Teste Grila Civil-Diaconescu

Editat de Universul Juridic SRL, editură cu prestigiu recunoscut.
Eîditura Universul Juridic este acreditată CNATDCU (lista A2).

Copyright © 2021, Editura Universul Juridic.
Toate drepturile asupra prezentei edi(ii aparţin Editurii Universul Juridic.
Nicio parte (fragment sau componentă grafică) din această lucrare nu poate fi reprodu.să fără acordul scris
al Editurii Universul Juridic.
y Niciun exemplar din prezentul tiraj nu va fi comercializat fără ştampila şi semnătura Editurii sau, după
• eaz, a Autorului/Autorilor, aplicate pe interiorul ultimei coperte.
Respect pentru autorii noştri, respect pentru profesia aleasă f

Prezenta lucrare. în tot sau în parte, este purtătoare de drepturi de autor, aflate sub protecţia Legii nr. 8/1996 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe. întrucât, în contemporaneitate, aceste drepturi sunt ignorate şi încălcate într-o măsură
alamiantă, în pofida sistemului valorilor şi convenţiilor sociale nescrise, a devenit necesară apărarea lor prin forţa şi sub
sancţiunea legii.
UNIVERSUL JURIDIC SRL, titular al dreptului de autor asupra prezentei lucrări, precizează pentru cititorii săi;
conform art. 196 din Legea nr. 8/1996, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an
sau cu amendă reproducerea. Iară autorizarea sau consimţământul titularului drepturilor recunoscute de lege. a
ofterclor purtătoare de drepturi de autor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;
conform art. 14 din Legea nr. 8/1996, prin reproducere se înţelege realizarea, integrală sau parţială, a uneia ori a
mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă,
inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori
temporară a acesteia cu mijloace electronice.
Editura îşi rezervă dreptul de a acţiona, prin mijloace legale şi prin implicarea
autorităţilor competente, in vederea protejării drepturilor patrimoniale de autor al căror
deţinător este in baza contractelor de editare.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice : drept
procesual civil / Vladimir Diaconiţă, Maria Fodor. Mădălina Jebelean,...
coord.: Evelina Oprina. - Bucureşti : Universul Juridic. 2021
ISBN 978-606-39-0872-9
I. Diaconiţă. Vladimir
II. Fodor, Maria
III. Jebelean, Mădălina
IV. Oprina, Evelina (coord.)
34
Redactor: Alina Pîrvoi

Tehnoredactor: Marcela Radu
C opertă: Aurelian Leahii
BIUniversul
R edacţie:
tel.: 0732.320.666
e-m ail: redactie/uiunivcfsuljuridic.ro
Juridic ujmagro
D istrib u ţie; P o rtal:
tel.: 021.314.93.15 lel.: 0725.683.560 L ib ră ria L 'Jm ag:
fax: 021.314.93.16 e-m ail: portair^; tel.; 0733.673.555;
e-mail: distributicia universuljuridic.ro univcrsutjuridic.ro 021.312.22.21
e d itu ra u n iv e rs u lju rid lc .ro u n iv ersu lju rid ic .ro c-mail: conKnziC«!ujmag.ro
O E d itu ra t ’niversu! J u rid ic O l ’n iversul J u rid ic

u jm a g .ro
e d itu ra .u n iv c rsu l.ju rid ic

O . P ro lege
Upsbţie ţi jurépnxkoti a L ijm ag.ro
Cuprins
I. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

(ART. 5-23 C. PR. C IV .)...................................................................................................9
II. ACŢIUNEA CIVILĂ (ART. 29-40 C. PR. C IV .).................................................13
III. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL (ART. 41-93 C. PR. C IV .)......... 16

A. Judecătorul. Incompatibilitatea................................................................................ 16
B. Părţile......................................................................................................................... 20
a. Folosinţa şi exerciţiul drepturilor procesuale...................................................... 20
b. Persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte....................................... 21
c. Alte persoane care pot lua parte la judecată........................................................22
d. Reprezentarea părţilor în judecată.......................................................................26
C. Participarea Ministerului Public în procesul civil.................................................. 27
IV. COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

(ART. 94-147 C. PR. C IV .).............................................................................................29
V. ACTELE DE PROCEDURĂ ŞI TERM ENELE PROCEDURALE

(ART. 148-186 C. PR. C IV .)...........................................................................................37
A. Actele de procedură (forma cererilor, citarea şi comunicarea, nulitatea
actelor de procedură)..................................................................................................... 37
B. Termenele procedurale (noţiune şi clasificare, durata, decăderea şi
repunerea în termen)...................................................................................................... 43
VI. PROCEDURA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE ’

(ART. 192-455 C. PR. C IV .).......................................................................................... 46
A. Sesizarea instanţei de judecată (procedura prealabilă, cererea de chemare
în judecată, verificarea cererii şi regularizarea, fixarea primului termen,
modificarea cererii, întâmpinarea, cererea reconvenţională)..................................... 46
B. Excepţiile procesuale................................................................................................54
C. Probele....................................................................................................................... 56
D. Suspendarea procesului, perimarea cererii.............................................................62
E. Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor.............................................................65
F. Dezbaterea în fond a procesului................................... 66
G. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii....................................................................... 66
H. Hotărârea judecătorească..........................................................................................68
VII. CĂILE DE ATAC (ART. 456-513 C. PR. CIV .)................................................71

6 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civil
VIII. SESIZAREA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

ÎN VEDEREA PRONUNŢĂRII UNEI HOTĂRÂRI PREALABILE
PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
(ART. 519-521 C. PR. C IV .)...........................................................................................76
IX. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII (ART. 514-518 C. PR. CIV.)............77
X. CONTESTAŢIA PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI

(ART. 522-526 C. PR. C IV .)...........................................................................................78
XL EXECUTAREA SILITĂ (ART. 622-914 C. PR. C IV .).................................... 79

A. Titlul executoriu........................................................................................................ 79
B. Participanţii la executarea silită...............................................................................80
C. încuviinţarea executării silite................................................................................... 81
D. Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită.................................................. 81
E. Contestaţia la executare.............................................................................................82
F. întoarcerea executării................................................................................................84
G. Poprirea...................................................................................................................... 84
H. Executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii referitoare
la minori.......................................................................................................................... 85
XII. PROCEDURILE SPECIALE (ART. 915-1.064 C. PR. CIV.)....................... 86
RĂSPUNSURI ŞI EXPLICAŢII................................................................................... 92
I. Principiile fundamentale ale procesului civil (art. 5-23 C. pr. civ.).....................92
II. Acţiunea civilă (art. 29-40 C. pr. civ.).................................................................102
III. Participanţii la procesul civil (art. 41-93 C. pr. civ.)........................................ 112
A. Judecătorul. Incompatibilitatea........................................................................ 112
B. Părţile................................................................................................................. 118
a. Folosinţa şi exerciţiul drepturilor procesuale.............................................. 118
b. Persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte................................120
c. Alte persoane care pot lua parte la Judecată.................................................122
d. Reprezentarea părţilor în Judecată................................................................131
C. Participarea Ministerului Public în procesul civil.......................................... 133
IV. Competenţa instanţelor Judecătoreşti (art. 94-147 C. pr. civ .)........................ 135
V. Actele de procedură şi termenele procedurale (art. 148-186 C. pr. civ.)..........145
A. Actele de procedură (fonna cererilor, citarea şi comunicarea, nulitatea
actelor de procedură)............................................................................................. 145
B. Tennenele procedurale (noţiune şi clasificare, durata, decăderea şi
repunerea în termen)................................................................................................ 159
VI. Procedura în faţa primei instanţe (art. 192-455 C. pr. civ.).............................. 165
A. Sesizarea instanţei de Judecată (procedura prealabilă, cererea de
chemare în Judecată, verificarea cererii şi regularizarea, fixarea primului
termen, modificarea cererii, întâmpinarea, cererea reconvenţională)..................165
Cuprins____________________________________________________________________ 1_
B. Excepţiile procesuale.......................................................................................... 190

C. Probele.................................................................................................................200
D. Suspendarea procesului, perimarea cererii...................................................... 215
E. Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor...................................................... 217
F. Dezbaterea în fond a procesului........................................................................ 219
G. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii................................................................. 220
H. Hotărârea judecătorească................................................................................... 221
Vil. Căile de atac (art. 456-513 C. pr. civ.).............................................................. 224
VIII. Sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 519-521 C.
pr. civ.).......................................................................................................................... 232
IX. Recursul în interesul legii (art. 514-518 C. pr. civ.).........................................234
X. Contestaţia privind tergiversarea procesului (art. 522-526 C. pr. civ.)..............236
XI. Executarea silită (art. 622-914 C. pr. civ .)..........................................................237
A. Titlul executoriu.................................................................................................237
B. Participanţii la executarea silită........................................................................ 240
C. încuviinţarea executării silite.............................................................................241
D. Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită...........................................243
E. Contestaţia la executare...................................................................................... 244
F. întoarcerea executării......................................................................................... 247
G. Poprirea................................................................................................................248
H. Executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii
referitoare la minori.................................................................................................249
XII. Procedurile speciale (art.915-1.064C. pr. civ.)..................................................251
I. Principiile fundamentale ale procesului civil
(art. 5-23 C. pr. civ.)
1. Cu referire la primirea şi soluţionarea cererilor, următoarele afirmaţii sunt

corecte, cu excepţia:
a) judecătorii au posibilitatea să primească şi să soluţioneze orice cerere de com
petenţa instanţelor judecătoreşti;
b) niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este ne
clară sau incompletă;
c) în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor,
iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemă
nătoare, se va putea încerca soluţionarea acesteia în baza principiilor generale ale drep
tului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.
2. Dreptul constituţional fundamental la un proces echitabil, în termen optim şi

previzibil, transpunere a art. 6 par. 1 teza I din Convenţia europeană a drepturilor
omului şi consacrat, totodată, de art. 6 alin. (1) teza IC. pr. civ., este garantat părţilor
litigante:
a) în principal, în faza judecăţii, scop în care instanţa este datoare să dispună toate
măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a acesteia;
b) în mod esenţial, în faza executării silite;
c) niciuna dintre variantele de răspuns nu este corectă.
3. Principiul legalităţii se adresează:

a) numai judecătorului; -
b) părţilor litigante;
c) deopotrivă, judecătorului şi părţilor litigante.
4. Selectaţi afirmaţia corectă:

a) principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru
situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite şi, de aceea, el nu exclude, ci,
dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite;
b) caracterul neunitar al practicii judiciare într-o anumită materie reprezintă o atingere
adusă principiului egalităţii cetăţenilor în faţa justiţiei;
c) principiul egalităţii înseamnă uniformitate, astfel încât existenţa unor reguli diferite
speciale, de fond sau de procedură, apare ca neavenită.
OANA SURDU
1o Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civil
5. Ipoteza în care pârâtul nu formulează o cerere reconvenţională împotriva

reclamantului în cadrul procesului pornit la iniţiativa acestuia din urmă, ci invocă o
serie de excepţii pe care instanţa de judecată le uneşte cu fondul, fără ca soluţionarea
acestora să se regăsească în dispozitivul hotărârii pronunţate:
a) nu echivalează cu o încălcare a principiului disponibilităţii, hotărârea tranşând
pretenţiile cu care reclamantul a înţeles să învestească instanţa, prin cererea de chemare
în Judecată;
b) echivalează cu încălcarea dreptului de dispoziţie al părţilor în procesul civil;
c) este în concordanţă cu principiile fundamentale ale procesului civil, în condiţiile
în care pârâtul este singurul îndreptăţit să stabilească limitele apărării şi maniera în care
va contracara cererea de chemare în judecată.
6. în ceea ce priveşte actele procesuale de dispoziţie:

a) ca manifestări ale principiului disponibilităţii părţilor din proces, acestea se impun
independent de voinţa judecătorului, producând în mod necesar şi imediat efectele în
scopul cărora au fost iniţiate;
b) acestea nu se pot face de reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu
încuviinţarea prealabilă a instanţei sau a autorităţii administrative competente;
c) principiul disponibilităţii nu operează de o manieră absolută, în sensul că acestea
vor fi cenzurate de judecător, în baza rolului activ, care le va da eficienţă luând act de
voinţa părţilor ori va dispune continuarea Judecăţii, dacă prin acestea s-ar aduce atingere
nonuelor care ocrotesc un interes public.
7. Din perspectiva principiului disponibilităţii, alegeţi afirmaţia greşită:

a) obiectul cererii de chemare în judecată nu poate fi schimbat şi nici depăşit;
b) cu excepţiile prevăzute de lege, temeiul juridic invocat de reclamant poate fi
modificat;
c) dreptul de a determina cadrul procesual nu se perpetuează şi în cazul căilor de atac.
8. Următoarele afirmaţii sunt adevărate, cu excepţia:

a) părţile au obligaţia să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfă
şurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia;
b) părţilor litigante le este recunoscută îndrituirea de a îndeplini toate actele de pro
cedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător;
c) dacă o parte deţine un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părţi
sau din oficiu, să dispună înfăţişarea acestuia, sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare.
9. Alegeţi afirmaţia corectă:

a) orice persoană este obligată, în orice condiţii, să sprijine realizarea justiţiei, putând
fi constrânsă, în caz de sustragere, să-şi îndeplinească această obligaţie, sub sancţiunea
plăţii unei amenzi judiciare şi, dacă este cazul, a unor daune-interese;
b) răspunderea pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate revine părţii numai în
cazul în care aceasta îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv;
OANA SURDU
/■ Principiile fundamentale ale procesului civil (art. 5-23 C. pr. civ.) 11
c) nu se poate reţine exercitarea abuzivă a dreptului procesual de a declara calea de

atac prin simplul fapt al netimbrării acesteia.

a) refuzul instanţei de a amâna judecata pentru lipsă de apărare justificată prin motive
temeinice, neimputabile şi amânarea pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise
echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare;
b) ordonanţa preşedinţială pronunţată fără citarea părţilor în aceeaşi zi, numai pe baza
cererii şi a actelor depuse, fără concluziile părţilor, nu presupune încălcarea principiului
dreptului la apărare;
c) instanţa poate dispune înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar atunci când acestea
sunt reprezentate.
11. Constituie o încălcare a principiului contradictorialităţii:

a) judecarea cauzei la termenul la care partea nu a fost legal citată, dar în prezenţa şi
la cererea acesteia;
b) soluţionarea cauzei prin reţinerea unei excepţii, în condiţiile în care întregul
probatoriu, dezbaterile şi concluziile părţilor au vizat fondul pretenţiilor deduse judecăţii;
c) nepronunţarea instanţei asupra unei cereri formulate după închiderea dezbaterilor,
prin intermediul concluziilor scrise depuse la dosar.
12. Principiul fundamental al procesului civil care asigură publicitatea reală,

contradictorialitatea efectivă a dezbaterilor şi exercitarea în condiţii optime a drep
tului la apărare, făcând posibilă, totodată, exercitarea rolului activ şi nemijlocirea,
prin crearea posibilităţii părţilor de a-şi susţine cererile şi excepţiile, este:
a) principiul publicităţii;
b) principiul nemijlocirii;
c) principiul oralităţii.
13. Nulitatea hotărârii intervine în situaţia:

a) judecării cererii de strămutare în camera de consiliu, şi nu în şedinţă publică;
b) inexistenţei unei nonne legale derogatorii de la principiul publicităţii şi încălcării
acestuia din urmă;
c) judecării conflictului de competenţă în şedinţă publică, şi nu în camera de consiliu.
14. Alegeţi afirmaţia corectă în legătură cu limba desfăşurării procesului civil:

a) cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul de a fontiula o cerere
de chemare în judecată în limba maternă;
b) cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au obli
gaţia de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a
pune concluzii prin traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel;
c) cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în
limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii.
OANA SURDU
12 Teste-grilă pentni examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civil

a) pe tot parcursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor, dându-le
îndrumările necesare, potrivit legii;
b) judecătorul are dreptul să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile
fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege;
c) nu este lovită de nulitate hotărârea judecătorească pronunţată de alt/alţi jude-
cător/judecători decât cel/cei care au luat parte la dezbaterile asupra fondului cauzei.
16. Prevederile art. 23 C. pr. civ. referitoare la respectul cuvenit justiţiei, buna
desfăşurare a şedinţei de Judecată, ordinea şi solemnitatea acesteia se adresează:
a) numai părţilor şi apărătorilor acestora;
b) tuturor participanţilor la şedinţa de judecată;
c) deopotrivă judecătorului şi tuturor participanţilor la şedinţa de judecată.
17. Selectaţi afirmaţia corectă:

a) judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile;
b) judecătorul soluţionează litigiul ţinând seama, între altele, de principiile generale
ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă, ori de câte ori legea îi rezervă
acestuia puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei;
c) niciuna dintre variantele de răspuns nu este corectă.
18. Principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului presupune că:

a) instanţa poate admite, în tot sau în parte, ori poate respinge cererea dedusă ju
decăţii, ca nefondată/netemeinică;
b) instanţa nu poate respinge cererea, ca nedovedită;
c) niciunul dintre răspunsuri nu este corect.
19. Rolul judecătorului în aflarea adevărului constă şi în:

a) îndatorirea de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare,
precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc;
b) îndreptăţirea de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare,
precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc;
c) posibilitatea de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare,
precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

a) cauza juridică a acţiunii nu poate fi schimbată de instanţa de judecată;
b) lărgirea cadrului procesual, prin introducerea în cauză a unor terţe persoane din
oficiu de către instanţa de judecată, în cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în
procedura necontencioasă, este o excepţie de la principiul disponibilităţii părţilor;
c) în conformitate cu principiul iura novit curia, judecătorul face aplicabilitatea
normei de drept la situaţia de fapt.
OANA SURDU
II. Acţiunea civilă (art. 29-40 C. pr. civ.)
21. Indicaţi care dintre afirmaţiile referitoare la acţiunea civilă este adevărată:
a) acţiunea civilă se confundă practic cu cererea de chemare în judecată, nu însă şi cu
dreptul subiectiv civil;
b) obiectul acţiunii civile se identifică cu obiectul procesului civil;
c) cauza acţiunii nu se confundă cu cauza raportului Juridic dedus judecăţii.
22. Alegeţi afirmaţia falsă:

a) acţiunea civilă are un caracter facultativ;
b) clasificarea cererilor injustiţie, în funcţie de calea procedurală aleasă de parte pentru
valorificarea dreptului pretins, prezintă relevanţă sub aspectul stabilirii competenţei;
c) cererea de revizuire nu este o cerere principală.
23. Cererea vizând partajul bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei,

formulată de către soţul pârât în cadrul procesului de divorţ declanşat prin cererea
privind desfacerea căsătoriei părţilor de către soţia reclamantă, este:
a) o cerere accesorie;
b) o cerere incidentală;
c) o cerere principală.
24. în situaţia în care, într-un proces civil, pârâtul invocă lipsa cauzei cererii de
chemare în judecată, demersul acestuia este:
a) o apărare procedurală;
b) o apărare de fond;
c) niciuna dintre variante nu este corectă.
25. întâmpinarea, ca mijloc procesual prin care pârâtul îşi manifestă apărarea
în cadrul procesului civil, nu poate fi formulată şi susţinută dacă autorul acesteia:
a) justifică un interes;
b) nu are capacitatea procesuală de folosinţă;
c) niciuna din variante nu este corectă.
26. Din perspectiva cerinţelor interesului, selectaţi afirmaţia adevărată:

a) chiar dacă interesul nu este determinat, se poate formula totuşi o cerere cu scopul
de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina produ
cerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara;
b) apelul exercitat în termen de partea care a obţinut câştig de cauză provoacă o nouă
judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept;
c) interesul trebuie să subziste pe tot parcursul procesului civil.
OANA SURDO
27. Cererea privind restituirea unei sume de bani remise în baza unui contract
de împrumut afectat de un termen, care s-a împlinit ulterior sesizării instanţei de
judecată:
a) este, de principiu, admisibilă;
b) este inadmisibilă, fiind incidenţă excepţia prematurităţii;
28. Este admisibilă acţiunea în constatare prin care se solicită:

a) constatarea ocupării tară drept a unui imobil de către pârâtul care opune recla
mantului un titlu de proprietate asupra imobilului respectiv;
b) constatarea nulităţii absolute a unui act Juridic;
c) constatarea (stabilirea) calităţii de moştenitor şi a compunerii masei succesorale.
29. Dacă ulterior promovării unei acţiuni în evacuare de către chiriaş, în calitate
de reclamant, în temeiul unui contract de locaţiune, împotriva celui care ocupase
abuziv imobilul, în calitate de pârât, acesta din urmă eliberează spaţiul cu privire la
care se dispută dreptul de locaţiune, acţiunea va fi respinsă:
a) ca nefondată;
b) ca rămasă fără obiect;
c) pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
30. Atât în cazul acţiunii oblice (indirectă sau subrogatorie), cât şi în cazul acţiu
nii pauliene (revocatorie) putem afirma că:
a) asistăm la o derogare de la principiul disponibilităţii părţilor;
b) legitimarea procesuală activă este recunoscută în mod expres de legiuitor;
31. Următoarele afirmaţii sunt corecte, cu excepţia:

a) o persoană decedată poate fi chemată în judecată, procesul civil continuând cu
moştenitorii acesteia;
b) în condiţiile prevăzute de lege, procesul civil poate continua dacă una dintre părţile
litigante a decedat;
c) transmisiunea legală a calităţii procesuale are loc în cazul persoanelor Juridice pe
cale succesorală.
32. Selectaţi afirmaţia adevărată:

a) dacă, în cursul procesului, dreptul litigios este transmis prin acte cu titlu particular
pentru cauză de moarte, judecata va continua între părţile iniţiale;
b) dacă, în cursul procesului, dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu
particular, judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului,
după caz;
OANA SURDU
II. Acţiunea civilă (art. 29-40 C. pr. civ.) 15
33. Următoarele afirmaţii cu privire la situaţia procesuală a înstrăinătorului

dreptului litigios şi a succesorilor săi sunt adevărate:
a) în toate cazurile, succesorul cu titlu particular este îndreptăţit să intervină în cauză,
dacă are cunoştinţă de existenţa procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori
din oficiu;
b) în toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză,
dacă are cunoştinţă de existenţa procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere
sau din oficiu;
c) dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal sau cu titlu universal al
acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesoml cu titlu particular,
cu anularea actelor de procedură îndeplinite până la momentul la care acesta a intervenit
sau a fost introdus în cauză.
34. Cu referire la hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului

universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, aceasta:
a) va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular de
bună-credinţă, fiindu-i întotdeauna opozabilă şi acestuia;
b) va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular, indiferent dacă
acesta a dobândit dreptul litigios cu bună sau cu rea-credinţă;
c) nu este opozabilă succesorului cu titlu particular care a dobândit dreptul litigios cu
bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii.
35. în situaţia formulării în cursul procesului, cu rea-credinţă, a unei cereri

reconvenţionale vădit netemeinice, instanţa:
a) va pronunţa o soluţie de anulare a cererii reconvenţionale;
b) va putea aplica titularului cererii sancţiunea amenzii;
c) va putea obliga pe titularul cererii Ia plata unei despăgubiri.
OANA SURDU
III. Participanţii la procesul civil
(art. 41-93 C. pr. civ.)
A. Judecătorul. Incompatibilitatea
36. Pe rolul Tribunalului Timiş se află înregistrat dosarul cu nr. xx/325/2020

având ca obiect contestaţie la executare, aflat în faza apelului. La primul termen de
judecată din apel, completul de judecată legal învestit respinge cererea în probaţiune
formulată de contestatorul apelant A ca nefiind utilă soluţionării cauzei şi încu
viinţează proba solicitată de intimatul B prin întâmpinare, acordând un termen de
judecată pentru depunerea unor înscrisuri. între cele două termene de judecată,
contestatorul apelant A formulează cerere de recuzare împotriva celor doi membri
ai completului de judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13
C. pr. civ. (când există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la
imparţialitatea judecătorului). Completul desemnat să soluţioneze cererea de
recuzare o respinge ca neîntemeiată, iar A formulează recurs împotriva încheierii de
respingere a cererii de recuzare înainte de al doilea termen de judecată din apel.
Cum va proceda Curtea de Apel Timişoara?
a) va admite cererea de recurs, din datele prezentate reieşind atitudinea părtinitoare a
membrilor completului de Judecată în favoarea intimatului B;
b) va respinge ca inadmisibilă cererea de recurs, deoarece în cazul contestaţiilor la
executare nu este recunoscută calea de atac a recursului;
c) va respinge ca prematur formulat recursul contestatorului apelant.
37. în privinţa căilor de atac:

a) nu sunt supuse niciunei căi de atac încheierile prin care s-a admis recuzarea;
b) nu sunt supuse niciunei căi de atac încheierile prin care s-a respins abţinerea;
c) sunt supuse întotdeauna căilor de atac încheierile prin care s-a respins recuzarea.
38. Reclamantul A a formulat cerere de recuzare împotriva judecătorului B

învestit cu soluţionarea dosarului nr. xx/325/2021 în care A este parte, arătând că
judecătorul B are un interes în judecarea pricinii sale. Prin încheierea din data de
12 mai 2021, completul desemnat să soluţioneze cererea de recuzare a respins-o
ca nefondată. La termenul de judecată din data de 26 mai 2021, în dosarul
nr. xx/325/2021, A a reiterat cererea sa de recuzare, arătând că este convins de
interesul judecătorului Bîn soluţionarea pricinii sale, cu atât mai mult cu cât i-a fost
respinsă cererea de recuzare. Cum va proceda judecătorul B?
a) va respinge cererea de recuzare ca inadmisibilă;
b) va înainta cererea de recuzare în vederea desemnării unui complet pentru soluţio
narea cererii de recuzare formulate de reclamantul A;
c) va putea continua soluţionarea pricinii şi chiar pronunţarea soluţiei în cauză.
MĂDÂLINA JEBELEAN
UI. Participanţii la procesul civil (art. 41-93 C. pr. civ.) 17
39. Reclamantul A a formulat cerere de recuzare împotriva judecătorului B

învestit cu soluţionarea dosarului nr. xx/325/2021, în care A este parte, arătând că
judecătorul B are un interes în judecarea pricinii sale. Prin încheierea din data de
12 mai 2021, completul desemnat să soluţioneze cererea de recuzare, judecătorul C,
a respins-o ca nefondată. La termenul de judecată din data de 26 mai 2021, în
dosarul nr. xx/325/2021, A a formulat cerere de recuzare împotriva judecătorului C,
care i-a respins cererea de recuzare, arătând că este prieten cu judecătorul B care a
format obiectul recuzării. B formulează verbal, în şedinţa de judecată, cerere de
abţinere. Ce se va întâmpla în cauză?
a) Judecata va continua până Ia soluţionarea cererii de abţinere a Judecătorului B, însă
nu se va putea pronunţa soluţia în cauză decât după soluţionarea cererii de abţinere;
b) cererea de recuzare îndreptată împotriva Judecătorului C este inadmisibilă;
c) cererea de abţinere formulată de B se va consemna în încheierea de şedinţă de la
termenul de Judecată din data de 26 mai 2021.
40. La termenul de judecată din data de 12 mai 2021, reclamantul A a formulat

cerere de recuzare împotriva judecătorului B învestit cu soluţionarea apelului în
dosarul nr. xx/325/2021, în care A este parte, pentru că este văr primar cu avocatul
părţii adverse, iar judecătorul B a declarat că se abţine, deoarece soţul său a pro
nunţat hotărârea atacată. Corespunde adevărului faptul că:
a) declaraţia de abţinere formulată de B se va soluţiona separat de cererea de recuzare;
b) dacă găseşte întemeiată declaraţia de abţinere formulată de Judecătorul B, cererea
de recuzare va fi respinsă fără a fi analizată pe fond;
c) dacă găseşte întemeiată declaraţia de abţinere formulată de Judecătorul B, cererea
de recuzare va fi respinsă ca neîntemeiată.
41. A îl cheamă în judecată pe B, solicitând instanţei desfacerea căsătoriei din

culpa lui B. Judecătorul C, în etapa de regularizare a cererii de chemare în judecată,
îi pune în vedere lui A să semneze cererea introductivă de instanţă şi să depună încă
un exemplar al acţiunii, în vederea comunicării către pârâtul B. După complinirea
lipsurilor de către A şi epuizarea fazei de regularizare, judecătorul C stabileşte
termenul de judecată şi dispune citarea părţilor. înainte de primul termen de
judecată, C promovează la tribunal, unde, peste câteva luni, îi este repartizat apelul
exercitat de A împotriva sentinţei prin care s-a soluţionat cererea sa de desfacere a
căsătoriei din culpa lui B. Cum va proceda judecătorul C?
a) va declara că se abţine de la Judecarea apelului, în temeiul art. 41 alin. (1)
C. pr. civ.;
b) nu va declara că se abţine de la Judecarea apelului, în temeiul art. 41 alin. (I)
C. pr. civ.;
c) va declara că se abţine, în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. pr. civ.
MĂDÂLINA JEBELEAN
42. în privinţa procedurii de soluţionare a abţinerii sau a recuzării:

a) judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine va fi întotdeauna ascultat;
b) dacă se formulează într-o cauză care se soluţionează în camera de consiliu, atunci
şi încheierea prin care se soluţionează abţinerea sau recuzarea se pronunţă în camera de
consiliu;
c) cererea se soluţionează în camera de consiliu şi, dacă apreciază necesar, instanţa
va putea asculta şi părţile.
43. Corespunde adevărului faptul că:

a) înaintea primului termen de judecată, grefierul de şedinţă va verifica, pe baza
dosarului cauzei, dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incom
patibilitate absolută sau relativă şi, când este cazul, va întocmi un referat corespunzător;
b) înaintea primului termen de judecată, grefierul de şedinţă va verifica, pe baza dosa-
mlui cauzei, dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompati
bilitate absolută şi, când este cazul, va întocmi un referat corespunzător;
c) încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra abţinerii sau recuzării se dă fără
motivare.
44. Prin încheierea din data de 12 mai 2021, instanţa a admis cererea de recuzare
formulată cu privire la judecătorul A. Dacă în încheiere nu se arată în ce măsură
actele îndeplinite de judecătorul A în cauză urmează a fi păstrate, atunci:
a) toate actele de procedură îndeplinite de judecătorul A în cauză urmează a fi
păstrate;
b) actele de procedură îndeplinite de judecătorul A în cauză urmează a fi refăcute;
c) numai actele de procedură îndeplinite de judecătorul A după fonnularea cererii de
recuzare urmează a fi refăcute.
45. Abţinerea sau recuzarea se soluţionează:

a) întotdeauna de un alt complet al instanţei respective;
b) de judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine, atunci când se constată
inadmisibilitatea cererii sau a declaraţiei;
c) de îndată.
46. Prin decizia civilă nr. xx din 12 octombrie 2019, pronunţată în dosarul
nr. yy/3/2019, a fost respinsă revizuirea formulată de A împotriva deciziei civile
nr. zz din 22 februarie 2019 a aceleiaşi curţi de apel. Cererea de revizuire fusese
întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., potrivit cărora revizuirea
unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă
s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra
unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut. Din completul de judecată a
făcut parte şi judecătorul B. Ulterior, A a formulat o contestaţie în anulare împotriva
deciziei civile nr. zz din 22 februarie 2019 a aceleiaşi curţi de apel, invocând nelegala
sa citare pentru termenul când a avut loc judecata. Din completul de judecată căruia
m A d â l in a j e b e l e a n
III. Participanţii Ia procesul civil (art. 41-93 C. pr. civ.) 19
i-a fost repartizată contestaţia în anulare face parte şi judecătorul B. A formulează

o cerere de recuzare împotriva judecătorului B, în temeiul art. 41 alin. (1) C. pr. civ.,
iar judecătorul B formulează cerere de abţinere în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 1
C. pr. civ. (şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia din cauză). Ce va
decide completul care va soluţiona declaraţia de abţinere şi cererea de recuzare?
a) va admite cererea lui A;
b) va admite cererea lui B;
c) va respinge ambele cereri.
47. A formulează o cerere de chemare în judecată prin care solicită constatarea

caracterului abuziv ai unor clauze contractuale din contractul de credit încheiat cu
banca YY. La primul termen de judecată, A formulează o cerere de recuzare
împotriva judecătorului B căruia i-a fost repartizată cauza, arătând că şi vecinul său
a avut un contract de credit identic şi o cerere, de asemenea, identică, iar judecătorul
B i-a respins acţiunea, considerând că respectivele clauze contractuale nu au
caracter abuziv. In motivare, A invocă art. 42 alin. (I) pct. 1 C. pr. civ., susţinând că
judecătorul B şi-a spus părerea cu privire la pricină. Cererea de recuzare:
a) va fi respinsă de B;
b) va fi admisă de un alt complet de judecată al aceleiaşi instanţe;
c) va fi respinsă de un alt complet de Judecată al aceleiaşi instanţe.
48. Reclamantul B formulează cerere de recuzare a judecătorului A, în baza

art. 42 alin. (1) pct. 9 C. pr. civ., arătând că se află în relaţie de duşmănie cu soţia
judecătorului A, judecător la o altă instanţă, cu privire la care a formulat o sesizare
la Inspecţia Judiciară pentru redactarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti,
şi mai arată că a formulat o plângere penală pentru abuz în serviciu împotriva
judecătorului A, ca urmare a decăderii din proba testimonială, invocând, în acest
sens, art. 42 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ. Judecătorul A declară că nu înţelege să se abţină
de la judecarea cauzei. Corespunde adevărului următoarea afirmaţie:
a) Judecătorul A a procedat corect;
b) cererea de recuzare întemeiată pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 9 C. pr. civ. este
fondată;
c) cererea de recuzare întemeiată pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ. este
fondată;
49. Prin sentinţa nr. xx din 12 mai 2020, judecătoria a respins acţiunea
formulată de A în contradictoriu cu B, având ca obiect restituirea unei sume de bani,
ca fiind prescrisă. împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat apel recla
mantul A, iar, prin decizia nr. yy din 20 octombrie 2020, Tribunalul a admis apelul
şi a anulat hotărârea primei instanţe cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare,
arătând în motivare că, în mod greşit, judecătoria a admis excepţia prescripţiei
m Ad â l in a j e b e l e a n
dreptului material la acţiune, dimpotrivă, cererea fiind formulată în interiorul ter

menului de prescripţie. La judecătorie, dosarul i s-a repartizat judecătorului C,
judecător care a pronunţat sentinţa nr. xx din 12 mai 2020. în rejudecare:
a) Judecătorul C va fi incompatibil absolut;
b) judecătorul C nu va fi incompatibil;
c) o cerere de recuzare formulată de reclamant şi întemeiată pe dispoziţiile art. 42
alin. ( 1) pct. 1 C. pr. civ. va fi admisă.
50. Este adevărat că:

a) este incompatibil să participe la judecarea cauzei grefierul care a fost martorul
reclamantului în primă instanţă, deşi pricina se află în recurs;
b) este incompatibil absolut să soluţioneze cauza judecătorul care a fost martor propus
şi încuviinţat într-o altă cauză purtată între aceleaşi părţi;
c) este incompatibil absolut să soluţioneze cauza judecătorul care a fost martor propus
şi încuviinţat în primă instanţă, deşi pricina se află în recurs.
B. Părţile
a. Folosinţa şi exerciţiul drepturilor procesuale
51. în ceea ce priveşte capacitatea procesuală de folosinţă, ca şi condiţie pentru

a n parte în proces:
a) este îndeplinită şi atunci când pârâtul a decedat la data introducerii acţiunii, cu
condiţia indicării moştenitorilor în tennenul în care se poate modifica acţiunea;
b) în cazul neîndeplinirii, cererea de chemare în judecată este atinsă de nulitate con
diţionată de vătămare;
c) nu trebuie îndeplinită de societatea fără personalitate juridică, constituită conform
legii.
52. Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă:

a) nu poate fi invocată pentru prima dată în calea de atac extraordinară a recursului;
b) poate fi invocată în recurs, cu condiţia ca pentru soluţionarea ei să nu fie necesară
administrarea probei cu interogatoriu;
c) poate fi invocată în recurs şi dacă pentai soluţionarea ei este necesară proba cu
înscrisuri.
53. Atunci când se constată lipsa capacităţii procesuale de folosinţă:

a) poate interveni sancţiunea obligării la despăgubiri a celui care a provocat un preju
diciu, în măsura în care este dovedit;
b) intervine sancţiunea nulităţii relative necondiţionate;
c) intervine sancţiunea nulităţii absolute condiţionate.
MADĂLINA JEBELEAN • MIHAELA CRISTINA MOCANU
///, Parlicipanlii la procesul civil (art. 41-93 C. pr. civ.) 21
54. în situaţia în care un minor care a împlinit 15 ani Formulează o cerere de

chemare în judecată în legătură cu activităţile sale sportive şi stă singur în proces,
fără a fi asistat de reprezentanţii săi legali:
a) nu intervine nicio sancţiune;
b) intervine sancţiunea nulităţii relative care poate fi invocată în orice stare a pricinii;
c) nu intervine sancţiunea pentru lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu, dacă repre
zentantul legal îi confinnă cererea de chemare în judecată şi celelalte acte procesuale
săvârşite până la data ratificării, dar mai înainte de pronunţarea hotărârii.
55. Dacă, până la data pronunţării hotărârii asupra cererii de chemare în

judecată formulate de către minor fără asistarea reprezentantului legai, minorul
devine major, atunci:
a) nu se mai pune problema confirmării actelor săvârşite în perioada minoratului,
întrucât se acoperă viciul lipsei capacităţii de exerciţiu;
b) problema săvârşirii de acte procesuale fără asistare rămâne de rezolvat, reprezen
tantul legal putând să ratifice doar o parte dintre actele săvârşite în timpul minoratului;
c) majorul poate să invoce excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu şi în apel.
56. Atunci când există conflict de interese între persoana fizică cu capacitatea
de exerciţiu restrânsă şi reprezentantul său legal, poate fi numit un curator special:
a) cu condiţia să existe satisfăcută condiţia urgenţei;
b) pe durată limitată, până la data la care va deveni major cel cu capacitatea restrânsă,
independent de existenţa urgenţei;
c) prin încheiere, dintre avocaţii desemnaţi de barou pentru fiecare instanţă, pe durata
întregului proces, independent de încetarea reprezentării legale pe parcursul procesului.
b. Persoanele care sunt îm preună reclamante sau pârâte

,3
57. Coparticiparea procesuală:
a) presupune o poziţie contradictorie între mai multe persoane, care nu poate înceta
niciodată pe parcursul procesului, raportul juridic civil substanţial reclamând acest lucru;
b) poate să ia sfârşit în căile de atac prin declararea tardivă a recursului de către un
coparticipant;
c) subzistă şi pe parcursul judecăţii în căile de atac şi poate înceta în situaţia achiesării
la hotărârea atacată de către unul dintre coparticipanţi.
58. Litisconsorţiul procesual obiectiv există atunci când:

a) mai multe părţi reclamante şi pârâte devin coparticipanţi ca urmare a conexării a
două procese;
b) este prezentă participarea multiplă a reclamanţilor;
c) pentru soluţionarea unitară a litigiului, se impune reunirea a două litigii identice,
în vederea pronunţării unei singure hotărâri.
MIHAELA CRISTINA MOCANU
22 Teste-grilă pentai examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civil
59. Atunci când mai multe persoane prejudiciate prin fapta ilicită a unei per
soane o cheamă în judecată pe aceasta din urmă:
a) suntem în cazul coparticipării procesuale întemeiate pe un drept comun;
b) coparticiparea are caracter necesar;
c) coparticiparea poate fl şi obiectivă.
60. în cazul acţiunii civile introduse de un terţ pentru constatarea nulităţii

contractului de închiriere privind un locatar, litisconsorţiul procesual este:
a) pasiv;
b) activ;
c) necesar.
61. Litispendenţa:
a) nu poate da naştere unei coparticipări procesuale pasive;
b) poate da naştere situaţiei de coparticipare procesuală;
c) nu poate da naştere coparticipării procesuale active.
62. în materie de perimare, în etapa apelului, coparticiparea procesuală gu

vernată de principiul independenţei procesuale:
a) profită participanţilor care nu au declarat apelul care s-a perimat;
b) nu poate profita decât coparticipanţilor care au declarat apelul care s-a perimat;
c) actul întrerupător de perimare profită şi coparticipanţilor care nu au declarat apelul,
dar au câştigat procesul în fond.
63. în cazul respingerii apelului formulat de către un coparticipant procesual,

atunci când există un raport obiigaţional de indivizibilitate sau solidaritate, cheltu
ielile de judecată aferente apelului:
a) nu se împart tuturor coparticipanţilor aflaţi în raport de dependenţă procesuală;
b) se împart tuturor coparticipanţilor, întrucât, în acest caz, nu se aplică principiul
independenţei procesuale;
c) vor fl suportate numai de coparticipantul care a exercitat calea de atac.
64. Coparticiparea procesuală subiectivă, mixtă şi necesară presupune că ter

menul în cunoştinţă acordat unuia dintre coparticipanţi:
a) profită şi celorlalţi, întrucât, în acest caz, operează principiul dependenţei pro
cesuale;
b) nu profită şi celorlalţi coparticipanţi, aceştia urmând a fi citaţi individual;
c) profită şi celorlalţi coparticipanţi, întrucât este un act procesual favorabil acestora.
c. Alte persoane care pot lua parte la judecată
65. în situaţia în care bunul ce face obiectul obligaţiei de predare din hotărâr
judecătorească este deţinut de către o terţă persoană:
a) titularul dreptului de proprietate trebuie să declanşeze un nou litigiu;
III. Participanţii la procesul civil (art. 41-93 C. pr. civ.) 23
b) terţul va putea fi introdus în proces, prin încheiere, de către judecător din oficiu,
dacă apreciază că raportul Juridic dedus judecăţii o impune;
c) terţul va putea fi introdus în proces doar dacă părţile solicită acest lucru, atunci
când judecătorul pune în discuţie necesitatea introducerii în cauză.
66. Intervenientui principal voluntar poate declara împotriva hotărârii Jude

cătoreşti pronunţate în procesul în care a intervenit:
a) calea de atac prevăzută de lege pentru cererea de intervenţie;
b) apelul prevăzut pentru soluţia dată în cererea de intervenţie, dacă cererea principală
este supusă recursului;
c) calea de atac, doar dacă şi partea pentru care a intervenit o declară, în caz contrar
calea de atac socotindu-se neavenită.
67. Participarea terţilor în proces:

a) reprezintă un caz de coparticipare procesuală;
b) are loc prin conexarea pricinilor;
c) presupune o prorogare de competenţă.
68. în cazul intervenţiei principale voluntare, trebuie:

a) îndeplinită numai condiţia interesului celui care intervine;
b) îndeplinite toate cerinţele pentru promovarea acţiunii civile;
c) îndeplinite doar condiţia interesului şi cea a capacităţii procesuale.
69. Cererea de intervenţie poate fi formulată:

a) şi în cursul unui proces civil aflat în stare de suspendare, urmând a fi soluţionată
odată cu acţiunea principală;
b) de reprezentantul unei părţi din procesul originar;
c) de o persoană care poate interveni atât în interes propriu, cât şi în interesul uneia
dintre părţi. -
70. Respingerea admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie voluntară:

a) se face printr-o decizie motivată, în cazul în care intervenţia s-a solicitat în apel;
b) greşit soluţionată, conduce la desfiinţarea de drept a acestei soluţii, cu consecinţa
rejudecării de către instanţa de apel;
c) se face printr-o încheiere interlocutorie, motivată, nesupusă unei căi de atac
separate.
71. Cererea de intervenţie principală voluntară poate fi formulată:

a) până la închiderea dezbaterilor pe fond, în apel, cu acordul doar al părţilor care
figurează în apelul declarat;
b) şi în recurs, dacă nu este deschisă calea de atac a apelului, cu condiţia ca părţile să
se declare de acord;
c) şi în situaţia casării cu reţinere şi a rejudecării cauzei.
r
72. Intervenţia accesorie:

a) presupune existenţa unui interes propriu al intervenientului, deosebit de cel al părţii
pentru care intervine;
b) este lipsită de interes atunci când pârâtul în favoarea căruia s-a intervenit a recu
noscut pretenţia reclamanţilor;
c) poate fi făcută doar în apărarea părţilor originare din proces, nu şi a unui inter-
venient fortat.
73. Intervenţia voluntară accesorie poate fi făcută:

a) şi în revizuire, fără acordul părţilor;
b) în căile extraordinare de atac, cu acordul părţilor;
c) până la închiderea dezbaterilor.
74. Cererea de intervenţie voluntară:

a) se comunică părţilor din proces după ce instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii
ei în principiu, când terţul devine parte în proces;
b) se comunică părţilor din proces înainte ca instanţa să se pronunţe asupra admi
sibilităţii în principiu, mai înainte ca terţul să devină parte în proces;
c) nu se comunică părţilor, intervenientul luând procedura din starea în care se află
de la momentul admiterii în principiu a cererii.
75. Intervenţia voluntară principală formulată în legătură cu un conflict d

competenţă:
a) este admisibilă;
b) este inadmisibilă;
c) poate fi făcută în apel doar cu acordul părţilor.
76. Pentru admiterea unei cereri de intervenţie principală, în apel, acordu

părţilor:
a) poate fi dedus şi din neprezentarea părţilor la termenul fixat pentru discutarea
admisibilităţii în principiu, după comunicarea cererii de intervenţie;
b) poate rezulta din lipsa unui răspuns al acestora, atunci când au fost citate cu
menţiunea să-şi precizeze poziţia procesuală;
c) trebuie să nu fie tacit.
77. în situaţia unei cereri de intervenţie accesorie, intervenientul:

a) nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, dacă partea pentru care a
intervenit a câştigat procesul;
b) poate fi obligat să plătească părţii care nu a câştigat procesul cheltuielile efectuate
cu combaterea apărărilor din intervenţia accesorie;
c) va suporta propriile sale cheltuieli şi atunci când a intervenit în favoarea părţii care
a câştigat.
///. Participanţii la procesul civil (art. 41-93 C. pr. civ.) 25
78. Cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi făcută:

a) doar în faţa primei instanţe;
b) şi în apel, cu acordul expres al părţilor originare;
c) după anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, pentru lipsa de
citare a pârâtului, căruia nu i s-a comunicat nici cererea de chemare în judecată.
79. în cazul chemării în judecată a altor persoane:

a) intervenientul poate pretinde aceleaşi drepturi ca şi pârâtul pe calea acţiunii
reconvenţionale;
b) într-o acţiune în revendicare, pârâtul îl poate introduce în cauză pe terţul care se
pretinde proprietar al bunului;
c) nerespectarea temienului de depunere atrage sancţiunea Judecării separate a cererii
de intervenţie.
80. Atunci când pârâtul declară că va preda folosinţa bunului pentru care a fost
chemat în judecată, în favoarea celui faţă de care se va stabili dreptul:
a) el va fi scos din proces, dacă consemnează suma reprezentând contravaloarea
bunului;
b) terţul chemat în judecată va dobândi poziţia de reclamant şi va putea renunţa fără
condiţii la judecată;
c) instanţa va indisponibiliza bunul printr-o încheiere supusă numai apelului.
81. Cumpărătorul unui imobil, chemat în judecată de către un terţ care reven
dică bunul achiziţionat, poate:
a) să formuleze o cerere de arătare a titularului dreptului, pentru ca acesta să îi ia locul
în proces;
b) să îl cheme în judecată pe vânzătorul de la care a dobândit bunul;
c) să ceară instanţei de judecată să introducă din oficiu în cau?;ă pe vânzător, atunci
când reclamantul se împotriveşte prezenţei în cauză a ambelor părţi ale actului juridic
bilateral.
82. Chemarea în garanţie este admisibilă în materia:

a) schimbului;
b) donaţiei;
c) litigiilor de muncă.
83. Disjungerea cererii de intervenţie are loc atunci când:

a) intervenientul accesoriu întârzie judecata cererii principale;
b) cel chemat în judecată, care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca reclamantul,
întârzie judecata cererii principale;
c) cel arătat ca titular al dreptului întârzie, prin apărările sale, soluţionarea cererii de
intervenţie.
84. Introducerea forţată din oficiu:

a) poate avea loc chiar dacă părţile se împotrivesc, în procedura contencioasă, consti
tuind o derogare de la principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil prevăzută expres
de lege;
b) atunci când este respinsă prin hotărâre, după ce instanţa a pus-o în discuţie ca
necesitate, va fi supusă numai apelului;
c) poate avea loc şi atunci când instanţa constată, cu ocazia deliberării, că este necesar
a fi introdusă o terţă persoană în proces, sens în care pronunţă hotărârea direct în contra
dictoriu şi cu terţul.
d. Reprezentarea părţilor în judecată
85. Reprezentantul judiciar al persoanei fizice:

a) poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale;
b) nu poate pune concluzii asupra renunţării la Judecată, dacă nu are mandat special
în acest sens;
c) poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului doar dacă
este licenţiat în drept şi rudă până la gradul doi cu cel reprezentat.
86. Reprezentarea convenţională în procesul civil:

a) în cazul persoanei Juridice, se efectuează numai prin avocat;
b) poate avea loc prin împuternicirea orală a mătuşii reclamantului, licenţiată în drept,
consemnată în încheierea de şedinţă;
c) prin mandatar neavocat, a persoanei fizice, poate avea loc numai prin înscris
autentic.
87. Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant:

a) este o excepţie de procedură peremptorie, dacă se admite, absolută, care poate fi
invocată de către instanţă din oficiu, în calea de atac, chiar dacă nu a fost invocată în faţa
primei instanţe;
b) nu poate fi invocată în apel decât dacă a fost invocată şi la Judecata în fond;
c) începe prin a fi dilatorie şi poate fi acoperită.
88. Mandatarul neavocat:

a) poate invoca excepţii procesuale pentru persoana fizică pe care o reprezintă, dacă
este rudă de gradul al treilea cu cel reprezentat sau nu este licenţiat în drept;
b) cu procură generală, al unui pârât cu reşedinţa în străinătate nu poate pune con
cluzii în etapa cercetării procesului asupra excepţiilor procesuale discutate;
c) al minorului lipsit de capacitate de exerciţiu, având procură autentică pentru susţi
nerea căii de atac, poate achiesa la hotărârea instanţei de fond, dacă interesul minorului
impune.
///. Participanţii Ia procesul civil (art. 41-93 C. pr. civ.) 27
89. Mandatul dat pentru reprezentarea în procesul civil:

a) unui avocat care a decedat în termenul de apel dăinuie până la introducerea căii de
atac, pentru a nu se pierde exerciţiul dreptului de a fonnula apel;
b) nu poate fi denunţat cu mai puţin de 15 zile înainte de termenul de judecată fixat
imediat renunţării;
c) subzistă şi după moartea mandantului.
C. Participarea Ministerului Public în procesul civil
90. Procurorul poate pune concluzii orale:

a) numai atunci când este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime
ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor;
b) în orice cauză civilă, atunci când participă la judecată;
c) în căile de atac vizând executarea silită, indiferent dacă a pornit sau nu executarea
silită, dacă este necesar pentru apărarea ordinii de drept.
91. Atunci când participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie,

hotărârea pronunţată fără participarea acestuia:
a) este nulă, indiferent dacă s-a produs sau nu o vătămare a drepturilor părţilor
participante în proces;
b) nu este nulă dacă nu s-a produs o vătămarea a drepturilor părţilor participante în
proces;
c) este nulă, însă vătămarea nu trebuie prezumată.
92. în cazul hotărârii privind tutela minorului, procurorul:

a) nu poate să exercite calea de atac, dacă nu a pornit acţiunea civilă, întrucât este
vorba despre o acţiune personală;
b) poate să exercite calea de atac doar dacă a pornit acţiunea civilă şi a participat la
judecata cauzei;
c) poate formula cale de atac chiar şi atunci când hotărârea este favorabilă minorului.
93. Procurorul poate să ceară punerea în executare:

a) a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în procesele în care a participat la judecată,
numai dacă ele se referă la interesele minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor;
b) în cazul tuturor titlurilor executorii favorabile persoanelor pentru care acţionează,
în situaţia în care apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor
şi intereselor cetăţenilor;
c) a hotărârilor judecătoreşti în general, cu condiţia să fi exercitat acţiunea civilă.
94. Termenul căii de atac, pentru procuror, curge de la:

a) pronunţare, în cazul recursului împotriva hotărârii de perimare, atunci când acesta
a participat la judecata cauzei;
b) comunicare, în cazul promovării contestaţiei în anulare, atunci când procurorul nu
a participat la Judecata cauzei;
c) pronunţare, atunci când se cere completarea hotărârii date în revizuire, iar
procurorul a participat la judecata cauzei.

