Originea şi trăsăturile

federalismului elveţian

Hajdú B. Csaba
Universitatea „ Dimitrie Cantemir ”
Facultatea de Drept
Anul IV

-2008-

1
 Originea şi trăsăturile federalismului elveţian

Principii de organizare federativă a statului

Federalismul autentic se bazează pe cele două principii complementare: principiul

autonomiei şi principiul participării.

Principiul autonomiei este un principiu fundamental pentru organizarea şi

funcţionarea statului federal. Potrivit acestuia, statelor membre ale federaţiei li se conferă
largi prerogative în cele mai diverse domenii, de la domeniul legislativ la cel
jurisdicţional şi economic. Practic, fiecare stat membru al federaţiei îşi construieşte
structurile de guvernare şi îşi stabileşte raporturile între ele în mod liber, îşi precizează o
politică socială proprie, îşi stabileşte taxe şi impozite cu aplicabilitate locală, îşi
construieşte o structură economică şi infrastructurile necesare acesteia, et.

Larga autonomie nu înseamnă însă, ruperea legăturilor cu statul federal.

Dimpotrivă, întreaga autonomie de care beneficiază fiecare membru al federaţiei este
pusă în aplicare în limitele impuse chiar în constituţia statului federal, şi, eventual, în legi
care completează prevederile constituţionale. De asemenea, statul federal îşi păstrează
unele prerogative pe care le exercită pe teritoriul oricărui stat membru sau care le
interesează direct, cum ar fi atribuţii în domeniul securităţii naţionale, poliţiei, serviciului
secret, infracţional, jurisdicţional, et.

Potrivit principiului autonomiei, se stabileşte o strictă partajare a competenţelor

între statul federal şi statele membre ale federaţiei, cu respectarea colaborării între
autorităţile centrale şi cele locale. În caz de conflict, puterea judecătorească are
competenţa de a soluţiona diferendul şi de a reface echilibrul constituţional, dar astfel de
situaţii nu sunt foarte numeroase.

În practică, se folosesc trei metode de stabilire a competenţelor statului federat în

cadrul federaţiei şi în raporturile acesteia pe plan internaţional, precum şi a competenţelor
statelor federate:

2
 - în constituţia statului federal sunt prevăzute expres competenţele
exclusive ale acestuia. Ca atare, toate celelalte atribuţii revin statelor
componente ale federaţiei;

- precizarea competenţelor atribuite statelor, rezultând astfel că toate

celelalte atribuţii sunt conferite din principiu statului federal;

- stabilirea concomitentă prin constituţie a sferelor de atribuţii repartizate

exclusiv statului federal şi, respectiv, statelor membre.1

Principiul participării este complementar principiului autonomiei. Fără

participarea statelor componente ale federaţiei la procesul general de guvernare, federaţia
ar fi în realitate un stat unitar complex. Federalismul veritabil presupune participarea
statelor federale, pe baze de egalitate, la elaborarea deciziilor aplicabile pe teritoriul
întregii federaţii. Fiecare stat component al federaţiei este, teoretic, egal din punct de
vedere juridic şi politic cu un alt asemenea stat, indiferent de întinderea sa, de bogăţiile
naturale şi de numărul mare sau mic al populaţiei. Rezultă, de aici, necesitatea creării
unor organe federale însărcinate să înfăptuiască interesele comune şi să reprezinte statele
federate la nivel central. O garanţie a respectării competenţelor stabilite în constituţie
pentru statul federal, ca şi pentru statele federate, constă în prevederea constituţională
potrivit căreia, orice iniţiativă de revizuire a constituţiei trebuie aprobată, atât de puterea
centrală, cât şi de statele componente ale federaţiei.

Din perspectiva dreptului internaţional, statul federal are caracterul unui stat
unitar, adică are un singur teritoriu, o singură capitală, populaţia sa, o singură cetăţenie.

Din perspectiva dreptului constituţional, statul federal este considerat ca o uniune

de state membre, fiecare având teritoriul său, populaţia sa, organizare politică (parlament,
guvern, instanţe judecătoreşti), capitală proprie.

