunt numai oamenii, luaţi ca indivizi sau organizaţi în
diferite structuri, orice fiinţă umană fiind, în principiu, subiect de drept, conduita umană fiind
unicul obiect al reglementărilor juridice.
Omul în sine nu este însă subiect de drept, ci are această calitate deoarece statul îi atribuie
şi recunoaşte capacitatea de a fi subiect de drept, respectiv capacitatea juridică.
Calitatea de subiect de drept este o categorie social-istorică determinată de tipul istoric al
statului şi dreptului. Spre exemplu, în antichitate, sclavii nu erau consideraţi, nici formal,
subiecte de drept.
Calitatea de subiect al raporturilor juridice este condiţionată de recunoaşterea capacităţii
juridice.
Capacitatea juridică reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a
avea drepturi şi obligaţii în cadrul unui raport juridic.
Capacitatea juridică este determinată sau recunoscută de stat, prin lege, şi ea poate să
difere de la o ramură de drept la alta, căpătând trăsături particulare în fiecare din ramurile de
drept. De aceea putem vorbi de o capacitate juridică civilă, administrativă, penală, etc.
Capacitatea juridică este unică, ea presupune atât posibilitatea (aptitudinea) de a fi titular
(de a avea) drepturi şi obligaţii, cât şi facultatea de a le exercita.
4
 Se consideră, însă, în literatura de specialitate că această capacitate generală şi abstractă a
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii nu poate fi separată, desprinsă de posibilitatea de a
exercita în nume propriu aceste drepturi şi obligaţii.
Capacitatea juridică este de două feluri: generală şi specială. Capacitatea generală
reprezintă posibilitatea de a avea drepturi sau obligaţii pe care le au toţi cetăţenii sau toate
persoanele fizice. Capacitatea specială reprezintă posibilitatea de a avea anumite drepturi sau
obligaţii care se încadrează într-o categorie aparte de raporturi juridice. Capacitatea juridică
specială o au întotdeauna organizaţiile, adică persoanele colective, persoanele juridice, fiind dată
de competenţa lor.
Capacitatea juridică în diferite ramuri de drept, în special din sfera dreptului public, presupune
atât aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, cât şi exercitarea lor efectivă.
Astfel, spre exemplu, în dreptul constituţional, nu se poate vorbi de capacitatea electorală a
persoanei (care se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani), fără a exista concomitent
posibilitatea exercitării ei efective.
Capacitatea juridică civilă a persoanei fizice cuprinde capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă reprezintă aptitudinea generală şi abstractă de
a avea drepturi şi obligaţii, iar capacitatea de exerciţiu este capacitatea (aptitudinea) persoanei
fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile prin acte juridice proprii.
Începutul capacităţii de folosinţă este marcat de naşterea persoanei. Legea prevede şi o
excepţie atunci când capacitatea de folosinţă începe de la data concepţiei copilului, dar numai
pentru drepturi (nu şi pentru obligaţii) şi cu condiţia de a se naşte viu.
Nici o persoană nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă, iar persoana fizică nu poate
renunţa în tot sau în parte la capacitatea ei de folosinţă, un astfel de act fiind lipsit de efecte
juridice (fiind nul).
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice se exprimă în aptitudinea de a avea
(a dobândi) toate drepturile şi obligaţiile pe care legile şi, în primul rând Constituţia, le recunosc
persoanei fizice.
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice are loc o dată cu moartea acesteia.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobândi şi exercita drepturi şi de