IV. Competenţa instanţelor judecătoreşti
(art. 94-147 C. pr. civ.)
95. în primă instanţă, este de competenţa judecătoriei litigiul dintre asociaţia de

proprietari:
a) şi unul dintre proprietari, litigiu iniţiat întrucât acesta din urmă nu şi-a îndeplinit
obligaţia de plată a cheltuielilor de întreţinere;
b) şi unul dintre salariaţii acesteia, care contestă aplicarea unei sancţiuni disciplinare;
c) şi autoritatea publică ce a emis un act administrativ a cărui nelegalitate este con
testată de către asociaţie.
96. în primă instanţă, este de competenţa judecătoriei, nu a tribunalului:

a) o cerere de evacuare întemeiată pe dispoziţiile art. 1.040 şi urm. C. pr. civ.;
b) o cerere de evacuare a chiriaşului, iniţiată de către locator, formulată în baza
dreptului comun;
c) o cerere prin care locatorul solicită predarea bunului de la fostul locatar, în baza
unei acţiuni în revendicare.
97. Judecata în primă instanţă se va face de către judecătorie, şi nu de către

tribunal, în ceea ce priveşte:
a) un litigiu prin care sunt solicitate despăgubiri pecuniare pentru repararea preju
diciului consecutiv lezării unor drepturi nepatrimoniale;
b) o cerere principală de partaj;
c) o plângere împotriva unui proces-verbal de contravenţie.
98. De principiu, competenţa în primă instanţă pentru judecarea unui litigiu în

care, pe cale principală, este pusă în discuţie validitatea unui act administrativ emis
de o autoritate publică centrală aparţine:
a) tribunalului;
b) curţii de apel;
c) înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
99. în ceea ce priveşte determinarea competenţei după valoarea obiectului

cererii:
a) când se solicită anularea unei singure clauze contractuale, se va avea în vedere
valoarea prestaţiei ce s-ar efectua în baza acelei clauze, dacă nulitatea nu ar interveni;
b) nu se vor lua în calcul dobânzile, indiferent de data scadenţei;
c) în cazul unei acţiuni imobiliare în revendicare, se va avea în vedere, în principiu,
exclusiv preţuirea obiectului cererii, realizată de către reclamant.
VLADIMIR DIACONIŢĂ
100. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

a) nu îşi poate declina competenţa în baza unei reguli de competenţă teritorială;
b) este instanţă cu plenitudine de competenţă în ceea ce priveşte Judecarea
recursurilor;
c) Judecă, în calitate de instanţă de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pro
nunţate de tribunale, în primă instanţă.
101. în cazul unei cereri de chemare în Judecată care declanşează incidenţa

competenţei teritoriale alternative:
a) este exclus să aibă loc o declinare de competenţă, în baza unor reguli de competenţă
teritorială;
b) reclamantul poate reveni, în cursul procesului, asupra instanţei alese prin cererea
introductivă;
c) alegerea între instanţele deopotrivă competente se exprimă de către reclamant.
102. Există competenţă teritorială exclusivă:

a) în materie de divorţ;
b) în cazul unei cereri de chemare în Judecată a unui creditor al moştenirii contra
unicului moştenitor al lui de cuiiis;
c) în cazul unei cereri de deschidere a procedurii insolvenţei.
103. Competenţa:
a) în cazul cererilor accesorii, aparţine instanţei competente să soluţioneze cererea
principală;
b) în cazul cererii reconvenţionale, aparţine instanţei competente să soluţioneze
cererea principală;
c) în cazul cererii de executare a unui contract, se extinde şi asupra Judecăţii acţiunii
penale pentru cercetarea falsului cuprins în actul constatator al contractului respectiv.
104. Excepţia necompetenţei Tribunalului Braşov de a soluţiona o cerere de

partaj purtând asupra unui imobil din Sectorul 1, Bucureşti:
a) este absolută (de ordine publică);
b) este relativă (de ordine privată);
c) poate fi invocată de părţi ori de către Judecător în orice stare a pricinii.
105. Excepţia lipsei de competenţă a instanţei din punct de vedere teritorial:

a) este în toate cazurile exclus să poată fi invocată de instanţă din oficiu;
b) este în toate cazurile exclus să fie admisă ulterior primului termen de Judecată;
c) poate fi absolută sau relativă.
106. Nu există nicio diferenţă între momentele în care trebuie invocate:

a) excepţia lipsei de competenţă materială şi excepţia lipsei de competenţă terito
exclusivă;
VLADIMIR DIACONIŢA
jy, Competenla instanţelorjudecătoreşti (art. 94-147 C. pr. civ.) 31
b) excepţia necompetenţei materiale şi excepţia necompetenţei generale;

c) excepţia necompetenţei teritoriale de drept comun şi excepţia necompetenţei
iTiateriale.
107. Hotărârea prin care este soluţionată excepţia de necompetenţă:

a) nu este în niciun caz supusă vreunei căi de atac;
b) iar instanţa se declară competentă, poate fi atacată odată cu hotărârea prin care este
soluţionată pricina;
c) iar instanţa se declară necompetentă, nu este în niciun caz supusă vreunei căi de
atac.
108. Hotărârea de declinare a competenţei:

a) este în întregime obligatorie pentru instanţa căreia i se trimite dosarul;
b) nu este, de principiu, supusă vreunei căi de atac;
c) va fi emisă, de regulă, de instanţa superioară celei a cărei competenţă a fost
contestată.
109. Instanţa:
a) înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va suspenda din oficiu judecata
cauzei;
b) în favoarea căreia şi-a declinat competenţa ICCJ este obligată să soluţioneze
pricina;
c) care îşi declină competenţa în favoarea unei instanţe diferite de aceea care şi-a
declinat, iniţial, competenţa în favoarea primei instanţe menţionate generează un conflict
negativ de competenţă.
110. Litispendenţa:
a) apare când sunt întrunite condiţiile autorităţii depline de lucru judecat;
b) apare când sunt întrunite condiţiile unui conflict negativ de competenţă;
c) permite reunirea unei pricini care se află în faţa primei instanţe cu alta care se află
în apel.
111. Excepţia litispendenţei:

a) poate fi invocată doar de către părţi;
b) poate fi invocată în faţa instanţei de recurs, în cazul în care aceeaşi cerere este
judecată, în apel, de o altă instanţă;
c) se soluţionează printr-o încheiere ce poate fi atacată numai odată cu fondul.
112. în ceea ce priveşte litispendenţa:

a) există identitate, în sensul regulilor privitoare la litispendenţă, între cererea în
constatare a răspunderii pârâtului pentru un prejudiciu şi în obligarea sa la plata
daunelor-interese pentru acel prejudiciu, pe de o parte, şi o cerere fomiulată de acel pârât
împotriva reclamantului din primul litigiu, având ca obiect constatarea inexistenţei
răspunderii pentru prejudiciu, pe de altă parte;
b) dacă excepţia se admite, în toate cazurile, dosarul va fi trimis de îndată primei

instanţe învestite;
c) aceasta poate conduce la suspendarea procesului.
113. Excepţia de conexitate:

a) are acelaşi regim juridic ca excepţia litispendenţei;
b) apare în aceeaşi situaţie de fapt în care apare litispendenţa;
c) poate fi invocată de părţi sau din oficiu.
114. Conexarea:
a) nu este permisă dacă pricinile se află în faţa unor instanţe de grad diferit:
b) a două pricini exclude disjungerea ulterioară a acestora;
c) poate produce o prorogare de competenţă, care se menţine şi în caz de disjungere
ulterioară.
115. Necompetenţa materială:

a) a instanţei de fond nu poate fi în niciun caz invocată în faţa instanţei de apel;
b) a curţii de apel de a judeca apelul declarat contra hotărârii pronunţate de judecătorie
poate fi invocată sub fonna unei excepţii de necompetenţă, în faţa instanţei de apel, cu
respectarea termenului prevăzut de lege;
c) a instanţei de fond, invocată în apel, poate fonna obiectul unui motiv de apel.
116. Excepţia de necompetenţă teritorială relativă:

a) poate fi invocată, ca regulă, până cel mai târziu la primul temien de judecată la
care părţile sunt legal citate;
b) poate fi invocată de instanţă, din oficiu;
c) nu poate fi invocată de către reclamant.
117. Spre deosebire de necompetenţa:

a) de ordine privată, în cazul necompetenţei materiale, reclamantul poate invoca
excepţia de necompetenţă;
b) generală, în cazul necompetenţei teritoriale de ordine publică, instanţa, din oficiu,
poate invoca excepţia de necompetenţă;
c) teritorială, necompetenţa generală poate fi invocată în orice stare a pricinii.
118. Necompetenţa teritorială de ordine privată şi necompetenţa teritoria

ordine publică:
a) trebuie invocate, de regulă, în acelaşi termen;
b) nu pot fi invocate în orice stare a pricinii;
c) pot fi invocate de către instanţă, din oficiu.
VLADIMIR DIACONIŢÂ
JV. Competenţa instanţelor judecătoreşti (art. 94-147 C. pr. civ.) 33
119. Excepţia de necompetenţă:

a) se poate uni cu fondul cauzei;
b) soluţionată de către instanţă în urma calificării date de aceasta cererii de chemare
în judecată atrage aplicarea regulilor privind incompatibilitatea;
c) generală poate fi invocată din oficiu, de către instanţă, dacă motivul invocării ei
rezidă în aceea că părţile litigiului respectiv au ales, în prealabil, soluţionarea disputei pe
calea arbitrajului.
120. Pârâtul este singurul îndreptăţit:

a) să critice în apel modul în care prima instanţă a soluţionat excepţia necompetenţei
teritoriale de ordine privată;
b) să invoce excepţia necompetenţei teritoriale;
c) să invoce excepţia necompetenţei materiale.
121. Necompetenţă teritorială de ordine privată:

a) nu poate constitui motiv de recurs;
b) a instanţei de fond poate constitui un motiv pentru o contestaţie în anulare;
c) a instanţei de fond nu poate constitui în niciun caz motiv de apel.
122. Necompetenţă materială:

a) neinvocată la primul termen la care părţile sunt legal citate, în faţa primei instanţe,
nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului;
b) poate fi invocată în faţa instanţei de apel, dacă prima instanţă a soluţionat excepţia
aferentă în mod eronat;
c) poate fi invocată în faţa instanţei de apel, dacă prima instanţă a omis să soluţioneze
excepţia aferentă.
123. Instanţa de apel:

a) poate să invoce, din oficiu, propria sa necompetenţă m&terială de a soluţiona
respectivul apel;
b) nu îşi poate declina competenţa;
c) nu poate anula hotărârea primei instanţe, dacă necompetenţă materială a acesteia
din urmă nu a fost invocată, în principiu, la primul termen de Judecată la care părţile au
fost legal citate.
124. în ipoteza conflictului pozitiv de competenţă:

a) vor fi întotdeauna incidente regulile din materia litispendenţei;
b) se poate ajunge şi în urma respingerii excepţiei de litispendenţă;
c) cel puţin două instanţe şi-au declinat competenţa de a soluţiona o anumită cauză.
125. în principiu, în cazul declarării necompetenţei:

a) actele de procedură efectuate de instanţa necompetentă sunt lovite de o nulitate
necondiţionată de vătămare;
34 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civil j
r j y Competenţa instanţelorjudecătoreşti (art. 94-147 C. pr. civ.) 35
b) probele administrate rămân câştigate cauzei; 132. Excepţia conexităţii poate fi invocată:
c) probele administrate se refac. a) de părţi;
b) din oficiu;
126. Cererea de strămutare se judecă: c) oricând, în cursul procesului.
a) de urgenţă;
b) în camera de consiliu; 133. în cazul în care instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri are compe
c) fără citarea părţilor. tenţa teritorială exclusivă de a o soluţiona:
a) nu poate fi dispusă strămutarea;
127. Strămutarea: b) nu poate fi dispusă conexarea;
a) este posibilă chiar în cazul în care instanţa iniţial învestită cu soluţionarea cauzei ţ c) în cazul invocării cu succes a excepţiei conexităţii, conexarea se va face la acea
are o competenţă teritorială exclusivă; I instanţă.
b) poate fi dispusă când una dintre părţi are două rude sau afini până la gradul al
patrulea inclusiv printre magistraţii sau asistenţii judiciari ai instanţei; 134. Constituie un caz de prorogare a competenţei:
c) este un caz de prorogare judecătorească a competenţei. a) litispendenţa;
I
b) conexitatea;
128. Competenţa pentru soluţionarea cererii de strămutare: c) delegarea instanţei.
a) aparţine, în toate cazurile, înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
b) aparţine, în toate cazurile, curţilor de apel; I 135. în funcţie de obiectul lor, sunt de competenţa exclusivă a instanţei ultimului
c) întemeiate pe motive de siguranţă publică aparţine, în toate cazurile, înaltei Curţi domiciliu al defunctului:
de Casaţie şi Justiţie. a) cererea prin care moştenitorii solicită executarea silită în natură a obligaţiei
corelative unui drept de creanţă moştenit;
129. Suspendarea procesului, consecutivă formulării unei cereri de suspendare: b) cererea prin care soţia supravieţuitoare solicită raportul de drept comun al donaţiei
a) are loc de drept; făcute fiului de către de cuius;
b) se dispune printr-o încheiere ce nu se motivează; c) cererea prin care unul dintre copiii de cw/wi-ului solicită reducţiunea legatului lăsat
c) se dispune printr-o încheiere supusă numai recursului. celuilalt fiu.
130. In cazul în care s-a dispus strămutarea: 136. Este competentă instanţa locului unde se află imobilul:
a) iar instanţa iniţial învestită a judecat, între timp, procesul, hotărârea astfel a) în cazul unei cereri ce izvorăşte dintr-un contract de locaţiune a respectivului
pronunţată este supusă desfiinţării prin recurs; imobil;
b) apelul sau, după caz, recursul contra hotărârii date de instanţa Ia care s-a strămutat b) în cazul unei cereri în revendicare a respectivului imobil;
procesul este de competenţa instanţelor ierarhic superioare instanţei de la care s-a stră c) în cazul unei cereri de reducţiune a donaţiei având ca obiect respectivul imobil,
mutat cauza; formulate de unul dintre moştenitorii defunctului contra altui moştenitor.
c) şi s-a admis apelul declarat contra hotărârii pronunţate de instanţa la care a fost
strămutată pricina, trimiterea spre rejudecare, atunci când legea o prevede, se va face la o 137. în ceea ce priveşte competenţa pentru judecata cererii de reziliere a loca-
instanţă din circumscripţia celei ce a soluţionat calea de atac. ţiunii imobiliare intentate de moştenitorii locatorului contra locatarului ce nu şi-a
plătit chiria:
131. Strămutarea procesului: a) este incidenţă competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al lui de cuius;
a) nu poate fi cerută în niciun caz pentru a doua oară; b) dacă locaţiunea a fost încheiată pentru o perioadă nedeterminată, valoarea
b) poate fi dispusă de ICCJ în ipoteza în care instanţa competentă este împiedicată un obiectului cererii se socoteşte după valoarea prestaţiei anuale datorate;
timp îndelungat să funcţioneze; c) dacă locaţiunea a fost încheiată pentru o perioadă determinată mai mare de un an,
c) nu se poate realiza din oficiu. valoarea obiectului cererii se socoteşte după valoarea prestaţiei anuale datorate.
VLADIMIR DIACONIŢA VLADIMIR DIACONIŢA
138. Judecătorul este obligat să verifice, din oficiu, şi să stabilească dacă este
competent să judece cauza:
a) exclusiv la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate;
b) doar sub aspectul regulilor de competenţă de ordine publică;
c) din punct de vedere general, material şi teritorial.
139. în cazul în care instanţa constată că nu este competentă material să judece

cauza:
a) la al treilea tennen de judecată la care părţile sunt legal citate, va putea să îşi decline
competenţa doar la solicitarea vreuneia dintre părţi;
b) va putea să respingă cererea, unnând ca reclamantul să o reitereze în faţa instanţei
competente;
c) va emite o hotărâre nesupusă niciunei căi de atac.
VLADIMIR DIACONIŢA
r
V. Actele de procedură şi termenele procedurale
(art. 148-186 C. pr. civ.)
A. Actele de procedură (forma cererilor, citarea şi comunicarea,

nulitatea actelor de procedură)
140. în aplicarea condiţiilor generale prevăzute de Codul de procedură civilă

privind forma cererilor:
a) nicio cerere nu poate fi formulată altfel decât în scris sau prin înscris în fonnă
electronică;
b) atunci când Codul de procedură civilă prevede condiţia fomiei scrise, concluziile
şi apărările părţilor vor putea fi depuse doar în scris;
c) în încheierea instanţei de apel se va face menţiune despre cererile formulate oral
în şedinţă, în cazurile anume prevăzute de lege.
141. Potrivit condiţiilor generale privind cererile adresate instanţelor judecă

toreşti, atunci când, din orice motive, cererea nu poate fi semnată ia termenul când
a fost depusă sau, după caz, ia primul termen ce urmează:
a) lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe;
b) neregularitatea va fi complinită de către judecător prin citirea conţinutului cererii
pentru partea a cărei identitate a fost stabilită prin unul dintre mijloacele prevăzute de lege
şi luarea consimţământului acesteia, facându-se menţiune în încheierea de şedinţă;
c) despre imposibilitatea sau refuzul părţii de a semna se va face menţiune pe cerere,
sub semnătura preşedintelui şi a grefierului.
142. în ceea ce priveşte numărul de exemplare, în situaţia în care cererea de

chemare în judecată formulată prin acelaşi avocat de patru reclamanţi care au
domicilii diferite este îndreptată împotriva a trei pârâţi cu acelaşi domiciliu, dintre
care doi au un reprezentant comun:
a) cererea principală se va face în 2 exemplare;
b) cererea reconvenţională formulată de cei doi pârâţi care au un reprezentant comun
împotriva a doi dintre reclamanţi şi a unei alte persoane decât reclamanţii se va face în 4
exemplare;
c) cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul chemat în judecată prin cererea
reconvenţională, altul decât reclamanţii, împotriva chematului în garanţie care are şi
calitatea de reclamant, se va face în 2 exemplare.
GABRIELA RiŞNOVEANU
143. într-un proces în care părţile originare, având domicilii şi reprezen

diferiţi, sunt: trei reclamanţi, dintre care doi au şi calitatea de pârâţi chemaţi în
judecată prin cererea reconvenţională, doi pârâţi-reciamanţi şi un pârât:
a) cererea de intervenţie principală prin care un terţ interesat pretinde pentru sine
dreptul dedus Judecăţii prin cererea principală se va face în 7 exemplare;
b) cererea de intervenţie principală prin care un terţ interesat pretinde pentru sine
dreptul dedus Judecăţii prin cererea reconvenţională se va face în 7 exemplare;
c) cererea de intervenţie accesorie prin care un terţ interesat sprijină apărarea celor
doi reclamanţi-pârâţi se va face în 5 exemplare.
144. Dacă cererea de chemare în judecată este făcută prin avocat, odat
aceasta:
a) se va depune copia certificată a legitimaţiei emise de baroul din care face parte
avocatul, vizată pentru anul în curs, sau un extras din registrul public (tabloul avocaţilor);
b) se va depune împuternicirea acestuia, potrivit legii, care face dovada până la
înscrierea în fals;
c) se va depune copia certificată a înscrisului doveditor al calităţii de reprezentant,
respectiv contractul de asistenţă Juridică încheiat cu partea.
145, Atunci când cererea de apel cuprinde toate elementele prevăzute de

dar este greşit denumită:
a) ca cerere de recurs, va fi anulată în toate cazurile;
b) ca cerere modificatoare, va fi declinată de către instanţa de apel primei instanţe,
spre calificare;
c) ca cerere de reexaminare, nu poate fi anulată pentru acest motiv.
146. în situaţia în care reclamantul nu a fost citat şi nu s-a prezentat person

judecată la termenul acordat, când pârâtul a fost prezent:
a) instanţa va dispune amânarea Judecăţii cererii de îndreptare eroare materială, în
toate cazurile;
b) instanţa va putea dispune suspendarea Judecăţii cauzei având ca obiect pretenţii,
atunci când reprezentantul reclamantului declară în şedinţă că nu au fost îndeplinite obli
gaţiile stabilite în sarcina acestuia la termenul anterior şi Judecătorul constată că din acest
motiv desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului;
c) instanţa nu va putea Judeca procesul având ca obiect revendicare în lipsa recla
mantului, chiar dacă acesta a fost prezent personal în faţa sa la termenul anterior.
147. în ceea ce priveşte organele competente şi modalităţile de comunica

citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură:
a) regula o constituie comunicarea prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu co
mare de primire, în plic închis, la care se ataşează dovada de primire/procesul-verbal şi
înştiinţarea prevăzute de lege;
r
V. Actele de procedură şi termenele procedurale (art. 148-186 C. pr. civ.)
b) instanţa poate dispune din oficiu comunicarea în mod nemijlocit prin executori
39
Judccătoreşti,
c) comunicarea prin poştă electronică nu se poate face la adresa de e-mail afişată pe
pagina de internet a părţii, persoană juridică de drept privat, dacă aceasta nu a fost menţio
nată în acest scop în cererea de chemare în judecată pe care a formulat-o.
148. Pârâtul persoană fizică va fi citat:

a) la domiciliul său, indicat de reclamant, chiar dacă citaţia nu a putut fi comunicată,
deoarece destinatarul actului nu mai locuieşte în imobilul respectiv, atunci când din
verificările efectuate în bazele de date electronice privind evidenţa populaţiei a rezultat că
figurează cu aceeaşi adresă de domiciliu;
b) la reşedinţa cunoscută ori la locul ales de el în cazul în care nu locuieşte la
domiciliu;
c) pentru celeritate, doar la locul de muncă, chiar dacă reşedinţa sa este cunoscută.
149. Citarea incapabililor sau a celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă se face:

a) de regulă, prin reprezentanţii sau ocrotitorii lor legali, la domiciliul ori sediul
acestora, după caz;
b) la domiciliul curatorului special, în ipoteza numirii acestuia, potrivit art. 58
C. pr. civ.;
c) şi personal, dar numai în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
150. Persoanele aflate în străinătate, altele decât personalul misiunilor diplo

matice, cel al oficiilor consulare sau cetăţenii români aflaţi în străinătate în interes
de serviciu, vor fi citate:
a) dacă au domiciliul sau reşedinţa din străinătate cunoscută, obligatoriu la acea
adresă la toate termenele de judecată, printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare reco
mandată, cu conţinut declarat şi confirmare de primire, recipisa de predare a scrisorii la
poşta română, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de
dovadă a îndeplinirii procedurii, dacă prin tratate sau convenţii infemaţionale la care este
parte România ori prin acte normative speciale nu se prevede altfel;
b) dacă au un mandatar cunoscut în ţară, va fi citat doar acesta din urmă, cu condiţia
ca procura să fie dată pentru respectivul proces;
c) prin publicitate, dacă nu au domiciliul sau reşedinţa din străinătate cunoscută.
151. In ceea ce priveşte cuprinsul citaţiei:

a) atunci când instanţa a dispus ca. odată cu citaţia, celui citat să i se comunice şi
cererea adiţională, dacă s-a omis înscrierea acestei menţiuni în citaţie, grefierul va întocmi
în completare un referat care va atesta actele de procedură comunicate părţii;
b) dacă întâmpinarea nu este obligatorie, în citaţie se va menţiona obligaţia pârâtului
de a-şi pregăti apărarea pentru primul termen de judecată, propunând probele de care
înţelege să se folosească, sub sancţiunea decăderii, care va fi indicată expres;
c) lipsa menţiunii privind numărul dosarului poate atrage refacerea procedurii de
citare.
GABRIELA RÎŞNOVEANU
152. în cazul alegerii locului citării şi al comunicării altor acte de procedură:

a) dacă partea arată şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comu
nicarea se va face la acea persoană;
b) partea nu poate alege ca anumite acte de procedură să îi fie comunicate la căsuţa
poştală;
c) potrivit legii, domiciliul procesual poate fi ales numai la sediul unui cabinet de
avocat.
153. Pârâtul care a primit citaţia cu 3 zile înaintea termenului de judecată, într-o
pricină care nu are caracter urgent şi cu privire la care legea nu prevede expres
scurtarea termenului de înmânare a citaţiei:
a) poate invoca această neregularitate şi la termenul umiător, atunci când a fost
reprezentat, dar judecata a fost amânată dintr-un alt motiv;
b) poate invoca neregularitatea procedurii de citare la al treilea termen, atunci când a
lipsit în momentul producerii neregularităţii, iar la termenul următor acestuia nu a fost
prezent, fiind legal citat;
c) nu este singurul îndreptăţit să invoce neregularitatea procedurii de citare, dacă
lipseşte la termenul la care aceasta s-a produs.
154. Potrivit dispoziţiilor referitoare la efectuarea procedurii de comunicare:

a) dacă destinatarul refuză să primească citaţia, în toate cazurile agentul va afişa pe
uşa locuinţei acestuia o înştiinţare, care va cuprinde inclusiv menţiunea că după o zi, dar
nu mai târziu de 7 zile de la afişarea înştiinţării ori, când există urgenţă, nu mai târziu de
3 zile, destinatarul este în drept să se prezinte la sediul instanţei de judecată pentru a i se
comunica citaţia;
b) dacă destinatarul nu este găsit la domiciliu sau, după caz, la reşedinţă, înmânarea
citaţiei unei persoane minore din familie se sancţionează cu nulitatea condiţionată de
existenţa unei vătămări;
c) termenele de 7 sau 3 zile pentru comunicarea citaţiei la sediul instanţei sau, după
caz, al primăriei în a cărei rază teritorială locuieşte destinatarul sunt calendaristice.
155. în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de Codul de procedură ci

referitoare la data îndeplinirii procedurii de citare:
a) procedura se socoteşte îndeplinită la data semnării dovezii de înmânare, doar atunci
când citaţia i-a fost înmânată personal destinatarului;
b) dacă citarea s-a tăcut prin publicitate, procedura se socoteşte îndeplinită în a 15-a
zi de la publicarea citaţiei, tennen calculat „zi cu zi”;
c) în cazul în care, tară motive temeinice, destinatarul nu se prezintă la sediul instanţei
sau, după caz, al primăriei în a cărei rază teritorială locuieşte, pentru a-i fi comunicată
citaţia, procedura se socoteşte îndeplinită la împlinirea termenului de 7 zile sau, după caz,
de 3 zile, calculate „zi cu zi”.
y /Actele de procedura şi termenele procedurale (art. 148-186 C. pr. civ.) 41
156. Partea prezentă în instanţă personal, prin avocat sau prin alt reprezentant:
a) este obligată să primească actele de procedură şi orice înscris folosit în proces care
j se comunică în şedinţă, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a le mai putea primi;
b) care refiază primirea actelor de procedură sau a altui înscris folosit în proces, poate
solicita instanţei să dispună restituirea către partea care le-a depus şi îndepărtarea din dosar
a exemplarelor pentru comunicare ale acestora;
c) care primeşte în şedinţă comunicarea unor înscrisuri noi, folosite în probatoriu de
adversarul său, poate solicita amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de conţinutul
acestora.
157. Dacă reclamantul şi-a schimbat locul unde a fost citat în faţa primei
instanţe:
a) în toate cazurile, va fi citat şi în apel la adresa indicată în primă instanţă, dacă nu a
încunoştinţat instanţa de apel şi partea adversă despre schimbarea locului citării prin
scrisoare recomandată, odată cu cererea formulată în acest sens;
b) nu va putea fi citat la aceeaşi adresă, atunci când dovada de citare în apel în calitate
de intimat s-a restituit la dosar cu menţiunea „destinatar mutat”;
c) de la data comunicării hotărârii primei instanţe la vechea adresă a reclamantului va
curge pentru acesta tennenul de declarare a apelului, dacă schimbarea locului citării a avut
loc mai înainte de pronunţarea hotărârii şi nu s-a adus la cunoştinţa primei instanţe şi a
părţii adverse prin scrisoare recomandată, nefiind depusă la dosar recipisa odată cu cererea
corespunzătoare.
158. In materia nulităţii actelor de procedură:

a) potrivit legii, aceasta intervine atât pentru nerespectarea cerinţelor legale de fond,
cât şi a celor de formă;
b) nulităţile relative sancţionează încălcarea normelor juridice care ocrotesc un
interes privat, fiind, în consecinţă, virtuale;
c) nulităţile exprese au întotdeauna caracter absolut.
159. Potrivit legii, regula în materia nulităţii actelor de procedură:

a) este nulitatea condiţionată de existenţa unei vătămări;
b) presupune că nulitatea actului de procedură intervine dacă vătămarea nu poate fi
înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului;
c) stabileşte că încălcarea condiţiilor extrinseci actului de procedură atrage, întot
deauna, nulitatea necondiţionată.
160. Actul de procedură nu va fi anulat:

a) dacă, până la momentul pronunţării asupra excepţiei nulităţii cererii de chemare în
judecată pentru lipsa semnăturii, partea prezentă în instanţă la termenul acordat special în
acest sens semnează personal cererea;
b) când judecata s-a făcut în lipsa reclamantului şi a reprezentantului său, dacă dovada
legalei citări a acestuia pentru termenul la care s-au închis dezbaterile asupra fondului
cauzei a fost restituită la dosar după pronunţarea hotărârii;
c) dacă reclamantul complineşte lipsurile cererii de chemare în judecată du

împlinirea termenului de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. (3) C. pr. civ., dar mai înainte
de termenul fixat pentru anularea cererii de chemare în Judecată în procedura prevăzută la
art. 200 alin. (4) C. pr. civ.
161. în ceea ce priveşte invocarea nulităţii:

a) potrivit legii, pârâtul poate renunţa expres sau tacit la dreptul de a invoca nulitatea
cererii de chemare în Judecată pentru neplata taxei de timbru datorate de către reclamant;
b) nulitatea raportului de expertiză pentru lipsa convocării reclamantului la faţa
locului nu poate fi invocată de acesta direct în apel, dacă a fost prezent la termenul la care
s-a depus lucrarea şi s-au pus concluzii pe fond;
c) nulitatea comunicării hotărârii la vechea adresă nu poate fi invocată de către
reclamantul care şi-a schimbat domiciliul la care a fost citat în faţa primei instanţe mai
înainte de pronunţarea hotărârii, dacă nu a încunoştinţat instanţa şi partea adversă cu
privire la această împrejurare, potrivit legii.
162. într-un litigiu având ca obiect ordonanţă preşedinţială:

a) pârâtul poate invoca nulitatea relativă a cererii de chemare în Judecată la primul
tennen de Judecată;
b) nulitatea absolută a hotărârii, ca urmare a pronunţării acesteia de către o instanţă
necompetentă material, va putea fi invocată direct în apel;
c) Judecata cauzei în camera de consiliu, dacă nu sunt întrunite condiţiile pentru
declararea şedinţei secrete, atrage nulitatea hotărârii.
163. Asupra excepţiei nulităţii:

a) instanţa nu este obligată să se pronunţe, nulitatea producând efecte de drept de la
data la care s-a produs neregularitatea;
b) atunci când respinge excepţia sau când o admite, dar rămâne învestită cu soluţio
narea fondul cauzei, instanţa se va pronunţa printr-o încheiere motivată, asupra căreia nu
va putea reveni şi care este atacabilă odată cu fondul, dacă legea nu prevede altfel;
c) hotărârii primei instanţe, instanţa de apel va pronunţa o decizie interlocutorie prin
care va admite excepţia şi va reţine cauza spre rejudecare.
164. Atunci când instanţa de Judecată anulează încheierea de încuviinţare a

probelor pentru neregularităţi vizând procedura de citare a pârâtului la termenul la
care acestea au fost dezbătute şi încuviinţate:
a) la cererea pârâtului, în condiţiile legii, instanţa va putea constata şi nulitatea actelor
de procedură următoare, respectiv declaraţia martorului audiat şi raportul de expertiză
încuviinţate în dovedirea cererii principale, întrucât acestea sunt acte subsecvente ce nu
pot avea o existenţă de sine stătătoare faţă de actul desfiinţat;
b) declaraţia de martor lovită de nulitate în ipoteza de mai sus va putea fi folosită
împotriva acestuia ca o mărturisire extrajudiciară, într-un alt proces;
c) instanţa va putea desfiinţa actele de executare subsecvente, chiar dacă pârâtul a
fost prezent la administrarea probelor menţionate şi nu a invocat la acel termen neregula
ritatea lor decurgând din nulitatea încheierii de încuviinţare a probatoriului.
y Actele de procedură şi termenele procedurale (art. 148-186 C. pr. civ.J__________ A i
B. Termenele procedurale (noţiune şi clasificare, durata,

decăderea şi repunerea în termen)
165. Termenele procedurale:

a) atunci când nu sunt stabilite de lege, vor fi fixate de instanţă, care va ţine seama şi
de natura urgentă a procesului;
b) nu pot fi stabilite sub forma unei date fixe la care să se îndeplinească un anumit
act de procedură;
c) imperative împiedică partea să efectueze actul de procedură înăuntrul lor.
166. Spre deosebire de termenul de regresiune, termenul de succesiune:

a) se calculează zi după zi;
b) se calculează pe zile libere;
c) se calculează în sensul firesc al curgerii timpului.
167. Termenul de recurs de drept comun:

a) este un termen legal imperativ pe zile, a cărui nerespectare atrage respingerea
recursului ca tardiv;
b) care a început să curgă joi, 20 mai 2021, se împlineşte marţi, 22 iunie 2021, întrucât
luni, 21 iunie 2021, a fost zi de sărbătoare legală;
c) începe să curgă pentru parte de la data la care a cerut instanţei să-i comunice
hotărârea.
168. Potrivit regulilor referitoare la calculul şi împlinirea termenelor de pro

cedură:
a) termenul de un an, care a început să curgă la data de 29 februarie a unui an bisect,
se împlineşte la ora 24.00 a zilei de 1 martie a anului următor;
b) dacă actul de procedură trebuie depus la instanţă, termenul se va împlini în toate
situaţiile la ora la care activitatea la aceasta încetează în mod legal”;
c) termenul de 24 de ore de la pronunţarea care a avut loc luni, 10 mai 2021, se
împlineşte la ora zero a zilei de 12 mai 2021.
169. Termenul pentru depunerea răspunsului la întâmpinare va curge, după

caz:
a) de la data îndeplinirii procedurii de comunicare a întâmpinării prin intennediul
agentului procedural al instanţei;
b) de la data primirii unei copii a întâmpinării de către reclamant, sub semnătură;
c) de la data obţinerii de către reclamant a unei copii a întâmpinării, depuse în proba
toriu într-un alt dosar.
170. Hotărârea primei instanţe se consideră comunicată:

a) la data depunerii cererii de apel, dacă partea declară apel mai înainte de comu
nicarea hotărârii;
b) dacă reclamantul solicită comunicarea hotărârii către pârât, la data menţionată pe

dovada de comunicare către acesta din urmă, pentru toate părţile;
c) la data comunicării deciziei de respingere ca inadmisibilă a unei căi de atac
neprevăzute de lege, când aceasta a fost exercitată în considerarea menţiunii inexacte din
cuprinsul dispozitivului hotărârii atacate.
171. Atunci când, după comunicarea hotărârii, a intervenit decesul pârâtului:

a) temienul de declarare a căii de atac nu începe să curgă pentru acesta;
b) termenul de declarare a căii de atac de către pârât se întrerupe;
c) un nou termen de declarare a căii de atac începe să curgă de la data noii comunicări
pe numele moştenitorilor pârâtului indicaţi de partea adversă.
172. într-un proces de partaj, cererea reconvenţională a fost comunicată

avocatului reclamantului luni, 22 martie 2021. Printr-o informare transmisă vineri,
26 martie, baroul a adus la cunoştinţa instanţei de judecată faptul că avocatul recla
mantului a decedat la data de 24 martie 2021. în vederea depunerii întâmpinării la
cererea reconvenţională:
a) reclamantul are la dispoziţie un termen de 25 de zile care va curge de la data la
care a luat cunoştinţă de decesul reprezentantului său convenţional;
b) instanţa va face o nouă comunicare reclamantului;
c) termenul pentru depunerea întâmpinării la cererea reconvenţională se întrerupe şi
un nou termen începe să curgă de la data de 24 martie 2021 şi se împlineşte luni, 19 aprilie,
întrucât ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare, respectiv duminică, 18 aprilie.
173. Dacă întâmpinarea a fost depusă prin scrisoare recomandată la oficiul

poştal cu 7 zile înaintea termenului de judecată, fiind înregistrată la instanţă cu o zi
înaintea termenului:
a) reclamantul nu poate solicita amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de aceasta,
deoarece, potrivit regulilor stabilite de Codul de procedură civilă, actul depus prin
scrisoare recomandată la oficiul poştal înăuntrul temienului este socotit a fi făcut în
termen;
b) reclamantul prezent poate solicita amânarea cauzei, întrucât întâmpinarea nu i-a
fost înmânată cu respectarea termenului procedural prevăzut sub sancţiunea nulităţii;
c) dacă reclamantul este prezent şi nu solicită amânarea pentm acest motiv, instanţa
nu poate dispune din oficiu amânarea judecăţii.
174. Decăderea, ca sancţiune procedurală:

a) nu poate fi aplicată dacă legea nu o prevede expres;
b) atrage pierderea dreptului de a îndeplini un act de procedură, acesta fiind lovit de
nulitate dacă este efectuat peste termen;
c) nu intervine decât în cazul nerespectării termenelor legale imperative.
Actele de procedură şi termenele procedurale (art. 148-186 C. pr. civ.) 45
175. în caz de nesocotire a unui termen prohibitiv:

a) intervine decăderea din dreptul de a efectua actul de procedură înaintea termenului;
b) actul de procedură făcut înaintea împlinirii termenului poate fi anulat la cererea
celui interesat;
c) intervine sancţiunea nulităţii relative.
176. Partea care a pierdut un termen procedural:

a) solicită mai întâi repunerea în termen, pentru a putea ulterior efectua, cu încu
viinţarea instanţei, actul de procedură;
b) este obligată să exercite apelul şi să solicite repunerea în tennenul pentru exerci
tarea acestuia, în cel mult 30 de zile de la încetarea împiedicării, dacă legea nu prevede
altfel;
c) nu poate beneficia de repunerea în termen, dacă sancţiunea prevăzută de lege este
nulitatea, iar nu decăderea.
177. Cererea de repunere în termen:

a) în unele situaţii poate fi admisă şi în cazul nerespectării unui termen prohibitiv;
b) va fi respinsă, dacă nu s-a dovedit că împrejurarea care a împiedicat partea să
acţioneze nu se datorează culpei acesteia;
c) va fi respinsă ca lipsită de interes, dacă partea nu a efectuat şi actul de procedură
în legătură cu care a fost formulată.
178. Repunerea în termen:

a) se acordă din oficiu, dacă legea nu prevede altfel;
b) se poate acorda din oficiu, dacă legea prevede expres aceasta;
c) se dispune de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul
neexercitat în termen.
179. Va fi admisă:
a) cererea de repunere în tennen formulată de reclamant odată cu declararea apelului,
în 30 de zile de la data menţionată pe biletul de externare din spital, depus în copie la
dosar, care atestă că s-a aflat internat timp de două săptămâni, începând cu penultima zi a
termenului de apel;
b) cererea de repunere în termen formulată de pârâta societate comercială odată cu
întâmpinarea în 15 zile de la data la care consilierul său juridic a revenit din concediul de
odihnă acordat în aceeaşi zi în care i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată;
c) cererea de repunere în tennen formulată de pârât odată cu cererea reconvenţională
în 15 zile de la data la care a luat cunoştinţă de faptul că cererea de chemare în judecată
i-a fost comunicată la domiciliu, prin înmânarea către fiul său minor în vârstă de 9 ani,
astfel cum rezultă din menţiunile efectuate de agent pe dovada de îndeplinire a procedurii
de comunicare aflată la dosar.
VI. Procedura în faţa primei instanţe
(art. 192-455 C. pr. civ.)
A. Sesizarea instanţei de judecată (procedura prealabilă, cererea

de chemare în judecată, verificarea cererii şi regularizarea,
fixarea primului termen, modificarea cererii, întâmpinarea,
cererea reconvenţională)
180. Cererea de chemare în judecată declanşează procesul civil:

a) de la data depunerii, Ia instanţă, a acesteia;
b) de la data înregistrării cererii;
c) de la data ataşării dovezilor privind modul în care aceasta a fost transmisă la
instanţă.
181. Data începerii procesului civil:

a) nu are nicio relevanţă din punct de vedere procesual, ci numai în ceea ce priveşte
satisfacerea intereselor reclamantului;
b) este relevantă sub aspectul aplicabilităţii legilor de procedură;
c) nu coincide cu data depunerii cererii la instanţă.
182. Etapa scrisă a procesului se desfăşoară:

a) şi atunci când, în cursul procesului civil, instanţa sau părţile comunică înscrisurile
depuse în probaţiune, la termenul de administrare a acestora;
b) în întregime, anterior primului termen de judecată;
c) şi în situaţia în care cererea de chemare în judecată nu îndeplineşte toate cerinţele
stabilite de lege.
183. Lipsa încheierii notarului referitoare la verificarea evidenţelor succesorale