Federalismul elveţian
1
Charles Debbasch, op. Cit., p.30-31.

3
 Sistemul constituţional elveţian are particularităţi rezultate din raporturile
statornicite între cele trei puteri pe care nu le mai întâlnim în alte state. Pe de altă parte,
trăsăturile regimurilor politice de tip occidental se regăsesc în totalitate în modelul de
organizare şi funcţionare a regimului politic din Elveţia. Ne referim, în acest sens, la
principiile fundamentale ale democraţiei constituţionale occidentale, şi anume,
pluralismul, libertatea, statul de drept, egalitatea cetăţenilor în faţa legilor, principiul
suveranităţii puterii poporului, principiul reprezentării, separaţia puterilor, principiul
legalităţii, garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ş.a.
Una din trăsăturile definitorii ale sistemului de guvernare elveţian este recursul la
forme tipice ale democraţiei directe (iniţiativa legislativa populară şi referendumul)şi
chiar o forma arhaica a acesteia (Landsgemeinden- adunarea cetăţenilor). O altă trăsătură
este federalismul. În fine, sistemul politic cuprinde un executiv cu atribuţii restrânse care
funcţionează după principiile executivului colegial sau directorial şi care se situează
teoretic în trena parlamentului, dar, practic, beneficiază de o independenţă funcţională.
Cât priveşte separaţia puterilor, atât Constituţia în vigoare, adoptată în 1999, cât şi
Constituţia anterioară, care datează de la 1874, apropie regimul politic elveţian de
regimul prezidenţial. În timp ce parlamentul este autoritatea supremă a Confederaţiei,
calitate în virtutea căreia, acesta legiferează şi exercită un control general asupra tuturor
organismelor învestite cu sarcini în beneficiul comunităţii federale, Guvernul este
autoritatea directorială şi executivă supremă a statului. În organizarea raporturilor între
puteri se disting, totodată, trăsături ale regimurilor parlamentare fără, însă., ca regimul
politic elveţian sa poată fi caracterizat ca un regim semiprezidenţial.
Nu există o altă ţară în care formele de exprimare directă a voinţei populaţiei să
fie atât de diverse şi mult utilizate ca în Elveţia. Referendumul este deja considerat ca un
instrument de guvernare care concurează cu principiul reprezentării.
În Elveţia s-a preferat, însă, democraţia directa, fără a se renunţa, totuşi, la
democraţia reprezentativă, în special din secolul al XIX-lea. Democraţia directă elveţiană
nu se opune principiului reprezentării, dar îi îngustează sfera de acţiune. O asemenea
limitare este de natură să influenţeze şi concepţia despre rolul partidelor politice în