a-şi asuma obligaţii prin acte juridice proprii şi este legată de posibilităţile persoanei fizice de a-
şi reprezenta consecinţele manifestării sale de voinţă în scopul producerii de efecte juridice, deci
de discernământ.
Din acest motiv, dacă orice persoană are capacitatea de folosinţă, nu toate persoanele
fizice au şi capacitatea de exerciţiu. Criteriile de care se ţine seama în fixarea capacităţii de
exerciţiu sunt anumite date obiective despre posibilitatea persoanei de a aprecia în mod conştient
însemnătatea şi urmările acţiunilor sale.
5
 Ca şi capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu este intangibilă şi inalienabilă.
Nimeni nu poate fi lipsit nici în tot, nici în parte de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi
condiţiile prevăzute expres de lege, după cum nimeni nu poate renunţa în tot sau în parte la
capacitatea de exerciţiu.
Începutul capacităţii de exerciţiu este legat de dobândirea unei anumite maturităţi psiho-
fizice, pe care legea o fixează la vârsta de 18 ani când persoana dobândeşte majoratul civil.
Persoana căsătorită dobândeşte prin căsătorie capacitate de exerciţiu. Conform art. 40 din Codul
civil, pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit
vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu, situaţie în care vom putea vorbi despre o
capacitate de exerciţiu anticipată.
Legea consideră ca fiind persoane lipsite total de capacitatea de exerciţiu, minorii până la
împlinirea vârstei de 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească (alienaţii şi debilii
mintali). Între 14 şi 18 ani, minorii au capacitatea de exerciţiu restrânsă, deci o capacitate
intermediară între lipsa totală a capacităţii de exerciţiu deplină şi capacitatea totală de exerciţiu.
Ea asigură o trecere treptată de la una la cealaltă şi creează premisele pregătirii persoanei fizice
pentru viaţa juridică. În această perioadă a capacităţii restrânse de exerciţiu (14 – 18 ani),
persoana participă personal la încheierea tuturor actelor juridice civile, dar cu încuviinţarea
prealabilă, de regulă şi de dorit, a părintelui sau a tutorelui, iar uneori chiar şi cu autorizarea
instanţei de tutelă.
Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice are loc odată cu încetarea capacităţii
de folosinţă sau de la data punerii sub interdicţie judecătorească a persoanei majore.
În dreptul penal, conform art.113 din Codul penal, minorul până la 14 ani nu răspunde
penal deoarece se consideră că nu are, până la vârsta respectivă, discernământul faptelor sale.
Între 14 şi 18 ani, minorul va răspunde penal, cu deosebirea că între 14 şi 16 ani se
presupune că nu are discernământ, dar va răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit
fapta cu discernământ (fapt stabilit printr-o expertiză medico-legala psihiatrică). Între 16 şi 18
ani, discernământul minorului se prezumă, dar se poate dovedi de asemenea, pe calea expertizei
medico-legale psihiatrice, că acesta a acţionat fără discernământ. După majorat, așadar după
împlinirea vârstei de 18 ani, răspunderea penală este deplină, desigur, cu excepţia situaţiilor când
se dovedeşte că persoana este lipsită de discernământ.
Capacitatea juridică a persoanei fizice în alte ramuri de drept este diferită, dar strâns
legată, de regulă, de cea din dreptul civil.
Persoana juridică este constituită tot din oameni, mai exact dintr-un colectiv de oameni şi
reprezintă un subiect de drept distinct. Condiţiile de existenţă ale persoanei juridice sau, cum mai
sunt numite, „elementele constitutive”, conform art. 187 din Codul civil, sunt următoarele:

6
 a. - o organizare de sine stătătoare. Aceasta înseamnă o structură internă, organe de
conducere, moduri de încetare a existenţei sale, etc.;
b - un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu
interesul general, distinct care se întemeiază pe proprietatea exclusivă a persoanei juridice. Acest
patrimoniu trebuie să fie distinct de patrimoniul altor persoane juridice, cât şi de cel al
persoanelor fizice care intră în colectivul respectiv.
Tocmai datorită acestui element – patrimoniu distinct – persoana juridică poate participa
în nume propriu la raporturile civile şi poate să-şi asume o răspundere proprie.
c - un anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general, este elementul care explică
însăşi raţiunea de a fi a persoanei juridice, care se poate desprinde şi distinct din cel de-al doilea
element.
Acest element arată şi întinderea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice care este aceea a
scopului pentru care a fost constituită (a obiectului de activitate).
Câteva precizări în legătură cu cele trei elemente sunt necesare.
Persoanele juridice nu sunt numai cele create în scop patrimonial.
Aşadar, existenţa unui patrimoniu distinct, ca element constitutiv al persoanei juridice,
reprezintă altceva decât scopul în care a fost creată persoana juridică, scop care poate fi
patrimonial, aşa cum sunt, spre exemplu, „societăţile comerciale” create în baza Legii
nr.31/1990, sau poate fi un scop nepatrimonial, non-profit, asa cum sunt fundaţiile şi asociaţiile,
al căror regim juridic este reglementat prin Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, cu modificările și
completările ulterioare.
Începutul capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice este momentul dobândirii
personalităţii juridice. Astfel, confrom art. 205 alin. (1) din Codul civil, persoanele juridice care
sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor,
iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii, după caz, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor
sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege. Aşadar momentul începutului
capacităţii de folosinţă este diferit în raport de modul înfiinţării acesteia şi formalităţile cerute de
lege pentru înfiinţare. Spre exemplu, dispoziţiile din Legea nr.31/1990, cu modificările şi
completările ulterioare, mai precis ale art. 41 alin. (1), prevăd că: “Societatea comercială este
persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului”.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a unei persoane juridice este dat de scopul pentru care
aceasta a fost înfiinţată, aceasta neputând avea decât acele drepturi care corespund scopului ei,
stabilit de lege, actul de înfiinţare sau statut.
Încetarea capacităţii de folosinţă are loc odată cu desfiinţarea persoanei juridice, care
poate avea loc în modul stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Astfel, conform art. 244
7
din Codul civil, persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulităţii,
prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod
prevăzut de actul constitutiv sau de lege.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se exercită prin organele sale de administrare
şi începe din momentul în care acestea au fost desemnate (numite, alese etc.), au fost constituite,
şi ia sfârşit odată cu capacitatea de folosinţă. Astfel, potrivit art. 209 alin. (1) din Codul civil,
persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de
administrare, de la data constituirii lor.
Mai sunt considerate persoane juridice, subiecte ale raporturilor de drept civil:
- statul, în raporturile juridice în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi
şi obligaţii civile (aşadar, pe poziţii de egalitate juridică cu celelalte părţi). În astfel de raporturi,
statul este de obicei reprezentat prin Ministerul Finanţelor sau prin alte organe stabilite prin lege.
- unitățile administrativ-teritoriale (uat), în astfel de raporturi este reprezentat prin autorități ale
administrației publice.
Subliniem că statul şi celelalte organe şi autorităţi şi instituţii publice sunt părţi ale unui
raport juridic de drept civil, în această calitate de persoană juridică.
Această calitate de persoană juridică în dreptul civil nu trebuie confundată, însă, cu
calitatea de subiect de drept a statului ori a uat-urilor, ori a altor organe şi autorităţi sau instituţii
publice în alte raporturi juridice decât cele de drept civil. Capacitatea juridică a acestora este mai
mare decât capacitatea pe care o au ca persoane juridice în dreptul civil. Astfel, spre exemplu,
statul apare ca subiect de drept în raporturile de drept internaţional public, constituţional, penal
şi în alte asemenea raporturi juridice. Tot astfel, uat–urile prin autoritățile administrației
publice locale sunt, în principal, subiecte ale unor raporturi juridice de drept administrativ, etc.
Aşadar, statul, uat-urile, autoritățile publice - organele puterii de stat, organele și
autoritățile administraţiei publice, cele judecătoreşti au multiple atribuţii principale şi specifice
activităţii ce o desfăşoară, calitate în care pot fi subiecte de drept, iar calitatea de persoană
juridică de drept privat, mai precis de drept civil, o au numai atunci când intră într-un raport
juridic de drept civil.