în cazul cererilor privind dezbaterea succesorală determină:
a) respingerea ca inadmisibilă a cererii;
b) respingerea ca prematură a cererii;
c) se sancţionează şi atunci când vizează decesul unui comoştenitor, produs pe
parcursul procesului şi pentru care se pune problema transmiterii calităţii procesuale.
184. Cererea de chemare în judecată privind un imobil trebuie:

a) să indice valoarea bunului numai după preţuirea reclamantului, fiind aplicabil
principiul disponibilităţii, fără a putea fi contestată;
b) să indice valoarea impozabilă a bunului care poate fi relevată şi de către pârât;
c) să aibă anexate înscrisurile corespunzătoare privind valoarea şi modul de calcul al
valorii obiectului cererii.
yi Procedura înfaţa primei instanţe (art. 192-455 C. pr. civ.) 47
185. Atunci când prin cererea de chemare în judecată se indică dovezile pe care
se sprijină aceasta, reclamantul trebuie:
a) să indice, dacă este cazul, şi adresa electronică a martorilor;
b) trebuie să depună şi interogatoriul persoanei fizice, în măsura în care indică această
probă;
c) poate să depună şi numai partea dintr-un înscris referitor la proces.
186. în cazul în care obiectul cererii de chemare în judecată priveşte alt drept
real decât dreptul de proprietate asupra unui imobil:
a) nu este necesară indicarea valorii impozabile a bunului;
b) dacă bunul nu este înscris în cartea funciară, nu se va ataşa un certificat emis de
către biroul de carte funciară şi publicitate imobiliară din raza căruia se află situat bunul,
care să ateste inexistenţa acestei situaţii;
c) contestaţia asupra valorii bunului se va soluţiona şi în funcţie de explicaţiile
părţilor.
187. Dacă reclamantul nu cunoaşte domiciliul sau reşedinţa pârâtului, trebuie:

a) doar să menţioneze această împrejurare în cererea de chemare în judecată;
b) să indice codul numeric personal al acestuia, pe baza căruia se vor face verificări
în baza electronică de date a serviciului de evidenţă a populaţiei;
c) să şi dovedească faptul că a făcut tot posibilul să afle domiciliul părţii adverse.
188. Cererea de chemare în judecată formulată de către reprezentantul părţii:

a) este prezumată ca fiind introdusă de reprezentant în nume propriu, dacă acesta nu
indică că a acţionat în altă calitate;
b) atunci când acesta a acţionat fără mandat, nu va putea fi ratificată ulterior, pe
parcursul cercetării procesului;
c) care nu a indicat că acţionează în această calitate, nu 5'a putea să pretindă ulterior
că are calitatea de reprezentant.
189. Obiectul cererii de chemare în judecată:

a) nu poate determina calea de atac, aceasta stabilindu-se în raport de hotărârea pro
nunţată;
b) atrage, în unele cazuri, o anumită constituire a instanţei;
c) influenţează inadmisibilitatea unor probe.
190. Pe tot parcursul judecăţii în primă instanţă:

a) poate fi complinită lipsa indicării valorii obiectului cererii de chemare în judecată,
în cazul cererilor neevaluabile;
b) lipsa semnăturii nu poate fi complinită decât în procedura de regularizare, după ce
reclamantul a fost citat cu menţiunea să acopere această neregularitate;
c) poate fi acoperită lipsa dovezii calităţii de reprezentant.
191. Lipsa indicării numelui şi prenumelui pârâtului atrage:

a) anularea cererii de chemare în judecată, fiind vorba despre o nulitate relativă;
b) nulitatea absolută a cererii de chemare în Judecată;
c) poate fi complinită în etapa de regularizare în tennen de 15 zile de la data comu
nicării solicitării de acoperire.
192. Obligaţia desemnării unui reprezentant comun în cazul existenţei mai

multor pârâţi, în caz de neîndeplinire:
a) se sancţionează cu anularea cererii de chemare în judecată;
b) se sancţionează cu nulitatea cererii de chemare în judecată;
c) se asigură prin numirea unui curator.
193. In cazul în care cererea de chemare în judecată nu cuprinde motivarea în

drept a acesteia, instanţa:
a) nu va putea anula cererea;
b) va aplica sancţiunea anulării cererii;
c) nu va putea da calificarea juridică a faptelor deduse judecăţii fără să încalce prin
cipiul disponibilităţii.
194. Neîndeplinirea cerinţelor extrinseci cererii de chemare în judecată se

sancţionează cu:
a) respingerea cererii ca inadmisibilă sau anularea, după caz;
b) nulitatea cererii de chemare în judecată în cadrul procedurii de verificare şi regula
rizare prevăzute de art. 200 C. pr. civ.;
c) nulitatea relativă, în măsura dovedirii unei vătămări şi a imposibilităţii de salvgar
dare a actului juridic.
195. Atunci când cererea de chemare în Judecată nu este de competenţa specia

lizată a completului care a primit-o prin repartizare aleatorie, în procedura de
verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată:
a) invocând excepţia de necompetenţă prin hotărâre supusă căii de atac odată cu
hotărârea dată asupra fondului, completul va dispune trimiterea acestuia către un alt com
plet specializat competent;
b) verificându-şi competenţa, completul va dispune printr-o încheiere de dezînvestire
trimiterea acestuia către un alt complet specializat competent;
c) va cita părţile, în vederea discutării excepţiei de necompetenţă, şi apoi, după solu
ţionare, va trimite cauza secţiei sau completului specializat competent.
196. Neîndeplinirea obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru poate fi

complinită:
a) în procedura de regularizare, în tennenul stabilit pentru soluţionarea cererii de
reexaminare;
b) până la primul termen de judecată fixat pentru soluţionarea cererii în apel;
c) în procedura de regularizare, numai în tennen de 10 zile de la primirea comunicării
în scris a lipsei achitării integrale a taxei de timbru datorate.
yi Procedura în faţa primei instanţe (art. 192-455 C. pr. civ.) 49
197. Indicarea de către reclamant, în cuprinsul cererii de chemare în judecată,

a menţiunii că înţelege să se folosească de „orice probe utile soluţionării cauzei”:
a) poate fi considerată ca îndeplinind cerinţa indicării probelor, cu atât mai mult cu
cât probele pot fi propuse şi oral în cazurile prevăzute de lege;
b) echivalează cu neindicarea probelor şi va fi sancţionată cu decăderea;
c) reprezintă o neîndeplinire a obligaţiei care vizează elementele obligatorii ale cererii
de chemare în judecată şi se sancţionează cu nulitatea, sancţiune aplicabilă în situaţia în
care nu se remediază această lipsă în termenul fixat de către instanţă în acest scop.
198. Termenul de cel mult 15 zile stabilit de către instanţă în vederea complinirii
lipsurilor referitoare la elementele cererii de chemare în judecată:
a) nu poate fi redus de către instanţa de Judecată;
b) poate fi redus de către instanţa de Judecată;
c) niciun răspuns nu este corect.
199. Anularea cererii de chemare în judecată în procedura verificării şi regula

rizării acesteia se dispune printr-o încheiere:
a) dată în şedinţă publică;
b) dată în camera de consiliu;
c) de dezînvestire, supusă reexaminării în termen de 10 zile de la comunicare.
200. în cazul depunerii cererii de chemare în judecată prin poştă electronică:

a) reclamantul este obligat să depună şi exemplarele scrise ale acesteia, în vederea
comunicării;
b) grefierul de şedinţă este ţinut să întocmească din oficiu copiile de pe aceasta în
vederea comunicării, astfel că reclamantul nu este obligat să depună şi exemplarele scrise
ale acesteia;
c) aceasta va putea fi comunicată, la rândul său, prin poştă electronică, sub semnătură
electronică extinsă a instanţei şi grefierului de şedinţă, transmiterea citaţiei fiind suficientă
ca dovadă a îndeplinirii procedurii de citare. ,
201. într-un litigiu evaluabil având ca obiect plata pensiei de întreţinere, nein
dicarea valorii obiectului cererii:
a) nu atrage nulitatea cererii de chemare în Judecată;
b) se sancţionează cu nulitatea cererii de chemare în Judecată;
c) se sancţionează cu nulitatea cererii de chemare în Judecată, dacă în procedura
regularizării nu se complineşte această neregularitate, atunci când această neregularitate
atrage imposibilitatea instanţei de Judecată de a-şi stabili competenţa materială.
202. în procedura regularizării cererii de chemare în judecată, se poate dispune:

a) anularea numai în totalitate a cererii;
b) şi anularea în parte a cererii;
c) constatarea îndeplinirii cerinţelor stabilite în sarcina reclamantului, chiar dacă
neregularităţile s-au acoperit după împlinirea termenului legal imperativ stabilit de
instanţă în acest sens, dar mai înainte de momentul pronunţării asupra nulităţii cererii.
50 TesK-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civil
2 0 3 . procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată:

.. gre caracter facultativ în toate cazurile, fiind lăsată la latitudinea judecătorului
căruia i-a fos'f«part'zată cauza;
, . gjte obligatorie, iar, în caz de admitere eronată a cererii de reexaminare, pârâtul va
ulterior nulitatea cererii de chemare în judecată;
^ c) caracter obligatoriu şi nu se aplică cererilor adiţionale.
2 0 4 în procedura de reexaminare a încheierii de anulare a cererii de chemare

în iudecal^'
^ a) va invocată necompetenţa specializată de ordine publică a instanţei de
judecata,^ poate reţine că o instanţă necompetentă sesizată a dispus anularea cererii de

chemare înjudecată, dacă nu s-au complinit lipsurile acesteia;
, gy se vor mai putea complini lipsurile cererii de chemare în judecată, dar recla
mantul repunerea în tennenul de remediere.
205 Termenul pentru depunerea răspunsului la întâmpinare:

, estede 15 zile şi nu poate redus;
y o f i
h) noaic fi redus şi este de 25 de zile;

c) nu cs*cde 5 zile şi poate fi redus.
206 Ocerere de chemare în judecată întrerupe prescripţia extinctivă:

a) dacă ^ anulată pentru nerespectarea cerinţelor referitoare la formă şi recla-
. I c «adresat instanţei cu o nouă cerere, în termen de 6 luni de la anulare;
hî dacă a fost anulata pentni vicii de forma;
c) şi aWi’cl când a fost anulată pentru lipsa capacităţii de exerciţiu.
207. Cererea de reexaminare îndreptată împotriva încheierii de anulare:

, jg joluuonează de completul care a dispus anularea pe baza dovezilor care atestă
ă măsura*”''^”' ® dispusă eronat;
bî *de 15 zile de la data comunicării încheierii;
soluţionează printr-o altă încheiere care nu mai poate face obiectul apelului sau
al r e c u r s u l ^ * ' ' a u t o r i t a t e de lucru judecat.
208 întâmpinarea nu este obligatorie în cazul:

a) revizuirii;
b) asigi*'^' de dovezi;
g) ordonanţei preşedinţiale.
209 Oacă pârâtul nu depune întâmpinarea în numărul de exemplare necesare

comunicări*' , ,
, jystanţanu este obligata să multiplice exemplarele pentru comunicare;
ht stei*®™' şedinţă va pune cheltuielile de multiplicare în sarcina acestuia;
t atunci când a fost trimisă prin poştă electronică, se va îndeplini din oficiu multipli
careaêxetnplafelor pentru comunicare.
yj procedura în faţa primei instanţe (art. 192-455 C. pr. civ.) 51
210. întâmpinarea:
a) se comunică întotdeauna reclamantului;
b) la cererea adiţională nu se comunică;
c) la revizuire nu se comunică.
211. Nedepunerea întâmpinării obligatorii în termenul prevăzut de lege:

a) se sancţionează cu decăderea din dreptul de mai invoca excepţii relative;
b) atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai formula cerere reconvenţională;
c) echivalează cu o prezumţie de recunoaştere a pretenţiilor deduse judecăţii.
212. Cererea reconvenţională:

a) reprezintă actul prin care pârâtul formulează apărări prin care combate pretenţiile
reclamantului atunci când este vorba despre acelaşi raport Juridic dedus Judecăţii;
b) se poate formula de către reclamant în legătură cu pretenţiile proprii ale pârâtului
reconvenient, scopul procesului fiind acela al soluţionării unitare şi definitive a dife
rendului Judiciar dintre părţi;
c) nu se va disjunge dacă numai aceasta este în stare de Judecată.
213. Cererea reconvenţională nu este inadmisibilă atunci când:

a) pârâtul formulează împotriva reclamantului pretenţii nelegate de cererea acestuia
din urmă;
b) pârâtul formulează pretenţii care nu sunt derivate din acelaşi raport Juridic;
c) este îndreptată şi împotriva altor persoane decât reclamantul.
214. Atunci când reclamantul cere pârâtului executarea unui contract, acesta
din urmă poate să formuleze cerere reconvenţională prin care să:
a) invoce compensarea legală a creanţei sale certe, lichide şi exigibile;
b) ceară recunoaşterea unui drept de retenţie asupra bunului ce face obiectul con
tractului; :
c) invoce excepţia de nulitate a contractului.
215. Cererea reconvenţională are caracter:

a) facultativ, cu excepţiile prevăzute de lege;
b) facultativ întotdeauna;
c) subsidiar cererii principale, dacă pârâtul solicită expres.
216. Dacă pârâtul formulează cerere reconvenţională:

a) pretenţiile sale trebuie să derive din acelaşi raport Juridic, iar cererea să fie în
dreptată numai împotriva reclamantului;
b) aceasta trebuie depusă faţă de cererea de cererea de intervenţie principală, până la
termenul acordat de instanţă;
c) în cazul divorţului, nu va putea fi depusă în apel pentru motive ivite în timpul
dezbaterilor.
52 Teste-arilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. D rept procesual pi, r,.,h,ra in faţa primei instanţe (art. 192-455 C n.- ^ 53
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------^
217, Termenul stabilit de lege pentru depunerea cererii reconvenţionale este; J cererii de chemare în judecată poate:
a) un termen imperativ, absolut, care în caz de nerespectare atrage disjungerea acest, ' I -ivească orice element al acesteia;
cereri, judecarea ei separată; *^ *^ *^ . numai obiectul, întrucât. în cazul nominalizării pârâtului, reclamantul
b) un termen procedural relativ, care în caz de nerespectare atrage decăderea fo s e le de intervenţie forta*
la solicitarea reclamantului;
ptiatc sa I printr-o cerere adiţională formulată în termenul legal, prin care se cere
c) un termen procedural care în caz de nerespectare atrage respingerea ca tardi,
e) să se reclamantului, înlocuindu-se cererea iniţială de constatare inad-
formulată a acesteia.
1 rcalizarea drepiuiu
niisibilă-
218. Disjungerea cererii reconvenţionale nu poate avea loc atunci:
a) când procesul nu poate fi soluţionat unitar, dacă nu se judecă odată cu cerereLii 224 Cererea reconvenţională are caracter:
principală; ^ hi eatoriu, dacă pârâtul ar avea pretenţii care rezultă din aceeaşi situaţie litigioasă;
b) când numai cererea principală de divorţ este în stare de judecată; b) facultativă doar când pretenţiile pârâtului ar putea avea o legătură mai îndepărtată
c) când pretenţiile conciliante ale pârâtului privesc alte persoane decât reclamantul^ cu solicitarea reclamantului;
c) facultativă, cu excepţiile prevăzute la divorţ.
219. Fixarea primului termen de judecată poate avea loc:
a) în termen de 60 de zile de la primirea întâmpinării depuse de pârât; 225. Când pârâtul formulează cerere reconvenţională:
b) după împlinirea unui termen de minimum 38 de zile de la data comunicării cererii a) depunerea întâmpinării de către reclamant nu este obligatorie;
de chemare în judecată; |
b) reclamantul poate formula întâmpinare cel mai târziu în 10 zile de la comunicarea
c) după împlinirea unui termen de 3 zile de la depunerea răspunsului la întâmpinare. I
acesteia;
220. Sancţiunea care intervine în cazul depăşirii termenului de depunere c) şi o modifică cu respectarea prevederilor procedurale, reclamantul va putea depune
întâmpinării: întâmpinare cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat.
a) trebuie să fie expres indicată pârâtului;
b) este decăderea din dreptul de a mai propune probe şi invoca excepţii de ordin( h 226. Cererea reconvenţională este:
publică; a) dată în competenţa instanţei care judecă cererea principală, cu excepţia cazului în
c) este decăderea din dreptul de a mai propune probe şi invoca excepţii de ordii ţgare ar fi de competenţa exclusivă a altei instanţe;
publică, dacă instanţa respinge cererea de repunere în termenul de formulare a întâra*! ' * b) dată în competenţa instanţei care judecă cererea principală, cu excepţia cererilor
pinării. pri\ itoare la insolvenţă;
c) în competenţa instanţei care judecă cererea principală în toşte cazurile.
221. Reclamantul poate să modifice cererea de chemare în judecată:
a) oricând în cursul judecăţii, dacă partea care a primit comunicarea cererii modificate
nu s-a opus acestei modificări;
227. Cererea reconvenţională este o cerere:
a) incidentală:
b) oricând până la fixarea primului termen de judecată, chiar dacă pârâtul se opune;-
c) doar la primul termen de judecată când părţile sunt legal citate. b) adiţională;
c) accesorie cererii principale.
222. Atunci când reclamantul, în cursul cercetării procesului, majorează cuan
tumul despăgubirilor cerute de la pârât: 228. Formularea unei cereri reconvenţionale:
a) instanţa poate acorda pârâtului posibilitatea depunerii întâmpinării cu cel puţin 10 a) este admisibilă în cazul rejudecării după casare, întrucât hotărârea casată nu are
zile înaintea termenului fixat, având în vedere modificarea operată cu privire la obiectull licio putere;
cererii de chemare în judecată; I b) este admisibilă în cazul anulării şi al trimiterii spre rejudecare pe motiv de
b) instanţa nu va acorda un nou termen pentru a se lua la cunoştinţă de pretenţiaj i 'iclegală comunicare a actelor de procedură şi citare a pârâtului;
majorată; '* c) este admisibilă în cazul rejudecării ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare
c) instanţa poate acorda pârâtului posibilitatea depunerii întâmpinării în termen de 25 •mpotriva deciziei din apel, pentru lipsa de procedură de citare a pârâtului.
zile de la comunicarea încheierii în care s-a consemnat solicitarea reclamantului.
MIHAELA CRISTINA MOCANU MIHAELA CRISTINA MOCANU
r 54 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civji
1
229. Neîndeplinirea de către cererea reconvenţională a condiţiilor de fo

pentru cererea de chemare în judecată: '
a) este supusă regularizării în aceleaşi condiţii ca şi cererea de chemare în judecată;
b) se sancţionează cu anularea, în situaţia nesemnării ei în tot cursul Judecăţii în primă
instanţă, cel mai târziu la primul tennen următor, după înştiinţarea pârâtului în acest sens
prin citaţie;
c) poate fi complinită în termenul de 10 zile fixat pentru remedierea lipsurilor, nu şi
în procedura de reexaminare a încheierii de anulare.
B. Excepţiile procesuale
230. Excepţia de neconstituţionalitate:

a) poate avea ca obiect o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă în vigoare, precum şi legalitatea unui act administrativ unilateral care are legă
tură cu soluţionarea cauzei;
b) reprezintă o excepţie procesuală în sensul atribuit acesteia de legiuitorul Codului
de procedură civilă;
c) poate fi identificată, fără rezerve, cu întrebarea preliminară (prejudicială) în apli
carea uniformă a dreptului unional.
231. Excepţiile de fond:

a) nu sunt diferite de apărările de fond, întrucât pun în discuţie fondul pretenţiei
supuse Judecăţii;
b) sunt în strânsă legătură cu exerciţiul dreptului la acţiune (cum ar fi excepţia de
inadmisibilitate a exercitării apelului împotriva hotărârii de expedient, excepţia de inadmi-
sibilitate a exercitării recursului împotriva hotărârilor definitive);
c) care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea
în fond a cauzei se vor soluţiona cu prioritate faţă de excepţiile de procedură.
232. Excepţia de prematuritate a cererii introductive de instanţă:

a) este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie;
b) va atrage, în caz de admitere, respingerea cererii de chemare în Judecată ca prema
tură printr-o încheiere preparatorie;
c) va atrage respingerea cererii de chemare în Judecată ca prematură, chiar dacă în
momentul în care instanţa urmează a se pronunţa asupra excepţiei s-a realizat condiţia
suspensivă.
233. Excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu:

a) poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar şi de către partea adversă
ale cărei interese sunt ocrotite prin consacrarea sancţiunii, care are interesul să se pronunţe
o hotărâre valabilă;
MIHAELA CRISTINA MOCANU • MARIA FODOR
j// Procedura înfaţa primei instanţe (art. 192-455 C. pr. civ.) 55
b) este o excepţie de fond, relativă şi peremptorie;

c) este o excepţie de fond, absolută, care începe prin a avea un efect dilatoriu şi, numai
dacă actul anulabil nu este confirmat de reprezentantul sau ocrotitorul legal al celui lipsit
de exerciţiul drepturilor procedurale în termenul acordat de instanţă, se va produce efectul
peremptoriu.
234. Sunt excepţii care încep printr-un efect dilatoriu şi tind spre un efect
peremptoriu:
a) excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia necompunerii legale a
instanţei, excepţia de necompetenţă materială;
b) excepţia netimbrării, excepţia de necompetenţă internaţională, excepţia nelegalei
citări;
c) excepţia de netimbrare, în cazul în care titularului cererii de chemare în judecată
trebuie să i se comunice cuantumul datorat; excepţia lipsei capacităţii procesuale de exer
ciţiu; excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant.
235. în cazul invocării concomitente a excepţiei prescripţiei extinctive, a lipsei

calităţii procesuale active şi a autorităţii de lucru judecat, instanţa:
a) se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei autorităţii de lucru Judecat, apoi asupra
excepţiei lipsei calităţii procesuale active, iar în final asupra excepţiei prescripţiei;
b) se va pronunţa mai întâi asupra autorităţii de lucru judecat, apoi va soluţiona
excepţia prescripţiei şi excepţia lipsei calităţii procesuale active;
c) se va pronunţa mai întâi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, apoi va
soluţiona excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei.
236. Ordinea de soluţionare a următoarelor excepţii invocate concomitent este:

a) în principiu, excepţia nelegalei citări, excepţia perimării, excepţia de necom
petenţă;
b) excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată, excepţia netimbrării,
excepţia lipsei procedurii prealabile; '
c) excepţia de netimbrare, excepţia de necompetenţă, excepţia lipsei interesului.
237. Instanţa va pronunţa:

a) în caz de respingere a excepţiei procesuale, o încheiere interlocutorie care poate fi
atacată odată cu fondul;
b) în caz de admitere a excepţiei procesuale, o sentinţă sau o decizie ori o încheiere
finală, dacă rămâne în continuare învestită;
c) o încheiere premergătoare, în măsura în care admiterea excepţiei pune capăt
judecăţii.
238. Excepţiile procesuale:

a) presupun un proces în curs de desfăşurare;
b) sunt mijloace procesuale de apărare care nu pun în discuţie fondul dreptului;
c) vor fi unite cu fondul cauzei ori de câte ori părţile litigante solicită acest lucru.
MARIA FODOR
56 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual ciyi
239. Excepţiile procesuale absolute:

a) pot fi invocate oricând în cursul judecăţii în primă instanţă, dar nu şi în apel;
b) pot fi invocate în recurs, numai dacă, pentru soluţionarea lor, nu este necesari
administrarea altor probe în afara înscrisurilor noi;
c) neinvocate de îndată ce sunt cunoscute atrag sancţiunea decăderii părţii din dreptuj
de a le mai invoca.
240. Excepţia litispendenţei:

a) este o excepţie de fond, absolută şi dilatorie;
b) nu poate fi invocată decât în faţa instanţelor de fond;
c) poate fi invocată în orice stare a procesului, inclusiv înaintea instanţei de recurs.
241. Excepţia de perimare a cererii introductive de instanţă:

a) este o excepţie de fond, absolută şi dirimantă;
b) poate fi invocată numai de către partea interesată;
c) nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel.
242. Spre deosebire de excepţia litispendenţei:

a) excepţia conexităţii este o excepţie de procedură, relativă şi dilatorie;
b) excepţia conexităţii poate fi invocată cel mai târziu la primul termen de judecată!
în primă instanţă, înaintea instanţei ulterior sesizate;
c) excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant tinde spre un efect peremptoriu.
243. Excepţia de neexecutare a contractului:

a) este o excepţie de fond, care atrage, în caz de admitere, respingerea cererii de che
mare în judecată ca prematură;
b) este o apărare de fond, care atrage respingerea cererii de chemare în judecată ca
neîntemeiată;
c) este o excepţie de procedură, absolută şi dirimantă.
C. Probele
244. Sarcina probei:

a) în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dove
zile în apărarea sa până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate;
b) existenţei consimţământului consumatorului la încheierea contractului la distanţă
privind serviciile financiare cade în sarcina consumatorului;
c) revine autorului recunoaşterii sau moştenitorilor săi, în cazul în care recunoaşterea
de filiaţie este contestată de copilul recunoscut sau de descendenţii acestuia.
MARIA FODOR
yi procedum în fata primei instanţe (art. 192-455 C. pr. civ.) 57
245 . Conţinutul legii străine incidente (aplicabile) în cauză;

a) trebuie invocat şi probat de către părţi;
b) se stabileşte de instanţa judecătorească, iar partea care invocă dreptul străin poate
fi obligată să facă dovada acestuia;
c) nu trebuie probat, întrucât dreptul străin se bucură de aceeaşi prezumţie de cu
noaştere precum dreptul intern (întrucât regula iura novit curia operează şi în privinţa
dreptului străin).
246. Instanţa de judecată este ţinută să ia cunoştinţă şi să aplice din oficiu:

a) dispoziţiile nonnative cuprinse în documente clasificate;
b) convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale aplicabile în România, care sunt
integrate într-un text de lege, precum şi dreptul internaţional cutumiar;
c) deciziile Curţii Constituţionale date asupra excepţiilor de neconstituţionalitate,
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene;
d) normele de drept internaţional privat care trimit la un anumit sistem de drept
aplicabil fondului raportului juridic litigios.
247. Are caracter interlocutoriu:

a) încheierea în care s-a consemnat rezultatul unei verificări de scripte (de înscrisuri);
b) încheierea prin care se încuviinţează o probă ca fiind concludentă în cauză;
c) încheierea dată asupra legalităţii unei probe.
248. în procesele privitoare ia fdiaţie nu pot fi martori:

a) rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, cu excepţia descendenţilor;
b) descendenţii şi persoanele condamnate pentru mărturie mincinoasă;
c) rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, afară de cazul în care părţile convin
expres să fie ascultate ca martori şi aceste categorii de persoane.
249. Dovada unui act juridic cu o valoare mai mare de 250 lei:
a) nu se va putea face decât prin înscrisuri;
b) se va putea face prin înscrisuri, mărturisire, precum şi prin alte mijloace de probă,
cu excepţia probei testimoniale şi a prezumţiilor simple;
c) se va putea face cu martori contra unui profesionist, dacă actul juridic a fost făcut
de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, chiar şi atunci când legea specială
impune proba scrisă.
250. Proba testimonială este admisibilă:

a) pentru a dovedi împotriva sau peste cuprinsul unui înscris, dacă părţile convin tacit
să folosească această probă chiar privitor la drepturi de care ele nu pot să dispună;
b) pentru a dovedi valabilitatea şi cuprinsul unui testament dispărut prin fapta unui
terţ;
c) pentru a dovedi existenţa şi conţinutul documentelor de asigurare dispărute prin
caz fortuit, neexistând posibilitatea obţinerii unui duplicat.
MARIA FODOR
58
T
Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civi]
251. înscrisul în formă electronică:

a) căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică are
acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă;
drepturile, dacă este recunoscut de către cel căruia i se opune;
b) nerecunoscut de către una dintre părţi va fi verificat prin expertiză tehnică de
specialitate;
c) este asimilat de către legiuitor cu înscrisul sub semnătură privată, în ceea ce
priveşte condiţiile şi efectele sale, dacă are încorporată o simplă semnătură electronică.
252. în ceea ce priveşte înscrisurile pe suport informatic:

a) mijlocul de probă este documentul care reproduce înscrierea făcută pe un suport^
informatic, iar nu înscrierea ca atare;
b) acestea nu pot face dovada deplină între părţi, întocmai ca orice înscris sub
semnătură privată, afară de cazurile în care legea prevede altfel;
c) documentul care reproduce înscrierea poate servi, după circumstanţe, ca mijloc
material de probă sau ca început de dovadă scrisă, atunci când suportul sau tehnologia
utilizată pentru redactare nu-i garantează integritatea.
253. Prezumţia legală:

a) presupune ca partea căreia îi profită să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex
pe care se întemeiază;
b) are, de regulă, caracter absolut, în sensul că nu poate fi combătută prin proba
contrară decât în cazurile în care legea prevede expres această posibilitate;
c) de răspundere a locatarului pentru degradarea bunului închiriat cauzată de incendiu
poate fi combătută numai dacă locatarul probează că incendiul a survenit în mod fortuit.
254. Prezumţia de coproprietate asupra despărţiturilor comune:

a) este o prezumţie legală relativă şi, ca atare, poate fi combătută prin orice mijloc de
probă;
b) este o prezumţie legală absolută, care nu poate fi înlăturată prin proba contrară;
c) este o prezumţie legală intermediară sau mixtă, care poate fi combătută numai prin
înscrisuri, semne contrare (probe materiale) ori prin uzucapiune.
255. Prezumţiile judiciare:

a) sunt raţionamente logico-judiciare întemeiate pe probe directe sau pe un început
de dovadă scrisă ori pe anumite situaţii;
b) nu sunt admisibile pentru a dovedi un act juridic al cărui obiect are o valoare de
200 de lei;
c) sunt admisibile pentru a dovedi un contract de depozit.
256. Sunt admisibile probele testimoniale şi prezumţiile simple:

a) pentru a dovedi contractul de asigurare, atunci când există un început de dovad
scrisă;
MARIA FODOR
yj Procedura în faţa primei instanţe (art. 192-455 C. pr. civ.) 59
5 ) pentru a dovedi existenţa şi conţinutul documentelor de asigurare atunci când

acestea au dispărut din cauză de majoră şi nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat;
c) pentru a dovedi introducerea bunurilor în hotel, fideiusiunea şi contractul de
întreţinere.
257. Raportul de expertiză:

a) are natura juridică a unui înscris autentic şi face dovada până la declararea falsului
cu privire la menţiunile pe care le cuprinde;
b) medico-legală supus spre avizare Comisiei superioare medico-legale are forţă
probantă absolută;
c) reprezintă un act de procedură (mijloc de probă) care poate fi anulat numai în
cadrul procesului în care a fost întocmit, nefiind admisibilă o acţiune în nulitatea raportului
de expertiză, pe calea dreptului comun.
258. Expertiza:
a) extrajudiciară prezentată de către părţi în cadrul proceselor funciare are aceeaşi
valoare probantă ca expertiza judiciară, dacă a fost efectuată de experţi autorizaţi de
Ministerul Justiţiei;
b) la faţa locului nu poate fi făcută decât după citarea părţilor cu cel puţin 10 zile
înaintea tennenului de efectuare a lucrării;
c) este obligatorie pentru stabilirea valorii aportului în natură, dacă se înfiinţează o
societate cu răspundere limitată de către „un singur asociat”.
259. Mărturisirea judiciară:

a) este un fapt supus aprecierii judecătorului, chiar dacă este făcută în cunoştinţă de
cauză şi neviciată;
b) produce efecte, chiar dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recu
noaşterea nu poate dispune; '
c) face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, dacă este sinceră şi liberă.
260. Mărturisirea judiciară:

a) nu este valabilă decât dacă este acceptată de partea adversă;
b) este, de regulă, indivizibilă;
c) poate fi revocată, atât pentru eroare de fapt scuzabilă, cât şi pentru eroare de fapt
nescuzabilă.
261. Spre deosebire de mărturisirea judiciară, mărturisirea extrajudiciară:

a) este o probă deplină care se impune judecătorului în cazurile prevăzute de lege;
b) este un fapt supus aprecierii judecătorului, putând fi combătută prin proba contrară;
c) în formă verbală nu poate fi invocată în cazurile în care proba testimonială nu este
permisă de lege.
MARIA FODOR
60 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual c i ^ | procedura în fata primei instanţe (art. 192-455 C. pr. civ.) 61
262. Refuzul părţii de a se înfăţişa sau de a răspunde la interogatoriu: b) fotografiile, filmele şi benzile de înregistrare a sunetului obţinute cu respectarea
a) va fi prezumat de instanţă ca o mărturisire tacită, dacă nu există posibilitatea w ii ori a bunelor moravuri;
administrării altor probe, mărturisire a cărei putere doveditoare este lăsată la libera ^ c) suporturile tehnice pe care este înregistrată starea sau situarea unui bun sau o
apreciere a judecătorului; anumită situaţie de fapt.
b) va fi socotit de instanţă ca un început de dovadă, în toate cazurile în care este
posibilă administrarea altor probe; 268. Referitor la registrele profesioniştilor:
c) va fi considerat de către judecător ca o mărturisire deplină ce poate fi înlăturată de a) acestea nu au o funcţie probatorie, ci îndeplinesc doar funcţiile de cunoaştere,
cel chemat la interogatoriu, dacă acesta se prezintă ulterior în instanţă şi dovedeşte că au videnţă şi control ale activităţii profesioniştilor;
existat motive justificate, iar apoi răspunde la interogatoriu. b) acestea pot face dovada deplină între profesionişti şi chiar împotriva unui
neprofesionist, dacă sunt regulat ţinute;
c) dacă nu au fost regulat ţinute, ele nu pot face proba injustiţie decât în contra celui
263. Vor răspunde în scris la interogatoriul ce li se va comunica în prealabil:
a) persoanele fizice; care le-a ţinut.
b) persoanele juridice de drept public şi persoanele juridice de drept privat, inclusiv
269. Sunt înscrisuri care fac dovada faţă de terţi în ceea ce priveşte data men
societăţile de persoane; ţionată în ele, Iară a fi necesar ca aceasta să fi devenit dată certă prin una dintre
c) numai societăţile de persoane, prin asociaţii cu drept de reprezentare. modalităţile prevăzute în art. 278 C. pr. civ.:
a) înscrisurile sub semnătură privată întocmite de profesionişti în exerciţiul activităţii
264. Cercetarea la faţa locului: unei întreprinderi şi chitanţele liberatorii;
a) este o şedinţă de judecată desfăşurată în afara sediului instanţei, la locul de situare b) testamentul olograf;
a probei materiale cercetate; c) chitanţele liberatorii, sub rezerva unor dispoziţii legale contrare.
b) se face cu sau fără citarea părţilor şi cu prezenţa obligatorie a procurorului atunci
când participarea acestuia la judecată este impusă de lege; 270. înscrisul autentic întocmit fără respectarea formelor stabilite pentru înche
c) nu poate fi efectuată prin comisie rogatorie. ierea sa valabilă:
a) de regulă, este lovit de nulitate absolută ca înscris autentic;
265. încheierea de respingere a cererii de asigurare de probe: b) face deplină dovadă ca înscris sub semnătură privată, dacă este semnat de părţi;
a) nu este supusă niciunei căi de atac; c) nu are nicio putere doveditoare, indiferent că este sau nu semnat de părţi.
b) poate fi atacată numai odată cu hotărârea de fond, dacă asigurarea dovezii s-a
solicitat pe cale incidentală; 271. Nu au nicio putere doveditoare:
c) poate fi atacată numai cu apel în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu a) copiile făcute pe microfilme sau pe suporturi informatice, chiar dacă sunt făcute
citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor, indiferent dacă asigurarea cu respectarea legii; .
s-a cerut pe cale principală sau pe cale incidentală. b) copiile de pe copii;
c) contra debitorului înscrisurile de recunoaştere a unor datorii preexistente, dacă
266. Constatarea de urgenţă a unei stări de fapt: acesta (debitorul) probează că recunoaşterea este eronată sau inexactă.
a) poate fi tăcută la cererea oricărei persoane interesate, de executoail judecătoresc
272. Valorează ca început de dovadă scrisă:
în circumscripţia căruia unuează să se facă constatarea şi cu autorizarea prealabilă a
a) înscrisul nul ca înscris autentic, dacă este semnat de părţi;
instanţei judecătoreşti;
b) înscrisul sub semnătură privată care constată un contract sinalagmatic, pentru care
b) se finalizează prin întocmirea unui proces-verbal de constatare ce va fi comunicat, nu s-a îndeplinit formalitatea „multiplului exemplar";
în copie, celui împotriva căruia s-a făcut constatarea, dacă acesta nu a fost de faţă, şi are c) documentul care încorporează dreptul la anumite prestaţii, precum şi telegrama al
puterea doveditoare a înscrisului autentic; cărei original depus la oficiul poştal a fost semnat de expeditor.
c) poate fi făcută de instanţa în circumscripţia căreia urmează să se facă constatarea.
273. Procedura declarării falsului unui înscris:
267. Sunt probe materiale propriu-zise: a) poate fi folosită (declanşată) numai în cazul înscrisurilor autentice;
a) înscrisurile de comparaţie depuse pentru verificarea de scripte, planurile şi schiţele b) este inadmisibilă în cazul defăimării unui înscris sub semnătură privată pentru un
care stabilesc unele calităţi ale obiectului în litigiu; pretins fals intelectual;
MARIA FODOR MARIA FODOR
1
62 Teste-grilă pentai examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civii
c) este admisibilă (poate fi declanşată) în cazul în care recunoaşterea înscrisulu

semnătură privată a fost rezultatul unei erori de fapt scuzabile.
274. Procedura verificării de scripte:

a) este incidenţă numai în cazul înscrisurilor sub semnătură privată;
b) este aplicabilă şi în situaţia în care înscrisul emană de la un terţ, precum şi în cazul
înscrisurilor în formă electronică;
c) poate avea loc în cursul soluţionării unui recurs atunci când înscrisurile noi sunt
contestate de părţi.
275. Verificarea înscrisurilor:

a) nu poate avea loc în cursul judecării unei cereri de revizuire;
b) se poate face numai pe cale incidentală;
c) se poate face şi pe cale principală, printr-o acţiune preventivă, admisibilă în
condiţiile art. 359 C. pr. civ., dacă nu a existat sau nu există un proces pe rol în care să se
fi opus înscrisul contestat;
d) pe cale incidentală se constată printr-o încheiere interlocutorie, care poate fi atacată
doar odată cu fondul.
276. înscrisul autentic:

a) face dovada cu privire la data sa până la proba contrară;
b) face dovada, până la proba contrară, şi cu privire la menţiunile pe care le cuprinde,
care nu sunt în legătură directă cu raportul Juridic al părţilor;
c) notarial care constată o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data
exigibilităţii acesteia.
D. Suspendarea procesului, perimarea cererii
277. A îl cheamă în judecată pe B, solicitând instanţei de Judecată oblig

pârâtului la evacuarea imobilului pe care îl ocupă. După achitarea taxei judiciare de
timbru stabilite de către instanţa de judecată, judecătoria C,în procedura de regula
rizare şi comunicare a cererii introductive de instanţă către pârât, faţă de împreju
rarea că pârâtul B nu a depus întâmpinare în termenul legal, a acordat termen de
judecată la data de 15 martie 2019. La termenul de judecată, cu procedura legal
îndeplinită, instanţa a observat că niciuna dintre părţi nu s-a prezentat la apelul
cauzei şi nici nu s-a solicitat judecata în lipsă, context în care a dispus suspendarea
pricinii în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ.
în data de 20 august 2019, reclamantul A a transmis o cerere prin intermediul
căreia a solicitat repunerea cauzei pe rol şi judecarea cauzei în lipsă. Instanţa a
acordat termen de judecată în data de 25 septembrie 2019, pentru care a citat părţile,
MARIA FODOR • MAd ALINA JEBELEAN
înfaţa primei instanţe (ari. 192-455 C. pr. civ..) 63
• a pus vedere reclamantului să achite jumătate din taxa de timbru datorată