4
funcţionarea corpului politic şi al societăţii civile, precum şi concepţia despre rolul clasei
politice.
Fără îndoiala, regimul politic elveţian are la bază, între alte principii, principiul
pluralismului politic concretizat şi exprimat – la nivelul sistemelor de partide – prin
pluripartidism. În consecinţă, partidele politice sunt corpuri intermediare între populaţie
(corpul electoral) şi guvernanţi.
Suveranitatea Parlamentului nu este cu nimic ştirbită de ponderea şi importanţa,
precum şi de rolul deliberativ al referendumurilor. Opţiunea pentru referendum în
Elveţia, convertită deja într-o veritabila tradiţie istorică, poate fi explicată prin lipsa în
această ţară a unei monarhii în înţelesul occidental al noţiunii, precum şi prin marea
influenţă jucată de religia protestantă, în primul rând, calvinismul, în societate.
Formele directe de guvernare de către popor în Elveţia ţin de tradiţia istorică, cu
rădăcini adânci în practica triburilor germanice, în care deciziile importante erau luate de
războinici sau de Adunarea înţelepţilor. Cantoanele elveţiene practicau, fie o formă a
democraţiei directe, în care poporul hotăra în numele său, fie optau pentru un model al
unei republici aristocratice.
Constituţia de la 1848 a consacrat o structură de stat federativă, confederaţia
încetându-şi existenţa. Puterea legislativă a fost încredinţata unei Adunări federale, cea
executivă, Consiliului federal, iar puterea judecătorească unui Tribunal federal.
Cantoanele, deşi au devenit părţi componente ale federaţiei, care a căpătat prerogative de
reprezentare internaţională, precum şi competenţe militare, de ordine internă şi în materie
de finanţe, şi-au păstrat competenţe substanţiale. Denumirea oficială a statului a rămas,
totuşi, confederaţia, deşi cantoanele nu dispuneau formal de suveranitate. Confederaţia a
păstrat competenţe exclusive în domeniul apărării, în cel al stabilirii monedei naţionale,
precum şi în alte domenii, cum ar fi poştă, telegraf ş.a. S-a format o piaţă unică la nivel
naţional, prin desfiinţarea reglementărilor vamale cantonale.
La baza constituirii şi funcţionării autorităţilor de guvernare s-a aflat principiul
separaţiei puterilor pus însă, în aplicare într-o manieră foarte specială în ceea ce priveşte
echilibrul între cele trei puteri. Parlamentul a căpătat o preponderenţă notabilă, preluând
chiar competenţe de natură jurisdicţională. De asemenea, Adunarea legislativă şi-a

5
subordonat Consiliul federal. S-a instituit astfel, ceea e, în doctrina de specialitate, poartă
denumirea de „regim de adunare”.
Constituţia din 18 aprilie 1999 este precedată de un Preambul în care sunt înscrise
unele dintre valorile şi idealurile democratice specifice constituţionalismului european
contemporan şi anume, suveranitatea poporului, libertatea, democraţia, pacea,
solidaritatea naţională, respectarea diversităţilor de orice natură, echitatea,
responsabilitatea pentru viitoarele generaţii. În preambulul Constituţiei în vigoare se
afirmă voinţa poporului elveţian şi a cantoanelor de a-şi reînnoi alianţa care le reuneşte,
în scopul de a întări libertatea, democraţia, independenţa şi pacea în spiritul solidarităţii.
Noua Constituţie a Elveţiei anunţă, pentru prima dată la nivel constituţional, principiul
solidarităţii.
Preambulul Constituţiei nu ignoră diversităţile existente, în primul rând lingvistice
şi etnice, dar şi confesionale, subliniind cerinţa respectării diversităţilor şi a justiţiei.
Primul titlu al Constituţiei expune principiile generale care stau la baza societăţii
elveţiene şi constituie valori fundamentale pe care statul le impune şi le garantează.
Dispoziţiile constituţionale precizează că poporul elveţian şi cantoanele formează
Confederaţia elveţiană. Textul constituţional surprinde într-o singură formulare
elementele constitutive ale oricărui stat;: populaţia, teritoriul şi puterea suverană, care
emană de la popor şi stă la baza constituirii Confederaţiei. La rândul său, statul protejează
libertatea şi drepturile poporului, asigurând, totodată, independenţa şi securitatea ţării.
Ca şi alte constituţii, Constituţia Elveţiei pune în evidenţă coeziunea şi unitatea
internă aflate într-o diversitate culturală, statul având datoria să favorizeze afirmarea
acestor valori. Constituţia nu face referiri la existenţa unor minorităţi etnice sau
lingvistice, ci doar la diversitatea culturală. Legat de aceasta, Constituţia acordă aceeaşi
importanţă grupurilor lingvistice existente şi precizează, în acest sens, că sunt limbi
naţionale: limba germană, franceză, italiană şi limba retoromană.
Raporturile între cantoane şi Confederaţie sunt stabilite potrivit principiilor care
stau la baza statului federal. Reţine, însă atenţia că, prin Constituţie, se stipulează că
aceastea sunt suverane, suveranitatea lor neputând fi limitată de către Constituţia
federală. Cantoanele îşi exercită drepturile în măsura în care acestea nu sunt delegate
Confederaţiei.