Determinarea (individualizarea) subiectelor raportului juridic

Am arătat că prin subiect al raportului juridic sau subiect de drept se înţeleg participanţii
la raporturile juridice, care, dispunând de capacitatea juridică, pot fi titulari de drepturi şi
obligaţii ce formează conţinutul raporturilor juridice.
Determinarea concretă, individuală a subiectelor raporturilor juridice variază după
caracterul raporturilor juridice. Astfel, în marea majoritate a raporturilor juridice, subiectele sunt
determinate în mod concret şi individual, indiferent că este vorba de titularii dreptului, cât şi de
8
cei ai obligaţiei, cum se întâmplă, spre exemplu, în cazul raporturilor juridice de muncă, de
locaţiune, de vânzare etc.).
În literatura juridică se admite, însă, că există anumite raporturi juridice în care unul (sau
unele) din subiecte este nedeterminat(e) în momentul stabilirii raportului juridic, urmând a fi
determinat ulterior când se naşte un nou raport juridic, cu ambii subiecţi determinaţi.
În acest sens se dau ca exemplu raporturile juridice de drept civil în conţinutul cărora
intră drepturi absolute.
Precizăm ca drepturile absolute sunt acele drepturi subiective în dreptul civil în temeiul
cărora titularul are posibilitatea să le exercite singur, tuturor celorlalte persoane revenindu-le
obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură să le aducă atingere.
Sunt drepturi absolute: drepturile personale nepatrimoniale, drepturile reale şi, în primul rând,
dreptul de proprietate. Aşadar, în cadrul unui raport juridic civil având în conţinutul său un
drept real, spre exemplu, dreptul de proprietate, subiectul activ (cel care are dreptul) este
individualizat (determinat) de la început, acesta fiind proprietarul, dar subiectul pasiv (cel
căruia îi revin obligaţiile) nu este determinat deoarece obligaţia de a respecta dreptul
proprietarului revine tuturor persoanelor, toată lumea fiind obligată să respecte prerogativele
dreptului de proprietate.
Atunci când, totuşi, cineva încalcă dreptul proprietarului se naşte un nou raport juridic, concret
care nu mai are în conţinutul său dreptul real al titularului (proprietarului) şi obligaţia
corelativă, generală şi negativă (de abţinere) pentru toţi ceilalţi, ci are un conţinut nou, format
din dreptul subiectiv al proprietarului de a trage la răspundere pe cel care i-a încălcat dreptul
real şi obligaţia corelativă a celuilalt subiect (de această dată determinat, individualizat) de a
restabili situaţia anterioară (de a înlătura încălcarea dreptului proprietarului) şi de a repara
prejudiciul cauzat (de a despăgubi pe proprietar când s-au provocat şi daune materiale). Acest
nou raport juridic este strâns legat de primul, dar nu se confundă cu acesta.
Tot astfel, în dreptul penal, aşa cum arată unii autori, există raporturi juridice penale de
conformare care se nasc chiar în momentul intrării în vigoare a legilor penale. între stat, ca
reprezentant al societăţii, şi toţi destinatarii (nedeterminaţi) legii penale, care au obligaţia de a
se conforma dispoziţiei cuprinse în norma juridică respectivă. Atâta timp cât obligaţia din
normă este respectată norma se realizează în acest mod, adică prin conformare. Din momentul
în care se săvârşeşte o faptă penală (se încalcă dispoziţia normei juridice) raportul juridic de
conformare se transformă într-un raport juridic de conflict (sau de constrângere) în care statul
are dreptul de a trage la răspundere penală şi a aplica sancţiunea, iar cel care a încălcat-o –
persoana fizică sau juridică – subiect determinat de această dată, are obligaţia de a suporta
sancţiunea penală şi celelalte consecinţe ale faptei sale.

9
 Schimbarea subiectelor raportului juridic este o problemă care se pune mai ales în cazul
anumitor raporturi juridice din dreptul civil (raporturilor civile obligaționale – fiind vorba, în
principiu doar de posibilitatea schimbării creditorului, sau în raporturile civile patrimoniale care
au în conținutul lor un drept real – poate fi schimbat doar subiectul activ, nu și cel pasiv care este
nedeterminat). În general, în cazul raporturilor având subiect nedeterminat (neindividualizat) nu
se pune problema schimbării acestui subiect. În raporturile juridice din alte ramuri şi mai cu
seamă din dreptul constituţional, administrativ, penal etc., statul – direct sau prin organele sale –
este subiect al raporturilor juridice, situaţie în care, evident, nu poate fi vorba de schimbarea
subiectului. În dreptul penal, în raportul juridic de conflict, cel ce a săvârşit infracţiunea, fiind
subiect strict determinat, nu poate fi niciodată schimbat (aşadar nu există răspundere penală
pentru altul).
Mai amintim că în cadrul unui raport juridic pot exista subiecţi multipli, adică o
pluralitate de subiecţi.