^'•tial conform art. 9 lit. g) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de
hru La termenul de judecată cu procedura legal îndeplinită nu s-au prezentat
ărtile iar instanţa a invocat din oficiu excepţia de perimare şi a constatat perimată
êrerea de chemare în judecată formulată de reclamantul A în contradictoriu cu
'râtul B. împotriva hotărârii reclamantul A a declarat cale de atac. Care va fi
soluţia instanţei de control judiciar?
a) va admite apelul lui A şi va constata că, în mod greşit, prima instanţă a perimat
cererea de chemare în judecată, întrucât reclamantul A, prin cererea sa din data de 20
august 2019, a întrerupt cursul perimării;
b) va respinge recursul lui A ca inadmisibil cu motivarea că hotărârile privind cererile
de evacuare nu sunt supuse recursului;
c) va respinge recursul lui A ca nefondat.
278. A îl cheamă în judecată pe pârâtul B, solicitând evacuarea pârâtului din

imobil. La primul termen de judecată, în data de 1 februarie 2020, B solicită
suspendarea procesului până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. xxx/325/2019,
având ca obiect revendicarea de către B de ia A a imobilului din care se solicită
evacuarea. Instanţa admite cererea pârâtului B şi dispune suspendarea cauzei până
la soluţionarea definitivă a dosarului. în data de 4 martie 2020, soluţia pronunţată
în dosarul nr. xxx/325/2019 devine definitivă. Instanţa acordă termen de judecată în
data de 8 octombrie 2020 şi pune în discuţia părţilor excepţia de perimare a cauzei.
C, fiica lui A, se prezintă în instanţă şi depune certificatul de moştenitor prin care se
atestă că este singura succesoare a lui A şi solicită respingerea excepţiei, cu motivarea
că in data de 6 martie a decedat tatăl său, A. B solicită instanţei să menţină suspen
darea, cu motivarea că în data dc 1 octombrie a formulat o plângere penală împo
triva fiicei lui A pentru că ar fi distrus zidul imobilului în discuţie şi că împotriva
acesteia s-a început urmărirea penală. Cum va proceda instanţa de judecată?
a) va constata că în data de 4 septembrie 2020 a intervenit perimarea cererii;
b) va arăta în motivare că cererea formulată de B la termenul de Judecată din data de
8 octombrie constituie o nouă cerere de suspendare şi că faţă de aceasta primează excepţia
de perimare;
c) va reţine în motivare că, deşi sunt fondate susţinerile fiicei lui A cu privire la
suspendarea cursului perimării cauzat de decesul tatălui său, totuşi tennenul de perimare
s-a îndeplinit şi cu luarea în calcul a acestei circumstanţe.
279. în dosarul nr. yyy/325/2020 aflat în apel, părţile sunt: reclamantul apelant
A, pârâtul intimat B, intervenientul principal apelant C şi D, intervenientul
accesoriu în favoarea pârâtului. La termenul de judecată din data de 8 mai 2021,
instanţa constată următoarele: că reclamantul A a depus o cerere în probaţiune şi o
cerere de judecare în lipsă, deşi procedura de citare a acestuia este viciată, că
intervenientul accesoriu D a formulat cerere de judecată în lipsă şi că intervenientul
m ă d A l in a j e b e l e a n
1
64 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civj|j
apelant C a solicitat judecarea în lipsă prin cererea sa de intervenţie principal

formulată în primă instanţă. Cum va proceda instanţa de judecată?
a) văzând că la dosar se află cererea de Judecată în lipsă a lui D, care a intervenit
favoarea pârâtului, va trece la Judecarea pricinii, deoarece A cunoaşte termenul de Jude.;,
cată câtă vreme a depus un înscris prin care formulează o cerere în probaţiune, fomiulâtidj
şi o cerere de Judecare în lipsă, şi - în plus - C a formulat o cerere de Judecare în lipsă;
b) va amâna Judecarea apelului pentru citarea lui A;
c) nu va suspenda Judecarea apelului, întrucât cererea de Judecare în lipsă fonnulatăj
de intervenientul principal C în primă instanţă nu produce efecte în faza apelului.
280. Prin Sentinţa nr. z din 12 februarie 2020, Judecătoria Timi.şoara a d

obligarea pârâtului B la plata către reclamantul A a sumei de 200 lei. împotrivaj
acestei hotărâri a declarat apel B, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot
a hotărârii primei instanţe în sensul respingerii demersului introductiv de instanţă.
La primul termen de judecată în apel, cu părţile legal citate, instanţa i-a pus în
vedere pârâtului apelant B ca, pentru termenul de judecată următor, să depună
dovada achitării taxei judiciare de timbru aferente apelului, care, din eroare, nu îi
fusese comunicată în faza de regularizare. La termenul de judecată următor, părţile
nu s-au prezentat, însă reclamantul intimat A a depus înainte de termenul de
judecată o cerere de judecată în lipsă, iar la dosar nu se afla dovada achitării taxei
judiciare de timbru. Cum va proceda instanţa de judecată?
a) dacă procedura de citare este legal îndeplinită, va pronunţa o decizie;
b) dacă procedura de citare este legal îndeplinită, va anula cererea de apel ca
netimbrată;
c) dacă procedura de citare este legal îndeplinită, va putea suspenda Judecarea
apelului pentru neîndeplinirea de către B a obligaţiei stabilite, deoarece, chiar dacă textul
de lege care reglementează suspendarea facultativă pentru neîndeplinirea unei obligaţii se
referă la reclamant, în faza apelului poziţia acestuia este preluată de partea care figurează
ca apelant.
281. La termenul de judecată din data de 15 septembrie 2020, Judecătoria

a dispus suspendarea soluţionării cererii de chemare în judecată formulate de
reclamantul A în contradictoriu cu pârâtul B. în data de 17 septembrie, partea
interesată formulează cerere de repunere pe rol. Instanţa acordă termen de judecată
în data de 30 septembrie 2020, când, faţă de circumstanţele cauzei, respinge cererea
de repunere pe rol. Este adevărat că:
a) dacă instanţa ar fi admis cererea de repunere pe rol, această încheiere putea fi
atacată odată cu fondul;
b) în data de 30 septembrie 2020, instanţa a pronunţat o încheiere cu drept de recurs
pe toată durata suspendării;
c) dacă instanţa ar fi admis cererea de repunere pe rol, această încheiere putea fi
atacată cu recurs odată cu fondul.
MĂDĂLINA JEBELEAN
p^^ u r a în faţa primei instanţe (art. 192-455 C. pr. civ.) 65
E. Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor
282. Renunţarea ia judecată:

a) se poate face fără acordul pârâtului doar până la comunicarea cererii de chemare
în judecată;
b) se poate face fără acordul pârâtului până la primul termen de judecată m apel;
c) se poate face fără acordul pârâtului până la primul termen de Judecată în primă
instanţă, dar poate atrage obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de Judecată făcute
de pârât.
283. Renunţarea la dreptul pretins:

a) se poate face în tot cursul procesului verbal, în şedinţă, sau prin cerere scrisă;
b) nu presupune acordul pârâtului nici în primă instanţă, nici în căile de atac ordinare
sau extraordinare;
c) determină pronunţarea unei hotărâri care, după rămânerea definitivă, intră în auto
ritatea de lucru Judecat.
284. Acordul pârâtului în caz de renunţare a reclamantului la judecata cererii:

a) poate fi expres sau tacit;
b) poate fî tacit, dacă pârâtul este prezent la termenul de Judecată la care reclamantul
formulează cererea de renunţare;
c) implică renunţarea la dreptul său de a pretinde cheltuieli de Judecată pe cale
separată.
285. Corespunde adevărului faptul că:

a) dacă renunţarea lajudecată sau renunţarea la drept are loc în faţa instanţei de recurs,
alta decât ICCJ, atunci hotărârea pronunţată este supusă recursului la instanţa ierarhic
superioară în ternien de 30 de zile de la comunicare; :
b) dacă renunţarea la Judecată sau renunţarea la drept are loc în faţa instanţei de
recurs, atunci hotărârea pronunţată este supusă recursului la instanţa ierarhic superioară în
termen de 30 de zile de la comunicare;
c) dacă renunţarea la Judecată sau renunţarea la drept are loc în faţa ICCJ, atunci
hotărârea pronunţată este supusă recursului la instanţa ierarhic superioară în termen de 5
de zile de la pronunţare.
286. La primul termen de judecată în faţa instanţei de apel, se prezintă apelantul

reclamant A şi intimatul pârât B. După apelul cauzei, apelantul reclamant învede
rează instanţei că doreşte să renunţe la cererea de apel. Cum va proceda instanţa?
a) va fî obligată să obţină acordul intimatului pârât pentru a lua act de cererea lui A;
b) va lua act de cererea lui A, după punerea acesteia în discuţia părţilor;
c) după ce va lua act de cererea lui A, va pronunţa o hotărâre prin care va dispune şi
anularea sentinţei pronunţate de prima instanţă.
MĂDĂLINA JEBELEAN
1
F. Dezbaterea în fond a procesului
287. în ceea ce priveşte dezbaterea în fond a procesului:

a) în această etapă, instanţa poate lua act de renunţarea reclamantului lajudecată, dar
nu poate pune în discuţie excepţia de netimbrare a cererii de chemare în judecată, întrucât,
acest aspect se verifică în etapa de regularizare, conducând la anularea cererii înaintea|
stabilirii primului termen de judecată, iar în dezbaterea fondului va acorda cuvântul îa
următoarea ordine; reclamantul, pârâtul, intervenientul principal, persoana chemată în
garanţie de către pârât, intervenientul accesoriu în favoarea intervenientului principal;
b) în această etapă, instanţa poate dispune completarea unui raport de expertizjl
întocmit în cauză la solicitarea părţii care a propus proba, dar care a lipsit la tennenul
imediat următor comunicării raportului de expertiză, iar în dezbaterea fondului va acordaj
cuvântul în următoarea ordine; reclamantul, intervenientul principal, pârâtul, interve-i
nientul accesoriu în favoarea intervenientului principal, persoana chemată în garanţie de
către pârât;
c) instanţa va acorda cuvântul în următoarea ordine; reclamantul, intervenientul prin-i
cipal, intervenientul accesoriu în favoarea intervenientului principal, pârâtul, persoanaj
chemată în garanţie de către pârât, iar, după închiderea dezbaterilor, părţile pot depune]
concluzii scrise în termenul de amânare a pronunţării, dacă instanţa a respins cererea de
amânare a judecăţii pentru lipsă de apărare.
288. Dezbaterile în fond:

a) privesc împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei şi sunt deschise de
preşedintele instanţei;
b) pot fi continuate, pentru motive temeinice, într-o altă zi, chiar în afara orelor fixate
pentru judecarea pricinilor, iar la final preşedintele închide dezbaterile;
c) atrag, cu privire la înscrisurile depuse după închiderea dezbaterilor, sancţiunea de
a nu fi luate în seamă.
G. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii
289. După închiderea dezbaterilor şi reţinerea cauzei spre soluţionare:

a) membrii completului de judecată şi grefierul de şedinţă deliberează în secret asupra
hotărârii ce urmează să se pronunţe în cauză şi semnează minuta, aceştia semnând, după
redactare, şi hotărârea judecătorească;
b) după luarea hotărârii, se va întocmi de îndată o minută care va cuprinde soluţia şi
se va arăta, când este cazul, şi opinia separată şi cea concurentă a judecătorilor aflaţi în
minoritate;
c) judecătorul care a luat parte la judecată este ţinut să se pronunţe, chiar dacă în
termenul de amânare a pronunţării a fost transferat la o instanţă din circumscripţia unei
alte curţi de apel.
m A d A l in a j e b e l e a n
(// Procedura în faţa primei instanfe (art. 192-455 C. pr. civ.) 67
290. La termenul de judecată din data de 12 mai 2021, instanţa a reţinut cauza
soluţionare şi a amânat pronunţarea pentru data de 26 mai 2021. în data de 26
. 202 L complexitatea cauzei şi având nevoie de timp suplimentar pentru
H liberare, instanţa a amânat din nou pronunţarea pentru data de 3 iunie 2021.
Corespunde adevărului faptul că:
a) instanţa a procedat în mod greşit, depăşind termenul de amânare a pronunţării de
15 zile, iar pronunţarea va putea fi făcută doar prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor
rin mijlocirea grefei instanţei, deoarece instanţa nu s-a pronunţat în ziua în care au avut
ioc dezbaterile;
b) dacă în termenul de amânare a pronunţării unul dintre membrii completului de
judecată s-a pensionat, instanţa va repune cauza pe rol şi va cita din nou părţile, chiar dacă
încetarea funcţiei judecătorului s-a produs din motive neimputabile;
c) în data de 3 iunie 2021, instanţa va putea dispune repunerea cauzei pe rol şi citarea
părţilor pentru punerea în discuţie a necesităţii suplimentării probatoriului.
291. La termenul de judecată din data de 12 mai 2021, instanţa a reţinut cauza
spre soluţionare şi a amânat pronunţarea pentru data de 26 mai 2021. în data de 26
mai 2021, faţă de complexitatea cauzei şi având nevoie de timp suplimentar pentru
deliberare, instanţa a amânat din nou pronunţarea pentru data de 3 iunie 2021. în
data de 3 iunie 2021, instanţa a respins apelul exercitat în cauză. Hotărârea fost redac
tată de A, preşedintele completului, în data de 1 iulie 2021, când B, celălalt membru al
completului, se afla în concediu de odihnă. Corespunde adevărului faptul că:
a) data hotărârii va fi 3 iunie 2021, iar hotărârea se dă în numele legii şi va fi semnată
doar de judecătorul A, atât în numele său, cât şi pentru colegul de complet B;
b) data hotărârii va fi 12 mai 2021, hotărârea se dă în numele completului şi va fi
semnată de preşedintele instanţei în locul judecătorului B;
c) data hotărârii va fi 1 iulie 2021, hotărârea se dă în numele instanţei şi va fi semnată
de judecătorul B la întoarcerea din concediu.
292. A îl cheamă în judecată pe B, solicitând instanţei desfacerea căsătoriei din

culpa lui B şi stabilirea domiciliului minorului C la A. B formulează cerere recon-
venţională şi solicită desfacerea căsătoriei din culpa lui A şi stabilirea domiciliului
minorului C la B. Judecătoria soluţionează cauza în sensul că desface căsătoria din
culpa lui B şi stabileşte domiciliul minorului C ia B. B declară apel, criticând
desfacerea căsătoriei din culpa sa, iar A declară apel criticând soluţia de stabilire a
domiciliului minorului la B. La termenul de judecată din data de 12 mai 2021,
instanţa de apel a reţinut cauza spre soluţionare. în cursul deliberării, judecătorii
din apel, X şi Y, stabilesc că în mod corect s-a desincut căsătoria părţilor din vina lui
B, însă nu ajung la un consens cu privire la domiciliul minorului, astfel că se decide
reluarea cauzei în complet de divergenţă în data de 26 mai 2021, cu includerea
judecătorului Z, părţile fiind citate. La deliberare, judecătorul Z este de acord cu
judecătorul Y,în sensul că, în mod corect, judecătoria a stabilit domiciliul minorului
la B. Corespunde adevărului faptul că:
a) la termenul din 26 mai 2021, cei trei judecători (X, Y, Z), după luarea concluziilor
părţilor asupra desfacerii căsătoriei şi a domiciliului minorului, vor reţine cauza spre
m â d Al in a j e b e l e a n
soluţionare, soluţia adoptată urmând a fi consemnată într-o minută semnată de cei trei
judecători;
b) la termenul din data de 26 mai 2021, cei trei judecători (X, Y, Z) vor putea pune
în discuţia părţilor necesitatea suplimentării probatoriului în privinţa domiciliului mino
rului, iar la deliberarea asupra cauzei, judecătorul X poate reveni asupra opiniei sale cu
privire la domiciliul minorului;
c) la termenul din data de 26 mai 2021, cei trei judecători (X, Y, Z), după luarea
concluziilor părţilor asupra apelului lui A în privinţa domiciliului minorului C, vor
pronunţa o hotărâre care, în minută, va cuprinde soluţia de respingere a apelului lui B de
către judecătorii X şi Y şi, cu majoritate, respingerea apelului lui A, cu opinia minoritară
în sensul admiterii apelului lui A.
293. La deliberările din recurs participă următorii: judecătorul A - preşedint

instanţei, care este şi cel mai vechi în funcţie judecătorul B - preşedintele de
complet - şi judecătorul C - care este cel mai nou în funcţie. îşi vor exprima opinia
în următoarea ordine:
a) C, A, B;
b) A, B, C;
c) B, C, A.
H. Hotărârea judecătorească
294. Prin hotărârea judecătorească din data de 26 mai 2021, Judecător

Timişoara a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A, a schimbat în
tot sentinţa Judecătoriei Timişoara pronunţată în dosarul nr. xx/325/2018 şi, pe cale
de consecinţă, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A
în contradictoriu cu pârâtul B, anulând testamentul autentic întocmit de BNP DD,
prin care defunctul C i-a lăsat întreaga avere lui B. Cum a procedat Judecătoria
Timişoara?
a) în urma admiterii căii extraordinare de atac, a pronunţat o sentinţă şi a dispus
comunicarea hotărârii, din oficiu, către A, B şi - la rămânerea definitivă - către BNP DD,
chiar dacă acesta din urmă nu este parte în proces;
b) a pronunţat o hotărâre care nu se comunică părţilor, fiind definitivă;
c) a avut la dispoziţie un termen de redactare de 30 de zile de zile de la data
pronunţării, termen pe care l-a putut prelungi, din motive temeinice, de cel mult două ori
cu câte 30 de zile.
295. A şi B se prezintă la termenul de judecată din data de 12 mai 2021 şi dep

un contract de tranzacţie, solicitând instanţei de judecată să ia act de înţelegerea lor
cu privire la stingerea procesului având ca obiect partajul unor bunuri comune.
Cum va proceda judecătoria?
a) va pronunţa o hotărâre de expedient care nu va intra, la rămânerea definitivă
autoritatea de lucru judecat;
MĂDĂLINA JEBELEAN
yi Procedura în faţa primei instanţe (art. 192-455 C. pr. civ.) 69
b) va pronunţa o hotărâre supusă doar apelului, întrucât cererile având ca obiect

partajul judiciar nu sunt supuse recursului;
c) va pronunţa o hotărâre supusă doar recursului, cale de atac pe care părţile o pot
exercita dacă a fost stabilită greşit întinderea cotelor în funcţie de contribuţia fiecăruia.
296. Este adevărat că:

a) îndreptarea şi lămurirea hotărârii se soluţionează în camera de consiliu, în schimb
completarea hotărârii se soluţionează în şedinţă publică, iar termenul legal în care se poate
formula o cerere de completare a unei decizii prin care se respinge apelul îndreptat împo
triva unei sentinţe prin intermediul căreia se desface căsătoria este de 30 de zile de la
comunicarea deciziei;
b) îndreptarea şi lămurirea hotărârii se soluţionează prin încheiere, în schimb
completarea hotărârii se soluţionează prin hotărâre separată, iar termenul legal în care se
poate fonnula o cerere de completare a unei decizii prin care se respinge apelul îndreptat
împotriva unei sentinţe prin intermediul căreia se desface căsătoria este de 15 zile de la
comunicarea deciziei;
c) îndreptarea şi lămurirea hotărârii se soluţionează fără citarea părţilor, în schimb
completarea hotărârii se soluţionează cu citarea părţilor, iar termenul legal în care se poate
formula o cerere de completare a unei decizii prin care se respinge apelul îndreptat împo
triva unei sentinţe prin intennediul căreia se desface căsătoria este de 15 zile de la
pronunţarea deciziei.
297. în ceea ce priveşte executarea provizorie a hotărârii judecătoreşti:

a) aceasta intervine de drept în privinţa hotărârii prin care judecătoria a luat act de
recunoaşterea de către pârât a pretenţiilor reclamantului, dar executarea hotărârii are
caracter provizoriu;
b) la cererea părţii interesate şi după plata cauţiunii, văzând temeinicia vădită a
dreptului reclamantului, precum şi starea de insolvabilitate a pârâtului, instanţa poate
încuviinţa culegerea şi ridicarea plantaţiei de porumb a pârâtului;
c) suspendarea executării provizorii se va soluţiona prin încheiere în complet format
din 2 judecători.
298. Prin decizia nr. xx/12 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş în apel,
instanţa a respins apelul declarat de reclamantul apelant A împotriva sentinţei
Judecătoriei Lugoj, prin care a respins cererea de chemare în judecată formulată de
A în contradictoriu cu B, având ca obiect pretenţii derivate dintr-un contract de
împrumut. Este adevărat că:
a) dacă tribunalul a redus onorariul cuvenit avocatului care l-a reprezentat pe
intimatul B în apel de la 5.000 lei la 2.000 lei, apreciind că acesta este excesiv în raport
cu munca prestată, atunci B poate fonnula recurs împotriva deciziei Tribunalului Timiş,
criticând acest aspect, iar dacă tribunalul ar fi omis să se pronunţe asupra cererii lui B de
acordare a cheltuielilor de judecată, atunci ar fi putut formula cerere de completare a
hotărârii;
MĂDĂLINA JEBELEAN
70 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civi]
b) dacă tribunalul a redus onorariul cuvenit avocatului care l-a reprezentat pg

intimatul B în apel de la 5.000 lei la 2.000 lei, apreciind că acesta este excesiv în rapott
cu munca prestată, atunci B nu poate formula o cerere de recurs împotriva deciziei
Tribunalului Timiş, criticând acest aspect, iar dacă tribunalul ar fi omis să se pronunţe
asupra cererii lui B de acordare a cheltuielilor de Judecată, nu ar fi putut formula cerere
de completare a hotărârii;
c) dacă tribunalul a redus onorariul cuvenit avocatului care l-a reprezentat pg
intimatul B în apel de la 5.000 lei la 2.000 lei, apreciind că acesta este excesiv în raport
cu munca prestată, atunci B rămâne obligat către avocatul său cu suma de 5.000 de lei, iar
dacă tribunalul ar fi omis să se pronunţe asupra cererii lui B de acordare a cheltuielilor de
Judecată, nu ar fi putut formula recurs împotriva deciziei Tribunalului Timiş, criticând
acest aspect.
299. A îl cheamă în Judecată pe B, solicitând plata cheltuielilor de judecată

efectuate în dosarul nr. xx/3/2020 soluţionat de Curtea de Apel Timişoara şi plata
onorariului avocaţial pentru avocatul care îl reprezintă în procesul de faţă,
depunând în acest sens factura emisă de cabinetul avocaţial. Instanţa admite cererea
de chemare în judecată şi îl obligă pe pârât la plata sumei de 2.000 lei către A cu titlu
de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. xx/325/2020, precum şi la plata
sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Instanţa de judecată:
a) va fi curtea de apel, cheltuielile de Judecată provenind dintr-un dosar soluţionat de
curtea de apel, însă în acest al doilea proces nu se vor putea pretinde şi obţine noi cheltuieli
de Judecată;
b) va fi Judecătoria, soluţia instanţei fiind corectă;
c) va fi Judecătoria, soluţia instanţei fiind greşită.
300. în ceea ce priveşte hotărârea judecătorească:

a) conţine partea introductivă, considerentele şi dispozitivul şi are forţa probantă a
unui înscris sub semnătură privată, iar excepţia autorităţii de lucru Judecat poate fi invo
cată de părţi sau de instanţă, din oficiu, în limita în care nu conduce la agravarea situaţiei
părţii în propria cale de atac;
b) autoritatea de lucru Judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care
se sprijină, iar terţii pot face dovada contrară a situaţiei stabilite prin hotărârea care ii se
opune; excepţia autorităţii de lucru Judecat poate fi invocată de părţi sau de instanţă, din
oficiu, ca efect al admiterii excepţiei, părţii putându-i-se crea în propria cale de atac o
situaţie mai rea decât cea din hotărârea atacată;
c) autoritatea de lucru Judecat poate privi şi soluţia dată asupra unei excepţii pro
cesuale, iar excepţia autorităţii de lucru Judecat poate fi invocată de părţi sau de instanţă,
din oficiu, ca efect al admiterii excepţiei, părţii putându-i-se crea în propria cale de atac o
situaţie mai rea decât cea din hotărârea atacată, dacă partea consimte expres.
r
y il. Căile de atac (art. 456-513 C. pr. civ.)
301. Nu mai poate formula apel principal cu privire la fondul cauzei:

a) pârâtul angajator care a fost obligat la plata către reclamant a unei sume de bani
ca urmare a unui accident de muncă, pe care a achitat-o;
b) pârâtul căzut în pretenţii, care a renunţat în mod tacit la apel cu privire la
cheltuielile de Judecată;
c) pârâtul care a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, cu titlu
de despăgubiri pentru vătămarea integrităţii corporale şi a sănătăţii, pe care a achitat-o.
302. Nu este supusă niciunei căi de atac:

a) încheierea prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite;
b) încheierea prin care instanţa a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie,
pentru a fi judecată separat;
c) hotărârea prin care instanţa de apel ia act de renunţarea la judecata contestaţiei la
executare, întrucât hotărârea instanţei de executare este supusă doar apelului.
303. în cazul în care cererea de apel nu a fost semnată de apelant:

a) judecătorul desemnat îi va pune în vedere apelantului, în scris, să semneze cererea
de apel, în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării, în caz contrar apelul urmând
a fi anulat, ca nesemnat, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor;
b) neregularitatea poate fi acoperită doar până la primul termen de judecată la care
partea a fost legal citată în apel;
c) dacă se invocă lipsa de semnătură, apelantul care lipseşte la acel termen va trebui
să semneze cererea cel mai târziu la termenul unnător, fiind înştiinţat în acest sens prin
citaţie.
304. Termenul de apel:

a) se întrerupe prin decesul reclamantului, survenit la data de 15 septembrie 2019
(duminică), în condiţiile în care hotărârea prin care instanţa a respins cererea de ordonanţă
preşedinţială, care s-a judecat cu citarea părţilor, a fost pronunţată la data de 9 septembrie
2019 (luni);
b) suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, într-o cerere având ca obiect
despăgubiri pentru un accident de muncă;
c) se întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă apel, chiar dacă moştenirea
este vacantă, caz în care se face o nouă comunicare la cel din urmă domiciliu al părţii,
moment de la care începe să curgă un nou termen de apel.
305. Nu poate fi invocată pentru prima dată în apel:

a) cererea de suspendare a judecăţii, pe motiv că dezlegarea cauzei depinde, în tot
sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi;
FLORIN ViLCEANU
72 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civi|l
b) omisiunea instanţei de a administra din oficiu proba cu expertiză topografic

nesolicitată de părţi, care însă era absolut necesară pentru a putea fi identificat terenul carS
face obiectul Judecăţii, în acest caz fiind încălcat principiul rolului activ al instanţei;
c) lipsa dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe, invocată de o pcj-fl
soană interesată care nu a fost citată la soluţionarea cererii, în procedură necontencioasă.
306. Apelul incident:

a) este respins ca rămas fără obiect, dacă apelul principal este respins ca tardiv;
b) este depus în termen la data de 21 octombrie 2019 (luni), în condiţiile în care
apelul principal a fost comunicat la data de 4 octombrie 2019 (vineri);
c) poate viza doar soluţiile cuprinse în dispozitivul hotărârii, care fac obiectul ape.
lului principal.
307. Dacă apelul a fost respins ca tardiv formulat, hotărârea primei inst
devine executorie de ia data:
a) expirării termenului de apel;
b) pronunţării deciziei prin care apelul a fost respins ca tardiv formulat;
c) comunicării deciziei prin care apelul a fost respins ca tardiv formulat.
308. Potrivit principiului echipolenţei:

a) termenul de apel curge de la data când reclamantul dintr-o ordonanţă preşedin-
ţială, care s-a judecat cu citarea părţilor, solicită comunicarea hotărârii către pârât; I
b) termenul de apel curge de la data când reclamantul a cărui cerere a fost respinsă^
a luat cunoştinţă despre hotărâre dintr-un alt dosar, în care este parte;
c) dacă într-un dosar având ca obiect pretenţii, hotărârea i-a fost comunicată pârâ-
tului de către instanţă la data de 1 august 2019, însă reclamantul face dovada că hotărârea
i-a fost comunicată pârâtului la data de 1 mai 2019 de executorul judecătoresc, odată cu
încheierea de încuviinţare a executării silite, atunci apelul depus de pârât la data de 15
august 2019 este tardiv fonnulat.
309. în materia apelului:

a) dacă au fost fonnulate două apeluri principale, care au fost repartizate unor com
pleturi de judecată diferite, ultimul complet învestit va dispune conexarea celui de-al
doilea dosar la primul;
b) apelul incident ar putea fi exercitat şi numai împotriva considerentelor hotărârii;
c) întâmpinarea la apelul provocat poate fi depusă în termen de cel mult 15 zile de
la comunicarea acestuia.
310. Dacă se declară apel împotriva unei încheieri cu privire la care exi
chestiune litigioasă în legătură cu admisibilitatea atacării pe cale separată a acesteia:
a) cererea de exercitare a căii de atac se înaintează instanţei superioare împreun
o copie de pe încheierea atacată, certificată de grefa instanţei;
FLORIN VÎLCEANU
yU rQA0 iiee ade a iu c ((art.
e atac um. 456-513 C. pr.
fjr. civ.) 73
b) cererea de exercitare a căii de atac se înaintează instanţei superioare împreună cu

ropie 3 dosarului cauzei, certificată de grefa instanţei;
^ c) asupra admisibilităţii apelului se pronunţă instanţa de apel, chiar dacă încheierea
în cauză este una preparatorie.
311. Termenul de recurs:

a) se întrerupe prin decesul reclamantului, survenit la data de 15 mai 2019
(iTjiercuri), în condiţiile în care hotărârea prin care instanţa a admis excepţia perimării a
fost pronunţată la data de 7 mai 2019 (marţi);
b) spre deosebire de termenul de apel, este de 30 zile de la comunicarea hotărârii,
dacă legea nu dispune altfel;
c) se întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă recurs, caz în care se face
din nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, chiar dacă nu
a fost dezbătută succesiunea.
312. Recursul:
a) nu se poate exercita concomitent cu o contestaţie în anulare împotriva aceleiaşi
hotărâri;
b) este inadmisibil dacă cererea de rezoluţiune a unui antecontract privind un imobil
cu o valoare de 300.000 lei a fost respinsă pe motiv că niciuna dintre părţi nu a solicitat
introducerea în cauză a tuturor părţilor din antecontract;
c) poate fl exercitat împotriva unei hotărâri având ca obiect uzucapiune privind un
imobil cu o valoare impozabilă de 300.000 lei.
313. Este supusă recursului, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza:
a) decizia intermediară prin care se admite apelul, se anulează hotărârea apelată prin
care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi se reţine cauza spre
evocarea fondului, într-un dosar având ca obiect pretenţii;
b) încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare a preşedintelui completului de
apel, într-un dosar având ca obiect grăniţuire;
c) încheierea prin care instanţa de apel a respins cererea apelantului de administrare
a probei cu expertiză contabilă, pe motiv că nu a fost solicitată în faţa primei instanţe,
intervenind astfel decăderea, într-un dosar având ca obiect pretenţii.
314. Recursul:
a) la fel ca apelul, este o cale de atac de reformare;
b) nu se poate exercita împotriva deciziei prin care curtea de apel constată perimarea
recursului, întrucât ar fi vorba despre un recurs la recurs, inadmisibil potrivit legii;
c) nu este admisibil dacă priveşte încheierea prin care instanţa de apel a respins
cererea de repunere pe rol, într-un litigiu din materia protecţiei consumatorilor.
315. Termenul de recurs:

a) poate fl prelungit de instanţă, în măsura în care recurentul face dovada unor
motive temeinic justificate;
FLORIN VÎLCEANU
r '
74 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civii
b) pentru procuror, curge de la comunicarea hotărârii, în afară de cazurile în care

procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de recurs curge de la pronunţare-
c) se întrerupe când a intervenit moartea reprezentantului părţii, indiferent că este
vorba despre un reprezentant legat sau convenţional.
316. Este supusă numai recursului hotărârea:

a) pronunţată într-o contestaţie la executare prin care o terţă persoană pretinde că
are un drept de proprietate asupra bunului urmărit;
b) prin care curtea de apel a respins ca neîntemeiată o cerere având ca obiect
ordonanţă preşedinţială;
c) pronunţată într-o cerere privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori Judi
ciare, procesul fiind pornit la data de 21 iulie 2017.
317. în cazul nerespectării termenului de recurs:

a) hotărârea primei instanţe devine definitivă la data pronunţării deciziei de respin
gere a recursului ca tardiv formulat;
b) într-o cauză având ca obiect pretenţii, recurentul poate solicita repunerea în
termen, urmând a depune atât cererea de recurs, cât şi cererea de repunere în termen, în
cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării;
c) instanţa de recurs va repune din oficiu recurentul în termenul de declarare a căii
de atac, în măsura în care acesta a exercitat recursul cu respectarea termenului indicat
greşit în dispozitivul deciziei recurate.
318. Se va respinge ca tardivă contestaţia în anulare formulată:

a) la data de 1 mai 2019 (miercuri) şi motivată la 10 mai 2019, în situaţia în care
hotărârea atacată a fost legal comunicată la data de 19 aprilie 2019 (vineri);
b) la data de 1 mai 2019, în situaţia în care hotărârea atacată a rămas definitivă la
20 aprilie 2018 şi a fost comunicată legal abia la 20 aprilie 2019;
c) la data de 1 mai 2019, în situaţia în care hotărârea atacată a rămas definitivă la
20 aprilie 2018, însă nu a fost comunicată.
319. Contestaţia în anulare:

a) este admisibilă în cazul în care instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra excepţiei
necompetenţei generale, invocate însă de intimat, nu de contestator;
b) poate fi formulată de partea care a pierdut procesul, pe motiv că partea adversă
nu a fost legal citată şi nici nu a fost prezentă la tennenul când a avut loc Judecata;
c) este admisibilă în situaţia în care se invocă existenţa unei erori materiale de calcul
în cuprinsul deciziei de recurs.
320. Contestaţia în anulare:

a) obişnuită se poate exercita şi împotriva unei decizii date în contestaţie în anulare;
b) împotriva deciziei prin care tribunalul a respins ca nefondat apelul într-un dosar
având ca obiect pretenţii, invocându-se faptul că tribunalul a omis să cerceteze unul dintre
FLORIN VÎLCEANU
de atac (aft- 456-513 C. pr. civ.) 75
tivele de apel invocate în termen, întrucât acest motiv putea fi invocat pe calea
'”cursului> este inadmisibilă;
^ c) împotriva deciziei prin care tribunalul a respins ca nefondat apelul într-un dosar
ca obiect pretenţii, invocându-se faptul că apelantul nu a fost legal citat şi nici nu a
fost prezent la termenul când a avut loc judecata, este admisibilă.
321. Nu este admisibilă o cerere de revizuire:

a) pe motiv că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, formulată
de intimatul dintr-un recurs ce a fost respins ca tardiv fonnulat, iar instanţa de recurs nu
s-a pronunţat asupra cererii intimatului de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de
Judecată,
b) împotriva hotărârii prin care prima instanţă a admis cererea de chemare în jude
cată, pe motiv că a omis să se pronunţe asupra cererii reclamantului de obligare a pârâtului
la plata cheltuielilor de judecată, întrucât în acest caz reclamantul poate solicita doar
completarea hotărârii;
c) formulată de intimatul dintr-un recurs anulat ca netimbrat, pentru motivul că un
martor, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privi
toare la pricină.
322. Termenul de revizuire:

a) este de 15 zile de la încetarea împiedicării, în situaţia în care partea a fost împie
dicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împre
jurare mai presus de voinţa sa;
b) nu este respectat în cazul unei cereri formulate la data de 1 februarie 2019, pe
motiv că minorul a fost apărat cu viclenie, în condiţiile în care hotărârea pronunţată la 1
februarie 2018 a fost legal comunicată la data de 3 august 2018, iar minorul a dobândit
capacitatea deplină de exerciţiu la data de 1 martie 2018;
c) este de 3 luni de la data când partea a luat cunoştinţă de hotărârea Curţii europene
a drepturilor omului, dar nu mai târziu de 3 luni de la data publicării acesteia în Monitorul
Oficial al României, în situaţia în care această instanţă a constatat o încălcare a drepturilor
sau libertăţilor fundamentale din cauza unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave
ale acestei încălcări continuă să se producă.
323. Revizuirea pentru motivul constând în descoperirea unor înscrisuri:

a) poate fi admisă atunci când înscrisurile au fost întocmite după pronunţarea
hotărârii atacate prin revizuire, însă numai dacă acestea ar fi de natură să conducă la
stabilirea unei situaţii fundamental opuse celei reţinute în cauza respectivă;
b) trebuie să fie motivată prin însăşi cererea de declarare a căii de atac;
c) este incidenţă şi în situaţia în care instanţa a anulat cererea, ca netimbrată, în
măsura în care înscrisul care dovedeşte achitarea taxei de timbru se afla la dosar.
FLORIN VÎLCEANU
VIII. Sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
(art. 519-521 C. pr. civ.)
324. Sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei

hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se poate face:
a) dacă, în cursul judecăţii, un complet de Judecată al înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă
constată că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe
fond a cauzei respective, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat, iar această
chestiune nu face nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare;
b) prin încheiere care va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării,
potrivit legii, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor şi care nu este
supusă niciunei căi de atac;
c) dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului constată că o chestiune de drept, de a cărei
lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă, iar asupra acesteia
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul
legii în curs de soluţionare.
325. Obiectul procedurii referitoare la sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, al cărei scop vizează împie
dicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare într-o anumită materie, constă în:
a) stabilirea de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a modalităţii de interpretare şi
aplicare a legii, în vederea soluţionării pretenţiei deduse judecăţii şi finalizării procesului
de fond;
b) interpretarea de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor nonne de drept
îndoielnice, lacunare sau neclare, susceptibile de un înţeles diferit sau contradictoriu, a
căror lămurire este detenninantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei;
326. Dezlegarea de principiu dată problemelor de drept prin intermediul

hotărârii prealabile:
a) este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României,
Partea 1, pentru instanţa care a solicitat dezlegarea;
b) este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României,
Partea I, pentru toate instanţele naţionale;
c) este obligatorie până la data modificării, abrogării sau constatării neconstitu-
ţionalităţii dispoziţiilor legale neclare care au generat chestiunile de drept controversate.
DANA SURDU
IX. Recursul în interesul legii
(art. 514-518 C. pr. civ.)
327. în considerarea scopului, finalităţii şi condiţiilor de admisibilitate ale celor

două mecanisme instituite de legiuitor pentru asigurarea unei practici judiciare
unitare:
a) recursul în interesul legii vizează preîntâmpinarea apariţiei unei jurisprudenţe
neunitare, prin exercitarea unui control a priori;
b) recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja
existentă, efectuând un control a posteriori;
328. Următoarele afirmaţii referitoare la mecanismele legale de unificare a

Jurisprudenţei sunt adevărate, cu excepţia:
a) cauzele similare aflate pe rolul instanţelor la data sesizării înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie pentru pronunţarea unui recurs în interesul legii, suspendate până la data
publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, vor fi repuse pe rol, după
publicarea deciziei, în vederea continuării Judecăţii, din oficiu de către instanţele de
Judecată;
b) cauzele similare aflate pe rolul instanţelor Judecătoreşti, suspendate până la data
soluţionării sesizării înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pot fi repuse pe rol după soluţionarea
sesizării, în vederea continuării Judecăţii, la cererea părţilor interesate;
c) niciuna dintre variante nu este adevărată.
OANA SURDU
1
X. Contestaţia privind tergiversarea procesului
(art. 522-526 C. pr. civ.)
329. Contestaţia privind tergiversarea procesului:

a) odată retrasă, nu poate fi reiterată;
b) poate fi formulată oricând pe parcursul judecăţii;
c) poate fi retrasă oricând.
330. Următoarele afirmaţii cu privire ia procedura de soluţionare a plâng

împotriva încheierii de respingere, ca neîntemeiată, a contestaţiei privind tergiver
sarea procesului nu sunt adevărate:
a) dacă instanţa respinge, ca nefondată, plângerea îndreptată împotriva încheierii de
respingere, ca neîntemeiată, a contestaţiei privind tergiversarea procesului, va dispune
prin aceeaşi hotărâre ca instanţa care Judecă procesul să îndeplinească actul de procedură
sau să ia măsurile legale necesare, arătând care sunt acestea şi stabilind, când este cazul,
un termen pentru îndeplinirea lor;
b) numai în cazul în care instanţa găseşte plângerea întemeiată, va putea da îndrumări
şi oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de
soluţionare a pricinii;
c) instanţa ierarhic superioară soluţionează plângerea în termen de 10 zile de la
primirea dosarului, în complet format din 3 judecători, fără citarea părţilor, printr-o hotă
râre nesupusă niciunei căi de atac, care trebuie motivată în termen de 5 zile de la
pronunţare.
DANA SURDU
%l. Executarea silită (art. 622-914 C. pr. civ.)
A. Titlul executoriu
331. Deţine un titlu executoriu creditorul care:

a) este semnatarul unui contract de împrumut al unei sume de bani, ajuns la scadenţă,
încheiat sub semnătură privată, fără dată certă, dacă părţile au convenit în scris ca acesta
să aibă caracter de titlu executoriu;
b) deţine o hotărâre judecătorească prin care debitorul a fost obligat să-i plătească o
sumă de bani, pronunţată de judecătorie în primă instanţă, susceptibilă de apel şi recurs,
dacă apelul a fost respins ca nefondat şi nu s-a exercitat recurs decât de către debitor;
c) deţine un duplicat al înscrisului autentic notarial care constată o creanţă certă,
lichidă şi exigibilă.
332. Nu poate solicita demararea executării silite:

a) creditorul care deţine o creanţă condiţională;
b) creditorul care deţine o hotărâre cu executare provizorie;
c) reclamantul, în baza hotărârii definitive prin care i s-a recunoscut calitatea de
moştenitor.
333. Poate sesiza executorul judecătoresc cu o cerere de executare silită:

a) creditorul instituţie publică pentru executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti
definitive privind o creanţă având ca obiect despăgubiri materiale pentru repararea preju
diciului cauzat prin fapta ilicită;
b) creditorul instituţie publică pentru executarea silită a unei âmenzi contravenţionale
care se face venit la bugetul de stat;
c) creditorul instituţie publică pentru executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti
privind o creanţă bugetară născută din raporturi contractuale, care se face venit la bugetul
consolidat al statului.
334. Executarea silită este legal pornită:

a) de către martor, în temeiul încheierii prin care au fost stabilite în favoarea sa
drepturile băneşti cuvenite, potrivit art. 326 alin. (2) C. pr. civ.;
b) de către creditor, în temeiul unei decizii definitive pronunţate de instanţa de recurs,
susceptibile de executare, dar împotriva căreia a fost exercitată contestaţia în anulare,
aflată în curs de soluţionare;
c) de către deţinătorul biletului la ordin, indiferent dacă acesta a fost girat în favoarea
altei persoane.
¥
80 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesualdvj|
335. Dacă s-a desfiinţat titlul executoriu:

a) toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept;
b) restabilirea situaţiei anterioare se va dispune din oficiu;
c) se vor aplica dispoziţiile privitoare la întoarcerea executării silite.
B. Participanţii la executarea silită
336. în cadrul executării silite, poate avea calitate procesuală activă:

a) creditorul în favoarea căruia s-a pronunţat hotărârea judecătorească ce constituie)
titlul executoriu; *
b) cesionarul unei creanţe izvorâte dintr-un înscris căruia legea îi recunoaşte carac-i
terul de titlu executoriu;
c) moştenitorul legal al creditorului, dar nu şi creditorul chirografar al acestuia.
337. în cursul executării silite:

a) debitorul are dreptul să solicite executorului judecătoresc aplicarea compensaţiei
judiciare;
b) creditorul este obligat să acorde executorului judecătoresc sprijin efectiv pentru
aducerea la îndeplinire a executării silite, punându-i la dispoziţie toate mijloacele necesare
în acest scop;
c) părţile vor putea obţine copii ale actelor de executare cu aprobarea organului de
executare, doar dacă justifică un interes legitim.
338. Creditorul va putea urmări:

a) atât bunurile debitorului firincipal, cât şi ale terţului garant, dar numai separat;
b) terţul fideiusor ori garant ipotecar, situaţie în care debitorul principal va fi introdus
din oficiu în procedura de urmărire silită;
c) şi pe moştenitorii legali ai debitorului său, în condiţiile legii.
339. Instanţa de executare:

a) de regulă, este judecătoria în a cărei circumscripţie se află domiciliul sau, după caz,
sediul debitorului, la data sesizării organului de executare;
b) soluţionează toate incidentele apărute în cursul executării silite;
c) se pronunţă întotdeauna prin încheiere executorie, care poate fi atacată cu apel în
10 zile de la comunicare.
340. Executorul judecătoresc:

a) din circumscripţia curţii de apel unde se află imobilul efectuează şi urmărirea silită
a fructelor prinse de rădăcini;
b) îşi declină competenţa dacă debitorul şi-a schimbat domiciliul sau, după caz,
sediul, după începerea executării;
c) poate fi înlocuit, la cererea creditorului, doar dacă este recuzat.
silită (arf. 622-914 C. pr. civ.,■) 81
C. încuviinţarea executării silite
341 Potrivit Codului de procedură civilă, deschiderea/demararea procedurii

,,ecutării silite:
a) se poate face şi din oficiu;
b) pentru o creanţă constând în plata unei sume de bani nu este posibilă mai înaintea
linirii termenului de plată, dacă debitorul nu a fost decăzut din beneficiul acestuia;
‘"’P c) poate fi refuzată motivat de către executorul judecătoresc.
342. încuviinţarea executării silite:

a) poate fi cerută instanţei de executare de către creditor, atunci când executorul
udecătoresc a omis să o solicite în termen de maximum trei zile de la înregistrarea cererii;
b) produce efecte pe tot teritoriul ţării;
c) va fi respinsă dacă cererea de executare silită este de competenţa unui executor
judecătoresc din raza altei curţi de apel.
343. în vederea executării silite:

a) a cheltuielilor de executare, nu este necesară o nouă încuviinţare dată de instanţa
de executare;
b) încheierea de încuviinţare va cuprinde, obligatoriu, modalitatea concretă de exe
cutare silită;
c) pentru încuviinţarea de către instanţă, se pot administra probe pentru dovedirea
existenţei neîndoielnice a creanţei, în completarea titlului executoriu.
D. Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită
344. Dreptul de a obţine executarea silită:

a) se prescrie în trei sau 10 ani;
b) în temeiul unei hotărâri având ca obiect revendicare mobiliară se prescrie în
10 ani;
c) se prescrie într-un termen care poate începe să curgă de la un moment anterior datei
la care hotărârea ce constituie titlu executoriu a rămas definitivă.
345. Cursul termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită:

a) se suspendă cât timp debitorul are bunuri neunnăribile sau care nu au putut fi
valorificate;
b) se întrerupe pe data plăţii voluntare parţiale efectuate de debitor, doar dacă aceasta
a fost realizată înainte de începerea executării silite;
c) odată împlinit, determină pierderea puterii executorii a titlului executoriu şi unul
nou va putea fi obţinut la cererea creditorului, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului
s-a realizat printr-o hotărâre Judecătorească având ca obiect revendicare imobiliară.
82
1
Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civi|
E. Contestaţia la executare
346. Pe calea contestaţiei la executare:

a) un terţ poate pretinde un drept de creanţă cu privire la bunul imobil urmărit;
b) nu se poate cere partajul bunurilor proprietate comună sau în devălmăşie, întrucât
motivele de fapt şi de drept care privesc fondul dreptului cuprins în titlul executoriu pot f)
invocate pe calea unei acţiuni separate de partaj de drept comun;
c) executorul judecătoresc poate fi obligat să îndeplinească un anumit act de pro
cedură.
347. Dacă hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu nu me

nează în dispozitiv perioada pentru care pârâtul datorează dobânda legală calculată
asupra debitului la care a fost obligat:
a) creditorul poate formula o cerere de lămurire a hotărârii ce constituie titlu exe
cutoriu, doar înainte de demararea executării silite;
b) creditorul poate formula cerere de executare silită, cuantumul dobânzii urmând a
fi stabilit de către executorul judecătoresc pe baza dispoziţiilor legale privind curgerea şi
cuantumul dobânzii legale;
c) executarea creanţei accesorii nu este posibilă mai înainte de lămurirea perioadei
pentru care debitorul datorează creditorului dobânda legală calculată asupra creanţei
principale.
348. împotriva executării silite care se efectuează în temeiul unei hotă

definitive:
a) debitorul poate formula contestaţie la executare, invocând că nu datorează suma
urmărită, întrucât a plătit-o chiar înainte de a fi chemat în judecată;
b) debitorul poate invoca compensaţia legală în contestaţia la executare;
c) debitorul nu poate solicita pe calea contestaţiei la executare acordarea unui tennen
de graţie.
349. împotriva adresei de înştiinţare cu privire la înfiinţarea popririi, car

fost comunicată luni, 7 iunie 2021, debitorul:
a) poate formula contestaţie la executare până la data de 23 iunie 2021, invocând
inclusiv nelegalitatea executării silite înseşi, ca urmare a stingerii prin prescripţie a
dreptului creditoarei de a obţine executarea silită, dacă acesta este primul act de executare
care i-a fost comunicat, cu excepţia încheierii de încuviinţare a executării silite, pe care a
primit-o cu o lună în urmă;
b) nu poate critica pe calea contestaţiei la poprire executarea silită însăşi, dacă a
formulat anterior contestaţie la executare împotriva încheierii de încuviinţare a executării
silite, respinsă definitiv ca neîntemeiată, în cuprinsul căreia a omis să invoce prescripţia;
c) îşi poate modifica cererea iniţială de contestaţie la executare, invocând prin cerere
adiţională prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, dacă respectă doar termenul
procesual prevăzut de art. 204 C. pr. civ.
silită (art. 622-914 C. pr. civ.) 83
X I-
350 Cu privire la competenţa de soluţionare:

a) judecătoria de la sediul sau domiciliul debitorului la data sesizării organului de
tare nu este competentă să judece contestaţia la executare împotriva popririi, dacă
poprit are sediul în raza altei curţi de apel;
în condiţiile legii, contestatorul poate avea dreptul de a alege între două judecătorii
. aceleiaşi curţi de apel, deopotrivă competente;
' instanţa de executare este competentă să judece, în cazurile expres prevăzute de
e contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu.
351. Conform procedurii de judecată prevăzute pentru contestaţia la executare:

a) unele motive de nelegalitate a executării silite vor putea fi invocate oral în şedinţă;
b) intimatul poate solicita probele la primul termen la care părţile sunt legal citate în
faţa primei instanţe;
c) instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie ce poate fi atacată
numai cu apel, dacă legea nu prevede altfel.
352. în cadrul contestaţiei la executare, executorul judecătoresc:

a) va sta în judecată în calitate de intimat, fiind citat din oficiu de către instanţă;
b) are calitatea de parte în proces în situaţia în care contestaţia este îndreptată
împotriva refuzului său de a îndeplini un act de executare;
c) la cererea părţilor sau din oficiu, va putea fi chemat la interogatoriu dacă se contestă
actele de executare sau executarea silită.
353. Dacă admite contestaţia la executare, instanţa:

a) nu va putea anula titlul executoriu însuşi, în nicio situaţie;
b) va putea dispune din oficiu anularea actelor de executare subsecvente, dacă nuli
tatea are caracter absolut;
c) va dispune îndreptarea actelor de executare contestate, atunci când nulitatea
acestora poate fi evitată.
GABRIELA RlŞNOVEANU
84 Teste-grilâ pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civji
A
F. întoarcerea executării
354. întoarcerea executării silite:

a) este de competenţa instanţei de executare, în toate cazurile, fiind un incident ivit în
cursul executării silite;
b) presupune restabilirea situaţiei anterioare, care se face, de regulă, prin restituirea
în natură a bunurilor care au făcut obiectul executării silite, fără a se putea aduce atingere
drepturilor definitiv dobândite de către terţii de bună-credinţă;
c) poate fi solicitată şi direct în apel, în cazul titlului executoriu reprezentat de o
hotărâre judecătorească.
355. Dacă a fost admisă cererea de întoarcere a executări silite:

a) când executarea silită s-a făcut prin vânzarea bunurilor mobile, întoarcerea
executării se va face, de regulă, prin restituirea de către creditor a sumei rezultate din
vânzare, actualizate cu rata inflaţiei;
b) hotărârea primei instanţe prin care s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare
executării silite imobiliare şi radierea dreptului adjudecatarului din cartea funciară poate
fi dată cu executare provizorie;
c) se va dispune restituirea către debitor şi a sumelor achitate de acesta cu titlul de
cheltuieli de executare, caz în care plata se va face de executorul judecătoresc care le-a
stabilit şi încasat.
G. Poprirea
356. în cazul executării silite prin poprire:

a) pentru a putea fi înfiinţată, sunt necesare două raporturi juridice distincte;
b) nu pot fi urmărite încasări viitoare ale debitorului;
c) pot fi poprite creanţe cu ternien ori sub condiţie.
357. înfiinţarea popririi:

a) se face fără somaţie, în baza titlului executoriu;
b) are drept efect indisponibilizarea bunurilor şi sumelor poprite, inclusiv a celor
exigibile în viitor;
c) întrerupe doar prescripţia creanţei poprite.
358. Terţul poprit:

a) nu poate plăti direct creditorului suma poprită, în nicio situaţie, fiind obligat să o
consemneze la dispoziţia executorului judecătoresc;
b) nu poate fomiula contestaţie împotriva popririi în 15 zile de la comunicarea adresei
de înfiinţare a popririi;
c) va putea fi executat silit în temeiul hotărârii de validare, care constituie titlu
executoriu împotriva sa până la concurenţa creanţei iniţiale.
jr^^ţ^ a r e a sililâ (ari. 622-914 C. pr. civ.) 85
jj Executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii

referitoare la minori
^ . Executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii referitoare

