Povestea lui Harap-Alb – ION CREANGA

Basmul ”Povestea lui Harap Alb” a aparut în anul 1877 în revista “Convorbiri
literare” și este cel mai cunoscut basm al lui Ion Creanga. Totodată, opera lui Creangă
este consideratâ de Gabaret Ibraileanu “o adevarata epopee a poporului roman”.
Povestea urmărește drumul inițiatic al protagonistului și dificultățile inerente acestuia.
Pornind de la modelul basmului folcloric, caracterizat de stereotipie, autorul
reactualizează teme de circulație universală, dar le organizează conform propriei
viziuni (fuziunea dintre real și fabulos), într-un text narativ mai complex decât la
basmelor populare, supralicitând procedeul triplicării).
Basmul cult este o specie narativă pluriepisodică implicând fabulosul, cu numeroase
personaje purtătoare ale unor valori simbolice, întruchipând binele și răul în diversele
lor ipostaze. Personajele îndeplinesc, prin raportare la protagonist, o serie de funcții
(antagonistul, ajutoarele, donatorii), unele având puteri supranaturale.
Acțiunea basmului implică prezența fabulosului (elemente supranaturale) și este
supusă acțiuni convenționale, care înfățișează parcurgerea drumului maturizării de
către erou. Conflictul dintre bine și rău se încheie prin victoria forțelor binelui.
Reperele temporale și spațiale sunt vagi, nedeterminate. Elemente de compoziție
tipice vizează clișee compoziționale formule specifice, cifre și obiecte magice,
procedeul triplicării.
Titlul sugerează tema basmului: maturizarea mezinului craciului. Concret, eroul
parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării necesar pentru a deveni
împărat. Numele personajului îi reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap), de origine
nobilă (Alb). Motive narative specifice, prezente și în ”Povestea lui Harap Alb” sunt:
superioritatea mezinului, supunerea prin vicleșug, muncile, demascarea
răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria.
Două episoade care înfățișează tema sunt supunerea prin vicleșug și demascarea
răufăcătorului, motive narative care evidențiază începutul și sfîrșitul inițierii feciorului
de crai. În episodul coborârii în fântână, naivitatea tânărului face posibilă supunerea
prin vicleșug. Antagonistul (răufăcătorul) îl închide pe tânăr într-o fântână și îi cere,
pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să îi jure ”pe
ascuțișul paloșului” (sugestie a unui cod al conduitei cavalerești) să-i dea întru toate,
”până când va muri și iar va învia”, condiționare paradoxală, dar care arată și modul
de eliberare. De asemenea, Spânul îi dă fiului de crai numele de Harap-Alb.
La întoarcerea la curtea lui Verde Împărat, fata împăratului Roș îl demască pe Spân,
care crede însă că Harap Alb a divulgat secretul și îi taie capul. De fapt, răutatea
Spânului îl dezleagă pe erou de jurământ, semn că inițierea este încheiată. Erou este
înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice și devine împărat.

Întâmplările sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient, care intervine
adesea prin comentarii sau reflecții caracterizate prin umor sau oralitate. Narațiunea la
persoanal a III-a alternează cu dialogul. 
Subiectul basmului urmărește modul în care personajul principal, Harap Alb, parcurge
un drum al inițierii, la finalul căruia devine împărat, adică trece într-un plan superior
de existență, care înseamnă modificarea statutului social și spiritual al eroului
(caracterul de Bildungsroman).
Cele trei ipostaze ale protagonistului corespund, în plan compozițional unor părți
narative, etape ale drumului inițiatic: etapa inițială, de pregătire pentru drum, la curtea
craiului – ”fiul craiului”, ”mezinul” (naivul); parcurgerea drumului inițiatic – Harap
Alb (novicele/ cel supus inițierii); răsplata – împăratul (inițiatul),
Ion Creangă utilizează triplicarea (triplarea situațiilor), dar supralicitează procedeul de
tehnică narativă specific basmului popular, astfel că eroul nu are de trecut doar trei
probe, ci mai multe serii de probe, potrivit avertismentului tatălui său ”să te ferești de
omul roș, iar mai ales de omul spân [..] că sunt foarte șugubeți”. În basm, sunt
prezente numerele magice, simbilice: 3, 12, 24, și obiecte miraculoase, unele fiind
grupate câte trei (”trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă”).
Simetria incipit – final se realizează prin clișee compoziționale/ formule tipice,
convenții care marchează intrarea și ieșirea din fabulos. Fuziunea dintre real și fabulos
se realizează de la început, deoarece naratorul inovează formula inițială, punând
povestea pe seama spuselor altcuiva: ”Amu cică era odată”, adică se spune, fără însă a
nega ca în basmul popular (”A fos odată ca niciodată”). Formula finală include o
comparație între cele două lumi – a fabulosului și a realului.
În opinia mea, Harap Alb nu întruchipează tipul eroului voinic din basmele populare,
ci pe acela al eroului vrednic, pentru că evoluția sa reflectă concepția despre lume a
scriitoruluji, prin umanizarea fantasticului. Trecerea protagonistului prin încercări
dificile, ca și condiția umilitoare de rob la dispoziția unui spân nedrept, conturează
sensul didactic al basmului, care este exprimat de Sfânta Duminică ”Când vei ajungeși
tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor
asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul”.
Prin urmare, basmul este ”o oglindire… a vieții în moduri fabuloase” (G. Călinescu).
Povestea lui Harap Alb este un basm cult având ca particularități umanizarea
fantasticului, individualizarea personajelor prin limbaj, umorul și oralitatea.