IV. Conţinutul raportului juridic

Normele juridice stabilesc pe de o parte drepturi, iar pe de altă parte obligaţii pentru
participanţii (părţile) la raporturile juridice. Subiectele raporturilor juridice sunt legate între ele
tocmai prin aceste drepturi şi obligaţii, care împreună formează conţinutul raportului juridic.
Prin conţinutul raportului juridic se înţelege totalitatea drepturilor subiective şi a
obligaţiilor corelative (îndatoririlor) ale părţilor unui raport juridic.
Trebuie reţinut că între cele două laturi (aspecte) ale raportului juridic există o strânsă
interdependenţă.
Din punct de vedere al conţinutului, raporturile juridice pot fi simple atunci când dreptul
subiectiv aparţine unei părţi, iar obligaţia corelativă este a celeilalte părţi (ex.: dreptul real, sau
mai precis dreptul de proprietate) sau pot fi raporturi juridice complexe în sensul că fiecare din
părţi are atât drepturi subiective, cât şi obligaţii corelative (ex.: un raport juridic privind o faptă
de vânzare).
Mai este de menţionat că, dacă în cazul celor mai multe raporturi juridice, conţinutul
concret al dreptului subiectiv, cât şi al obligaţiei sau obligaţiilor corelative sunt determinate
expres de lege; în cazul unor raporturi juridice, mai ales de drept civil, conţinutul lor concret,
adică drepturile şi obligaţiile pot fi stabilite de părţi, în limite permise sau stabilite de lege.
Conţinutul raportului juridic are două elemente (laturi):
Dreptul subiectiv este posibilitatea (facultatea) subiectului raportului juridic de a acţiona
într-un anumit fel (de a avea o anumită conduită) sau de a pretinde celuilalt (celorlalte)

10
subiect(e) o conduită corespunzătoare, iar în caz de nevoie de a recurge la forţa coercitivă a
statului (prin organele sale) pentru asigurarea dreptului său.
Rezultă că dreptul subiectiv este posibilitatea unei anumite conduite a titularului său (a
subiectului), conduită recunoscută şi determinată însă de norma juridică:
- în virtutea acestei posibilităţi, subiectul de drept are putinţa de a desfăşura el însuşi o anumită
conduită sau de a cere celuilalt subiect să aibă o conduită corespunzătoare (a da, a face, sau a nu
face ceva);
- există posibilitatea titularului dreptului subiectiv, ca în caz de nevoie, să facă apel la forţa
coercitivă a statului pentru respectarea dreptului său.
Mai trebuie precizat că dreptul subiectiv nu trebuie confundat cu însuşi exerciţiul
acestuia, adică cu materializarea efectivă a sa.
Obligaţia corelativă este cel de-al doilea element al conţinutului raportului juridic, corelativ
dreptului subiectiv. Obligaţia este îndatorirea celuilalt subiect de a avea o anumită conduită
corespunzătoare conduitei subiectului dreptului subiectiv, aceasta putând consta în a da, a
face, a nu face (a se abţine) ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a
statului.
Aşadar, obligaţia (îndatorirea) subiectului raportului este „obligatorie”, iar nu facultativă,
evident cu excepţia obligaţiilor din normele permisive ori supletive, dar şi aici, odată asumată,
obligaţia devine „obligatorie”. Ea poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Acest aspect deosebeşte obligaţia juridică de cea din alte raporturi extra-juridice.