3 9
|3 Biin®*"'*
a) implică faptul personal al debitorului;
b) de regulă, poartă asupra persoanei minorului;
c) se desfăşoară cu participarea obligatorie a unui psiholog.
360. Dacă obligaţiile privind modalitatea de păstrare a legăturilor personale cu

minorul de către celălalt părinte nu sunt aduse la îndeplinire:
a) executorul judecătoresc va sesiza din oficiu instanţa de executare în vederea
aplicării de penalităţi pe zi de întârziere debitorului;
b) atunci când constată că însuşi minorul refuză în mod categoric să îl părăsească pe
debitor sau manifestă aversiune faţă de creditor, executorul Judecătoresc va solicita
concursul forţei publice pentru preluarea efectivă a minorului;
c) în caz de refuz al minorului, dacă executorul Judecătoresc opreşte executarea silită,
reprezentantul direcţiei generale de asistenţă şi protecţia copilului va sesiza instanţa de la
domiciliul minorului pentru a se stabili un program de consiliere psihologică.
XII. Procedurile speciale (art. 915-1.064 C. pr. civ.)
361. în materia procedurii necontencioase judiciare:

a) termenul de apel curge de la pronunţare, dacă cererea s-a judecat cu citarea
petentului, respectiv de la comunicare, dacă judecata s-a lacut fără citare;
b) dacă cererea prezintă caracter contencios, prin însuşi cuprinsul ei, aceasta va
putea fi transformată într-o cerere de drept comun, la solicitarea petentului;
c) dacă instanţa va constata că cererea este de competenţa altui organ cu activitate]
jurisdicţională, nu va putea dispune declinarea competenţei în favoarea acestuia, ci va
respinge cererea ca inadmisibilă.
362. Ordonanţa preşedinţială:

a) va putea fi dată chiar şi dacă nu există judecată asupra fondului;
b) este supusă numai apelului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă părţile au
fost prezente la termenul când au avut loc dezbaterile, respectiv de la comunicare, dacă
părţile au lipsit;
c) este supusă căii de atac a apelului, iar cu ocazia soluţionării acestei căi de atac nu
este admisibilă proba testimonială cu martori, întrucât administrarea acesteia necesită un
timp îndelungat.
363. între ordonanţa preşedinţială şi ordonanţa de plată există următoarele

asemănări:
a) împotriva executării silite se poate face contestaţie la executare;
b) întâmpinarea nu se comunică reclamantului, care va lua cunoştinţă de cuprinsul
acesteia de la dosarul cauzei;
c) la solicitarea reclamantului, până la închiderea dezbaterilor la prima instanţă,
cererea va putea fi transformată într-una de drept comun, situaţie în care pârâtul va fi
încunoştinţat şi citat în mod expres cu această menţiune.
364. Oferta de plată:

a) poate fi făcută şi în timpul procesului, însă numai în faţa primei instanţe, până la
închiderea dezbaterilor;
b) are ca efect liberarea debitorului la data consemnării plăţii. în toate situaţiile;
c) poate fi realizată şi în afara unui proces, însă numai prin mijlocirea executorului
judecătoresc.
365. în ceea ce priveşte procedura popririi asigurătorii:

a) se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunu
mobile corporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta
i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente;
FLORIN VÎLCEANU
p^(.r^ u r ile speciale (ari 915-1.064 C. pr. civ.) 87
. nedepunerea cauţiunii în termenul fixat de instanţă atrage desfiinţarea de drept a

■• „are se constată prin încheiere, supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la
pronunţa ^ poate încuviinţa chiar şi atunci când creanţa nu este exigibilă, când este pericol
ca debitorul să îşi ascundă averea.
366. Sechestrul asigurător:

a) se poate încuviinţa chiar şi atunci când creanţa nu este exigibilă, însă creditorul
rebuie să depună o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată;
b) se soluţionează, în toate cazurile, de instanţa competentă să Judece procesul în
rimă instanţă, spre deosebire de sechestrul judiciar;
^ c) se poate înfiinţa, în toate cazurile, doar atunci când creditoml dovedeşte că a
intentat cerere de chemare în judecată.
367. în procedura judiciară a divorţului:

a) soţul pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, care se va judeca împreună cu
cererea reclamantului, chiar dacă ar fi de natură să întârzie judecata cererii reclamantului;
b) soţul pârât poate formula cerere de divorţ direct în apelul formulat împotriva
soluţiei pronunţate cu privire la cererea reclamantului, pentru motivele de divorţ ivite după
începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanţă;
c) atunci când niciunul dintre soţi nu are locuinţa în ţară, reclamantul poate sesiza
orice judecătorie din România, aceasta fiind competentă în măsura în care pârâtul nu
invocă excepţia necompetenţei teritoriale.
368. în procedura divorţului, când soţii sunt separaţi în fapt de cel puţin 2 ani:
a) dacă soţul pârât se declară de acord cu divorţul, instanţa va pronunţa divorţul din
culpa comună a soţilor;
b) instanţa va verifica motivele separării în fapt, pentru a stabili cui revine culpa în
destrămarea căsătoriei; '
c) dacă soţul pârât se declară de acord cu divorţul, neexistând însă acordul acestora
cu privire la numele purtat după divorţ, hotărârea pronunţată este definitivă numai în ceea
ce priveşte divorţul.
369. Hotărârea de divorţ:

a) prin care s-a desfăcut căsătoria nu este supusă contestaţiei în anulare şi revizuirii
în ceea ce priveşte divorţul;
b) se va motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta;
c) se va comunica, de judecătorie sau, după caz, de tribunal, registrului comerţului,
dacă unul dintre soţi a fost profesionist.
370. Dacă în timpul procesului de divorţ unul dintre soţi decedează:

a) instanţa va lua act de încetarea căsătoriei şi va dispune închiderea dosarului, prin
hotărâre supusă numai recursului la instanţa superioară, pentru motive procedurale;
FLORIN VÎLCEANU
88 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civi| procedurile speciale (art. 915-1.064 C. pr. civ.) 89
b) când cererea de divorţ se întemeiază pe motive de sănătate şi reclamantul dece. 3 7 5. în cazul ordonanţei de plată:
dează în timpul procesului, lăsând moştenitori, aceştia vor putea continua acţiunea; a) sentinţa prin care cererea este respinsă nu are autoritate de lucru judecat asupra
c) acţiunea continuată de moştenitorii reclamantului va fi admisă numai dacj cererii fomiulate potrivit dreptului comun;
instanţa va constata culpa exclusivă a soţului pârât. b) cererea se respinge ca inadmisibilă, dacă creditorul nu ataşează dovada comu
nicării unei somaţii către debitor, prin care i-a pus în vedere să plătească suma datorată în
371. în procedura judiciară a divorţului: termen de 10 zile de la primirea acesteia;
c) instanţa nu poate invoca din oficiu nerespectarea de către creditor a obligaţiei de
a) dacă la termenul de judecată, în primă instanţă, reclamantul lipseşte nejustificaţ
a-i comunica debitorului o somaţie, prin care să îi pună în vedere să plătească suma
şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca neîntemeiată;
b) instanţa este obligată să îl asculte pe copilul minor, însă numai dacă acesta a datorată.
împlinit vârsta de 10 ani;
376. Dacă, într-o cerere având ca obiect ordonanţă de plată, primul termen de
c) instanţa poate dispune, prin ordonanţă preşedinţială, reintegrarea unuia dintre soţi
judecată a fost fixat ia data de 9 aprilie 2021, întâmpinarea poate fi depusă în mod
în domiciliul conjugal din care a fost alungat.
legal la data de:
a) 5 aprilie 2021;
372. în materie de partaj judiciar: I b) 6 aprilie 2021;
a) încheierea prin care instanţa dispune ca vânzarea să fie efectuată de executorul^ c) 3 aprilie 2021.
judecătoresc poate fi supusă apelului odată cu hotărârea asupra fondului procesului;
b) în cazul în care instanţa dispune ca vânzarea să fie efectuată de executorul | 377. Procedura ordonanţei de plată:
judecătoresc, termenul în care aceasta va fi efectuată nu poate fi mai mare de 3 luni de la a) se aplică atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, chel
data pronunţării încheierii; | tuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 200.000 lei la data
c) hotărârea de partaj poate, în anumite situaţii, să fie atacată şi cu recurs, însă apli sesizării instanţei;
carea criteriilor de formare şi atribuire a loturilor nu poate fi cenzurată pe calea recursului. b) are o durată de cel mult 45 de zile de la introducerea cererii, în toate cazurile;
c) nu poate fi urmată, întrucât creditorul nu prezintă interes, în măsura în care actul
373. în materie de partaj judiciar: juridic reprezentând cauza dreptului de creanţă dedus judecăţii este titlu executoriu.
a) în cazul vânzării unui bun imobil, executorul va întocmi şi afişa publicaţia de
vânzare cu cel puţin 30 de zile înainte de termenul de licitaţie, iar acesta din unnă nu poate 378. Procedura cu privire la cererile de valoare redusă se aseamănă cu
depăşi 60 de zile de la data primirii de către executor a încheierii instanţei (prin care s-a procedura ordonanţei de plată prin aceea că:
dispus ca vânzarea să fie efectuată de executor); a) instanţa competentă să soluţioneze calea de atac poate ^gă suspende executarea
b) hotărârea de partaj are efect constitutiv, astfel că produce efecte retroactiv, chiar silită, însă numai cu dare de cauţiune, al cărei cuantum va fi fixat de instanţă;
de la momentul dobândirii bunului de către coproprietari; b) competenţa teritorială de a soluţiona cererea în primă instanţă se stabileşte potrivit
c) dacă pentru fonnarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi dreptului comun;
altele asemenea, instanţa va da, în toate cazurile, o încheiere de admitere în principiu. c) tennenul pentru exercitarea căii de atac este de 10 zile de la comunicare.
374. în materia partajului judiciar: 379. Procedura ordonanţei de plată se deosebeşte de procedura cu privire la
a) instanţa poate să elimine un bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit, cererile de valoare redusă prin aceea că:
însă numai dacă există consimţământul tuturor coproprietarilor; a) anterior declanşării procedurii, creditorul trebuie să îi comunice debitorului o
b) hotărârea constituie titlu executoriu pentru intrarea în posesie a bunurilor somaţie, prin intermediul executomiui judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu
atribuite, a căror predare a fost refuzată de ceilalţi coproprietari; conţinut declarat şi confinnare de primire, prin care să îi solicite plata sumei datorate în
c) dacă se introduce o nouă cerere, întrucât partajul nu s-a putut realiza în niciuna termen de 15 zile de la primirea acesteia;
dintre modalităţile prevăzute de lege, încheierea de admitere în principiu nu are autoritate b) întâmpinarea nu se comunică reclamantului, care va lua cunoştinţă de cuprinsul
de lucru judecat. acesteia de la dosarul cauzei;
c) cheltuielile de judecată nu pot fi solicitate pe cale separată.
FLORIN VÎLCEANU FLORIN VÎLCEANU
380. în materia procedurii cu privire la cererile de valoare redusă:

a) această procedură specială nu este aplicabilă în cazul unei cereri având ca obiect
obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 lei, din care 9.000 lei reprezentând debit
principal şi 11.000 lei dobânzi, întrucât valoarea cererii depăşeşte suma de 10.000 lei, la
data sesizării instanţei;
b) dacă cererea nu poate fi soluţionată pe calea acestei proceduri speciale, instanţa îl
va informa pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi retrage cererea, aceasta
va fi respinsă ca inadmisibilă;
c) hotărârea se poate pronunţa în termen de 30 zile de la primirea tuturor infor
maţiilor necesare sau, după caz, de la dezbaterea orală.
381. în cazul procedurii speciale a evacuării din imobilele folosite sau ocupate
(ară drept:
a) când locaţiunea este pe durată determinată, denunţarea cerută de lege pentru înce
tarea contractului va fi considerată şi notificare de evacuare a imobilului;
b) hotărârea pronunţată este executorie, la fel ca şi în cazul ordonanţei preşedinţiale
şi al ordonanţei de plată;
c) judecata se face cu sau fără citarea părţilor, la aprecierea instanţei.
382. în materia procedurii speciale a evacuării din imobilele folosite sau ocupate
fără drept:
a) spre deosebire de procedura de drept comun a evacuării, pârâtul nu poate invoca
lipsa titlului reclamantului;
b) locatarul şi ocupantul imobilului sunt socotiţi ca având domiciliul lor obligatoriu
la imobilul pe care îl ocupă fără niciun drept, chiar dacă fac dovada că domiciliul lor este
altul, fiind înregistrat legal în evidenţele publice;
c) pârâtul care nu a formulat întâmpinare este decăzut din dreptul de a propune probe
şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică.
383. Procedura specială privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în

temeiul uzucapiunii:
a) nu este aplicabilă în privinţa posesiilor începute anterior intrării în vigoare a
Codului civil;
b) vizează exclusiv uzucapiunea imobiliară, iar nu şi pe cea mobiliară;
c) priveşte atât uzucapiunea tabulară, cât şi pe cea extratabulară.
384. în cazul procedurii speciale privitoare la înscrierea drepturilor dobând

în temeiul uzucapiunii:
a) dobândirea dreptului de proprietate are loc cu efect retroactiv, de la data intrării
în posesie;
FLORIN VÎLCEANU
YII. Procedurile speciale (art. 915-1.064 C. pr. civ.) 91
b) competenţa materială de soluţionare a cererii de uzucapiune revine judecătoriei,

chiar şi în cazul în care valoarea imobilului este mai mare de 200.000 lei;
c) aceasta are caracter necontencios în ipoteza în care nu s-au făcut opoziţii în
termenul de 6 luni.
385. Cauţiunea judiciară:

a) nu va putea depăşi suma de 10.000 lei, dacă legea nu prevede altfel, în cazul
cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani;
b) se poate depune numai în numerar;
c) se restituie întotdeauna, din oficiu, dacă cererea pentru care s-a depus cauţiunea
a fost respinsă.
FLORIN ViLCEANU
RĂSPUNSURI ŞI EXPLICAŢII
I. Principiile fundamentale ale procesului civil

(art. 5-23 C. pr. civ.)
1. Răspunsuri corecte: a) şi c)
Cerinţa presupune identificarea afinuaţiilor greşite (incorecte) din materia îndato
ririlor privind primirea şi soluţionarea cererilor, al cărei sediu este reprezentat de
prevederile art. 5 C. pr. civ. Astfel, potrivit alin. (1) al articolului citat, judecătorilor le
revine obligaţia {„îndatorirea"), şi nu doar posibilitatea statuată la punctul a), de a primi
şi soluţiona orice cerere, singura condiţie cerută de legiuitor fiind ca respectiva cerere să
fie de competenţa instanţelor Judecătoreşti, potrivit legii.
De asemenea, conform prevederii imperative („v« trebui judecată") statuate de
alin. (3) al aceluiaşi articol, nu poate rămâne la latitudinea judecătorului primirea şi
judecarea acestui tip de cereri, astfel încât sintagma regăsită la punctul c) - ,ê va putea
încerca soluţionarea" - este greşită.
Răspuns greşit: b)
Afimiaţia de la punctul b) este corectă, fiind o transpunere întocmai a prevederilor
art. 5 alin. (2) C. pr. civ., astfel încât nu se constituie într-o afirmaţie greşită vis-à-vis de
materia analizată, într-o „excepţie", potrivit cerinţei.
2. Răspuns corect: c)
Sediul materiei este reprezentat de prevederile art. 6 din C. pr. civ. cu denumirea
marginală ,Jj)reptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibiP'. Alin. (2) al
articolului citat prevede că ,Jdispoziţiile alin. (l) se aplică în mod corespunzător şi înfaza
executării silite".
într-o interpretare logică, sistematică şi teleologică a prevederilor legale citate, rezultă
în mod necesar şi evident că dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor
într-un termen rezonabil se impune a fi asigurat părţilor litigante pe tot parcursul pro
cesului civil, sintagmă care presupune, deopotrivă, atât faza judecăţii propriu-zise, cât şi
faza ulterioară acesteia, a executării silite, interpretare în acord cu jurispmdenţa instanţei
de contencios al drepturilor omului.
De altfel, art. 6 par. 1 teza I din Convenţie statuează în sensul că „oricepersoană are
dreptul lajudecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod ţniblic şi în termen rezonabil, de
către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (...) asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civiP', în timp ce art. 21 alin. (3) din
Constituţia României prevede că ,jPărţile au dreptul la un proces echitabil şi la solu
ţionarea cauzelor într-un termen rezonabir.
Din această perspectivă, atât răspunsul de la punctul a), ce vizează o aplicare
prioritară în faza judecăţii, cât şi răspunsul de la punctul b), ce vizează o aplicare esenţială
OANA SURDU
93
în faza executării silite, apar ca fiind greşite, astfel încât, vis-à-vis de exigenţele
doar
“""' tei răspunsul corect este cel de la punctul c).
Răspunsuri greşite: a) şi b)
Pentru aceleaşi argumente dezvoltate în justificarea răspunsului corect.
Principiul legalităţii este consacrat de art. 7 din C. pr. civ., în aplicarea căruia rolul
• decâtoriilui este acela de a tranşa cauza dedusă Judecăţii ,^pimând dreptuP', respectiv
înfăptuind Justiţia. într-un cadru caracterizat prin respectarea dispoziţiilor legale privind
realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces. Din această perspec
tivă este evident că principiul supremaţiei legii se adresează atât Judecătorului care
soluţionează cauza în conformitate cu prevederile legale incidente în materia respectivă,
cât şi părţilor litigante cărora le revine, deopotrivă, îndatorirea de a-şi exercita drepturile
şi de a-şi îndeplini obligaţiile procesuale în conformitate cu aceleaşi dispoziţii legale.
A se vedea considerentele răspunsului corect.
4. Răspunsuri corecte: a) şi b)
Principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice
a fost transpus şi în cuprinsul art. 8 C. pr. civ., în aplicarea căruia părţile litigante îşi
exercită drepturile procesuale în cadrul procesului civil fără privilegii şi fără discriminări,
având o vocaţie egală de a fi Judecate de aceleaşi instanţe Judecătoreşti şi după aceleaşi
reguli, de fond sau de procedură.
Aşa-zisa egalitate a armelor (care presupune dreptul la aceleaşi apărări, la aceleaşi
probe, la aceleaşi căi de atac etc.) nu înseamnă însă uniformitate. Cu alte cuvinte,
funcţionarea unor instanţe/secţii/completuri specializate şi existenţa unor dispoziţii legale
speciale, derogatorii, a căror aplicare devine incidenţă în raport de natura sau obiectul
litigiului dedus Judecăţii ori de calitatea părţilor din proces, nu synt de natură a înfrânge
acest principiu, întrucât se aplică tuturor părţilor implicate în litigii dintr-o anumită
categorie.
Din perspectiva practicii Judiciare, principiul egalităţii vine să nuanţeze accesul
cetăţenilor la Justiţie, în sensul că acestora le este recunoscut dreptul la aceeaşi Justiţie,
raporturile Juridice litigioase identice clamând un tratament Juridic identic şi previzibil.
Răspuns greşit: c)
A se vedea considerentele anterioare.
5. Răspuns corect: b)
Cerinţa presupune interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 9 din C. pr. civ., care
consacră principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil. în virtutea alin. (2) al
articolului citat, coroborat cu art. 22 alin. (6) C. pr. civ.. Judecătorului îi revine îndatorirea
de a se pronunţa în limitele învestirii, respectiv omnia petita, asupra tuturor capetelor de
cerere, chestiunilor litigioase ori excepţiilor invocate de oricare dintre părţile implicate în
OANA SURDU
94 Teste-grilă pentm examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civil
conflictul Judiciar, cu alte cuvinte, şi de către pârât, nu numai de către reclamant. Or, îu
ipoteza analizată, soluţionarea excepţiilor unite cu fondul cauzei trebuia să se regăsească
în dispozitivul hotărârii pronunţate. Neprocedând în această manieră, instanţa a încălcat
principiul disponibilităţii părţilor, pronunţându-se minus petita, prin lăsarea ca nesolu.
ţionate a unor excepţii invocate de către una dintre părţile litigante, ca mijloc de apărare.
Răspunsuri greşite: a) şi c)
Pentru considerentele expuse în argumentarea răspunsului corect.
6. Răspunsuri corecte: b) şi c)
Principiul disponibilităţii consacrat ca atare de prevederile art. 9 C. pr. civ. nu
echivalează cu îndreptăţirea recunoscută părţilor litigante de a săvârşi orice acte proce
durale de dispoziţie, formele de manifestare a acestuia fiind limitate de normele juridice
care ocrotesc buna-credinţă, ordinea publică şi bunele moravuri. Revine aşadar instanţei
de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, în temeiul rolului activ al judecătorului,
obligaţia de a cenzura aceste acte, cu consecinţa reţinerii lor doar în ipoteza constatării
conformităţii acestora cu dispoziţiile legale imperative.
In susţinere, cu titlu de exemplu, pot fi amintite prevederile art. 81 alin. (2) C. pr. civ.,
potrivit cărora: „Actele procedurale de dispoziţie prevăzute la alin. (I),Jăcute în orice
proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor,
nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul
acestor persoane". Pe de altă parte, în confonnitate cu dispoziţiile alin. (1) al aceluiaşi
articol cu denumirea marginală ,j.imitele reprezentării. Continuarea Judecării proce
sului": ,Jienunţarea la judecată sau la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea
pronunţată, încheierea unei tranzacţii, precum şi orice alte acte procedurale de dispoziţie
nu se pot face de reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu încuviinţarea
prealabilă a instanţei sau a autorităţii administrative competente", norma legală fiind
imperativă şi deci de strictă interpretare şi aplicare.
Răspuns greşit: a)
Pentru aceleaşi argumente arătate anterior. în completare, vor fi amintite implicaţiile
principiului legalităţii, în virtutea căruia revine judecătorului îndatorirea de a supraveghea
modalitatea în care părţile litigante înţeleg să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească
obligaţiile care, în orice împrejurare, trebuie subordonate supremaţiei legii.
Cerinţa textului presupune identificarea afirmaţiei greşite, condiţie îndeplinită de
afirmaţia de la punctul c), întrucât dreptul părţilor de a determina cadrul procesual se
menţine şi în cazul căilor de atac (ordinare sau extraordinare), unde ceea ce este supus
controlului judiciar depinde, pe de o parte, de ceea ce s-a pronunţat, de hotărârea atacată,
iar, pe de altă parte, de criticile formulate în susţinere, împrejurare de natură a reflecta
extrem de elocvent dreptul de dispoziţie al părţilor litigante.
Afirmaţiile înscrise la punctele a) şi b), fiind corecte din punct de vedere legal,
doctrinar şi jurisprudenţial, nu se încadrează în cerinţa care presupune identificarea
răspunsului greşit.
OANA SURDO
0 c^ s u r i şi explicaţii 95
în susţinerea ipotezei de la varianta a), amintim prevederile art. 9 alin. (2) şi ale
gft 22 alin. (6) C. pr. civ., în aplicarea cărora instanţa trebuie să se pronunţe omniapetita,
fără depăşirea limitelor învestirii, în afară de cazurile de excepţie în care legea dispune
altfel, această îndatorire fundamentală a instanţei constituindu-se, fără echivoc, într-o
veritabilă formă de manifestare a principiului disponibilităţii şi într-o garanţie a respectării
acestuia.
în ceea ce priveşte varianta b), spre deosebire de obiectul cererii, care nu poate fi
schimbat sau depăşit, temeiul juridic invocat de reclamant (cauza Juridică a acţiunii) nu
leagă instanţa care este nu numai îndreptăţită, ci chiar obligată să determine calificarea
juridică exactă a aspectelor deduse judecăţii. In susţinere, amintim prevederile art. 22
alin. (4) C. pr. civ., precum şi excepţia de strictă interpretare şi aplicare prevăzută în
alin. (5) al aceluiaşi articol.
Cerinţa textului presupune identificarea afirmaţiei false, ca excepţie de la cele
adevărate. Or, potrivit prevederilor art. 10 C. pr. civ., cu denumirea marginală „Obligaţiile
părţilor în desfăşurarea procesulu?', părţilor litigante Ie revine obligaţia legală, iar nu
numai îndreptăţirea, de a se preocupa îndeaproape de buna desfăşurare a procesului civil
(unul al intereselor private), potrivit regulilor impuse de Codul de procedură civilă, şi de
a urmări permanent finalizarea neîntârziată a diferendului judiciar, soluţionarea cauzelor
într-un termen rezonabil şi previzibil fiind un principiu de interes general.
Din perspectiva faptului că enunţurile cuprinse la punctele a) şi c) sunt adevărate,
reprezentând o transpunere întocmai a unor părţi din textul art. 10 C. pr. civ.
Potrivit principiului bunei-credinţe statuat în art. 12 alin. (1) C. pr. civ., „drepturile
procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia aufost
recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ăle altei p ă rţr. Simpla
declarare a unei căi de atac, chiar netimbrată în condiţiile legii, nu echivalează automat cu
manifestarea unei exercitări abuzive a dreptului de a folosi căile de atac. Dimpotrivă,
abuzul de drept se circumscrie exercitării căilor de atac în mod repetat, în afara sistemului
jalonat de normele-cadru în materie. Pe de altă parte, neîndeplinirea obligaţiei legale de
timbrare a căii de atac declarate în cauză este sancţionată distinct, cu anularea cererii,
potrivit dispoziţiilor legale speciale.
Art. 11 C. pr. civ. înscrie, cu titlu de principiu fundamental, obligaţiile terţilor în
desjaşurarea procesului, întrucât justiţia reprezintă o chestiune de interes general, astfel
încât apare firesc ca la înfăptuirea acesteia să-şi aducă contribuţia toate persoanele care
deţin informaţii sau probe apte să conducă la rezolvarea conflictului judiciar. Această
obligaţie nu este însă una absolută, ceea ce înseamnă că, în condiţiile legii şi pentru motive
temeinice, legitime, se poate accepta ca unele persoane să nu acorde sprijinul necesar
soluţionării cauzei, pe care în alte împrejurări I-ar fi datorat. Aşadar, obligaţia conţinută
OANA SURDU
96 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civji
de textul legal în discuţie este una condiţionată. Or, textul foloseşte sintagma „în oricâ t
condiţir, afirmaţia de la punctul a) fiind, aşadar, greşită.
Art. 12 C. pr. civ. statuează, totodată, în alin. (3) în sensul îndeplinirii cu
bună-credinţă şi a obligaţiilor procesuale. Aşadar, sfera bunei-credinţe se circumscrie
deopotrivă, exercitării drepturilor procesuale, cât şi obligaţiilor procesuale, sub sancţiunea
daunelor-interese şi a amenzii judiciare pentru prejudiciile cauzate. Or, afirmaţia de la
punctul b) restricţionează intervenirea răspunderii părţii exclusiv în cazul exercitării
abuzive a drepturilor procesuale, prin folosirea sintagmei „număr, fiind, aşadar, greşită.
10. Răspuns corect: a)

Cerinţa textului presupune practic identificarea afirmaţiei false. Din perspectiva
art. 13 C. pr. civ., cu denumirea marginală ,J)reptul la apărare", garantarea dreptului la
apărare se realizează şi prin posibilitatea conferită părţii de a fi reprezentată sau asistată
pe parcursul procesului de un apărător calificat. Or, potrivit art. 222 C. pr. civ.;
„(l) Amânarea judecăţii pentm lipsă de apărare poate j i dispusă, la cererea părţii
interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile
părţii sau reprezentantului ei. (2) Când instanţa refuză amânarea Judecăţii pentru acest
motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise".
Aşadar, refuzul instanţei de a amâna judecata, coroborat cu măsura amânării pronunţării
în vederea depunerii de concluzii scrise, în cazul în care există motive temeinice, nu se
constituie într-o încălcare a dreptului la apărare al părţii interesate, afirmaţia înscrisă la
punctul a) fiind eronată.
Răspunsuri greşite: b) şi c)
Afimiaţiile înscrise la punctele b) şi c) sunt adevărate, astfel încât nu respectă cerinţa
din enunţ.
în privinţa variantei b), principiul fundamental al dreptului la apărare trebuie
interpretat şi prin prisma prevederilor art. 153 alin. (1) C. pr. civ., potrivit cărora: Jnstanţa
poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat,
personal sau prin reprezentant. în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfeC.
Or, art. 999 alin. (2) C. pr. civ. dispune altfel, statuând că „Ordonanţa va putea fi dată şi
fără citarea părţilor. !n caz de urgenţă deosebită, ordonanţa va putea fi dată chiar în
aceeaşi zi, instanţa pronunţăndu-se asupra măsurii solicitate pe baza cererii şi actelor
depuse, fără concluziile părţilor”, reglementare specială şi derogatorie de la dreptul
comun, care prevede, ca regulă generală, citarea tuturor părţilor din proces, justificată de
urgenţa procedurii în discuţie.
Afirmaţia de la punctul c) este o transpunere întocmai a textului art. 13 alin. (4)
C. pr. civ.

Din perspectiva principiului fundamental al contradictorialităţii instituit de art. 14
C. pr. civ., prin lipsirea părţilor litigante de posibilitatea de a-şi exprima punctele de vedere
asupra excepţiei, de a se apăra şi pune concluzii se încalcă atât principiul enunţat, cât şi
cel al dreptului la apărare, ceea ce nu poate fi primit, vulnerabilizând esenţial hotărârea
pronunţată.
OANA SURDO
0 .^ w i explicaţii 97
Cele două afirmaţii vizate nu reprezintă o încălcare a principiului contradictorialităţii,
j^glQbând, dimpotrivă, manifestări ale acestuia.
Deşi art. 14 alin. (1) C. pr. civ. prevede că „instanţa nu poate hotărî asupra unei
cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfer, totuşi
art 160 alin. (1) şi (2) C. pr. civ. statuează în sensul că, dacă partea nu a fost legal citată,
dar aceasta se prezintă totuşi în instanţă, neregularitatea se acoperă, însă partea poate
solicită amânarea judecăţii. Or, în exemplul enunţat Ia varianta a), deşi partea nu a fost
legal citată, a fost prezentă în instanţă şi nu a solicitat amânarea procesului, ci Judecarea
acestuia.
Din perspectiva prevederilor art. 14 C. pr. civ., contradictoriaiitatea este practic
suspendată din momentul încheierii dezbaterilor, reluându-se odată cu comunicarea hotă
rârii. Aceasta înseamnă că, prin intermediul concluziilor scrise, nu pot fi supuse atenţiei
chestiuni care nu au fost supuse discuţiei contradictorii a părţilor, prin mijlocirea instanţei.
Aşadar, nepronunţarea instanţei în circumstanţele expuse la punctul c) apare pe deplin
justificată; în caz contrar, aceasta ar fi încălcat atât principiul contradictorialităţii, cât şi pe
cel al legalităţii, al dreptului Ia apărare, al bunei-credinţe.

Oralitatea este consacrată ca principiu fundamental al procesului civil în art. 15
C. pr. civ., act nonnativ care reglementează o procedură eterogenă, combinând procedura
scrisă cu oralitatea, aceasta din urmă făcând posibilă practic contradictoriaiitatea dezba
terilor, nemijlocirea şi exercitarea efectivă a rolului activ şi a dreptului la apărare.
In ceea ce priveşte varianta a), principiul publicităţii, consacrat atât de Legea
fundamentală, de Convenţia europeană a drepturilor omului, cât şi de prevederile art. 17
C. pr. civ., presupune că şedinţele de judecată sunt publice, cu excepţiile prevăzute de
lege, având loc în faţa instanţei de judecată, în prezenţa părţilor şi a terţilor care doresc să
asiste la dezbateri. Publicitatea este, în acelaşi timp, o garanţie a independenţei şi impar
ţialităţii judecătorilor, dar şi a transparenţei actului de justiţie, aspecte care se circumscriu,
finalmente, dreptului la un proces echitabil statuat de art. 6 par. 1 din Convenţie;
In privinţa ipotezei de la punctul b), în conformitate cu principiul nemijlocirii statuat
în art. 16 C. pr. civ., cu excepţiile prevăzute de lege, întreg probatoriul trebuie administrat
chiar de către instanţa care soluţionează cauza, fiind preferabil ca aceasta să se bazeze pe
probe primare, de natură să susţină nemijlocit situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Regula generală în materie este cea a publicităţii, înscrisă în art. 17 C. pr. civ., potrivit
căruia „Şedinţele dejudecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege”. Astfel,
deşi legiuitorul însuşi acceptă derogări în cazuri expres prevăzute, totuşi încălcarea
acesteia din iniţiativa instanţei, în lipsa unei prevederi legale permisive, este de natură să
atragă nulitatea hotărârii pronunţate în acest context, în aplicarea prevederilor art. 176
Pct. 5 C. pr. civ., referitoare la nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări în cazul
încălcării dispoziţiilor legale referitoare la publicitatea şedinţei de judecată.
DANA SURDU
98 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civij
în legătură cu varianta a), potrivit art. 144 alin. (1) C. pr. civ., „Cererea de strămuta^g
se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor din proces'", non^j
derogatorie de la regula generală prevăzută de art. 17 C. pr. civ. Aşadar, apare ca fiinj
corectă Judecarea cererii de strămutare în camera de consiliu, astfel încât hotărâre^
pronunţată nu este viciată sub acest aspect.
în conformitate cu prevederile art. 135 alin. (4) C. pr. civ., ,Jnstanţa competentă sq
judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, Jără citarea părţilor, printr-o hotărâre
definitivă". Aşadar, obligativitatea instanţei de judecată de a soluţiona conflictul în camera
de consiliu nu este prevăzută sub sancţiunea expresă a nulităţii, împrejurare de natură să
atragă incidenţa prevederilor art. 175 C. pr. civ., în sensul că sancţiunea nulităţii este con
diţionată în mod necesar de dovedirea unei vătămări, aceasta din urmă nefiind prezumată.
Astfel, răspunsul înscris la punctul c) este incomplet şi, ca urmare, greşit.

Faţă de conţinutul art. 18 C. pr. civ., putem afirma că asistăm la o transpunere a
normelor constituţionale potrivit cărora, în România, limba oficială este limba română, iar
procedurile judiciare se desfăşoară, de asemenea, în limba română. Pe de altă parte, în
alin. (4) al art. 18 C. pr. civ., legiuitonil statuează expres regula generală potrivit căreia
„cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română", regulă de la care nu
se instituie nicio excepţie în alineatele precedente ce reglementează situaţia cetăţenilor
români aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi pe cea a cetăţenilor străini ori
apatrizilor care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română. în privinţa acestora, se recunoaşte
exclusiv îndreptăţirea de a se exprima şi a pune concluzii în faţa instanţei, respectiv de a
lua cunoştinţă de actele şi lucrările dosarului în limba maternă, prin traducător autorizat.
Merită a fi amintite, în acest context, şi prevederile art. 225, respectiv ale art. 150 alin. (4)
C. pr. civ., referitoare la judecătorul sau grefierul care poate face oficiul de traducător ori
la persoane de încredere cunoscătoare ale respectivei limbi. Aşadar, în privinţa acestora,
vorbim despre un drept, şi nu despre o obligaţie, afirmaţia înscrisă la punctul b) fiind, din
această perspectivă, greşită.
De asemenea, cererea de chemare în judecată formulată de cetăţenii aparţinând
minorităţilor naţionale trebuie întocmită exclusiv în limba română, iar nu în limba maternă
a acestora, afirmaţia înscrisă la punctul a) fiind greşită din perspectiva art. 18 alin. (2) şi
(4) C. pr. civ.
Pe de altă parte, afirmaţia înscrisă la punctul c) este o transpunere fidelă a prevederilor
art. 18 alin. (2) C. pr. civ., fiind, prin urmare, adevărată.
Pentru argumentele arătate anterior.

Textul cerinţei pretinde identificarea afirmaţiei false, ca excepţie de la cele adevărate.
Potrivit art. 20 C. pr. civ., judecătorului îi incumbă o obligaţie, şi nu numai dreptul
în materia respectării principiilor fundamentale, afirmaţia înscrisă la punctul b) fiind,
aşadar, falsă.
DANA SURDU
i şi explicaţii 99
19 C. pr. civ. consacră principiul continuităţii, potriviţ căruia ,Judecătorul

învestii cu soluţionarea cauzei nu poate f i înlocuit pe durata procesului decât pentru
ftiotive temeinice, în condiţiile legir, reglementarea fiind reluată în prevederile art. 214,
cum şi cele ale art. 395 alin. (2) şi (3) C. pr. civ.
^ Aşadar, continuitatea completului de judecată presupune în mod necesar ca aceiaşi
odecători în faţa cărora au avut loc dezbaterile asupra fondului cauzei să participe şi la
deliberare, şi luarea hotărârii, normele procedurale având, neîndoielnic, caracter impe
rativ. Deşi obligativitatea nu este prevăzută sub sancţiunea expresă a nulităţii, în această
materie devin incidente prevederile art. 176 pct. 4 C. pr. civ. referitoare la nulitatea
necondiţionată de existenţa unei vătămări, în cazul încălcării dispoziţiilor legale referi
toare la compunerea sau constituirea instanţei.
Cu alte cuvinte, hotărârea pronunţată de alţi Judecători decât cei care au luat parte la
dezbateri este nulă, afirmaţia de la punctul c) fiind falsă şi integrându-se în textul cerinţei.
De altfel, chestiunea este tranşată şi prin art. 488 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ., care include
ipoteza vizată la punctul c) între motivele de nelegalitate a unei hotărâri Judecătoreşti.
Răspunsul este adevărat, neîncadrându-se în cerinţa care presupune identificarea
afinnaţiilor false; acesta reprezintă o transpunere fidelă a textului art. 21 alin. (2)
C. pr. civ., cu denumirea marginală ,Jncercarea de împăcare a părţilor".

Potrivit textului legal în discuţie, cu denumirea marginală ,fiespecttil cuvenit
justiţiei”, „{]) Cei prezenţi la şedinţa de judecată .sunt datori să manifeste respectul
cuvenit faţă de instanţă şi să nu tulbure buna desfăşurare a şedinţei de judecată.
(2) Preşedintele veghează ca ordinea şi solemnitatea şedinţei săfie respectate, putând lua
în acest scop orice măsură prevăzută de lege".
Aşadar, dispoziţia cuprinsă în alin. (1) se adresează tuturor participanţilor la şedinţa
dejudecată, indiferent dacă aceştia au vreo calitate în cauzele înscrise pe listă sau numai
asistă la procesul public. -
La prima vedere, am fi tentaţi să afirmăm că această obligaţie nu se adresează
instanţei de Judecată - ea însăşi chemată să înfăptuiască Justiţia, potrivit legii - , cu atât
mai mult cu cât, potrivit alin. (2), preşedintele completului de Judecată exercită poliţia
şedinţei, supraveghind respectarea îndatoririlor menţionate, împrejurare de natură să
situeze instanţa deasupra oricăror bănuieli şi controverse. Totuşi, norma legală trebuie
interpretată sistematic, în corelaţie cu cele cuprinse în art. 7 şi art. 20 C. pr. civ., demers
care inevitabil conturează răspunsul înscris la punctul c), în sensul că şi judecătorului îi
revine îndatorirea de a respecta principiile fundamentale ale procesului civil, ceea ce
echivalează, am putea spune, cu manifestarea sub toate aspectele a respectului cuvenit
justiţiei.
Astfel, într-un exerciţiu de imaginaţie, nu poate fi concepută şi acceptată o şedinţă de
judecată în care înşişi Judecătorii care compun completul ar avea manifestări
ireverenţioase, nedeontologice, în condiţiile în care chiar ei trebuie să se constituie, prin
întreaga atitudine, într-un exemplu de decenţă. Din această perspectivă, putem afirma cu
OANA SURDU
100 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual ciyj
convingere că fiecare gest al judecătorului manifestat în instanţă sau în afara acesteia^

fiecare cuvânt rostit în şedinţa de Judecată sau menţionat într-o hotărâre judecătoreascj
contează şi este de natură a contura imaginea justiţiei în ansamblul său.
Pentru argumentele expuse anterior.

Sediul materiei este reprezentat de prevederile art. 22 C. pr. civ., cu denumirea;
marginală „Roluljudecătorului în aflarea adevăruluT.
Potrivit alin. (1) al textului legal citat, ^Judecătorul soluţionează litigiul conform
regulilor de drept care îi sunt aplicabile", enunţul menţionat la punctul a) fiind o transpu-
nere fidelă a normei legale şi fiind, în consecinţă, corect. Pe de altă parte, acesta trebuie
văzut şi în lumina prevederilor art. 7 C. pr. civ., care consacră principiul legalităţii şi care
impune ca procesul civil să se desfăşoare în conformitate cu dispoziţiile legii.
Totodată, îndatorirea judecătorului statuată de prevederile art. 22 alin. (1) C. pr. civ
se impune a fi completată cu cea înscrisă în alin. (7) al aceluiaşi articol, potrivit căreia
„Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină
seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama. între altele, de
principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de huna-credinţă". Această
obligaţie impusă judecătorului, prin folosirea de către legiuitor a sintagmei „va ţine
seama", este transpusă întocmai în enunţul înscris la punctul b), acesta fiind, aşadar,
corect. De menţionat este şi faptul că aceasta se corelează cu cea prevăzută de art. 5
alin. (3) C. pr. civ. referitoare la îndatoririle privind primirea şi soluţionarea cererilor.
Tocmai pentRi că, pentru argumentele expuse anterior, celelalte variante de răspuns
sunt corecte.

Din perspectiva atitudinii active pe care textul art. 22 alin. (2) C. pr. civ. o impune
posturii judecătorului, cvasiunanim acceptată, rezultă că dispunerea din oficiu a admi
nistrării unor probe, în orice moment al procedurii judiciare, reprezintă una dintre cele mai
intense faţete ale acesteia, întrucât obligaţia de căpătâi a instanţei de judecată este aflarea
adevărului, după cum însuşi legiuitorul afirmă în textul alineatului citat. Aşadar,
judecătonil are îndatorirea, pe de o parte, să administreze toate probele necesare justei
soluţionări a cauzei, iar, pe de altă parte, are dreptul să ordone administrarea şi din oficiu
a unor probe pe care le găseşte de cuviinţă, apreciindu-le ca fiind pertinente şi concludente
în economia procesului, bineînţeles, după prealabila punere în discuţia contradictorie a
părţilor litigante a acestei chestiuni. Concluzia care se impune cu evidenţă este aceea că
instanţa nu va putea respinge vreo cerere dedusă judecăţii ca nedovedită, ci doar ca
nefondată, netemeinică, urmare a epuizării tuturor mijloacelor probatorii. In lumina celor
ce precedă, este fără îndoială că enunţurile înscrise la punctele a) şi b) sunt corecte.
Având în vedere tocmai faptul că ambele răspunsuri înscrise la punctele a) şi b) sunt
corecte, acestea completându-se pentru argumentele arătate.
OANA SURDU
şi explicaţii 101
Răspunsuri corecte: b) şi c)
19 .
^ se vedea explicaţiile aduse în susţinerea răspunsului corect vizând principiul
olului judecătorului în aflarea adevărului. în completare, subliniem argumentul de
text dedus dintr-o interpretare literală a textului art. 22 alin. (2) C. pr. civ., potrivit căruia
sensul sintagmei Judecătorul este în drept" este în mod evident acela că judecătorul este
ţ^jfeptăţit, şi nu obligat, respectiv acesta are posibilitatea, şi nu îndatorirea de a ordona
[ unor probe din oficiu. Acesta este şi motivul pentru care părţile nu pot
invoca, cu ocazia exercitării căilor de atac prevăzute de lege, omisiunea instanţei a cărei
II hotărâre se atacă de a dispune administrarea unor probe pe care ele însele nu le-au propus
şi administrat în condiţiile legii, întrucât rolul activ nu presupune încălcarea principiului
disponibilităţii, ci realizarea unui echilibru între acesta şi principiul contradictorialităţii.
Relevante sub acest aspect sunt şi prevederile art. 254 alin. (5) şi (6) C. pr. civ., cu titlul
marginal ,d’ropunerea probelor. Rolul instanţer.
Pentru argumentele expuse anterior.