6
 Un principiu general în Constituţie este statul de drept, dreptul constituind baza şi
limitele activităţii statului, care, la rândul ei, trebuie să fie subsumată interesului public.
Forma federală a statului nu este o simplă opţiune politică. Ea a fost impusă de
confluenţa unor populaţii provenind din trunchiuri etnice diferite, de confesiuni
religioase, fiecare dintre ele cu un statut bine consolidat de trecutul istoric comun şi de
existenţa unor regiuni lingvistice.
În condiţiile în care populaţiile existente în Confederaţie s-au dezvoltat pe un
teritoriu propriu veacuri de-a rândul, formându-şi astfel, un habitat politic, social,
lingvistic, religios, economic şi cultural specific, concentrarea puterii şi difuzarea ei
centralizată – specifică unui stat unitar- nu era posibilă pe termen lung. Teoretic, se poate
pune problema dacă federalismului nu i-ar fi fost preferat ca fiecare dintre populaţiile
stabilite pe teritoriul elveţian să se organizeze în mici principate sau stătuleţe cu o
fizionomie etnică proprie. Ceea ce a împiedicat o astfel de soluţie a fost, poate teama ca
un mic stat să fie repede cucerit de state mai mari, cum ar fi: Franţa, Germania, Austria
sau Italia.
Ideea organizării federale a cantoanelor are rădăcini istorice şi provine, iniţial din
practica alianţelor ce legau între ele populaţii şi teritorii in vederea susţinerii unor interese
comune. Micile cantoane Uri, Schwytz şi Unterwalden, cucerite de Austria şi integrate în
Sfântul Imperiu Roman s-au aliat între ele pentru a-şi recâştiga suveranitatea. Această
primă alianţa a cuprins primele trăsături esenţiale ale viitorului federalism elveţian. La
alianţa celor trei cantoane realizată in anul 1291 s-au asociat Lucerna în 1332, Zurich în
1351 şi Berna în 1353. Ulterior in Confederaţie au intrat Fribourg Soleure în 1481,
urmate de Bâle şi Schaffhouse în 1501 şi Appenzell în 1513.
Prima Constituţie, cea din 12 aprilie 1798, a creat un stat unitar înlocuit cu o
organizare statală federală prin Constituţia din 25 mai 1802.
Constituţia de la 1874, ca şi cea aflată în prezent în vigoare, au consacrat o
schemă clasică de organizare feudală. Organizarea federală a statului se face ţinându-se
seama de existenţa a trei entităţi, şi anume: federaţia, cantoanele şi comunele. Constituţia
prevede că toate cantoanele sunt suverane în măsura în care suveranitatea lor nu este
limitată prin Constituţie. În acest cadru, cantoanele exercită toate drepturile care nu sunt
delegate Confederaţiei. Faptul că în Constituţie se prevede, pe de o parte, suveranitatea