Clasificarea drepturilor subiective şi a obligaţiilor

Drepturile subiective se clasifică după mai multe criterii. Deoarece raporturile juridice de
drept civil prezintă cea mai mare diversitate, în celelalte ramuri de drept, raporturile juridice fiind
mai unitare, specifice, clasificarea drepturilor subiective în literatura juridică urmează de obicei
criteriile din această ramură de drept.
Se disting, astfel, după principalele criterii:
a. după gradul de opozabilitate, drepturile subiective se împart în drepturi absolute şi drepturi
relative.
Dreptul absolut este un drept subiectiv, în temeiul căruia titularul său, determinat, are
posibilitatea să-l exercite singur, celorlalte persoane, nedeterminate, revenindu-le obligaţia
generală şi negativă de a nu face nimic de natură să-i aducă atingere.
Sunt drepturi absolute: drepturile reale şi drepturile personale nepatrimoniale.
Dreptul real este un drept patrimonial (care are un conţinut economic, evaluabil în bani), în
virtutea căruia titularul său poate să-şi exercite atributele asupra unui lucru determinat, în mod
direct, nemijlocit, fără intervenţia unei alte persoane. Exemplu de astfel de drepturi reale
11
principale sunt: dreptul de proprietate publică sau particulară (privată), dreptul de folosinţă
asupra unor imobile (terenuri), etc.
Drepturile nepatrimoniale, ca şi drepturi absolute, sunt drepturi subiective fără conţinut
economic, strâns legate de persoană, care servesc la individualizarea acesteia în societate sau în
familie. Astfel de drepturi sunt prevăzute în primul rând în Constitutie, dar şi în alte acte
normative. Exemple de asemenea drepturi personale nepatrimoniale sunt: dreptul la viaţă şi la
integritate fizică şi psihică, precum şi alte drepturi fundamentale, dar şi dreptul la nume sau
dreptul la domiciliu etc.
Drepturile relative sunt acele drepturi subiective în care titularul acestora, determinat,
are posibilitatea să pretindă celuilalt subiect, de asemenea determinat (individualizat), o anume
conduită, respectiv să dea, să facă sau să nu facă ceva. Exemple de astfel de drepturi sunt:
dreptul de creanţă (care este un drept patrimonial) şi în virtutea căruia subiectul activ (creditor)
poate pretinde subiectului pasiv determinat (debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva. Ele,
creanţele, izvorăsc din fapte şi acte juridice (contracte, fapte ilicite, etc.).

b. după natura conţinutului lor, drepturile subiective se mai pot împărţi în drepturi patrimoniale
(care exprimă un conţinut economic, evaluabil în bani) şi drepturi nepatrimoniale despre care s-a
amintit mai sus.

c. după corelaţia dintre ele, drepturile subiective se împart în drepturi principale şi drepturi
accesorii.

Obligatiile corelative drepturilor subiective, împreună cu care formează conţinutul

raporturilor juridice, se pot clasifica după mai multe criterii.
În general, se face distincţie, după obiectul lor, între obligaţii de a se da (dare), obligaţii
de a face (facere) şi obligaţii de a nu face (non facere). Primele două sunt considerate obligaţii
pozitive, iar ultima este o obligaţie negativă.
Clasificarea şi cercetarea amănunţită a drepturilor subiective şi a obligaţiilor corelative
din conţinutul raporturilor juridice specifice, se va face în cadrul fiecărei ramuri de drept.

Drepturile subiective nu trebuie confundate cu capacitatea juridică. Capacitatea juridică

este premisa, condiţia necesară pentru a putea deveni subiect al unui raport juridic în care să fie
asumate drepturi şi obligaţii, pe când dreptul subiectiv este chiar dreptul concret şi actual care
aparţine unui anumit subiect, deci care are o capacitate juridică preexistentă.

12
 Capacitatea juridică reprezintă, cu alte cuvinte, o prerogativă generală, abstractă pe care
cineva o are, aceea de a putea fi subiectul drepturilor şi obligaţiilor, prerogativă prevăzută în
dreptul pozitiv, iar dreptul subiectiv este unul concret, actual care se realizează în cadrul unui
raport juridic în care intră subiectul de drept. Spre exemplu, orice cetăţean are capacitatea
juridică de a deveni moştenitor, dreptul la moştenire fiind un drept fundamental, prevăzut şi
garantat prin Constituţie, dar aceasta nu înseamnă însă că oricine are şi dreptul subiectiv de
moştenitor (dreptul la moștenire, la succesiune). Pentru a avea acest drept subiectiv trebuie să
se nască un raport juridic concret, raportul de succesiune. Potrivit dispoziţiilor Codului civil,
succesiunile se deschid prin moarte şi numai din acel moment cei îndreptăţiţi conform legii,
moştenitori, devin subiecţi de drept ai unui astfel de raport juridic şi au dreptul subiectiv, acela
de a dobândi moştenirea, desigur în condiţiile prevăzute de legea civilă.

13