Cerinţa textului presupune identificarea afirmaţiei greşite, ca excepţie de la cele
adevărate, condiţie îndeplinită de cea înscrisă la punctul a). Astfel, potrivit art. 22
alin. (4)-(6) C. pr. civ., spre deosebire de obiectul acţiunii care nu poate fi schimbat şi nici
depăşit (acesta fiind sensul sintagmei „limitele învestirii"'), temeiul ei juridic (cauza
juridică) nu leagă/condiţionează/obligă instanţa, care este îndreptăţită şi chiar datoare, în
exercitarea rolului activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor lor legitime,
să dea acţiunii calificarea/recalificarea juridică exactă, alta decât cea dată de titularul
cererii. Evident, demersul presupune, în mod necesar, obligaţia instanţei de a solicita
lămuriri şi precizări relevante, cu respectarea principiului contradictorialităţii, ambelor
părţi litigante, însă cu predilecţie reclamantului, ca titular al cererii supuse califi-
cării/recalificării. '
Este cunoscut că limitele cererii sunt determinate, în principiu, de reclamant, acesta
stabilind cadrul procesual atât sub aspect subiectiv, cât şi obiectiv. Cu toate acestea,
legiuitorul recunoaşte posibilitatea lărgirii sferei subiective a procesului civil atât la
iniţiativa părţilor litigante sau a unor terţe persoane, cât şi la iniţiativa instanţei înseşi, care
poate dispune din oficiu aceasta, în anumite condiţii prevăzute de lege.
Aşadar, în ipoteza analizată la varianta b), asistăm la o excepţie de la principiul
disponibilităţii, permisă în interesul justiţiei şi asumată de legiuitor. Merită consemnate în
contextul supus atenţiei prevederile art. 22 alin. (3), precum şi cele ale art. 78 alin. (1) şi
(2) C. pr. civ.
în ceea ce priveşte varianta c), art. 22 alin. (1) C. pr. civ., potrivit căruia ,Judecătorul
soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile", evocă indiscutabil
principiul iura novit curia - instanţa cunoaşte şi aplică dreptul - în conformitate cu care
DANA SURDU
102 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civj| j
silogismul judiciar presupune aplicarea de către judecătorul învestit cu soluţionarea cauzgj
a normei juridice - considerată a fi premisa majoră - la împrejurările de fapt dedus
judecăţii - considerate a fi premisa minoră în vederea aflării adevărului judiciar ^
pronunţării hotărârii - concluzia raţionamentului. Apar relevante, în acest context, ^
prevederile art. 7 C. pr. civ., care consacră principiul legalităţii în procesul civil.
II. Acţiunea civilă (art. 29-40 C. pr. civ.)

Sediul materiei este reprezentat de art. 29 C. pr. civ., care defineşte acţiunea civilă ca
fiind „ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului
subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţiiJuridice, precum şi pentru
asigurarea apărării părţilor în proces”.
Dacă mijloacele procesuale, ca forme de manifestare a acţiunii civile, prezintă
condiţii specifice de exercitare, acţiunea civilă în ansamblul său prezintă elemente proprii,
respectiv: obiect, cauză, părţi.
Cauza acţiunii {causapetendi) reprezintă scopul urmărit în proces de către reclamant
sau de către pârât. Ea nu se confundă însă cu cauza raportului juridic litigios {causa
debendi), aceasta din urmă identificându-se însă cu cauza cererii de chemare în judecată.
De exemplu, într-un proces de divorţ, cauza acţiunii o constituie relaţiile de familie grav
şi iremediabil vătămate, precum şi voinţa de a face ca aceste relaţii să înceteze, iar cauza
cererii de chemare în judecată o constituie căsătoria.
Pornind de la definiţia acţiunii civile anterior enunţată, în literatura juridică şi
jurisprudenţa în materie este unanim acceptat faptul că acţiunea civilă reprezintă o
instituţie complexă care nu se confundă nici cu cererea de chemare în Judecată şi nici cu
dreptul subiectiv civil, cea dintâi fiind doar o formă de manifestare a acţiunii, prin care se
iniţiază demersul judiciar.
Pe de altă parte, trebuie amintit că acţiunea civilă vizează protecţia dreptului civil
subiectiv, legătura indisolubilă dintre cele două instituţii juridice fiind dreptul la acţiune
privit din ambele puncte de vedere - atât material, cât şi procesual.
Din această perspectivă, afirmaţia înscrisă la punctul a), fiind parţial greşită, este
eronată.
Acţiunea civilă are ca obiect protecţia dreptului subiectiv civil pretins de către una
dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, după cum rezultă fără echivoc din textul art. 29
C. pr. civ. In momentul în care se recurge la promovarea acţiunii civile, aceasta se indi
vidualizează, devine proces, astfel încât obiectul procesului este mult mai complex, fiind
reprezentat de toate aspectele litigioase dintre părţile litigante, pe care acestea înţeleg să
le deducă judecăţii. Aşadar, obiectul acţiunii nu se identifică cu obiectul procesului,
afirmaţia înscrisă la punctul b) fiind eronată.
OANA SURDO
^^punsuri şi explicaţii 103

Potrivit art. 30 alin. (3) C. pr. civ., „Cererea principală este cererea introductivă de
lanfă- Ea poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât şi capete de cerere
gôrif'. Aşadar, din perspectiva textului legal citat, în categoria cererilor principale, ca
ereri declanşatoare ale procesului, putem include alături de cererea de chemare în jude-
şi cererile privind căile de atac - apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire,
^ceasta înseamnă că afirmaţia înscrisă la punctul c) este greşită, îndeplinind cerinţa
textului care cere identificarea informaţiei false.
Afirmaţiile înscrise la punctele a) şi b) sunt corecte, astfel încât nu îndeplinesc cerinţa
textului.
în privinţa variantei a), în conformitate cu art. 30 alin. (1) C. pr. civ., „Oricine are o
pretenţie împotriva unei alte persoane ori urmăreşte soluţionarea înjustiţie a unei situaţii
Juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanţei competente". Aşadar, cel care are
o pretenţie împotriva altei persoane ori urmăreşte soluţionarea în justiţie a unei situaţii
juridice este numai îndreptăţit, iar nu obligat să adreseze o cerere în justiţie, aspect de
natură să releve, în mod evident, caracterul facultativ, fundamentat pe voinţa celui inte
resat. al acţiunii civile, bineînţeles, cu excepţiile strict şi limitativ prevăzute de lege. Astfel,
ca regulă generală, putem afirma că instanţa civilă nu se învesteşte ex officio.
în ceea ce priveşte punctul b), potrivit art. 30 alin. (2)-(6) C. pr. civ., „(2) Cererile în
Justiţie sunt principale, accesorii, adiţionale şi incidentale. (3) Cererea principală este
cererea introductivă de instanţă. Ea poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât
şi capete de cerere accesorii. (4) Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare
depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal. (5) Constituie cerere adiţională
acea cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare. (6) Cererile incidentale
sunt cele formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare".
Pe de altă parte, conform art. 123 C. pr. civ., „(1) Cererile accesorii, adiţionale,
precum şi cele incidentale se Judecă de instanţa competentă pentim cererea principală,
chiar dacă arfi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe Judecătoreşti, cu
excepţia cererilor prevăzute la art. 120. (2) Dispoziţiile alin. (I) se aplică şi atunci când
competenţa de soluţionare a cererii principale este stabilită de lege înfavoarea unei secţii
specializate sau a unui complet specializat. (3) Când instanţa este exclusiv competentă
pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile".
Din interpretarea sistematică, logică, teleologică şi literală a textelor legale citate,
rezultă până la evidenţă importanţa practică deosebită pe care clasificarea cererilor în
justiţie în funcţie de calea procedurală aleasă de parte pentru valorificarea dreptului pretins
o prezintă vis-à-vis de modalitatea stabilirii competenţei instanţei/secţiei/completului
specializat.
în esenţă, instanţele/secţiile/completurile specializate competente să soluţioneze o
cerere principală vor judeca şi celelalte categorii de cereri formulate în cadrul dosarului
pe parcursul procesului, cu precizarea că această prorogare de competenţă îşi produce
efecte şi în situaţia disjungerii cererilor incidentale ori renunţării la judecarea cererii
principale.
OANA SURDU
104 Teste-grilă pentni examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civj]
T
în confonnitate cu prevederile art. 30 alin. (6 ) C. pr. civ., „Cererile incidentale sum \
cele formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfăşurare". Cum, în exemplii]^
textului, cererea privind partajul bunurilor comune a formulată de partea adversă]^
cadrul procesului de divorţ deja demarat de celălalt soţ, îmbrăcând practic şi fontiaţ
exigenţele cererii reconvenţionale, aceasta are caracter incidental.
Este adevărat că aceeaşi cerere ar fi putut fi formulată şi pe cale separată, iar atunci
ar fi fost o veritabilă cerere principală ori ar fi putut fi formulată de către reclamant ca un
capăt de cerere subsidiar cererii privind desfacerea căsătoriei, caz în care ar fi avut caracter
accesoriu, însă, în contextul analizat, ea este una incidentală.
A se vedea argumentele prezentate anterior.

Potrivit art. 31 C. pr. civ., ,Apărările formulate în justiţie pot fi de fond sau
procedurale". în cadrul celor două categorii, distingem: apărări de fond în fapt (prin care
se contestă practic situaţia de fapt dedusă judecăţii) şi apărări de fond în drept (care
vizează, de exemplu, caracterele juridice ale obiectului/cauzei cererii), respectiv e.xcepţU
procesuale (apărări procedurale) de procedură (care vizează normele de procedură în
general, de organizare judiciară şi de competenţă) şi excepţii procesuale (apărări proce
durale) de fond (care vizează exerciţiul dreptului la acţiune - de exemplu, excepţia lipsei
de interes, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale etc.).
De reţinut că excepţiile procesuale de fo n d nu se identifică cu a/yărările de fond (m
drept), ceea ce le deosebeşte fiind împrejurarea că în cazul excepţiilor procesuale de fond
nu se supune atenţiei fondul dreptului disputat.
în situaţia analizată, invocarea lipsei cauzei cererii de chemare în judecată este, în
mod evident, o apărare de fo n d în drept, vizând cauza juridică a cererii, care trebuie să
îndeplinească întotdeauna condiţiile prevăzute de lege, respectiv: să existe, să fie licită,
reală şi morală.
A se vedea considerentele precedente.

Textul cerinţei include în conţinut negaţia „nu”, anihilată de aceeaşi negaţie cuprinsă
în afirmaţia de la punctul b), împrejurare de natură să o transforme pe aceasta din urmă în
răspunsul corect din perspectiva condiţiilor de exercitare a acţiunii civile. Astfel, potrivit
art. 32 C. pr. civ., având ca denumire marginală tocmai „Condiţii de exercitare a acţiunii
civile", cele patru condiţii enumerate expres trebuie îndeplinite la demararea tuturor mij
loacelor procesuale prevăzute de lege şi care intră în conţinutul acţiunii civile, respectiv:
cereri principale, accesorii, incidentale, căi de atac, excepţii, cereri de executare silită etc.
Altfel spus, şi în cazul întâmpinării, autorul acesteia trebuie să justifice un interes şi
să aibă, printre altele, capacitate procesuală, aceasta din urmă privită din perspectiva
ambelor forme de manifestare - de folosinţă şi de exerciţiu.
OANA SURDU
^^.punsuri şi explicaţii 105
Cu alte cuvinte, întâmpinarea poate fi formulată şi susţinută dacă autorul acesteia are
capacitate procesuală de folosinţă şi justifică un interes.
în legătură cu varianta a), a se vedea explicaţiile precedente, din care rezultă că,
potrivit legii, dimpotrivă, întâmpinarea nu poate fi formulată şi susţinută dacă autorul
acesteia nu justifică un interes;
Tocmai faptul că afirmaţia înscrisă la punctul b) este corectă o transformă pe cea
menţionată la punctul c) într-una eronată.

Sediul materiei este reprezentat de prevederile art. 33 C. pr. civ., cu denumirea
marginală Jnteresid de a acţiona", care statuează expres şi imperativ asupra cerinţelor
interesului, reglementând, totodată, în mod strict, şi anumite excepţii în care se poate
acţiona. Acesta trebuie interpretat în corelaţie cu prevederile articolelor precedente,
respectiv ale art. 29-32 C. pr. civ.
Astfel, interesul - ca o condiţie de exercitare a tuturor mijloacelor procesuale ce
compun acţiunea civilă - este înţeles ca avaniajul legal, respectiv folosul practic urmărit
de titularul demersului procedural, iar această condiţie trebuie îndeplinită, trebuie să
subziste pe parcursul tuturor fazelor procesuale, inclusiv în etapa executării silite, iar nu
numai la declanşarea demersului judiciar.
Dacă teza 1 a art. 33 C. pr. civ. prevede expres şi imperativ care sunt cerinţele
interesului, în teza a 11-a a aceluiaşi articol, legiuitorul a prevăzut care sunt excepţiile de
la regula generală, respectiv care sunt categoriile de acţiuni în justiţie care pot fi pro
movate Jară ca interesul să fie născut şi actual. Aceasta înseamnă că dreptul pretins nu
este actual, însă, dacă partea respectivă nu ar recurge la acţiune în momentul respectiv,
s-ar expune prin propria pasivitate la un prejudiciu iminent. Un exemplu relevant ar fi cel
în care se solicită sistarea unei construcţii motivată de faptul că edificarea acesteia ar aduce
atingere, în opinia reclamantului, dreptului său de proprietate asupra terenului limitrof
celui pe care pârâtul a demarat construirea. Astfel, dreptul reclamantului de a solicita
sistarea de către pârât a edificării constmcţiei nu este actual, în condiţiile în care nu s-a
stabilit, în afara oricărei îndoieli, faptul că respectiva construcţie ocupă şi parte din terenul
proprietatea reclamantului, împrejurare în care nici interesul acestuia de a acţiona în
justiţie nu este născut şi actual. Cu toate acestea, tocmai incertitudinea menţionată justifică
îndreptăţirea reclamantului de a acţiona, în scopul prevenirii încălcării dreptului său de
proprietate, cu atât mai mult cu cât soluţia sistării unei construcţii a cărei edificare este
contestată apare preferabilă, fiind mult mai judicioasă din punct de vedere economic
pentru toate părţile implicate, în raport cu o soluţie de ridicare/demolare construcţie.
Cu toate acestea, per a contraria, celelalte cerinţe ale interesului impuse de textul
legal citat trebuie îndeplinite, şi anume: acesta trebuie să fie determinat, legitim şi
personal.
Aşadar, în absenţa unui interes detenninat, respectiv a unui folos practic concret,
efectiv (material sau moral), nu se poate formula o cerere injustiţie, avantajul pur teoretic,
OANA SURDU
106 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civi] şi explicaţii 107
ipotetic, de principiu fiind inacceptabil din perspectiva oricărei proceduri judiciare, astfel poate fi respinsă ca prematură, unnând a fi cercetată pe fond, bineînţeles, în lipsa
încât afirmaţia de la punctul a) este falsă. incidenţei altor impedimente.
în ceea ce priveşte varianta b), a se vedea explicaţiile aduse în susţinerea răspunsului Răspunsuri greşite: b) şi c)
corect. în completare, arătăm că, de principiu, în aplicarea prevederilor art. 476 alin. (i) în privinţa variantei b), a se vederea considerentele expuse în susţinerea răspunsului
C. pr. civ., „Apelul exercitat în termen provoacă o nouăjudecată asuprafondului, instanţa corect.
de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept”. Cu toate acestea, calea de atac exercitată în Varianta c) este eronată, având în vedere tocmai faptul că afirmaţia menţionată la
termen de partea care a obţinut câştig de cauză este lipsită de interes, în condiţiile în care punctul a) este corectă.
nu se poate vorbi despre urmărirea de către aceasta a unei situaţii juridice mai bune, despre
obţinerea unui avantaj concret şi legal în persoana sa, întrucât pretenţiile deduse de ea 28. Răspuns corect: c)
însăşi judecăţii i-au fost satisfăcute prin admiterea acţiunii. Soluţia se impune şi din potrivit art. 35 C. pr. civ., „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei
perspectiva principiului disponibilităţii, care implică şi obligaţia instanţei de a se pronunţa sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate f i primită dacă partea poate cere realizarea
în limitele învestirii. dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”. Textul legal citat reglementează acţiunile
în constatare (pozitive sau negative) ca e.xcepţie de la regula generală a acţiunilor în
27. Răspuns corect: a) realizare, consacrată de prevederile art. 30 alin. (1) C. pr. civ. Totodată, interpretarea
Este cvasiunanim recunoscut în doctrină şi jurispnidenţă faptul că pretenţia formulată literală a normei în discuţie relevă atât caracterul subsidiar a\ acestei categorii de acţiuni,
în justiţie, respectiv dreptul subiectiv civil afirmat, trebuie să îndeplinească mai multe cât şi împrejurarea că acestea nu pot fi folosite pentru constatarea existenţei sau inexis
cerinţe pentru a fi susceptibilă de protecţia juridică a acţiunii civile, printre acestea tenţei unei situaţii de fapt.
numărându-se şi aceea de a nu fi supusă unui termen sau unei condiţii suspensive, adică Deşi acţiunea privind ieşirea din indiviziune este o acţiune în realizarea drepturilor
de a fi actuală. De principiu, această cerinţă trebuie îndeplinită în situaţiile în care se dobândite prin moştenire, prin care succesorii devin proprietari exclusivi asupra unor
solicită injustiţie realizarea dreptului civil subiectiv, şi nu constatarea acestuia. bunuri individual determinate din masa succesorală, împărţind corespunzător şi sarcinile
Prin art. 34 C. pr. civ. cu denumirea marginală „Realizarea drepturilor afectate de un cu care este grevată moştenirea, cea în constatarea calităţii de moştenitor şi a compunerii
termen”, sunt reglementate strict şi limitativ unele situaţii de excepţie în care se poate cere masei succesorale este una în constatare, admisibilă atâta timp cât părţile nu solicită
injustiţie realizarea unor drepturi afectate de un termen, pe calea unor adevărate acţiuni concomitent şi ieşirea din indiviziune - momentul sistării stării de indiviziune putând fi
preventive, care nu aduc atingere drepturilor debitorului, întrucât titlul executoriu (hotă prorogat în timp după libera voinţă a coindivizarilor. Cu alte cuvinte, dacă nimeni nu poate
rârea judecătorească obţinută în acest context) va putea fi pus în executare abia la fi obligat a rămâne în indiviziune, deopotrivă şi sistarea acesteia este condiţionată de
împlinirea temienului. Astfel, „(l) Cererea pentru predarea unui bun la împlinirea voinţa de a acţiona a coindivizarilor.
termenului contractual poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen. (2) Se Răspunsuri greşite: a) şi b)
poate, de a.semenea, cere, înainte de termen, executarea la termen a obligaţiei de între în ceea ce priveşte varianta a), acţiunea în constatare, având caracter subsidiar, nu
ţinere sau a altei prestaţii periodice. (3) Pot f i încuviinţate, înainte de împlinirea terme poate fi primită decât dacă reclamantul nu poate cere realizarea dreptului. Aşa fiind,
nului, şi alte cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va acţiunea în constatare este deschisă proprietarului care se găseşte în posesia bunului, în
constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar situaţia în care acestuia îi este necesară o hotărâre judecătorească prin care să i se
încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului”. recunoască dreptul pretins, dacă dovedeşte că acest drept îi este contestat de către pârât.
Or, exemplul în discuţie se referă la o simplă cerere în restituirea unui împrumut Interesul în promovarea acţiunii decurge chiar din riscul contestării sau încălcării iminente
afectat de un tennen. împlinit ulterior sesizării instanţei, fără a se face vorbire despre po a dreptului pretins.
tenţialele pagube dovedite de reclamant în eventualitatea aşteptării împlinirii tennenului. Aşadar, este inadmisibilă acţiunea în constatarea ocupării fără drept a unui imobil,
Aceasta înseamnă că nu sunt incidente prevederile de excepţie ale art. 34 C. pr. civ. care câtă vreme reclamantul are posibilitatea promovării unei acţiuni în revendicare pentru
permit realizarea drepturilor afectate de un termen. realizarea dreptului, prin care poate obţine, în urma comparării titlurilor opuse de părţile
Cu toate acestea, deşi dreptul subiectiv civil afirmat şi, respectiv, interesul de a litigante, obligarea pârâtului la respectarea dreptului său de proprietate, prin lăsarea în
acţiona, ca şi condiţii de exercitare a acţiunii civile, nu erau actuale la data promovării deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului respectiv.
acesteia, împrejurare de natură a atrage incidenţa excepţiei de prematuritate, totuşi, în în legătură cu varianta b), potrivit art. 174 alin. (1) şi (2) C. pr. civ., „(1) Nulitatea
condiţiile în care obligaţia debitorului-părăt a devenit exigibilă în timpul procesului, prin este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu
împlinirea termenului de restituire prevăzut în contractul de împrumut, şi nu a fost onorată nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută atunci
benevol, şi interesul reclamantului-creditor a devenit actual, astfel încât cererea acestuia când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public”.
OANA SURDU OANA SURDU
108 Teste-grilă pentm examenele de admitere în profesiile juridice. Drept
în sistemul nostni de drept, nulităţile absolute nu operează fără interventiai ^

impunându-se constatarea acestora de către instanţa competentă. Acţiunea în con.?‘'^'®'-
nulităţii absolute a unui act juridic nu este o acţiune în constatare în înţelesul
C. pr. civ., ci este o acţiune în realizare, întmcât, ca efect al constatării nulităţii si
ţării actului juridic încă de la momentul încheierii acestuia, are loc şi repuneri nărT?
situaţia anterioară. Cu alte cuvinte, nu asistăm la consolidarea dreptului pretins în'
moniul reclamantului, ci la o modificare/restabilire a unei situaţii juridice.

Potrivit art. 36 C. pr. civ., „Calitateaprocesuală rezultă din identitatea dintre n ' ■
şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existcl!'
sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fon!f>
Aşadar, calitatea procesuală reprezintă o condiţie de exercitare a acţiunii civile şi ea nres
pune identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic dedus judecăţii. Astfel, calitatp'
procesuală activă, trebuind să corespundă calităţii de titular al dreptului subiectiv pretins*
aparţine subiectului activ al acestui drept, în timp ce calitatea procesuală pasivă aparţini^
subiectului pasiv al aceluiaşi drept afirmat şi a cărui protecţie se solicită injustiţie.
In exemplul analizat, calitatea de reclamant a fost însuşită în mod corect de către
titularul dreptului de locaţiune pretins injustiţie, iar cea de pârât a revenit, de asemenea..
in mod just celui care a încălcat acest drept subiectiv şi căruia îi revenea obligaţia core '
lativă, de a-l respecta. ’ ’
Pe de altă parte, obiectul acţiunii în evacuare este reprezentat de protecţia solicitată
Şl conferită dreptului de locaţiune.
Or, în condiţiile în care însuşi pârâtul a procedat în cele din umiă, ulterior promovării
acţiunii, la recunoaşterea acestui drept pe care l-a contestat iniţial, desistându-se practic
de actele abuzive de ocupare a imobilului, acţiunea demarată prin cererea reclamantului a
rămas Iară obiect la data achiesării tacite, implicite a pârâtului la pretenţiile acestuia.
Aşadar; obiectul acţiunii exista la data promovării acesteia, dispărând pe parcursul
derulăm procedurii, motiv pentm care apare rămasă fără obiect.
în ceea ce priveşte varianta a), în cazul unei acţiuni nefondate, instanţa constată
inexistenţa dreptului afirmat în justiţie. Or, în exemplul analizat, dreptul de locaţiune
pretins a fi ocrotit există în patrimoniul reclamantului, deci acţiunea ar fi întemeiată, şi nu
instanţa nu ajunge să facă o analiză a fondului pretenţiei deduse jude
căţii, faţă de incidenţa excepţiei lipsei obiectului, care prevalează \n aplicarea prevederilor
Pentm varianta c), a se vedea considerentele expuse în argumentarea răspunsului
corect. In completare, trebuie remarcat că soluţionarea excepţiei lipsei obiectului are
prioritate in raport de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, fată de efectele pe care
acestea le produc, potrivit art. 248 alin. (2) C. pr. civ. Cu alte cuvinte, esenţial este faptul
ca s-a reasigurat recunoaşterea dreptului subiectiv civil contestat la un moment dat,
Identitatea celui chemat în judecată în calitate de pârât fiind numai subsidiară în contextul
creat.
DANA SURDU
1
109
« oSsDuns corect: b)
Q pr. civ., cu denumirea marginală ,J.egitimarea procesuala a altor
” recunoaşte calitatea procesuală şi altor persoane, organizaţii, instituţii sau
j,erso(>f,
/ -.sti ’altele o e c a i i-cic
j,gig gare ou..I titulare într-un raport juridic devenit litigios, pentru
...................... .
oritâţi- a
,,atoritaî>- __şinlpintereselor
lor altor nersoane
legitime ori aleîn scopul ocrotirii on
altor persoane unuiîn scopul ocrotim unui
„oâra'''^‘’
apărarea _____Rpnipmpntarea trebuie Privită
personal. Reglementarea trebuieînprivită
corelaţie cu cea cuprinsă
în corelaţie în
cu cea cuprinsă în
interes de g statuează în sensul că disponibilitatea nu are caracter exclu-
jp'■!. 9 alirr-1 .1 . - „ j 1legitimare
a recunoscând — procesuală3 aptîvă
r>,-/^ppc.lal lto r nersoane
activă şi aaltor persoane sausau orcane.
organe. Este
Este şi
şi
r. 'f^
legea __ ____ cu titlu de avpmr.lu
? ililo r menţionate exemplu în în tpvtnl
textul rerintei.
cerinţei, cu
cu privire
privire la
la care
care Codul
Codul
conferă în mod expres calitate procesuală activă creditorului uneia dintre părţile unui
Î'ronort iuridic obligaţional. _ .
' Astfel, potrivit art. 1.560 alin. (1) C. civ., Creditorul a cărui creanţă este certa şi
■ bilă poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în preju-
creditorului, refuză sau neglijează să le exercite", iar, în conformitate cu art. 1.562
7 ' 1) din acelaşi act normativ, ,J)acă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să
7 declarate inopozabile jăţă de el actele juridice încheiate de debitor in frauda
t-epturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o state de
■wlvabilitate". Aceste reglementări îndeplinesc cerinţa conţinută de art. 37 C. pr. civ., in
sensul că printr-o normă legală se prevăd în mod expres atât situaţiile, cât şi condiţiile în
care este recunoscută legitimarea procesuală.
Răspunsuri greşite: a) şi c) ^ ,
în privinţa ipotezei de la varianta a), putem afirma că prevederile art. 37 C. pr. civ.
au caracter special faţă de regula generală consacrată de art. 36 teza IC. pr. civ., potrivit
căreia „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului
juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţiP'-, totuşi, art. 37 C. pr. civ. nu
reprezintă o derogare de la principiul disponibilităţii, ci se constituie chiar într-o forma
de manifestare a acestuia; . . j . 1
Varianta c) este eronată tocmai în considerarea faptului că afimiaţia de la punctul b)
este corectă. -
31. Răspunsuri corecte: a) şi c) .

Textul cerinţei pretinde practic identificarea afirmaţiilor false, folosind expresia
„corecte, cu excepţia”. Din această perspectivă, răspunsurile a) şi c) îndeplinesc exigenţele
cerute
De principiu, procesul civil poate continua numai cu acordul moştenitorilor părţii
decedate, care acceptă succesiunea şi preiau poziţia procesuală a autonilui lor. Astfel,
potrivit art. 38 C. pr. civ. cu denumirea marginală „Transmiterea calităţii ţtrocesuale ,
„Calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii,
în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţir. Rezultă, aşadar
că, pentm a opera transmisiunea calităţii procesuale, aceasta din urmă trebuie in prealabil
să fie dobândită de către autorul celor care o preiau. Or, o persoană deja decedată la data
formulării cererii de chemare în judecată nu poate dobândi calitatea de parte in proces
din perspectiva prevederilor art. 56 alin. (1) C. pr. civ., întmcât nu are folosinţa drepturilor
OANA SURDO
110 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesualei ^
civile, respectiv capacitate procesuală de folosinţă, vulnerabilitate de natură să lovească

actul de procedură de nulitate absolută necondiţionată de existenţa unei vătămări, potrivit
art. 176 pct. 1 C. pr. civ.
Faţă de cele ce precedă, afirmaţia înscrisă la punctul a) este greşită, constituindu-sg
într-o încălcare a principiului mmo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet
- nimerii nu poate să transfere mai multe drepturi decât are sau ceva ce nu are.
în legătură cu punctul c), într-adevăr, calitatea procesuală a persoanelor juridice se
poate transmite legal sau convenţional, însă transmisiunea legală are loc pe calea reor
ganizării persoanei juridice care este parte în proces, iar nu pe calea succesiunii, în
condiţiile în care dreptul de a transmite moştenirea, precum şi dreptul de a o accepta fac
parte integrantă din patrimoniul unei persoane fizice, constituit din drepturi şi obligaţii cu
valoare economică, prezente şi viitoare.
Aşadar, persoana juridică nou-înfiinţată pe calea reorganizării prin fuziune, divizare
sau transformare poate dobândi calitatea procesuală deţinută de persoana Juridică
reorganizată.
Din perspectiva împrejurării că informaţia conţinută este corectă, neîndeplinind
cerinţa.
într-adevăr, cu excepţiile şi în condiţiile prevăzute de lege, procesul civil poate
continua cu moştenitorii părţii litigante decedate care, după acceptarea succesiunii şi
introducerea în proces, preiau practic calitatea procesuală deţinută de autorul lor în cadrul
litigiului. De regulă, în astfel de cazuri, judecata procesului se suspendă de drept, în
temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., în afară de cazul în care partea interesată solicită
acordarea unui termen pentru introducerea în cauză a moştenitorilor părţii decedate, în
primul caz Judecata reluându-se prin cererea de redeschidere a procesului făcută cu ară
tarea moştenitorilor.

Potrivit art. 39 alin. ( 1) C. pr. civ., cu denumirea marginală ,fiituaţia procesuală a
înstrăinătondui şi a succesorilor săî", ,f)acă în cursul procesului dreptul litigios este
transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale.
Dacă însă transfend este făcut, în condiţiile legii, prin acte cu titlu particular pentru
cauză de moarte, judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al
autorului, după caz". Aşadar, nu în toate situaţiile în care are loc un transfer al drepturilor
sau situaţiilor Juridice deduse Judecăţii are loc şi o transmitere corelativă a calităţii
procesuale active sau pasive, după caz, legiuitorul făcând o distincţie în cadrul celor două
teze ale textului legal citat. Astfel, numai dacă transferul dreptului litigios operează prin
legate, judecata va continua cu succesorul universal sau cu titlu universal al lui de cuius.
Dimpotrivă, în ipoteza transferării dreptului litigios prin acte între vii cu titlu particular,
judecata continuă între părţile iniţiale, însă această soluţie are un caracter provizoriu,
producându-şi efectele până la data la care instanţa de Judecată va decide, în contradictoriu
cu părţile litigante iniţiale şi cu succesorul cu titlu particular, dacă acesta din urmă rămâne
sau nu în proces, în conformitate cu alin. (2 ) al aceluiaşi articol.
OANA SURDU
şi explicaţii__________________________________________________lj j _
Cum afirmaţiile menţionate Ia punctele a) şi b) sunt fundamental eronate, soluţiile

find inversate, răspunsul corect se circumscrie în mod necesar afirmaţiei înscrise la
punctul c).
Pentru considerentele menţionate în argumentarea răspunsului corect.

în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) C. pr. civ., succesorului cu titlu
particular îi revine îndatorirea, şi nu numai îndreptăţirea de a interveni în proces, dacă
ê cunoştinţă de existenţa acestuia. De asemenea, este posibil ca acesta să fie introdus în
cauză la cererea părţii interesate sau chiar din oficiu de către instanţa de judecată.
Pentru varianta a), a se vedea explicaţiile aduse în susţinerea răspunsului corect;
Cât despre varianta c), potrivit art. 39 alin. (2) teza a Il-a C. pr. civ., instanţa va decide
după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celorlalte părţi dacă înstrăinătorul sau
succesorul universal sau cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos
din proces, iar, în conformitate cu teza a IlI-a a aceluiaşi alineat, în ipoteza în care aceştia
sunt scoşi din cauză, judecata va continua cu succesorul cu titlu particular, care va prelua
aceeaşi calitate procesuală şi va lua procedura în starea în care se atla la momentul la care
acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză, ceea ce înseamnă că toate actele de
procedură întocmite până în acel moment rămân valabile, fiind opozabile succesorului
cu titlu particular şi, deopotrivă, înstrăinătorului, succesorului universal sau cu titlu
universal.

Potrivit art. 39 alin. (3) C. pr. civ., ,Jiotărărea pronunţată contra înstrăinătorului
sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept
efecte şi contra succesorului cu titlu particular şi vafi întotdeauna opozabilă acestuia din
urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate
fîevins, potrivit legii, de către adevăratul titular". După cum se poate observa, legiuitorul
exceptează expres de la opozabilitatea hotărârii pronunţate în contextul procesual descris
cazurile în care succesorul cu titlu particular a dobândit dreptul litigios cu bună-credinţă
şi, prin unnare, acesta nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular al
dreptului în discuţie, consolidat prin titlul executoriu.
Per a contraria, succesorii cu titlu particular de rea-credinţă nu sunt incluşi în sfera
de protecţie instituită de legiuitor prin excepţie de la regula generală a opozabilităţii
hotărârii pronunţate într-un proces în care s-a procedat Ia transferarea dreptului litigios.
Pentru considerentele arătate în argumentarea răspunsului corect.

Sediul materiei este reprezentat de art. 40 C. pr. civ., cu denumirea marginală
■•■Sancţiunea încălcării condiţiilor de exercitare a acţiunii civile". Acesta se impune a fi
DANA SURDU
112 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual c'i»,j| explicata 113
corelat cu prevederile art. 187 alin. ( 1) pct. 1 lit. a) C. pr. civ., care consacră abiUtajg^ nr. 1281 din 3 iunie 2016, în R. Sîrghi, R.-A. Tulfan, Excepţii de procedură în
instanţei de a sancţiona cu amendă „introducerea, cu rea-credin(ă, a unor cereri prind dec
ocesul civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 535).
pale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unei căi de atac ^ Răspunsuri greşite: a) şi b)
vădit netemeinice”, precum şi cu cele ale art. 189 C. pr. civ., conform cărora „Cel car^ Răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece încuviinţarea sau respingerea unor probe
cu intenţie sau din culpă, a pricinuit amânarea judecării sau a executării silite, prin una (instituie atributul instanţei de judecată, care se pronunţă motivat, iar simpla nemulţumire
dintrefaptele prevăzute la art. 187 sau 188, la cererea părţii interesate, va putea f i obligQţ a părţii faţă de o măsură dispusă în cursul judecăţii nu legitimează concluzia că instanţa
de către instanţa de judecată ori, după caz, de către preşedintele instanţei de executări , i încalcă obligaţia de a fi, respectiv de a părea a fi imparţială faţă de părţile litigante; în
la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral cauzat prin amânare". • lus, cererea de recurs nu poate fi primită din motivele expuse la varianta c). Răspunsul
Aşadar, în situaţia formulării unei cereri incidentale (cererea reconvenţională) vădit je la litera B nu este corect, deoarece, potrivit art. 53 alin. (1) C. pr. civ., dacă hotărârea
netemeinice, cu rea-credinţă, soluţia instanţei va fi una de respingere ca neînteme- prin care se soluţionează cauza este definitivă (cum va fi cazul deciziei pronunţate în apel
iată/nefondată a acesteia, sancţiunea nulităţii putând fi antrenată doar în situaţia în care asupra contestaţiei la executare), atunci încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi
s-ar pune în discuţie capacitatea procesuală a titularului cererii, din perspectiva art. 40 atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii (adică a deciziei din apel,
alin. (1) C. pr. civ., ori în alte cazuri de natură să implice incidenţa respectivei sancţiuni. în speţă).
De asemenea, dacă se dovedeşte reaua-credinţă la introducerea cererii (circumscrisă,
în general, unei atitudini procesuale incorecte a titularului), instanţa de judecată este 37. Răspunsuri corecte: a) şi b)
îndreptăţită să procedeze la aplicarea unei amenzi judiciare. Răspunsul de la litera a) este corect, fiind în acord cu art. 53 alin. (2) C. pr. civ., la fel
Totodată, dacă introducerea cererii în maniera şi contextul arătate a provocat o ca răspunsul de la litera b).
prelungire nejustificată a cursului judecăţii, instanţa are posibilitatea ca, la cererea părţii Răspuns greşit: c)
interesate, să dispună obligarea titularului cererii la plata unei despăgubiri pentru preju în schimb, răspunsul de la litera c) este eronat, deoarece, atunci când recuzarea se
diciul material sau moral cauzat acesteia prin amânarea judecăţii. respinge ca rămasă fără obiect, în temeiul art. 48 alin. (3) C. pr. civ., înseamnă că anterior
s-a admis o declaraţie de abţinere, astfel că s-a obţinut înlăturarea judecătorului incom
De remarcat este faptul că, dacă amenda va putea fi dispusă şi din oficiu de către
patibil de la soluţionarea pricinii, context în care opţiunea legiuitorului de a elimina calea
instanţă, daunele-interese vor putea fi acordate numai la cererea părţii interesate, în
de atac în privinţa respingerii cererii de recuzare este logică.
măsura în care aceasta din urmă face dovada vătămării suferite.
Din această perspectivă, cum cele două afirmaţii circumscriu doar posibilitatea 38. Răspunsuri corecte: a) şi c)
instanţei de a lua măsurile în discuţie în materia analizată, acestea apar ca fiind adevărate. A se vedea explicaţiile de la răspunsul greşit.
Pentru considerentele deja arătate în justificarea răspunsului corect. în speţă, faţă de reiterarea unei cereri de recuzare întemeiate pe acelaşi motiv, devin
incidente dispoziţiile art. 47 alin. (3) şi (4) C. pr. civ., motiv pentru care judecătorul B va
respinge ca inadmisibilă cererea de recuzare de la termenul de judecată din data de 26 mai
2021. Aşa fiind, este greşit răspunsul de la litera B, şi anume judecătorul cauzei nu va mai
III. Participanţii la procesul civil (art. 41-93 C. pr. civ.) proceda la fel ca la prima cerere de recuzare, în sensul că nu va mai înainta cererea de
recuzare în vederea soluţionării incidentului de către un alt complet al instanţei respective.
A. Judecătorul. Incompatibilitatea Răspunsul de la litera C este corect, deoarece art. 49 alin. ( 2 ) C. pr. civ. stabileşte expres
că formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecăţii, însă tempori
36. Răspuns corect: c) zează pronunţarea soluţiei până după soluţionarea cererii de recuzare, or, în speţă, cererea
de recuzare va fi respinsă ca inadmisibilă la termenul de judecată din data de 26 mai 2021
Răspunsul de la litera c) este corect, deoarece partea va avea deschisă calea de atac a
de însuşi judecătorul B, care va putea proceda şi la pronunţarea soluţiei.
recursului, însă în termenul stabilit prin art. 53 alin. (1) C. pr. civ., iar nu înainte de
soluţionarea cauzei în calea de atac. Până la momentul pronunţării deciziei din apel, partea
nu poate cunoaşte dacă hotărârea care se va da în cauză o nemulţumeşte sau îi este Răspunsul de la litera b) este corect, deoarece fonnularea unei cereri de recuzare
favorabilă, context în care nu ar mai avea interes să declanşeze recursul, astfel că recursul împotriva judecătorului C este inadmisibilă, contravenind dispoziţiilor art. 46 şi ale
declarat de A, deşi nu este inadmisibil de plano, este prematur în circumstanţele date (în art. 47 alin. (3) C. pr. civ. (C nu este judecătorul căruia i-a fost repartizat dosarul
1
acelaşi sens, al prematurităţii unei asemenea cereri de recurs, a se vedea ICCJ, s. 1 civ., nr.xx/325/2021).
OANA SURDU • MADÂLINA JEBELEAN MADĂUNA JEBELEAN
114 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual cjyii ^ .jţţm u ri şi explicaţii 115
Răspunsul de la litera c) corespunde art. 43 alin. (3) C. pr. civ. teza finală. Răspunsul de la litera b) este greşit, deoarece art. 51 alin. (5) C. pr. civ. prevede că
Răspunsuri greşite: a) încheierea prin care se soluţionează abţinerea sau recuzarea se pronunţă în şedinţă publică;
Răspunsul de la litera a) este greşit, fiind în contradicţie cu art. 49 alin. (1) C. pr. civ textul nu distinge după regimul de publicitate al cauzei în care s-a ivit incidentul proce
(Atenţie! A nu se confunda faptul că până la soluţionarea declaraţiei de abţinere nu se va dural. pronunţarea în şedinţă publică fiind, de altfel, regula în materia pronunţării soluţiilor
formula niciun act de procedură în cauză cu faptul că formularea unei cereri de recuzare adoptate de instanţele de judecată.
nu determină suspendarea cauzei).
40. Răspuns corect: b) A se vedea explicaţiile de la răspunsurile greşite.
Răspunsul de la litera b) este corect; art. 48 alin. (3) C. pr. civ. stabileşte că cererea Răspunsuri greşite: a) şi c)
de recuzare va fi respinsă ca lipsită de obiect, indiferent de motivul pentru care a fost Răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece art. 43 alin. (1) C. pr. civ. se referă doar
admisă cererea de abţinere, deci cele două împrejurări care nasc abţinerea, respectiv la cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 C. pr. civ. (incompatibilitate absolută),
recuzarea nu trebuie să fie identice. nu şi la cele de incompatibilitate relativă. De altfel, este şi firesc să fie aşa, deoarece
Răspunsuri greşite: a) şi c) grefierul poate constata, în baza actelor dosarului cauzei, doar elementele verificabile în
Răspunsul de la litera a) este greşit, art. 48 alin. (3) C. pr. civ. arătând că instanţa se temeiul încheierilor de şedinţă ori al hotărârilor pronunţate în cauză, iar nu şi împrejurări
va pronunţa prin aceeaşi încheiere (bineînţeles, dacă la un termen se formulează o cerere personale sau subiective de natura celor de la art. 42 alin. (1) şi (2) C. pr. civ. Răspunsul
de recuzare, se respinge cererea, iar apoi se formulează la un alt tennen de Judecată o de la litera b) este corect, astfel cum am arătat anterior. Răspunsul de la litera c) este
declaraţie de abţinere, devine evident că cele două nu vor putea fi soluţionate prin aceeaşi eronat, admiterea sau respingerea abţinerii/recuzării motivându-se - a nu se confunda cu
încheiere, însă textul de lege are în vedere cererile - de abţinere şi recuzare - formulate hotărârea dată asupra cererii de strămutare.
concomitent sau, cel puţin, până când completul desemnat nu pronunţă o soluţie asupra
uneia dintre ele). în speţă, este incident şi art. 51 alin. (2) C. pr. civ. 44. Răspuns corect: b)
Răspunsul de la litera c) este greşit, deoarece, astfel cum am arătat anterior, cererea Art. 51 alin. (6 ) C. pr. civ. stabileşte că încheierea prin care a fost admisă
de recuzare nu va fi analizată pe fond, ca efect al admiterii cererii de abţinere. recuzarea/abţinerea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul vizat urmează
a fi păstrate. Răspunsul de la litera b) este corect, fiind în acord cu textul de lege menţionat.
41. Răspuns corect: b) Răspunsuri greşite: a) şi c)
A se vedea explicaţiile de la răspunsurile greşite. Răspunsul de la litera a) este greşit şi vine în contradicţie cu norma precitată.
Răspunsuri greşite: a) şi c) Răspunsul de la litera c) este eronat, deoarece, deşi completul desemnat să
Răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece judecătorul C a desfăşurat doar etapa soluţioneze incidentul procedural are posibilitatea de a aprecia ca doar actele săvârşite
scrisă a procesului - de regularizare a cererii de chemare în judecată - , nu a pronunţat o după formularea cererii de recuzare să fie păstrate, totuşi, în absenţa unei menţiuni exprese
soluţie în cauză şi nici nu a dat vreo dezlegare vreunei chestiuni litigioase, astfel că sunt care să marcheze acest aspect, se va aplica regula generală potrivii căreia, în absenţa unei
excluse cazurile de incompatibilitate absolută prevăzute de art. 41 C. pr. civ. Din acest menţiuni în sensul păstrării unora dintre acte, urmează a se reface toate actele de procedură
motiv, răspunsul corect este cel de la litera b). Răspunsul de la litera c) este greşit, deoarece întocmite în cauză de către judecătorul recuzat.
conduita judecătorului C din faza de regularizare, în sensul de a solicita complinirea unor
lipsuri fonnale ale cererii reclamantului A, nu este de natură a da naştere unor suspiciuni 45. Răspuns corect: c)
care să planeze asupra judecătorului. Răspunsul de la litera c) este corect, confonn art. 51 alin. (1) C. pr. civ.
42. Răspuns corect: c) Răspunsul de la litera a) nu este corect, deoarece, când din pricina abţinerii sau a
Răspunsul de la litera c) este corect, deoarece corespunde art. 51 alin. (1) C. pr. civ. recuzării nu se poate alcătui completul de judecată, cererea se judecă de instanţa ierarhic
atât cu privire la soluţionarea incidentului în camera de consiliu, cât şi cu privire la superioară [art. 50 alin. (2) C. pr. civ. şi art. 52 alin. (1) C. pr. civ.], iar cererile de recuzare
posibilitatea de ascultare a părţilor. inadmisibile se soluţionează de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare,
Răspunsuri greşite: a) şi b) cu participarea judecătorului recuzat [art. 47 alin. (4) C. pr. civ.].
Răspunsul de la litera a) este eronat, deoarece art. 51 alin. (1) C. pr. civ. prevede că Varianta b) este greşită, deoarece art. 47 alin. (4) C. pr. civ. se referă doar la cererile
instanţa îl va asculta pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine doar dacă de recuzare inadmisibile şi, în plus, art. 49 alin. (1) C. pr. civ. impune ca până la solu
apreciază necesar. ţionarea declaraţiei de abţinere să nu se întocmească niciun act de procedură în cauză.
MÂDÂLINA JEBELEAN MĂDALINA JEBELEAN
1
116 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civj|

Instanţa va respinge ambele cereri - de recuzare şi de abţinere iar contestaţia
anulare va fi soluţionată de un complet în componenţa căruia va intra şi judecătorul B
Acest lucru rezultă şi din jurisprudenţa instanţei supreme - a se vedea, în acest sens, iCCj
s. a Il-a civ., dec. nr. 2040 din 21 octombrie 2020: ,Jiidecâtoriil care s-a pronunţat asupri
unei revizuiri nu este incompatibil, în sensul art. 42 alin. (I) pct. l C. pr. civ., a se
pronunţa într-o contestaţie în anulare, în condiţiile în care, raportat la textele de lege
care le reglementează, motivele pentru care cele două căi de atac extraordinare de
retractare potfi declarate diferă, astfel că o hotărâre nu poatefit atacată, invocând acelaşi
motiv, atât cu revizuire, cât şi cu contestaţie în anulare. Astfel, prin faptul că a soluţionai
cererea de revizuire, judecătorul recuzat nu a devenit incompatibil, în sensul art. 4}
alin. (1) pct. l C. pr. civ., să judece contestaţia în anulare, căci nu există identitate între
motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. l C. pr. civ. şi cel de contestaţie in
anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 3, coroborat cu art. 503 alin. (3) C. pr. civ."
(Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2020. Partea 1, pp. 546-548).
Atenţie! A nu se confunda cu situaţiile avute în vedere prin ICCJ, dec. RIL nr. 24/2020,
publicată în M. O f nr. 144 din 11 febmarie 2021, potrivit căreia: J n cazul în care
judecătorul este învestit să judece o cale extraordinară de atac de retractare împotriva
unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac de retractare exercitată succesiv
împotriva hotărârii .sale din apel sau recurs, nu sunt aplicabile prevederile art. 41
alin. (l) teza întâi din Codul de procedură civilă, dacă din circumstanţele particulare ale
litigiului reiese în mod evident că acesta nu este pus în situaţia de a-şi evalua, direct sau
indirect, propria hotărâre. In temeiul art. 41 alin. (l) din Codul de procedură civilă,
judecătorul care a pronunţat decizia din apel este incompatibil absolut să soluţioneze
cererea de revizuire sau contestaţia în anulare exercitată împotriva deciziei date în
recursul declarat împotriva deciziei sale din apeP\
Cererea de recuzare formulată de A este nefondată, deoarece art. 41 alin. (1)
C. pr. civ. are în vedere incompatibilitatea judecătorului care a soluţionat o cauză de a
participa la soluţionarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac, iar nu la soluţionarea unor căi
de atac diferite, independente şi succesive cu privire la aceeaşi hotărâre [varianta a) este
greşită].
Cererea de abţinere formulată de B nu este întemeiată, deoarece motivele de care se
prevalează partea în revizuire, respectiv în contestaţia în anulare sunt diferite şi nu se
influenţează reciproc în privinţa soluţiei care se va adopta în cauză [varianta b) este
greşită].