7
cantoanelor şi, pe de altă parte, suveranitatea Confederaţiei, nu înseamnă că ar exista un
conflict de suveranităţi. În cazul cantoanelor, suveranitatea are şi un sens figurat, întrucât
ele beneficiază, în realitate, de o largă autonomie şi nu de suveranitate, în sensul propriu-
zis al termenului. Când se vorbeşte de suveranitatea cantoanelor se evocă de fapt tradiţiile
de independenţa de care beneficiau acestea in Evul Mediu. Art.3 din Constituţie se
completează cu principiul înscris în art.47 din Actul constituţional, potrivit căruia
„Confederaţia respectă autonomia cantoanelor”. De altfel, statul federal veghează ca
fiecare canton să respecte legislaţia federală. În privinţa comunelor, Constituţia
stipulează, în art. 50, că autonomia acestora este garantată în limitele fixate prin legislaţia
cantonală.
Potrivit principiului federal al participării, cantoanele sunt reprezentate în
Consiliul Statelor de câte doi membri, iar semicantoanele de câte un delegat, indiferent de
mărimea populaţiei acestora. Cel de al doilea principiu (autonomia) acordă fiecărui
canton o reală autonomie constituţională. Potrivit art.47 din Constituţie, Confederaţia
respectă autonomia cantoanelor.
Art.42 din noua Constituţie face o departajare de principiu între sarcinile
federaţiei şi ele ale cantoanelor. Textul constituţional prevede, în acest sens, că sarcinile
Confederaţiei sunt cele care îi sunt atribuite de Constituţie. Confederaţia îsi asumă sarcini
care trebuiau să fie reglementate în mod unitar. În schimb, cantoanele, stabilesc sarcinile
pe care le vor realiza în cadrul competenţei proprii.
Constituţia prevede obligaţia Confederaţiei şi cantoanelor de a colabora între ele
şi de a-şi acorda reciproc sprijin în îndeplinirea sarcinilor ce le revin. Colaborarea este
extinsă şi la acordarea asistenţei judiciare. În cazul apariţiei unor dispute între cantoane
sau între acestea şi federaţie, diferendele vor fi soluţionate pe calea negocierii sau a
medierii. Constituţia a recunoscut cantoanelor dreptul de a participa, în anumite cazuri, la
procesul de luare a deciziilor de guvernare la nivel federal, în special la elaborarea
legislaţiei. Mai mult chiar, Confederaţia are obligaţia constituţionala de a informa în timp
util şi în detaliu cantoanele asupra obiectivelor pe care şi le propune, în special în
probleme de interes comun.
În materie de reglementare legislativă, dreptul federal primează faţă de dreptul
cantonal, dacă acesta cuprinde dispoziţii contrare. De altfel, cantoanele sunt obligate să

8
aplice reglementările federale în conformitate cu prevederile constituţionale şi legale.
Autonomia cantoanelor este suficient de largă şi flexibilă pentru ca ele să acţioneze în
cadrul Constituţiei şi, în acelaşi timp, să-şi apere şi să-şi conserve particularităţile locale.
Cum orice decizie guvernamentală, indiferent de domeniul şi sfera de aplicare, nu poate
fi pusă în aplicare fără suport financiar, Confederaţia lasă cantoanelor surse de finanţare
suficiente. Totodată, Confederaţia recurge la o repartizare echitabilă a fondurilor
colectate la nivel federal.
Potrivit autonomiei de care beneficiază şi care este garantată de către
Confederaţie, cantoanele au dreptul să încheie între ele acorduri şi să decidă crearea unor
organizaţii şi instituţii comune. Pentru a preveni diferendele intercantonale sau între
cantoane şi autorităţile federale, Constituţia prevede că acordurile încheiate între
cantoane nu pot fi potrivnice drepturilor şi intereselor Confederaţiei, precum şi celor ale
altor cantoane.
În virtutea propriei autonomii, fiecare canton îşi adoptă o Constituţie proprie,care
trebuie să fie acceptată de către popor. Constituţiile cantonale pot fi revizuite la cererea
majorităţii corpului electoral.
Fiecare Constituţie cantonală este garantată de Confederaţie, cu condiţia ca
aceasta să nu contravină legislaţiei federale.
În schimb, Confederaţia îşi asumă sarcina de a apăra ordinea constituţională a
cantoanelor. În ceea ce priveşte conceptul de ordine constituţională, utilizat în legislaţia
altor state cu o conotaţie penală se poate preciza că, potrivit art.52 alin.(2) din Constituţie
Confederaţia intervine în cazul în care ordinea constituţională este încălcată sau
ameninţată într-un canton, iar acesta nu este în măsură singur sau cu sprijinul altor
cantoane să o restabilească. Constituţia nu prevede însă în ce ar consta încălcarea ordinii
constituţionale. Această omisiune lasă la latitudinea autorităţilor cantonale competente,
precum şi a Confederaţiei să aprecieze caracterul şi gravitatea încălcării sau ameninţării
ordinii constituţionale a cantoanelor.
În cadrul cantoanelor sunt organizate comunele ca unităţi administrative care
beneficiază de un statut de autonomie. Autonomia comunală este garantată în cadrul fixat
de legislaţia cantonală. Comunele îşi asumă diferite sarcini în domenii de interes local,