A se vedea explicaţiile de la răspunsurile greşite.
Răspunsul de la litera a) este greşit, B nu va putea soluţiona cererea de recuzare care
îl priveşte, în speţă nefiind vorba despre o situaţie în care cererea ar fi inadmisibilă pentru
motivele prevăzute de art. 47 alin. (2)-(4) C. pr. civ., deci cererea va fi analizată pe fond
de un alt complet al instanţei respective. Cu toate acestea, cererea nu este fondată, textul
MĂDĂLINA JEBELEAN
şi explicaţii 117
. loae de care se prevalează partea având în vedere o antepronunţare a judecătorului în

A 6l ’' o o . . . A • - .
ta cu care a fost investit, iar nu consecvenţa acestuia in interpretarea şi aplicarea unor
”nne legale» deci răspunsul de la litera b) este greşit, iar varianta c) este corectă (a se
vedea ICCJ, s. a 11-a civ., dec. nr. 608 din 23 martie 2016, în R. Sîrghi, R.-A. Tulfan,
citi PP- 547-548; şi în M. Tăbârcă, în Noul Cod de procedură civilă comentat şi
înotul, voi. I, Art. 1-526, coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Ed. Universul Juridic,
gucureşti. 2013, p. 152).

Varianta de la litera a) este corectă, deoarece niciunul dintre motivele de recuzare nu
este întemeiat.
Motivul de recuzare prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ. nu este întemeiat,
textul de lege impunând existenţa unui proces penal, iar teza finală lămurind faptul că
simpla formulare a unei plângeri penale nu conduce la înlăturarea Judecătorului din cauză,
ci este necesar ca, pentru a deveni incompatibil, împotriva judecătorului să fie pusă în
mişcare acţiunea penală, ceea ce din enunţ nu reiese. Motivul de recuzare prevăzut de
art. 42 alin. (1) pct. 9 C. pr. civ. nu este întemeiat, deoarece formularea unei sesizări la
Inspecţia Judiciară împotriva soţului judecătorului nu este aptă să determine automat
concluzia că între soţul judecătorului şi parte se conturează o relaţie de duşmănie. A pro
ceda în mod contrar ar conduce la consecinţe inacceptabile, deoarece ar îngădui părţii ca
printr-o atare conduită să obţină înlăturarea oricărui judecător din complet.

Răspunsul de la litera a) este greşit şi este exclus prin fonnularea conţinută de art. 42
alin. (1) C. pr. civ., care stabileşte că după trimiterea spre rejudecare judecătorul nu devine
incompatibil absolut, dacă este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele
dezlegate de instanţa care a dispus trimiterea spre rejudecare, iar în exemplul dat prima
instanţă a considerat că este prescrisă creanţa reclamantului, aspect infirmat de instanţa de
control judiciar şi cu privire la care judecătonil C nu se va mai preocupa şi nici pronunţa,
ştiute fiind şi dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza finală C. pr. civ., potrivit cărora dezlegarea
dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării
unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
In ceea ce priveşte varianta c), nici cererea de recuzare formulată de reclamant nu ar
fi întemeiată, deoarece judecătorul C nu şi-a exprimat anterior opinia cu privire la fondul
pretenţiei reclamantului, ci a considerat că s-a împlinit termenul de prescripţie, iar în
rejudecare nu va fi pus în situaţia de a-şi menţine o opinie anterior formată şi exprimată,
CI va proceda la cercetarea pricinii în limita elementelor rămase după depăşirea chestiunii
prescripţiei dreptului material la acţiune. Aşadar, judecătorul C va soluţiona cauza după
Irimiterea spre rejudecare fără a fi incident vreun motiv de incompatibilitate în privinţa sa.
m A d â l in a je b e l e a n
118 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesuah ^ şi explicaţii 119
50. Răspunsuri corecte: a) şi c) 5 3 . Răspuns corect: a)

Răspunsul de la litera a) este corect, conform art. 54 C. pr. civ. coroborat cu art 41 Răspunsul corect este dat de prevederile art. 40 alin. (2) C. pr. civ.
alin. (2) C. pr. civ.; condiţia derivată din folosirea sintagmei aceeaşi cauză priveşte cau? Răspunsuri greşite: b) şi c)
în ansamblul său, iar nu diverse etape procesuale, motiv pentru care, chiar dacă pricina^ Răspunsul de la punctul b) este incorect, deoarece, în cazul lipsei capacităţii
află într-o cale de atac, grefierul martor al uneia dintre părţi în primă instanţă va fi j,^ êsuale de folosinţă, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută, aşa cum rezultă
compatibil. art 40 uliu. (1) C. pr. civ., iar varianta se referă la nulitatea relativă.
Este corectă şi varianta c), pentru considerentele arătate supra, la varianta a), dar cu Răspunsul de la punctul c) este incorect, deoarece nulitatea care intervine este necon
referire la persoana judecătorului. Dacă judecătorul doar ar fi fost propus, dar nu «• diţionată de existenţa vătămării, aşa cum reglementează expres art. 176 pct. 1 C. pr. civ.
încuviinţat, atunci varianta ar fi fost greşită, deoarece textul impune ca judecătorul să f!
participat efectiv în aceeaşi cauză, or, fără încuviinţarea probei de către instanţă, persoana 54 . Răspuns corect: a)
propusă nu devine martor. Răspunsul corect de la punctul a) îşi găseşte explicaţia în prevederile art. 42 C. civ.,
Răspuns greşit: b) U trivit căruia, în litigiile privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori profesia
Răspunsul de la litera b) este greşit, deoarece nesocoteşte teza finală a art. 41 alin. (2) minorului care a împlinit vârsta de 15 ani, minorul poate sta personal în judecată şi efectua
C. pr. civ. care impune condiţia de a fi vorba despre aceeaşi cauză. Desigur, este posibil singur actele de procedură.
ca, în funcţie de datele speţei, să fie incident vreunul dintre cazurile de incompatibilitate Răspunsuri greşite: b) şi c)
relativă. Răspunsul de la punctul b) este incorect, pentru că nu intervine nici sancţiunea
nulităţii relative, minorul putând să acţioneze singur.
Răspunsul de la punctul c) este incorect, pentru că, în situaţia descrisă, minorul nu
B. Părţile
are nevoie de asistare şi, prin urmare, nici de confirmarea actelor săvârşite din partea
reprezentantului legal.
51. Răspuns corect: c) Răspunsul de la punctul c) este corect deoarece, în măsura în care părţile vătămate
Răspunsul de la punctul c) este corect, întrucât, potrivit art. 56 alin. (2) C. pr. civ., pot prin fapta ilicită a pârâtului aleg să pornească împreună procesul, litisconsorţiul este şi
sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, cu condiţia obiectiv, drepturile şi obligaţiile părţilor având aceeaşi cauză, respectiv răspunderea civilă
să fie constituite potrivit legii. Este o situaţie de excepţie, prevăzută ca atare de lege. delictuală a pârâtului.
Răspunsuri greşite: a) şi b) Răspunsuri greşite: a) şi b)
Răspunsul de la punctul a) este incorect, întrucât, în cazul în care pârâtul era lipsit de Răspunsul de la punctul a) este incorect, deoarece regula este aceea ca minorul cu vârsta
capacitate de folosinţă la data introducerii acţiunii, sancţiunea care intervine este nulitatea; între 14-18 ani să săvârşească actele de procedură în proces personal şi asistat de reprezen
în acest caz, nu se aplică instituţia modificării cererii de chemare în judecată şi nici cea a tantul legal. însă, prevederile art. 48 C. civ., care se transpun şi pe pjan procesual, stabilesc
transmiterii calităţii procesuale care vizează numai o cerere care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege.
î că minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul minorităţii, atunci când
el trebuia să fie reprezentat sau asistat. Prin urmare, viciul lipsei asistării nu se acoperă de la
Răspunsul de la punctul b) este incorect, întrucât nulitatea care intervine nu este sine, ci prin confirmare. Aşa fiind, este incorectă teza a), potrivit căreia nu s-ar mai pune
condiţionată de vătămare, potrivit art. 176 pct. 1 C. pr. civ. problema actelor procesuale săvârşite în timpul minoratului, cu atât mai mult cu cât regula
tempus régit actum se aplică şi pe tărâm procesual, existând, cel puţin teoretic, posibilitatea
52. Răspunsuri corecte: b) şi c) ca minorul să fi săvârşit în minorat acte care nu îl avantajează procesual.
Sunt corecte răspunsurile de la punctele b) şi c), pentru că, atunci când lipsa Răspunsul de la punctul b) este incorect, deoarece regula de la art. 48 C. civ. stabileşte
capacităţii procesuale de folosinţă este invocată în recurs, condiţia impusă de art. 247 că ratificarea se face de către minorul devenit major, şi nu de reprezentantul său.
alin. (I) teza a doua C. pr. civ. este aceea ca, pentru soluţionare ei, să nu fie necesară
administrarea probelor incompatibile cu procedura recursului în care doar înscrisurile sunt 56. Răspuns corect: b)
admisibile [art. 492 alin. (1) C. pr. civ.], fiind exclus interogatoriul. Varianta de răspuns b) este corectă, întrucât curatela poate fi temporară, până la
Răspuns greşit: a) încetarea motivului care a generat-o. Din reglementarea art. 58 alin. (1 ) C. pr. civ., rezultă
Răspunsul de la punctul a) este incorect, întrucât lipsa capacităţii procesuale de că cerinţa urgenţei este cerută doar în cazul în care persoana fizică nu are reprezentant
folosinţă poate fi invocată în orice stare a pricinii [art. 56 alin. (3) C. pr. civ.], deci şi direct legal, nu şi atunci când este vorba despre contrarietate de interese, ipoteză distinctă regle-
în căile extraordinare de atac. Mentată de teza a doua a textului.
MADĂLINA JEBELEAN • MIHAELA CRISTINA MOCANU MIHAELA CRISTINA MOCANU
L
114 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesuai
Răspunsul de la litera c) corespunde art. 43 alin. (3) C. pr. civ. teza finală
Răspunsuri greşite: a)
Răspunsul de la litera a) este greşit, fiind în contradicţie cu art. 49 alin ( 1) C nr •
(Atenţie! A nu se conftinda faptul că până la soluţionarea declaraţiei de abţinere nu
formula niciun act de procedură în cauză cu faptul că fonnularea unei cereri de rec,,!
nu determină suspendarea cauzei). ''«zarfei

Răspunsul de la litera b) este corect; art. 48 alin. (3) C. pr. civ. stabileşte că cerer«
de recuzare va fi respinsă ca lipsită de obiect, indiferent de motivul pentru care a
admisa cererea de abţinere, deci cele două împrejurări care nasc abţinerea, respectă
recuzarea nu trebuie să fie identice. ^
Răspunsul de la litera a) este greşit, art. 48 alin. (3) C. pr. civ. arătând că instanţa se
va pronunţa prin aceeaşi încheiere (bineînţeles, dacă la un termen se formulează o cerem
de recuzare, se respinge cererea, iar apoi se fomiulează la un alt tennen de judecată n
declaraţie de abţinere, devine evident că cele două nu vor putea fi soluţionate prin aceeaşi
încheiere, insă textul de lege are în vedere cererile - de abţinere şi recuzare - fomiulate
concomitent sau, cel puţin, până când completul desemnat nu pronunţă o soluţie asupra
uneia dintre ele). In speţă, este incident şi art. 5 1 alin. (2) C. pr. civ. ^
Răspunsul de la litera c) este greşit, deoarece, astfel cum am arătat anterior, cererea
de recuzare nu va fi analizată pe fond, ca efect al admiterii cererii de abţinere.

Răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece judecătorul C a desfăşurat doar etapa
scrisa a procesului - de regularizare a cererii de chemare în judecată - , nu a pronunţat o
soluţie in cauza şi nici nu a dat vreo dezlegare vreunei chestiuni litigioase, astfel că sunt
excluse cazurile de incompatibilitate absolută prevăzute de art. 41 C. pr. civ. Din acest
motiv, răspunsul corect este cel de la litera b). Răspunsul de la litera c) este greşit, deoarece
conduita judecătorului C din faza de regularizare, în sensul de a solicita complinirea unor
lipsuri formale ale cerem reclamantului A, nu este de natură a da naştere unor suspiciuni
care să planeze asupra judecătorului.

^ Răspunsul de la litera c) este corect, deoarece corespunde art. 51 alin (1) C pr civ
atat cu privire la soluţionarea incidentului în camera de consiliu, cât şi cu privire la
posibilitatea de ascultare a părţilor.
Răspunsul de la litera a) este eronat, deoarece art. 51 alin. (1) C. pr. civ. prevede că
instanţa îl va asculta pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine doar dacă
apreciază necesar.
MÀDÀLINA JEBELEAN
115
unsul de la litera b) este greşit, deoarece art. 51 alin. (5) C. pr. civ. prevede ca
^ ea prin care se soluţionează abţinerea sau recuzarea se pronunţă în şedinţă publică;
încheie'" ^jup^ regimul de publicitate al cauzei în eare s-a ivit incidentul proce-
‘ 1 Tonunţarea în şedinţă publică fiind, de altfel, regula în materia pronunţării soluţiilor
de instanţele de judecată.
43 . Răspuns corect: b)
se vedea explicaţiile de la răspunsurile greşite.
Răspunsuri greşite: a) şi c) ,^ . r x^
Răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece art. 43 alin. (1) C. pr. civ. se referă doar
7iirile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 C. pr. civ. (incompatibilitate absoluta),
' ' ‘7 l a cele de incompatibilitate relativă. De altfel, este şi firesc să fie aşa, deoarece
" iL ru l poate constata, în baza actelor dosarului cauzei, doar elementele verificabile i
flp iu l încheierilor de şedinţă ori al hotărârilor pronunţate în cauză, iar nu şi împrejurări
!Tonale sau subiective de natura celor de la art. 42 alin. (1) şi (2) C. pr. civ. Răspunsul
^ la litera b) este corect, astfel cum am arătat anterior. Răspunsul de la litera c) este
eronat, admiterea sau respingerea abţinerii/recuzării motivându-se - a nu se confunda cu
hotărârea dată asupra cererii de strămutare.
44. Răspuns corect: b) . ^ j -

Art. 51 alin. (6) C. pr. civ. stabileşte că încheierea prin care a fost admisa
recuzarea/abţinerea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul vizat urmează
a fi păstrate. Răspunsul de la litera b) este corect, fiind în acord cu textul de lege menţionat.
Răspunsul de la litera a) este greşit şi vine în contradicţie cu nonna precitata.
Răspunsul de la litera c) este eronat, deoarece, deşi completul desemnat să
soluţioneze incidentul procedural are posibilitatea de a aprecia ca doar actele săvârşite
după formularea cererii de recuzare să fie păstrate, totuşi, în absenţa unei menţiuni exprese
care să marcheze acest aspect, se va aplica regula generală potrivit căreia, in absenţa unei
menţiuni în sensul păstrării unora dintre acte, urmează a se reface toate actele de procedură
întocmite în cauză de către judecătorul recuzat.

Răspunsul de la litera c) este corect, confonn art. 51 alin. (1) C. pr. civ.
Răspunsul de la litera a) nu este corect, deoarece, când din pricina abţinem sau a
recuzării nu se poate alcătui completul de judecată, cererea se judecă de instanţa ierarhic
superioară [art. 50 alin. (2) C. pr. civ. şi art. 52 alin. ( 1 ) C. pr. civ.], iar cererile de recuzare
inadmisibile se soluţionează de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare,
cu participarea judecătomlui recuzat [art. 47 alin. (4) C. pr. civ.]. ^
Varianta b) este greşită, deoarece art. 47 alin. (4) C. pr. civ. se referă doar la cereri e
de recuzare inadmisibile şi, în plus, art. 49 alin. (1) C. pr. civ. impune ca până la solu
ţionarea declaraţiei de abţinere să nu se întocmească niciun act de procedura in cauza.
m Adălina je b e l e a n
118 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesua|p;„j|

Răspunsul de la litera a) este corect, conform art. 54 C. pr. civ. coroborat cu art 41
alin. (2) C. pr. civ.; condiţia derivată din folosirea sintagmei aceeaşi cauză priveşte cau2a
în ansamblul său, iar nu diverse etape procesuale, motiv pentru care, chiar dacă pricina se
află într-o cale de atac, grefierul martor al uneia dintre părţi în primă instanţă va fi
compatibil.
Este corectă şi varianta c), pentru considerentele arătate supra, la varianta a), dar cu
referire la persoana judecătorului. Dacă judecătorul doar ar fi fost propus, dar nu si
încuviinţat, atunci varianta ar fi fost greşită, deoarece textul impune ca judecătorul să fi
participat efectiv în aceeaşi cauză, or, fără încuviinţarea probei de către instanţă, persoana
propusă nu devine martor.
Răspunsul de la litera b) este greşit, deoarece nesocoteşte teza finală a art. 41 alin. (2)
C. pr. civ. care impune condiţia de a fi vorba despre aceeaşi cauză. Desigur, este posibil
ca, în funcţie de datele speţei, să fie incident vreunul dintre cazurile de incompatibilitate
relativă.
B, Părţile

Răspunsul de la punctul c) este corect, întrucât, potrivit art. 56 alin. (2) C. pr. civ., pot
sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, cu condiţia
să fie constituite potrivit legii. Este o situaţie de excepţie, prevăzută ca atare de lege.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, întrucât, în cazul în care pârâtul era lipsit de
capacitate de folosinţă la data introducerii acţiunii, sancţiunea care intervine este nulitatea;
în acest caz, nu se aplică instituţia modificării cererii de chemare în judecată şi nici cea a
transmiterii calităţii procesuale care vizează numai o cerere care îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege.
Răspunsul de la punctul b) este incorect, întrucât nulitatea care intervine nu este
condiţionată de vătămare, potrivit art. 176 pct. 1 C. pr. civ.

Sunt corecte răspunsurile de la punctele b) şi c), pentru că, atunci când lipsa
capacităţii procesuale de folosinţă este invocată în recurs, condiţia impusă de art. 247
alin. ( 1) teza a doua C. pr. civ. este aceea ca, pentru soluţionare ei, să nu fie necesară
administrarea probelor incompatibile cu procedura recursului în care doar înscrisurile sunt
admisibile [art. 492 alin. (1) C. pr. civ.], fiind exclus interogatoriul.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, întrucât lipsa capacităţii procesuale de
folosinţă poate fi invocată în orice stare a pricinii [art. 56 alin. (3) C. pr. civ.], deci şi direct
în căile extraordinare de atac.
MADALINA JEBELEAN • MIHAELA CRISTINA MOCANU
şi explicaţii 119

Răspunsul corect este dat de prevederile art. 40 alin. (2) C. pr. civ.
Răspunsul de la punctul b) este incorect, deoarece, în cazul lipsei capacităţii
ocesuale de folosinţă, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută, aşa cum rezultă
P. ^ 40 alin. (1) C. pr. civ., iar varianta se referă la nulitatea relativă.
Răspunsul de la punctul c) este incorect, deoarece nulitatea care intervine este necon
diţionată de existenţa vătămării, aşa cum reglementează expres art. 176 pct. 1 C. pr. civ.

Răspunsul corect de la punctul a) îşi găseşte explicaţia în prevederile art. 42 C. civ.,
ootrivit căruia, în litigiile privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori profesia
^norului care a împlinit vârsta de 15 ani, minorul poate sta personal în judecată şi efectua
singur actele de procedură.
Răspunsul de la punctul b) este incorect, pentru că nu intervine nici sancţiunea
nulităţii relative, minorul putând să acţioneze singur.
Răspunsul de la punctul c) este incorect, pentru că, în situaţia descrisă, minorul nu
are nevoie de asistare şi, prin urmare, nici de confirmarea actelor săvârşite din partea
reprezentantului legal.

Răspunsul de la punctul c) este corect deoarece, în măsura în care părţile vătămate
prin fapta ilicită a pârâtului aleg să pornească împreună procesul, litisconsorţiul este şi
obiectiv, drepturile şi obligaţiile părţilor având aceeaşi cauză, respectiv răspunderea civilă
delictuală a pârâtului.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, deoarece regula este aceea ca minorul cu vârsta
între 14-18 ani să săvârşească actele de procedură în proces personal şi asistat de reprezen
tantul legal. însă, prevederile art. 48 C. civ., care se transpun şi pe plan procesual, stabilesc
că minorul devenit major poate confinna actul făcut singur în timpul minorităţii, atunci când
el trebuia să fie reprezentat sau asistat. Prin unnare, viciul lipsei asistării nu se acoperă de la
sine, ci prin confirmare. Aşa fiind, este incorectă teza a), potrivit căreia nu s-ar mai pune
problema actelor procesuale săvârşite în timpul minoratului, cu atât mai mult cu cât regula
tempus régit actmn se aplică şi pe tărâm procesual, existând, cel puţin teoretic, posibilitatea
ca minorul să fi săvârşit în minorat acte care nu îl avantajează procesual.
Răspunsul de la punctul b) este incorect, deoarece regula de la art. 48 C. civ. stabileşte
că ratificarea se face de către minorul devenit major, şi nu de reprezentantul său.

Varianta de răspuns b) este corectă, întrucât curatela poate fi temporară, până la
încetarea motivului care a generat-o. Din reglementarea art. 58 alin. (1) C. pr. civ., rezultă
că cerinţa urgenţei este cerută doar în cazul în care persoana fizică nu are reprezentant
legal, nu şi atunci când este vorba despre contrarietate de interese, ipoteză distinctă regle-
nientată de teza a doua a textului.
120 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept proces...| .
Răspunsul a) este incorect, întrucât leagă această din urmă ipoteză de condiţia im
pentru
ru prima situaţie. ^ ‘"PUsj
Ri
Răspunsul c) este greşit, întrucât acreditează teza potrivit căreia curatela nu poatg
temporară
b. Persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte

Este corectă varianta de răspuns de la punctul b), deoarece coparticiparea procesualii
prezentă in calea de atac poate înceta dacă unul dintre coparticipanţi a declarat tardiv cal
de atac şi a fost admisă excepţia corespunzătoare (a se vedea G. Boroi, M. Stancu Dr ^
procesual civil, ed. a 5-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2020, p. \Q9 \ '
Răspunsul de la punctul c) este corect, deoarece coparticiparea procesuală existenriî
la judecata in primă instanţă poate continua şi la judecata în căile de atac, dar poate s ă ^
starşit in cazul în care numai unul dintre coparticipanţi exercită calea de atac iar ceilalţi
achiesează la hotărârea instanţei de fond. P'
Răspunsul a) este greşit, deoarece pleacă de la premisa că litisconsorţiul procesual nu
încetează niciodată. “

Răspunsul de la punctul a) este corect, întrucât coparticiparea obiectivă rezultă din
conexarea a două sau mai multe procese, cu condiţia să nu fie aceleaşi părţi în toate
procesele conexate (M. Tăbârcă, în Noul Cod de procedură civilă comentat î adnotaţi.
voi. I, Art 1-526, ed. a 2-a. coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae, Ed. Universul Juridic
Bucureşti, 2016, p. 239). Răspunsul de la punctul a) trimite chiar la conexare
Răspunsul b) nu este corect, întrucât vizează coparticiparea subiectivă, or grila are
ca premisa coparticiparea obiectivă (M. Tăbârcă, în Nou! Cod de procedură civilă
comentat şi adnotat, voi. I, op. cit., coord. V.M. Ciobanu. M. Nicolae, 2016 n 239- G
Boroi, M. Stancu, o/z c/A, p. 109).
Răspunsul de la punctul c) este greşit; el se referă la reunirea unor cauze identice,
care se realizează prin litispendenţă şi care nu creează coparticipare, în cazul litispendenţei
coparticiparea existând sau nu de la debutul procesului iniţial.

Răspunsul de la punctul c) este corect deoarece, în măsura în care părţile vătămate
prin fapta ilicită a pârâtului aleg să pornească împreună procesul, litisconsorţiul este şi
obiectiv drepturile şi obligaţiile părţilor având aceeaşi cauză, respectiv răspunderea civilă
delictuală a pârâtului.
Este greşit răspunsul de la punctul a), întrucât dreptul la despăgubire dedus din fapta
Ilicita săvârşită de către o persoană are caracter divizibil. Dreptul nu este comun ci doar
cauza. ’
r,.r,surişi explicaţii 121
Răspunsul de la punctul b) este greşit, întrucât premisa grilei pleacă de la o situaţie

Doate determina coparticiparea, iar răspunsurile oferă variante în raport de clasi-
^ coparticipării procesuale - obiectivă/subiectivă sau necesară/obligatorie. Cum
fi'^^’^^plui din ipoteză nu constituie un caz de coparticipare obligatorie, întrucât raportul
născut din săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu este indivizibil,
■i^cnunsul de la punctul b) este incorect,
fâsp^

Coparticiparea procesuală se clasifică, în funcţie de calitatea părţilor care fonnează
I ralitatea, în activă, în ipoteza existenţei mai multor reclamanţi şi a unui singur pârât,
^ 5/vd în ipoteza existenţei mai multor pârâţi şi a unui singur reclamant, şi mixtă, în
f^teza existenţei mai multor reclamanţi şi a mai multor pârâţi. Un exemplu de copar
ticipare procesuală ohligatorie/necesară îl constituie acela vizând acţiunea în declararea
ulităţii unui act juridic încheiat între mai multe părţi (cum este contractul de locuţiune
din premisa grilei), fiind obligatorie atragerea în judecată a tuturor persoanelor care au
calitatea de părţi contractante, întrucât nu este cu putinţă ca un act juridic să fie anulat faţă
de o parte şi să rămână valabil faţă de alta. Este corect răspunsul de la punctul c) care se
referă la coparticiparea necesară. însă şi cel de la punctul a) care se referă la coparticiparea
pasivă, întrucât în proces vom avea doi pârâţi - locatonil şi locatarul.
Răspuns greşit: b) . 1
Răspunsul de la punctul b) este incorect, deoarece reclamantul este doar terţul şi, prin
urmare, coparticiparea nu este activă.

Litispendenţa impune reunirea unor cauze identice şi nu creează coparticipare.
Răspunsurile de ia punctele a) şi c) sunt corecte, deoarece litispendenţa nu poate da naştere
la coparticipare nici pasivă, nici activă.
Răspunsul de la punctul b) este greşit, întrucât, în cazul litispendenţei, coparticiparea
există sau nu de la debutul procesului iniţial, litispendenţa în sine nedând naştere
coparticipării.

Răspunsul de la punctul a) este corect, deoarece, în situaţia perimării, art. 419
C. pr. civ. prevede că, în cazul în care sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi împreună,
cererea de perimare sau actul întrerupător de perimare al unuia foloseşte şi celorlalţi.
Premisa din grilă de la punctul a) se referă la perimarea apelului faţă de părţile care nu au
declarat apel. Or, participanţii care nu au declarat apel au interes să se păstreze hotărârea
în maniera în care a fost pronunţată, astfel că perimarea apelului formulat de partea
adversă care a declarat calea de atac le profită.
Răspunsul de la punctul b) este greşit, întrucât, dacă se perimă apelul, atunci suntem
în ipoteza în care apelul coparticipanţilor nu a avut succes, deci nu le profită nimic, iar
răspunsul se referă la faptul că le profită perimarea.
122 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesi ^
Răspunsul de la punctul c) este incorect, deoarece actul întrerupător de perimare

conduce la judecata în continuare a apelului, nu profită coparticipanţilor care au
la fond şi doresc păstrarea hotărârii în acest format, iar varianta se referă la avantaj/2 ®‘

Răspunsul de la punctul a) este corect, pentru că se referă la faptul că nu se îm \
cheltuielile, iar cel de la punctul c) este corect, pentru că afirmă aceeaşi teză, aceea câ^
suportă doar de către cel care a declarat calea de atac pe care a pierdut-o.
Răspunsul de la punctul b) este greşit, pentru că atunci când calea de atac exercitats
numai de către unul dintre coparticipanţi se respinge, cheltuielile de Judecată datorate
pentru această etapă procesuală vor fi suportate numai de cel care a acţionat în acest mod
nu şi de ceilalţi coparticipanţi, întrucât plata cheltuielilor de judecată nu constituie penta
ei un act de procedură favorabil.

Răspunsul de la punctul b) este corect, deoarece instanţa are obligaţia citării tuturor
părţilor din proces (art. 153 C. pr. civ.), iar textul care reglementează termenul în
cunoştinţă - art. 229 alin. (1) C. pr. civ. - nu face nicio referire la situaţia coparticipanţilor
ci vorbeşte doar de „parte”. în această cheie trebuie interpretat şi art. 60 alin. (3)
C. pr. civ., instanţa având obligaţia citării coparticipantului până la momentul în care
acesta se află în situaţia descrisă de ipoteza art. 229 alin. (1) C. pr. civ., astfel încât să fie
considerat că are termen în cunoştinţă. Răspunsul de la punctul b) este corect, pentru că
stabileşte că termenul în cunoştinţă nu poate profita altui coparticipant decât celui căruia
i-a fost atribuit.
Răspunsul de Ia punctul a) este incorect, deoarece dependenţa sau independenţă
procesuală nu are nicio relevanţă, termenul în cunoştinţă acordat unui coparticipant
neputând profita şi altuia.
Răspunsul de la punctul c) este greşit, întrucât, dacă termenul în cunoştinţă acordat
unui coparticipant nu poate profita altuia, atunci el nu poate profita nici chiar dacă este
considerat favorabil celorlalţi.
c. Alte persoane care pot lua parte la judecată

Răspunsul de la punctul a) este corect, deoarece hotărârile judecătoreşti nu produc
efecte faţă de terţi, astfel că, în ipoteza dată, trebuie demarat un nou proces împotriva
terţului deţinător al bunului.
Răspunsurile de la punctele b) şi c) nu pot fi luate în considerare, întrucât introducerea
forţată a terţului în proces se dispune de către instanţa de judecată, prin încheiere, până la
terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe. Cum premisa grilei pleacă de la
,f,cfjrisi explicaţii 123
că obligaţia de predare a bunului s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească, ceea

iil^^ upune finalizarea procesului, înseamnă că s-a epuizat momentul stabilit de art. 78
r pr. civ. până la care instanţa poate dispune introducerea forţată în cauză a
alin.
(grţului.
Răspunsul de la punctul b) este corect, deoarece cererea de intervenţie principală este
cerere incidentală în sensul art. 30 alin. (6) C. pr. civ., astfel că în privinţa ei se aplică
^ vederile art. 460 C. pr. civ., referitoare la unicitatea căii de atac. Dacă prin aceeaşi
hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele
sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului,
mspunsul de la punctul b) surprinde tocmai această ipoteză, în care cererea principală
este supusă recursului, iar cererea de intervenţie este supusă apelului, fiind aplicabilă
regula de la art. 460 alin. (3) C. pr. civ.
Răspunsul de la punctul a) care acreditează ideea că se urmează calea de atac pentru
cererea de intervenţie, văzută ca o acţiune principală, este greşit, întrucât intervenţia, aşa
cum am arătat, este o cerere incidentală.
Răspunsul de la punctul c) este greşit, întrucât respingerea ca neavenită a căii de atac
se aplică doar în cazul intervenţiei accesorii [art. 67 alin. (4) C. pr. civ.], iar premisa grilei
se referă la intervenţia principală.

Este corect răspunsul de a punctul c), deoarece, ca efect al intervenţiei, are loc o
prorogare de competenţă a instanţei învestite cu cererea principală asupra cererii inci
dentale, potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. (1) C. pr. civ.
Răspunsurile de la punctele a) şi b) care se referă la conexare şi coparticipare
procesuală sunt incorecte, întrucât participarea terţilor la Judecată nu trebuie confundată
nici cu conexarea pricinilor, nici cu coparticiparea procesuală subiectivă, deoarece în
cazul intervenţiei există doar un singur proces în curs, în cadrul căruia se formulează cereri
incidentale (cererea de intervenţie), iar nu mai multe cereri principale conexate ori o
singură cerere de chemare în Judecată în care să figureze mai mulţi reclamanţi sau pârâţi
(M. Tăbârcă, Drept procesual civil...,op. cit., p. 339, pct. 133).

Răspunsul de la punctul b) este corect, întrucât, deşi prevederile art. 61 alin. (1)
C. pr. civ. se referă expres la cerinţa interesului, acesta nu exclude necesitatea îndeplinirii
şi a celorlalte condiţii de exerciţiu ale acţiunii civile: capacitatea, calitatea şi formularea
unei pretenţii, care se apreciază prin raportare la ceea ce legiuitorul impune pentru fiecare
formă de intervenţie.
Teste-gnlă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept prorPc^,j,
Răspunsurile de la punctele a) şi c) care restricţionează condiţiile numai la im^.
capacitate nu sunt corecte. Rentai promovarea intervenţiei principale voluntare
bila cerere de chemare în judecată - condiţiile de exerciţiu sunt cele sp ecifice'o ^ ?'
acţiuni civile, reglementate de art. 32 C. pr. civ.

Poate să intervină în proces voluntar numai cel care, chiar la momentul formul-
r tea” r f ia judecată. Pentru definirea n o ţiS
,, eij , este impoaanta nu prezenţa fizică în proces (spre exemplu, în calitate de ren”"
zentant), ci faptul ca el nu are calitatea de paae în procesul început şi în care interv^"^'
Este corect răspunsul de la punctul b), pentru că se referă la reprezentantul unei năa
originare care nu are calitatea de parte - reclamant sau pârât -, fiind, cu alte cuvinte
de proces, întrucât hotărârea ce ar umia să fie pronunţată nu şi-ar produce efecte fată ri"
el (care este un mandatar). raţă de
Răspunsul de la punctul c) este şi el corect, întrucât, în lipsa unei interdicţii nu
exclus ca. in condiţiile particulare ale unui litigiu, aceeaşi persoană să poată intU eni atât
in interesul sau personal, cat şi în interesul uneia dintre părţi. ^
punctul a) este greşit, deoarece terţul poate interveni într-un proces
care se judeca intre părţile originare [art. 61 alin. ( I) C. pr. civ.], ceea ce semnifică faptul
ca procesul este in curs de desfăşurare. Un proces suspendat nu întruneşte această cerinţă
ntr o asemenea situaţie cererea de intervenţie fiind inadmisibilă (M. Tăbârcă, Drept p n
cesiialcivi/..., op. cit., p. 341, pct. 139-1). ^'^P'pro-

a d m iS w - P>-°cedurii de judecată a
adm isibilităţii in principiu a cererii de intervenţie voluntară, instanţa se pronunţă printr-o
ncheiere motivată. Această încheiere are caracter interlocutoriu, în'sensul că leagă
instanţa de soluţia pronunţată, pe parcursul judecării ulterioare a litigiului aceasta nemai-
putand reveni asupra sa, aşa cum arată art. 235 C. pr. civ. încheierea prin care instanţa a
^ zei. Calea de atac care poate fi exercitată împotriva acestei încheieri coincide, prin
rmare, cu calea de atac care poate fi declarată împotriva soluţiei pronunţate asupra cauzei
in ansamblul sau, urmând a fi incidente dispoziţiile art. 460 alin. (3) şi (4) C. pr. civ. după
caz. Nu exista o cale de atac separată împotriva acestei încheieri
Răspunsul de la punctul a) este incorect, deoarece, indiferent de stadiul procesual în
ar^mr^Srt f T'' f
disDOzifiile M alin. o f C.
~ "P"'
r ”pr. civ., şi nu printr-o decizie încheiere, aşa cum statuează
dispoziţiile art
art. 64 ? ‘ (2)
C p r^ a v “" ' “' prevederile art. 64 alin. (4)
MIHAELA CRISTINA m o c a n u
1^'tfcorect răspunsul de la punctul a), deoarece, in condiţiile art. 62 alin _(3) C pn
ordul expres al părţilor, intervenţia poate avea loc şi in apel, derogandu-se de 1
civ-.‘^“ ^ ° „rt 478 alin. ( 1 ) C. pr. civ. în această ipoteză, intervenţia poate avea loc tot
închiderea dezbaterilor, deoarece dispoziţiile privind judecata in pnma instanţa
„nnă
p â n13ă “p o. s i b u L t e a fomulării intf^rvpntipi
intervenţiei înainte de închide
închiderea dezbaterilor
fgferitoa aplică şi în instanţa de apel, în măsura in care nu sunt
l“^■.Sce n o S l o r Se
• .«irp normelor ae b i n a r e aa aîciuiui
soiuţionaic ca,e se regâsese
apS.ulu. «.«.v — în CapUolul
--r _ II al Ti.lulu,
n" reirtea a Il-a
ll-a din Codul de procedură civilă. Dacă în prima instanţa au figurat ma
‘*"\t?părţis dar apelul nu le priveşte pe toate, părţilor care au avut aceasta calitate numai
ÎJJ primă instanţă nu li se mai cere acordul.
b) « te incorect, înttttcât art. 62 C. pr, civ. rezurtră formularea
Pdi de intervenţia principală numai la instanţa de fond şi apel. Rezulta că, in recurs
rhiaJ şi atunci când î L o pricină nu este deschisă calea de atac a apelului, nu poate fi
’’" T s t n n w r e Î n ^ X u n s u l de la punctul c), întrucât, în cazul rejudecării în situaţia

casării cu reţinere, judecata are loc tot în cadrul recursului.
S ^ ; ^ f r e T : S ”S u t ^ r S l al pMti pen.™ care intervine, ei are un tntems

nropriu îU participarea la judecata procesului respectiv, pentru că prin aceasta Poate ev'ta
^ fie acţionat ulterior în judecată de partea pe care o sprijină. Răspunsul de la punctu )
este corect pentru că se referă tocmai la acest lucru.
Dacă îL ă pârâtul recunoaşte pretenţiile reclamantului, atunci o cerere de 'nterven
accesorie în favmrea acestuia este lipsită de interes, câtă vreme in litigiul respectiv nu se
mai pune problema săvârşirii de către pârât a unei apărări pe care terţul sa o sprijine.
Răspunsul la punctul b) se referă la acest aspect.
v S iam a'd e?p u n ctu l c) este incorectă, întrucât restrânge foniiularea >"tewenţiei
accesorii doar în favoarea părţilor originare, in condiţiile in care textul art. 6 1 a . O
C pr civ nu distinge. Aşadar, este suficient ca cel în favoarea căruia se intervine sa aiba
calitatea de parte în proces - reclamant, pârât, intervenient principal, chemat in garanţie
etc. Doctrina stabileşte că intervenţia accesorie poate fi făcută chiar in folosul intewe-
nientului accesoriu (explicaţii în M. Tăbârcă, Drept procesual cm l..., op. cit., p. 34y,
pct. 156).
Cum cCTerea de intervenţie loluntară accesorie poate fi făcută şi în căile extraordinare

de atac fiind o apărare, şi nu o veritabilă acţiune, este corect răspunsul de la punctul a)
Esle coîect ş' răsp^Lul c), întrucât art. 63 alin. (2) C. pr. civ. stabileşte ca mterv-enţia
accesorie se poate face până la închiderea dezbaterilor.
R£pi!li"sufd?la punctul b) este greşit, întrucât leagă depunerea cerem de intervenţie

voluntară în căile de atac de acordul părţilor, care în acest caz nu este necesar.

Răspunsul de la punctul b) este corect, întrucât art. 64 alin. (1) C. pr. civ. stabileşte
că cererea de intervenţie se comunică părţilor împreună cu înscrisurile anexate. Deşi textul
nu arată exact, pentru a se putea discuta în deplină cunoştinţă de cauză, în condiţii de
contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare, comunicarea are loc anterior
discutării în principiu a admisibilităţii.
Răspunsul de la punctul a) este greşit, deoarece se referă la comunicarea după
pronunţarea asupra admisibilităţii ei în principiu, şi nu înainte de acest moment.
Răspunsul de la punctul c) se referă la ipoteza greşită că cererea de intervenţie
voluntară nu se comunică părţilor.

Răspunsul de la punctul b) este corect, întrucât cererea de intervenţie voluntară
principală este inadmisibilă dacă se formulează în legătură cu soluţionarea unor incidente
procedurale, precum strămutarea, recuzarea, conflictul de competenţă etc., deoarece
aceste incidente nu pun în discuţie fondul drepturilor deduse judecăţii prin cererea iniţială,
astfel încât terţul nu le-ar putea pretinde pentru sine în cadrul procedurii de rezolvare a
incidentelor.
Răspunsul de la punctul a) este greşit, deoarece relevă teza contrarie, a admisibilităţii.
Răspunsul de la punctul c) este şi el greşit, deoarece, dacă o astfel de cerere este
inadmisibilă, ea nu poate fi făcută nici în apel, chiar dacă există acordul părţilor.

Răspunsul de la punctul c) este corect, pentru că art. 62 alin. (3) C. pr. civ. face referire
la „acordul expres” al părţilor din etapa procesuală a apelului, deci acordul nu poate fi
tacit, ci doar expres.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, pentru că acordul expres presupune că
învoiala nu poate fi dedusă pe cale de interpretare din neprezentarea părţilor în faţa
instanţei de apel sau din lipsa unui răspuns al lor în acest sens, în ipoteza în care au fost
citate cu menţiunea de a-şi preciza poziţia procesuală, aşa cum incorect se menţionează în
varianta de răspuns de la punctul b). O învoire tacită nu este de natură să conducă la
aprecierea cererii de intervenţie ca fiind admisibilă.

Răspunsul de la punctul a) este corect, pentru că acordarea cheltuielilor de judecată,
potrivit regulii înscrise în art. 453 alin. (1) C. pr. civ., părţii care a câştigat procesul se
aplică şi în cazul intervenţiei accesorii, la baza răspunderii aflându-se culpa procesuală a
celui care a pierdut diferendul juridic. Prin urmare, intervenientul nu poate fl obligat să
plătească cheltuieli părţii care a pierdut procesul, chiar dacă aceasta le-a efectuat pentru
i
p/iwunsuri şi explicaţii ni
combaterea apărărilor care au condus, în final, către câştig pe partea pentru care s-a
intervenit. Pe acelaşi raţionament, dacă partea în favoarea căreia a intervenit a câştigat
procesul, culpa procesuală incumbă părţii adverse, astfel că intervenientul, având o poziţie
subordonată părţii în favoarea căreia intervine, va fi exonerat de plată.
Răspunsul de la punctul c) este şi el corect, pentru că intervenientul accesoriu trebuie
sâ suporte cheltuielile propriei cereri, indiferent dacă hotărârea s-a pronunţat ori nu în
favoarea părţii pentru care intervine. Doctrina a arătat că, în principiu, intervenţia
accesorie nu trebuie să aibă drept consecinţă sporirea cheltuielilor de judecată pe care le
va suporta partea care va cădea în pretenţii, de vreme ce activitatea terţului este subor
donată, în mare măsură, activităţii desfăşurate de partea în favoarea căreia a intervenit
(fvl. Tăbârcă, în Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I, op. cit., coord.
V.M. Ciobanu, M. Nicolae, 2016, p. 257, pct. 5; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 145).
Răspunsul de la punctul b) care acreditează teza contrarie celei de la punctul a) este
incorect.

Este corect răspunsul de la punctul a), pentm că, potrivit art. 68 alin. (2) şi (3)
C. pr. civ., cererea de chemare în judecată a altor persoane făcută de reclamant sau de
intervenientul principal se va depune cel mai târziu până la terminarea cercetării pro
cesului înaintea primei instanţe, iar cea formulată de către pârât se va depune în termenul
prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu
este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată. Din interpretarea textelor
menţionate rezultă că ea nu poate fi formulată decât în faţa primei instanţe, fiind exclusă
în apel, în lipsa unei reglementări derogatorii ca în situaţia intervenţiei voluntare
principale.
Răspunsul de la punctul c) este şi el corect, pentru că în situaţia rejudecării cauzei cu
trimitere la prima instanţă, în ipoteza anulării hotărârii acesteia prin admiterea apelului, în
condiţiile art. 480 alin. (3) C. pr. civ., sau în ipoteza casării hotărârii prin admiterea
recursului, în condiţiile art. 497 şi art. 498 alin. (2) C. pr. civ., este admisibilă cererea de
intervenţie forţată formulată de către reclamant sau de intervenientul principal, cu
respectarea dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. pr. civ., dacă trimiterea cauzei spre rejudecare
a fost di,spusă pentru nelegala citare a pârâtului, căruia nu i s-a comunicat nici cererea de
chemare în judecată. Acesta este în continuare în termen pentru a formula întâmpinare şi,
ca atare, în temien pentru a formula şi cererea de intervenţie forţată în discuţie.
Răspunsul de la punctul b), care se referă la posibilitatea depunerii cererii de chemare
în judecată a altor persoane în apel, este greşit, pentru că cererea se va respinge ca
inadmisibilă, prin raportare la art. 478 alin. (3) C. pr. civ., potrivit căruia în apel nu se pot
formula pretenţii noi, precum şi în temeiul dispoziţiilor art. 478 alin. (1) C. pr. civ.,
confonn cărora prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei
instanţe.
128 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual

Chemarea în Judecată a altei persoane reprezintă cererea de intervenţie forţată prj^
care una dintre părţile iniţiale (sau chiar intervenientul principal) solicită introducerea în
proces a unui terţ care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul sau, după caz
intervenientul principal (reclamant în cadrul cererii sale de intervenţie), în eventualitate^
în care acesta ar promova o acţiune separată. Cum pârâtul devine reclamant în cererea
reconvenţională, aceasta fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată în care calităţile
părţilor iniţiale sunt inversate, cerinţa prevăzută de art. 68 alin. (1) C. pr. civ. este înde-
plinită în ipoteza descrisă de răspunsul de la punctul a) care este corect.
Dacă reclamantul revendică un bun de la pârât, acesta din urmă poate să îl introducă
în proces pe terţul care, de asemenea, pretinde că este proprietarul acelui bun, teză corectă
relevată de răspunsul de la punctul b).
Răspunsul de la punctul c) este incorect, întrucât sancţiunea ce intervine în ipoteza
depunerii tardive a cererii de intervenţie forţată a unui terţ care ar putea să invoce aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul este decăderea din exerciţiul dreptului de a formula o atare
cerere. In acest caz, nu se aplică disjungerea.