9
cum ar fi asistenţa sanitară, furnizarea energiei electrice, aprovizionarea cu apă,
asigurarea traficului intern, protecţia mediului ş.a.
La nivelul cantoanelor se alege o adunare reprezentativă cu rol legislativ denumită
îndeobşte „marele consiliu”. Guvernul local este ales direct de către popor pentru un
mandat a cărui durată diferă de la canton la canton. Astfel mandatul poate dura de la unu
la cinci ani. Cel mai adesea mandatul este de patru ani. Guvernul cantonal poate fi demis
în unele cantoane de către parlamentul local, iar în altele direct de către popor.
O parte a membrilor celor două organisme cantonale pot cumula mandatul local
cu un mandat de reprezentare la nivel federal.
Democraţia directă este în Elveţia nu numai o formă de exercitare a puterii
instituţionalizată la nivel constituţional, dar în acelaşi timp, reprezintă o stare de spirit.
Aceasta, deoarece iniţiativa populară şi mai ales, referendumul fac parte din tradiţia
cantoanelor.
Iniţiativa populară poate fi definită ca un procedeu al democraţiei semi-directe,
care conferă poporului puterea de a interveni direct în procesul legislativ, fie opunându-
se sau exprimându-si dezacordul faţă de o propunere legislativă. Referendumul este, de
asemenea o modalitate de manifestare a democraţiei semi-directe, care constă în
exprimarea unui vot popular în legătură cu o anumită decizie adoptată de o autoritate
publică sau pe care aceasta intenţionează să o ia.
Constituţia prevede două tipuri de referendum, şi anume, un referendum
obligatoriu şi unul facultativ. Potrivit art.142 din Constituţie, actele supuse votului
poporului sunt acceptate dacă întrunesc votul favorabil al majorităţii votanţilor.
Actele supuse referendumului populaţiei şi a cantoanelor sunt acceptate dacă se
pronunţă în acest sens majoritatea votanţilor şi a cantoanelor.
Adunarea federală – Parlamentul elveţian – este compus din două Camere
legislative – Consiliul Naţional şi Consiliul Statelor, care au o competenţă identică.
Consiliul Naţional este compus din 200 de membri, iar Consiliul Statelor din 46 de
membri. Ca reprezentantă a poporului şi a cantoanelor, Adunarea federală este autoritatea
supremă a Confederaţiei, în măsura în care aceasta nu încalcă drepturile poporului şi ale
cantoanelor. Constituţia a instituit un aşa numit regim de adunare, care este specific
Elveţiei şi care presupune o preponderenţă a forului legislativ asupra Consiliului federal,

10
organism care deţine puterea executivă. S-a avansat chiar aprecierea că între regimul
politic elveţian şi cel al Statelor Unite ale Americii ar exista asemănări frapante. Acestea
se referă la lipsa responsabilităţii politice a Guvernului în faţa Adunării federale, precum
şi la imposibilitatea dizolvării acesteia de către puterea executivă.
Mandatul deputaţilor şi al consilierilor de stat are caracter reprezentativ. Deputaţii
reprezintă naţiunea, iar membrii Consiliului Statelor reprezintă cantoanele în care au fost
aleşi. Membrii celor două Consilii beneficiază de independenţă absolută. În acest sens,
art.161 din Constituţie stabileşte „interdicţia mandatului imperativ”.
Membrii parlamentului beneficiază de un regim de imunitate, care constă în lipsa
răspunderii juridice pentru opiniile exprimate, în aceasta calitate, în faţa Camerelor
legislative.
Adunarea federală adoptă legi federale şi ordonanţe. Prin legea federală se
reglementează:
a) exercitarea drepturilor politice;
b) restrângerea drepturilor consfinţite în Constituţie;
c) drepturile şi obligaţiile persoanelor;
d) calitatea de contribuabil, obiectul impozitelor şi modalitatea de calcul a
acestora;
e) obligaţiile cantoanelor privind exercitarea dreptului federal;
f) organizarea autorităţilor federale;
g) regimul taxelor şi impozitelor datorate Confederaţiei;
Totodată, adunarea federală adoptă hotărâri cu caracter federal, care au o durată
limitată. Ordonanţele cuprind norme juridice cu forţă juridică inferioară legii şi nu se
supun referendumului. În general, ordonanţele sunt adoptate de Consiliul federal.
Raporturile între Adunarea federală, deţinătoarea puterii legislative, şi Consiliul
federal reflectă specificitatea regimului politic. Regăsim în Constituţie trăsături ale
regimului parlamentar, cum ar fi alegerea membrilor Consiliului federal de către
Adunarea federală, dar şi trăsături prezidenţiale (neasumarea unei răspunderi politice a
Guvernului faţă de parlament). Ambele organisme, deţinătoare fiecare a unui tip de
putere (legislativă şi executivă), au atribuţii distincte pe care le exercită fără a colabora
strâns una cu alta. Formal, Adunarea federală exercită, potrivit art.169 din Constituţie,o

11
„înaltă supraveghere”, de fapt un control asupra Consiliului federal şi a administraţiei
federale, precum şi a tribunalelor federale şi a altor organisme cărora le sunt încredinţate
sarcini în beneficiul Confederaţiei.
Cu oarecare vreme în urmã, profesorul Urs Altermatt a ţinut la Colegiul Noua
Europã din Bucureşti o prelegere despre modelul elveţian, arãtnd cã Elveţia edificatã pe
cantoane este în primul rând o federaţie a naţiunilor şi, sub acest aspect, nu poate fi
comparatã cu tradiţionalele state naţionale europene. Pe de altã parte – ca stat naţional –,
ea urmeazã modelul francez: un stat bazat pe drepturi cetãţeneşti şi susţinut prin voinţa
subiectivã a indivizilor. Fãuritorii ideii de cetãţenie elveţianã au avut în vedere ca pe
lîngã şi sub naţiunea politicã ce existã la nivel federal sã asigure, la nivelul comunelor şi
cantoanelor, un cadru solid pentru pãstrarea şi dezvoltarea comunitãţilor („naţiunilor”)
culturale. Aceastã ambivalenţã, întrepãtrunderea instituţionalã şi sentimentalã a
comunitãţii tradiţional-culturale native şi a celei volitiv-politice bazate pe libera alegere
constituie secretul soliditãţii şi stabilitãţii micului stat alpin.
În timp ce, în deceniile din urmã, o serie de federaţii s-au dezintegrat pentru cã a
reieşit cã erau formate numai din „naţiuni” şi nu aveau cetãţeni care sã le voteze în cadrul
ceremonialului secret şi invizibil al „plebiscitului cotidian” iar numeroase state naţionale
proclamate drept unitare se confruntã şi ele cu spectrul destrãmãrii, Elveţia – reproducînd
parcã la scarã redusã complexitatea specificã a Uniunii Europene – trãieşte şi înfloreşte.

12
 BIBLIOGRAFIE

Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2005.
 George Alexianu, Curs de drept constituţional, vol. 1-3, Casa Şcoalelor,
Bucureşti, 1930-1938.
 Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. 1, Editura
Academiei, Bucureşti, 1997.
 Charles Debbasch, Jean Marie Portier, Introduction à la politique, 3ème édition,
Dalloy, Paris, 1991.
 Ion Deleanu, Drept constitutional si institutii politice, vol. I, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1996..
 Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, ediţia a II-a, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2006.
 Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003.
 Cristian Ionescu, Instituţii politice şi drept constituţional, Editura Juridică,
Bucureşti, 2005.
 Cristian Ionescu, Sisteme constituţionale contemporane, Editura Şansa, Bucureşti,.
 Cristian Ionescu, Regimul politic în România, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.

13