Grila vizează situaţia particulară reglementată de art. 71 C. pr. civ., în care persoana
care are calitatea de pârât în proces poate fi scoasă din cadrul acestuia, prin manifestarea
sa de voinţă însoţită de consemnarea sumei disputate în proces la dispoziţia instanţei sau
de sechestrarea judiciară a bunului litigios.
Răspunsul de la punctul c) este corect, întrucât, în cazul cererii având ca obiect
solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la predarea folosinţei unui bun (predarea
bunului închiriat, dat în comodat etc.), dacă acesta din urmă declară că va preda folosinţa
bunului pentru care a fost chemat în judecată, în favoarea celui faţă de care se va stabili
dreptul, potrivit prevederilor art. 71 alin. (2) C. pr. civ., instanţa va institui sechestrul
judiciar asupra bunului litigios, prin care va indisponibiliza bunul, în procedura prevăzută
la art. 972 şi urm. C. pr. civ., adică prin încheiere supusă numai apelului [art. 975 alin. (4)
C. pr. civ.]. Punctual, ipoteza grilei se referă la predarea folosinţei bunului litigios [situaţie
vizată de art. 71 alin. (2) C. pr. civ.], astfel că nu se pune problema consemnării unei sume
de bani (contravaloarea bunului), ca în cazul procesului pentru o datorie bănească [situaţie
vizată de art. 71 alin. (1) C. pr. civ.].
Răspunsul de la punctul a) este greşit, întioicât face o combinare a celor două situaţii
descrise anterior.
Răspunsul de Ia punctul b) nu este nici el corect. Cel chemat în judecată, în contextul
art. 71, dobândeşte calitatea de pârât, luând locul acestuia. Răspunsul de la punctul b)
acreditează ideea că terţul chemat în judecată va dobândi poziţia de reclamant, ceea ce nu
este exact. In plus, terţul nu poate renunţa la judecată, el fiind introdus în cauză, nu ca
efect al disponibilităţii sale, ci în mod forţat, caz în care nici nu poate renunţa la judecată.
şi explicaţii 129

Răspunsul de la punctul b) este corect, întrucât cumpărătorul bunului îl poate chema
udecată pe cel de la care a dobândit bunul, adică pe vânzător, cerându-i să îl apere
3 evicţiunii, prin administrare de dovezi în scopul respingerii acţiunii introduse de
jtre reclamant, iar dacă acţiunea va fi admisă, să-l despăgubească, mijlocul procesual
fiind cel al chemării în garanţie.
Varianta de răspuns a) este incorectă şi se referă la arătarea titularului dreptului. Din
• teza grilei, rezultă că pârâtul este cumpărătorul bunului revendicat, deci dobânditor cu
titlu de proprietate, şi nu detentor precar, aşa cum cere ipoteza art. 75 C. pr. civ. în cazul
acestei forme de intervenţie (când între pârât şi terţul arătat ca titular al dreptului real
trebuie să existe un raport Juridic, care i-a conferit pârâtului posibilitatea de a deţine bunul
pentru terţ sau de a exercita dreptul asupra bunului în numele terţului - spre exemplu, între
pârât şi terţ s-a încheiat un contract de locaţiune, închiriere, depozit, comodat etc.), ceea
ce exclude răspunsul de la punctul a).
Este incorect răspunsul de la punctul c), întrucât instanţa are dreptul de a introduce în
proces, din oficiu, terţe persoane în două ipoteze, reglementate de art. 78 C. pr. civ., dar
niciuna nu este prezentă în ipoteza grilei.

Situaţiile de la răspunsurile a) şi b) se regăsesc ca exemple date de doctrină (spre
consultare, M. Tăbârcă, în Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. 1,
op. cit., coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae, 2016, p. 257, pct. 5), în care se poate formula
o cerere de chemare în garanţie.
Răspunsul de la punctul a) se referă la cazul schimbului, situaţie în care, potrivit
art. 1.764 C. civ., se aplică dispoziţiile de la vânzare, deci inclusiv garanţia pentru
evicţiune.
Răspunsul de la punctul b) se referă la cazul donaţiei, când se poate chema în garanţie
donatorul de către donatar, în ipoteza în care acesta din urmă esté acţionat într-o reven
dicare imobiliară sau mobiliară, dacă donatorul a promis expres garanţia sau dacă
evicţiunea decurge din fapta sa (a vândut bunul donat către o altă persoană, a donat bunul
de două ori către două persoane diferite etc.) ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul
transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului
[art. 1.018 alin. (1 ) C. civ.]; în cazul donaţiei cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul
răspunde pentru evicţiune ca şi vânzătorul [art. 1.018 alin. (2) C. civ.].
Răspunsul de la punctul c) nu este corect, deoarece chemarea în garanţie nu este
admisibilă în litigiile de muncă, întrucât între persoana încadrată în muncă, parte în litigiu,
şi terţul chemat în garanţie nu există raporturi juridice de muncă.

Este corect răspunsul de la punctul c), întrucât în cuprinsul normelor referitoare la
judecata cererii de arătare a titularului dreptului se face trimitere la art. 66 C. pr. civ..
potrivit căruia se va dispune disjungerea când judecarea cererii principale ar fi întârzia»

prin cererea de intervenţie.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, întrucât cererea de intervenţie volunta»
accesorie se soluţionează împreună cu cererea principală, raţiunea acestei soluţii lega]
rezidând în însăşi natura cererii de simplă apărare, neexistând posibilitatea disjungeri'
sale, întrucât nu se poate crea un dosar distinct care să aibă ca obiect soluţionarea unei
apărări.
Ipoteza de răspuns de la punctul b) se referă la o cerere de intervenţie forţată sub
forma cererii de chemare în judecată a altor persoane. Posibilitatea disjungerii nu este
recunoscută de Codul de procedură civilă decât cererii de intervenţie voluntară principalj
şi cererii de chemare în garanţie, nu şi în cazul acestei forme de intervenţie; art. 69
C. pr. civ., care inserează reguli de judecată, face trimitere numai la art. 64 şi 65
C. pr. civ., fără a include şi art. 66 C. pr. civ. vizând situaţia disjungerii. Prin urmare
răspunsul b) este incorect, cu atât mai mult cu cât, ca regulă, cererea de chemare în jude
cată a altor persoane are ca finalitate faptul ca în acelaşi litigiu să se constate în cadrul
considerentelor, odată cu soluţionarea procesului, inexistenţa dreptului de creanţă sau a
celui real similar reclamantului de care s-ar putea prevala terţul, ceea ce impune soluţio
narea concomitentă a cererilor.

Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane constituie o derogare de la
principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, fiind incidenţă numai în cazurile
menţionate de lege. în materie contencioasă, dacă legea nu prevede în mod expres dreptul
instanţei de a introduce, din oficiu, terţi în proces, părţile iniţiale au dreptul să hotărască
dacă se vor judeca sau nu în contradictoriu şi cu persoana arătată de instanţă. Dacă părţile
iniţiale sunt de acord cu introducerea în cauză a terţului, aceasta se va produce ca urmare
a consimţământului lor, instanţa luând act în consecinţă. Dacă părţile iniţiale nu sunt de
acord cu introducerea în cauză a persoanei indicate de instanţă, terţul nu va deveni parte
în proces, însă, în măsura în care o atare introducere era apreciată ca necesară de instanţă,
aceasta va respinge acţiunea, fără a se pronunţa asupra temeiniciei sale.
Răspunsul de la punctul b) este cel corect, deoarece, în ipoteza în care, în materie
contencioasă, după punerea în discuţia părţilor de către instanţă, acestea nu au solicitat
introducerea terţului în proces, în cazurile în care legea nu prevede în mod expres dreptul
instanţei de a proceda astfel, hotărârea prin care instanţa respinge cererea principală pentru
lipsa coparticipării procesuale obligatorii este supusă numai apelului, decizia pronunţată
în apel nefiind susceptibilă de recurs, potrivit art. 78 alin. (5) C. pr. civ.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, întrucât instanţa nu poate introduce, în
procedura contencioasă, în mod forţat un terţ, dacă părţile se împotrivesc.
Este greşit şi răspunsul de la punctul c). Dacă, după închiderea dezbaterilor şi
reţinerea cauzei în pronunţare, cu ocazia deliberării, instanţa constată că este necesar a fi
introdusă o terţă persoană în proces, va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor
iniţiale, iar nu şi a terţului, întrucât acesta nu a devenit încă parte în litigiu, iar introducerea
sa în proces nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor.
şi explicaţii 131
d Reprezentarea părţilor în judecată
g5. Răspuns corect: a)

Răspunsul de la punctul a) este cel corect. Premisa grilei se referă la reprezentarea
udicia*'^ care intervine atunci când legea prevede în mod expres sau când circumstanţele
cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, situaţie în care
instanţa/judecătorul poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant în
condiţii!® art. 58 alin. (3) C. pr. civ., adică dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop
de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. Cum curatorul special are toate drepturile
j obligaţii!® prevăzute de lege pentru reprezentantul legal, atunci acesta poate pune şi
concluzii asupra excepţiilor procesuale, nefiind impuse limitele din ipoteza reprezentării
convenţionale prin mandatar neavocat ca în cazul art. 83 alin. (1) teza a doua C. pr. civ.
Răspunsul de la punctul b) este greşit, întrucât vizează lipsa mandatului pentru
punerea de concluzii, şi nu pentru efectuarea actului de renunţare propriu-zis. Aşa cum
ain arătat în cazul reprezentăriijudiciare, curatorul special (care este un avocat) poate pune
concluzii asupra tuturor aspectelor din proces, deci şi asupra renunţării. Precizăm însă că
renunţarea propriu-zisă, fiind un act de dispoziţie, necesită un mandat special ori încu
viinţarea prealabilă a instanţei, însă ipoteza din varianta de răspuns se referă doar la
concluziile pe care curatorul special le poate formula, nu şi la efectuarea actului de
dispoziţie.
Răspunsul de la punctul c) este greşit, întrucât induce o condiţie limitativă (doar
dacă), şi pentru că, fiind în ipoteza reprezentării judiciare (premisa grilei), nu interesează
gradul de rudenie sau licenţierea în drept.

Este corect răspunsul de la punctul b), întrucât reprezentarea convenţională poate
avea loc prin avocat sau prin mandatar neavocat (mătuşa reclamantului), aspectul
licenţierii în drept nefiind relevant decât sub aspectul concluziilor asupra excepţiilor
procesuale şi asupra fondului, ceea ce nu constituie premisa grilei.'
Varianta a) este greşită, întrucât reprezentarea persoanei juridice poate avea loc
numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii, aşa cum relevă art. 84 alin. (1)
C. pr. civ., iar răspunsul cuprinde o condiţie limitativă în ceea ce îl priveşte pe avocat
(numai), excluzându-1 pe consilierul juridic.
Varianta c) este greşită, deoarece se induce ipoteza restrictivă că împuternicirea
pentru reprezentarea convenţională a persoanei fizice dată mandatarului neavocat trebuie
încheiată numai în forma înscrisului autentic, deşi ea poate fi dată şi prin declaraţie
verbală, făcută în instanţă şi consemnată în încheierea de şedinţă, cu arătarea limitelor şi
a duratei reprezentării, conform art. 85 alin. (2) C. pr. civ.

Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură (vizează
oneregularitate procedurală), absolută (se încalcă norme de ordine publică) şi peremptorie
130 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civj]
potrivit căruia se va dispune disjungerea când judecarea cererii principale ar fi întârzia^

prin cererea de intervenţie.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, întrucât cererea de intervenţie voluntară
accesorie se soluţionează împreună cu cererea principală, raţiunea acestei soluţii legale
rezidând în însăşi natura cererii de simplă apărare, neexistând posibilitatea disjungerii
sale, întrucât nu se poate crea un dosar distinct care să aibă ca obiect soluţionarea unei
apărări.
Ipoteza de răspuns de la punctul b) se referă la o cerere de intervenţie forţată sub
fornia cererii de chemare în judecată a altor persoane. Posibilitatea disjungerii nu este
recunoscută de Codul de procedură civilă decât cererii de intervenţie voluntară principală
şi cererii de chemare în garanţie, nu şi în cazul acestei forme de intervenţie; art, 69
C. pr. civ., care inserează reguli de judecată, face trimitere numai la art. 64 şi 65
C. pr. civ., fără a include şi art. 66 C. pr. civ. vizând situaţia disjungerii. Prin urmare
răspunsul b) este incorect, cu atât mai mult cu cât, ca regulă, cererea de chemare în jude
cată a altor persoane are ca finalitate faptul ca în acelaşi litigiu să se constate în cadrul
considerentelor, odată cu soluţionarea procesului, inexistenţa dreptului de creanţă sau a
celui real similar reclamantului de care s-ar putea prevala terţul, ceea ce impune soluţio
narea concomitentă a cererilor.

Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane constituie o derogare de la
principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, fiind incidenţă numai în cazurile
menţionate de lege. în materie contencioasă, dacă legea nu prevede în mod expres dreptul
instanţei de a introduce, din oficiu, terţi în proces, părţile iniţiale au dreptul să hotărască
dacă se vor judeca sau nu în contradictoriu şi cu persoana arătată de instanţă. Dacă părţile
iniţiale sunt de acord cu introducerea în cauză a terţului, aceasta se va produce ca urmare
a consimţământului lor, instanţa luând act în consecinţă. Dacă părţile iniţiale nu sunt de
acord cu introducerea în cauză a persoanei indicate de instanţă, terţul nu va deveni parte
în proces, însă, în măsura în care o atare introducere era apreciată ca necesară de instanţă,
aceasta va respinge acţiunea, fără a se pronunţa asupra temeiniciei sale.
Răspunsul de la punctul b) este cel corect, deoarece, în ipoteza în care, în materie
contencioasă, după punerea în discuţia părţilor de către instanţă, acestea nu au solicitat
introducerea terţului în proces, în cazurile în care legea nu prevede în mod expres dreptul
instanţei de a proceda astfel, hotărârea prin care instanţa respinge cererea principală pentru
lipsa coparticipării procesuale obligatorii este supusă numai apelului, decizia pronunţată
în apel nefiind susceptibilă de recurs, potrivit art. 78 alin. (5) C. pr. civ.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, întrucât instanţa nu poate introduce, în
procedura contencioasă, în mod forţat un terţ, dacă părţile se împotrivesc.
Este greşit şi răspunsul de la punctul c). Dacă, după închiderea dezbaterilor şi
reţinerea cauzei în pronunţare, cu ocazia deliberării, instanţa constată că este necesar a fi
introdusă o terţă persoană în proces, va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor
iniţiale, iar nu şi a terţului, întrucât acesta nu a devenit încă parte în litigiu, iar introducerea
sa în proces nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor.
Ilji^purisun şi explicaţii 131
d. Reprezentarea părţilor în judecată

Răspunsul de la punctul a) este cel corect. Premisa grilei se referă la reprezentarea
judiciară care intervine atunci când legea prevede în mod expres sau când circumstanţele
cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, situaţie în care
instanţa/judecătorul poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant în
condiţiile art. 58 alin. (3) C. pr. civ., adică dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop
de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. Cum curatorul special are toate drepturile
şi obligaţiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal, atunci acesta poate pune şi
concluzii asupra excepţiilor procesuale, nefiind impuse limitele din ipoteza reprezentării
convenţionale prin mandatar neavocat ca în cazul art. 83 alin. (1) teza a doua C. pr. civ.
Răspunsul de la punctul b) este greşit, întrucât vizează lipsa mandatului pentru
punerea de concluzii, şi nu pentru efectuarea actului de renunţare propriu-zis. Aşa cum
am arătat în cazul reprezentării Judiciare, curatorul special (care este un avocat) poate pune
concluzii asupra tuturor aspectelor din proces, deci şi asupra renunţării. Precizăm însă că
renunţarea propriu-zisă, fiind un act de dispoziţie, necesită un mandat special ori încu
viinţarea prealabilă a instanţei, însă ipoteza din varianta de răspuns se referă doar la
concluziile pe care curatorul special le poate formula, nu şi la efectuarea actului de
dispoziţie.
Răspunsul de la punctul c) este greşit, întrucât induce o condiţie limitativă (doar
dacă), şi pentru că, fiind în ipoteza reprezentării Judiciare (premisa grilei), nu interesează
gradul de rudenie sau licenţierea în drept.

Este corect răspunsul de la punctul b), întrucât reprezentarea convenţională poate
avea loc prin avocat sau prin mandatar neavocat (mătuşa reclamantului), aspectul
licenţierii în drept nefiind relevant decât sub aspectul concluziilor asupra excepţiilor
procesuale şi asupra fondului, ceea ce nu constituie premisa grilei.'
Varianta a) este greşită, întrucât reprezentarea persoanei Juridice poate avea loc
numai prin consilier Juridic sau avocat, în condiţiile legii, aşa cum relevă art. 84 alin. (1)
C. pr. civ., iar răspunsul cuprinde o condiţie limitativă în ceea ce îl priveşte pe avocat
(numai), excluzându-1 pe consilierul Juridic.
Varianta c) este greşită, deoarece se induce ipoteza restrictivă că împuternicirea
pentru reprezentarea convenţională a persoanei fizice dată mandatarului neavocat trebuie
încheiată numai în forma înscrisului autentic, deşi ea poate fi dată şi prin declaraţie
verbală, făcută în instanţă şi consemnată în încheierea de şedinţă, cu arătarea limitelor şi
a duratei reprezentării, conform art. 85 alin. (2) C. pr. civ.

Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură (vizează
o neregularitate procedurală), absolută (se încalcă norme de ordine publică) şi peremptorie
(admiterea sa conduce la împiedicarea soluţionării fondului cererii), care însă debutea2|

cu un efect dilatoriu (cauza amânându-se pentru efectuarea dovezii calităţii de reprg
zentant). Potrivit art. 82 alin. (2) C. pr. civ., excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant
în faţa primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac. Chiar dacj
are caracter absolut, restricţia impusă de prevederea amintită face ca această excepţie $5
nu poată fi invocată de către instanţă din oficiu, în calea de atac, în lipsa invocării în faţ^
primei instanţe.
Per a contraria, dacă a fost invocată la Judecata în fond, va putea fi reiterată în apel
situaţie care se regăseşte în răspunsul corect de la punctul b).
Este corectă şi varianta c) de răspuns, pentru că, aşa cum am arătat, excepţia debu
tează cu un efect dilatoriu, iar lipsa dovezii calităţii de reprezentant poate fi complinit^
până la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei în faţa instanţei de fond,
când mandatul acordat va produce efect retroactiv.
Având în vedere explicaţia de la punctul b), răspunsul de la punctul a) este greşit.

Mandatarul neavocat poate redacta cererea de chemare în Judecată, poate propune şi
dezbate în contradictoriu mijloace de probă, poate formula cereri în cursul procesului,
poate depune înscrisuri la dosar şi, evident, poate invoca excepţii. Limitele impuse de
art. 83 alin. (1) C. pr. civ. se referă la dreptul de a formula concluzii asupra excepţiilor
procesuale sau asupra fondului cauzei. Răspunsul de la punctul a) este corect, întrucât se
referă la invocarea excepţiilor, şi nu la dezbaterea lor. Este irelevantă pentru rezolvarea
speţei menţiunea că mandatarul neavocat este rudă de gradul al treilea cu cel reprezentat
sau că nu este licenţiat în drept, aceste elemente fiind menţionate pentru a creşte gradul de
complexitate a grilei, deoarece mandatarul neavocat poate invoca orice fel de apărare în
favoarea părţii reprezentate, deci şi excepţii.
Pentru aceleaşi raţiuni, este corect şi răspunsul de la punctul b), indiferent de forma
şi întinderea mandatului, restricţia privind fonnularea concluziilor fiind aceeaşi.
Varianta c) de răspuns este incorectă, întrucât un mandatar convenţional (ipoteza se
referă la procură autentică), şi nu legal, împuternicit doar pentru susţinerea căii de atac,
poate face acte procedurale de dispoziţie, cum este achiesarea, doar dacă a fost împuter
nicit în acest scop de către reprezentantul legal care, la rândul său, avea încuviinţarea
prealabilă a instanţei de tutelă, prin procură specială dată în acest scop.

Este corectă varianta de răspuns c), întrucât regula înscrisă în art. 88 C. pr. civ.
stabileşte că mandatul de reprezentare nu încetează prin moartea celui care l-a dat (man-
dantul) şi că dăinuie până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul
legal al incapabilului.
Răspunsul de la varianta a) nu este corect, pentru că, dacă mandatarul (avocat sau
neavocat) a decedat în timpul curgerii termenului de apel, ne aflăm în situaţia descrisă de
şi explicaţii 133
469 alin. (4) C. pr. civ., fiind întrerupt termenul de apel. Moartea sau punerea sub
art-
• lerdicţie a reprezentantului părţii are ca efect încetarea mandatului, fiind aplicabile
îgulile de drept comun.
gste incorect şi răspunsul de la punctul b), întrucât interdicţia de renunţare priveşte
jpar dreptul de renunţare la mandat în cursul termenului de exercitare a căilor de atac
fart. 89 3lin. (2) teza a doua C. pr. civ.]. Aşa fiind, renunţarea poate avea loc, în afara
restricţiei arătate mai sus, oricând, existând însă pentru mandatar obligaţia de înştiinţare
atât a celui care i-a dat mandatul, cât şi a instanţei, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul
imediat unnător renunţării. Acest termen este stabilit de lege pentru a-i da posibilitatea
părţii să-şi aleagă un alt avocat sau un mandatar nou. Dacă termenul de 15 zile nu este
mspectat, partea are posibilitatea să solicite amânarea cauzei în vederea pregătirii apărării.
C. Participarea M inisterului Public în procesul civil

Răspunsul de la punctul b) este corect, întrucât procurorul poate porni acţiunea ori de
câte orie este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, însă concluzii orale sau scrise poate
pune ori de câte ori participă la judecata unei cauze, fie din proprie iniţiativă, fie ca unnare
a unor prevederi legale care statuează asupra obligativităţii participării sale la Judecată
(cum ar fi, de pildă, cauzele privind adopţia).
Este corect şi răspunsul de la punctul c). Procurorul poate solicita punerea în
executare a oricăror titluri executorii emise numai în favoarea sferei de persoane prevăzute
la art. 92 alin. (1) C. pr. civ. însă, independent de faptul că a pornit sau nu executarea
silită, în cazul unei căi de atac ataşate unei proceduri execuţionale (de exemplu, apel împo
triva hotărârii prin care s-a soluţionat contestaţia la executare), el poate participa la jude
cată şi, prin unnare, pune concluzii, ca în orice alt proces civil - art. 92 alin. (2) C. pr. civ.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, deoarece acrediteazăMdeea limitării {numai
atunci) dreptului procurorului de a pune concluzii, deşi art. 92 alin. (2) C. pr. civ. îi dă
posibilitatea punerii acestora în orice proces, nu numai pentru apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispămţilor.

Este corectă varianta de răspuns de la punctul a), deoarece, prin neparticiparea
procurorului la judecată, atunci când este obligatorie participarea sa, nulitatea este deter
minată de faptul că nu a fost legal constituit completul. în acest caz, nulitatea este
necondiţionată, potrivit art. 176 pct. 4 C. pr. civ., de existenţa vreunei vătămări. în acest
caz expres prevăzut de lege, vătămarea nu este implicată şi nu interesează în incidenţa
sancţiunii nulităţii, care intervine necondiţionat de producerea sau nu a unei vătămări.
Răspunsul de la punctul b) este greşit. El implică o dublă negaţie, ceea ce conduce la
o afirmaţie, respectiv aceea că hotărârea este nulă dacă s-a produs vătămarea, ceea ce este
134 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual (
greşit, întrucât nu suntem în prezenţa unei nulităţi condiţionate. în plus, aşa cum amI arătat^
<
vătămarea nu interesează în acest caz.
Răspunsul de la punctul c) este inexact, întrucât ipoteza grilei se referă la o situaţie
de nulitate care intervine în mod necondiţionat, adică independent de vreo vătămare
Numai în cazul nulităţii condiţionate se pune problema, pe plan probator, a dovedirii vătăi
mării care este prezumată (în cazul nulităţii exprese) sau trebuie dovedită (în cazul nulităţi;
virtuale). Or, în situaţia din grilă, nu este vorba despre o nulitate condiţionată pentru a
vorbi despre vătămare şi prezumarea ei.

Răspunsul de la punctul c) este corect, întrucât stabilirea tutelei minomlui este o
acţiune care priveşte apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorului, astfel că
procurorul poate să exercite calea de atac împotriva hotărârii pronunţate într-un astfel de
proces, în condiţiile art. 92 alin. (4), adică chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă şi chiar
dacă este vorba despre o acţiune personală.
Variantele de răspuns de la punctele a) şi b) sunt excluse de explicaţia răspunsului
corect. întrucât textul art. 94 alin. (4) nu distinge, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în
cazul art. 94 alin. (5) [care vorbeşte de „titluri executorii emise în favoarea persoanelor
(...)”], trebuie să acceptăm că procurorul ar putea exercita căi de atac şi împotriva
hotărârilor care conţin o soluţie favorabilă persoanelor prevăzute la alin. ( 1 ).

Varianta de răspuns de la punctul a) este cea corectă. Art. 92 alin. (5) C. pr. civ. dă
posibilitatea procurorului să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise
în favoarea minorilor, interzişilor şi dispăruţilor, deci inclusiv în cazul hotărârilor jude
cătoreşti (varietate de titlu executoriu), indiferent dacă a participat sau nu la judecată.
Răspunsurile de la punctele b) şi c) sunt incorecte, pentru că, dacă hotărârea
judecătorească nu este dată într-o acţiune dintre cele la care se referă alin. ( 1 ), procurorul
nu poate cere punerea în executare silită.

Sunt corecte variantele de răspuns de la punctele a) şi c), pentru că regula generală a
curgerii termenului pentru procuror este cea instituită de art. 468 alin. (4) C. pr. civ., având
ca puncte de plecare:
1 . comunicarea hotărârii - atunci când a participat la judecată;
2 . pronunţarea hotărârii - atunci când nu a participat la judecată.
în cazul hotărârii de perimare [art. 421 alin. (2) C. pr. civ.] - varianta a), ca şi în cazul
cererii de completare a hotărârii pronunţate în calea de atac extraordinară a revizuirii
[art. 444 alin. (1) teza I C. pr. civ.] - varianta c), curgerea termenului este supusă unor
prevederi speciale, derogatorii de la regula comună instituită de art. 468 alin. (4)
C. pr. civ., aplicabilă tuturor părţilor, inclusiv procurorului.
r
W
şi explicaţii 135
I Răspuns greşit: b)
I Răspunsul de la punctul b) este incorect, deoarece, dacă procurorul nu a participat la
judecata cauzei, atunci termenul curge de la pronunţare, şi nu de la comunicare.
(V. Competenţa instanţelor judecătoreşti (art. 94-147 C. pr. civ.)

Conform art. 94 pct. 1 lit. c) C. pr. civ.
Litigiul indicat la litera b) a grilei este un conflict de muncă, urmând să fie judecat de
către tribunal, conform art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011. Tot astfel, disputa
menţionată în cadrul literei c) a grilei va fi soluţionată de instanţa de contencios
administrativ, desemnată, în principiu, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004. în acelaşi
sens, a se vedea V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, ed. a 2-a,
Ed. Naţional, Bucureşti, 2018, pp. 214-215.

Cele două variante sunt corecte, în baza art. 94 pct. 1 lit. d), întrucât textul nu distinge
în funcţie de cum cererea de evacuare este articulată conform procedurii speciale sau
confonn dreptului comun.
în cazul acţiunii în revendicare (cerere, prin ipoteză, evaluabilă în bani, câtă vreme
tinde la valorificarea unui drept patrimonial), competenţa urmează să fie stabilită confonn
criteriului valoric, în funcţie de cum se depăşeşte ori nu pragul de 200.000 de lei instituit
de art. 94 pct. 1 lit. k) C. pr. civ.; câtă vreme judecătoria este o instanţă de excepţie (regula
fiind aceea a judecării cererilor de către tribunal), rezultă că, de regulă, asemenea cereri
sunt judecate de tribunal, dacă valoarea depăşeşte 200.000 lei, motiv pentru care enunţul
cuprins în litera c) este greşit.

Răspunsul de la punctul b) este corect, confonn art. 94 pct. 1 lit. j), iar răspunsul de
la punctul c) este corect, conform art. 32 din O.G. nr. 2/2001.
Varianta a) este greşită, întrucât cererea este una evaluabilă în bani (deoarece se tinde
la obţinerea unei sume de bani), iar competenţa se va determina după criteriul valoric,
regula în materie fiind aceea a competenţei tribunalului.

Varianta b) este corectă, conform art. 10 alin. (1) teza a 11-a din Legea nr. 554/2004,
potrivit căruia; „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile
publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii
MIHAELA CRISTINA MOCANU • VLADIMIR DIACONIŢA
136 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civj|'
vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de lei se soluţionează if,
fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise :
încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite
contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de Ie|
se soluţionează Infond de secţiile de contencios administrativ şifiscal ale curţilor de apeţ
dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel” (s.n.).
A se vedea explicaţiile de la răspunsul corect.

Răspunsul de la varianta a) este corect, conform art. 101 alin. (1) C. pr. civ., iar
răspunsul de la punctul b) este corect. în baza art. 98 alin. (2) C. pr. civ.
Potrivit art. 104 alin. (1) C. pr. civ.

Răspunsul de la punctul a) este corect, câtă vreme competenţa teritorială presupune
o delimitare între rolurile unor instanţe judecătoreşti de acelaşi grad, egal competente din
punct de vedere material, iar ICCJ este o instanţă unică, din acest punct de vedere. De
asemenea, şi răspunsul de la litera b) este corect, fapt ce rezultă din interpretarea siste
matică a art. 94-97 C. pr. civ.
Această competenţă revine, confonn art. 96 C. pr. civ., curţii de apel.

Conform art. 116 C. pr. civ. (V.M. Ciobanii, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual
civil, op. cit., 2018, p. 226).
Răspunsul de la punctul a) este fals, declinarea de competenţă putând avea loc în
cazurile în care reclamantul nu a desemnat vreuna dintre instanţele deopotrivă com
petente.
Răspunsul de la varianta b) este greşit, întrucât alegerea este realizată irevocabil prin
mijlocirea cererii de chemare în judecată (a se vedea ICCJ, s. 1 civ., dec. nr. 1125/2016).

Răspunsul de la varianta a) este eorect, conform art. 915 C. pr. civ.
Răspunsul de la litera c) este corect, conform art. 120 C. pr. civ.
Varianta b) este eronată, întrucât, conform art. 118 C. pr. civ., competenţa exclusivă
a instanţei ultimului domiciliu al lui de cuius subzistă „până la ieşirea din indiviziune”,
adică până la partaj. Cu alte cuvinte, competenţa exclusivă este dependentă de starea de
indiviziune, însă aceasta nu există, în cazul unui moştenitor unic. De aceea, într-un astfel
de scenariu, competenţa exclusivă reglementată de art. 118 C. pr. civ. nu se aplică.
0 .j^ s u r i şi explicaţii____________________________________________________ ]XL
103 . Răspunsuri corecte: a) şi b)

Conform art. 123 C. pr. civ.
Răspuns greşit: c) . ^
Faptul că răspunsul de la litera c) este greşit decurge din art. 27 alin. (7) C. pr. pen.
Potrivit acestui din urmă text de lege: „în cazul prevăzut la alin. (1), judecata în faţa
. tanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea
'n primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an”. Apoi, conform primului
alineat al respectivului articol: „Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal,
persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru
tepararea prejudiciului cauzat prin infracţiune”.

Conform art. 129 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3, raportat la art. 94 pct. 1 lit. j), respectiv la
li art. 117alin. ( 1 )C. pr. civ.
Răspunsul de la litera b) este greşit pentru motivele pentm care răspunsul de la
varianta a) este corect.
Răspunsul de la punctul c) este greşit, conform art. 130 alin. (2) C. pr. civ.

Confomi art. 129 C. pr. civ.
Răspunsul de la litera a) este greşit, conform art. 130 alin. (2) C. pr. civ., iar răspunsul
de la punctul b) este greşit, exigenţa relevantă în materie vizând momentul invocării
excepţiei, nu acela al soluţionării sale [art. 130 şi art. 131 alin. (2) C. pr. civ.].

Confonn art. 130 alin. (2) C. pr. civ. .
Răspunsurile de la literele b) şi c) sunt invalidate de alin. (l)-(3) ale aceluiaşi articol.

Grila se rezolvă pe baza art. 132 C. pr. civ., conform căruia răspunsul de la varianta
b) este singurul corect.
Răspunsul de la punctul a) este greşit, câtă vreme, de pildă, încheierea prin care
instanţa se declară necompetentă poate fi atacată odată cu hotărârea privind fondul cauzei
[art. 132 alin. (2) C. pr. civ.].
Răspunsul de la litera c) este greşit, întrucât, conform alin. (4) al articolului men
ţionat, „dacă instanţa se declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât
este de competenţa unui organ fără activitate Jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa
instanţelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară”.

Conform art. 132 alin. (3) C. pr. civ.
Răspunsul de la litera a) este greşit, întrucât instanţa căreia i se trimite dosarul trebuie
să îşi verifice propria competenţă, iar răspunsul de la varianta c) este greşit, întrucât chiar
instanţa învestită cu soluţionarea pricinii va verifica, din oficiu sau la cerere, dacă este
competentă să judece.

Răspunsul de la punctul a) este corect, conform art. 134 C. pr. civ.
Răspunsul de la litera b) este corect, în baza art. 135 alin. (2) C. pr. civ.
Acest răspuns este greşit, câtă vreme conflictul negativ de competenţă presupune o
declinare reciprocă de competenţă.

Acest fapt rezultă implicit, dar neîndoielnic din art. 138 C. pr. civ.
Răspunsul de la litera a) este greşit, întrucât litispendenţa presupune două procese în
curs de Judecare, iniţiate în baza aceleiaşi cereri, ceea ce exclude ipotezele în care
funcţionează autoritatea deplină de lucru Judecat, ce implică o hotărâre Judecătorească
definitivă.
Răspunsul de la punctul b) este greşit, câtă vreme litispendenţa presupune ca două
instanţe deopotrivă competente să Judece aceeaşi cerere, în vreme ce conflictul de com
petenţă negativ presupune ca niciuna dintre cele două instanţe implicate să nu îşi asume
competenţa.

Răspunsul de la varianta a) este greşit, întrucât şi instanţa din oficiu o poate invoca.
Răspunsul de la litera b) este greşit, întrucât, într-un asemenea caz, instanţa de fond
este obligată să suspende pricina.

Răspunsul de la punctul a) este corect, în lumina Jurisprudenţei CJUE (a se vedea
Hotărârea din 6 decembrie 1994, cauza Tatiy c. Maciej Rataj, C-406/92). Analiza triplei
identităţi, în materia litispendenţei, în comparaţie cu materia autorităţii de lucru Judecat,
este mai cuprinzătoare. Ceea ce se urmăreşte este ca în substanţă obiectul şi cauza celor
două cereri să fie identice, ceea ce în ipoteza de la litera a) se verifică.
Răspunsul de la punctul c) este corect, conform art. 138 alin. (6 ) C. pr. civ.
Acest răspuns este greşit, conform art. 138 alin. (3) şi (4) C. pr. civ. Când instanţele
sunt de grad diferit, dosanil nu se va transmite primei instanţe învestite, ci instanţei mai
înalte în grad.
VLADIMIR DIACONIŢA
Răspunsuri şi explicaţii 139

Confonn art. 139 alin. (2) C. pr. civ.
Răspunsuri greşite: a) si b)
Răspunsul de la litera a) este greşit, câtă vreme cele două excepţii pot fi invocate până
la momente finale diferite, iar în cazul conexităţii părţile pot alege instanţa la care se va
trimite cauza conexată.
Răspunsul de la varianta b) este greşit, întrucât litispendenţa presupune o triplă
identitate de elemente ale acţiunii civile între cele două procese (părţi, obiect, cauză), în
vreme ce conexitatea implică doar o strânsă legătură între obiectul şi cauza celor două
procese, în vreme ce părţile pot fi aceleaşi sau chiar împreună cu alte părţi.

Conexitatea constituie un caz de prorogare legală de competenţă, drept care, în urma
acesteia, o instanţă care nu ar fi competentă în mod normal să judece o anumită cerere
capătă, în mod excepţional - dar definitiv - această competenţă. Prorogarea rezultă din
întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe de
grad diferit, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi ai căror obiect şi
cauză au între ele o strânsă legătură. Pentru detalii, a se vedea V.M. Ciobanu, T.C. Briciu,
C.C. Dinu, Drept procesual civil, op. cit., 2018, pp. 238,241,242.
Răspunsul de la litera a) este greşit, fapt ce rezultă implicit din art. 139 alin. (3)
C. pr. civ.
Răspunsul de la punctul b) este greşit, conform alin. (5) ale aceluiaşi articol.

Răspunsul de la punctul b) este corect, conform art. 96 pct. 2 şi art. 130 alin. (2)
C. pr. civ.
Răspunsul de la litera c) este corect, pentru motivele expuse cu ocazia prezentării
răspunsului la varianta a).
Răspuns greşit: a) '
Răspunsul de la punctul a) este greşit, pentru că excepţia de necompetenţă nu va putea
fi invocată, în acest caz, în faţa instanţei de apel, art. 130 alin. (2) C. pr. civ. stabilind că
necompetenţă materială trebuie invocată de părţi sau de către judecător la primul termen
de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.
Totuşi, dacă prima instanţă a soluţionat greşit excepţia de necompetenţă, atunci această
împrejurare poate forma obiectul unei critici a soluţiei date de prima instanţă, articulate
sub forma unui motiv de apel.

Varianta c) este corectă, fapt ce rezultă din aplicarea directă a art. 130 alin. (4)
C. pr. civ.
Răspunsul de la varianta a) este eronat, întrucât (i) conform art. 208 C. pr. civ., întâm
pinarea este, ca regulă, obligatorie şi (ii) conform art. 130 alin. (3) C. pr. civ., excepţia
nr
necompetenţei teritoriale relative se invocă până Ia primul termen de Judecată doar dacă
întâmpinarea nu este obligatorie.
Răspunsul de la litera b) este greşit, conform art. 130 alin. (3) C. pr. civ.

Răspunsul de Ia punctul a) este corect, întrucât limitarea posibilităţii reclamantului de
a invoca necompetenţa - limitare instituită de art. 130 alin. (4) C. pr. civ. - se aplică doar
în cazul necompetenţei de ordine privată.
Răspunsul de la varianta c) este corect, conform art. 130 alin. (2), respectiv (i)
C. pr. civ.
Acest răspuns este greşit, întrucât instanţa poate invoca din oficiu atât necompetenţa
generală, cât şi necompetenţa teritorială de ordine publică.

A se vedea explicaţia de la răspunsurile greşite.
Răspunsul de la litera a) este greşit, întrucât, de regulă, necompetenţa teritorială de
ordine privată trebuie invocată prin întâmpinare, în vreme ce necompetenţa teritorială de
ordine publică trebuie invocată până la primul termen de Judecată la care părţile sunt legal
citate. Pentru aceleaşi motive, răspunsul de la varianta b) este corect.
Răspunsul de la punctul c) este eronat, doar necompetenţa teritorială de ordine
publică putând fi invocată şi de instanţă, din oficiu.
119. Răspuns corect: -

Niciun răspuns nu este corect.
Răspunsuri greşite: a), b) şi c)
Răspunsul de la punctul a) este greşit, întrucât, confomi art. 131 C. pr. civ., instanţa
trebuie să îşi verifice cu prioritate competenţa, la primul termen de Judecată sau, în mod
excepţional, la termenul imediat următor.
Răspunsul de la litera b) este greşit; instanţa trebuie să îşi verifice şi să se pronunţe,
între altele, asupra propriei competenţe, lucru ce presupune emiterea unei hotărâri
Judecătoreşti supuse rigorii motivării, în fapt şi în drept. Din cumulul celor două reguli
rezultă că Judecătorul nu trebuie să se abţină de la vreo analiză (chiar dacă aceasta ar putea
antama fondul cauzei), dacă aceasta constituie un pas necesar în raţionamentul întreprins
pentru stabilirea competenţei. Or, calificarea cererii de chemare în Judecată este un demers
ce trebuie realizat cu prilejul verificării competenţei pentru corecta stabilire a acesteia.
Răspunsul de la varianta c) este greşit, întrucât, confonn art. 554 teza 1 C. pr. civ.,
instanţa Judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenţie
arbitrală, îşi va verifica propria competenţă şi se va declara necompetentă numai dacă
părţile sau una dintre ele solicită aceasta, invocând convenţia arbitrală.
pii'iDunsun şi explicaţii 141

Varianta a) este corectă, întrucât din art. 130 alin. (4) C. pr. civ. rezultă că regulile
privitoare la această categorie de competenţă îl protejează doar pe pârât, fapt relevant
deopotrivă în fond şi în apel.
Răspunsul de la punctul b) este greşit, întrucât nu face distincţie între necompetenţa
teritorială de ordine publică şi necompetenţa teritorială de ordine privată, iar excepţia de
necompetenţă teritorială de ordine publică poate fi invocată nu doar de către pârât, ci şi de
către reclamant, precum şi de instanţă, din oficiu.
Răspunsul de la litera c) este, de asemenea, greşit, conform art. 130 alin. (2)
C. pr. civ.

Răspunsul de la varianta a) este corect, fapt ce rezultă a contrario din art. 488
alin. (1) pct. 3 C. pr. civ.
Răspunsul de la litera b) este greşit, fapt ce rezultă din art. 503 alin. (2) C. pr. civ.
Răspunsul de la punctul c) este greşit, întrucât, în ipoteza în care instanţa de fond
soluţionează greşit excepţia invocată de către pârât, iar acesta din urmă critică soluţia
instanţei fondului sub acest aspect, necompetenţa teritorială de ordine privată va putea
constitui motiv de apel.
122. Răspunsuri corecte: a), b) şi c)

Răspunsul de la litera a) este corect, fapt ce decurge din art. 130 alin. (2) C. pr. civ.
Răspunsurile de la punctele b) şi c) sunt corecte, câtă vreme acestea sunt erori ale
judecătonilui de primă instanţă, ce trebuie corectate prin mijlocirea apelului.
123. Răspunsuri corecte: a) şi c) .

A se vedea explicaţiile de la răspunsul greşit.
Răspunsul de la varianta a) este corect, iar răspunsul de la varianta b) este greşit, câtă
vreme instanţele de Judecată (inclusiv deci instanţa de apel) sunt competente să se pro
nunţe asupra propriei lor competenţe.
Răspunsul de la litera c) este corect, fapt ce decurge din art. 130 alin. (2) C. pr. civ.

Răspunsul de la punctul b) este corect, în ipoteza în care excepţia litispendenţei este
soluţionată greşit, astfel încât acelaşi proces ajunge să fie Judecat de două instanţe ce se
declară deopotrivă competente.
Răspunsul de la litera a) este greşit, întrucât litispendenţa presupunejudecata paralelă,
realizată de instanţe deopotrivă competente (art. 138 C. pr. civ.), în vreme ce conflictul
142 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesuah^
pozitiv de competenţă implică doar ca două instanţe să se declare competente să judec

cauza (art. 133 C. pr. civ.). ^
Răspunsul de la punctul c) este greşit, pentru că un conflict pozitiv de competenţă
apare în situaţia opusă, în care două instanţe consideră că au competenţă de a Judeca
pricină.

Răspunsul de la litera a) este corect, întrucât competenţa este o condiţie extrinsecă a
actului de procedură, conform art. 176 pct. 3 C. pr. civ.
Răspunsul de la punctul b) este corect, conform art. 137 C. pr. civ.
Răspunsul c) este greşit, confonn art. 137 C. pr. civ.
126. Răspunsurile corecte: a) şi b)

Conform art. 144 C. pr. civ.
Cererea de strămutare se soluţionează cu citarea părţilor din proces, potrivit art. 144
alin. (1) C. pr. civ.

Răspunsul de la varianta a) este corect, întrucât, pe de-o parte, faţă de raţiunea
reglementării, aceea de protejare a imparţialităţii judecătorului, art. 140 C. pr. civ. nu
instituie vreo limitare, în această privinţă, şi, de cealaltă parte, întrucât art. 145 C. pr. civ.
nu prevede că trimiterea procesului spre judecată trebuie să fie făcută unei instanţe
competente, ci unei instanţe egale în grad cu aceea de la care se strămută pricina.
Răspunsul de la litera b) este corect, întrucât, în opinia legiuitorului, imparţialitatea
judecătorilor poate să fie pusă la îndoială inclusiv de calitatea părţilor, cum este, spre
exemplu, ipoteza în discuţie.
Răspunsul de la punctul c) este corect, câtă vreme, în urma hotărârii de strămutare,
pricina ajunge să fie judecată de o instanţă care nu ar fi, în mod normal, competentă să
soluţioneze cauza.

Singurul răspuns corect este cel de la litera c), conform art. 142 alin. (2) C. pr. civ.
Răspunsuri greşite a) şi b)
Cele două variante sunt greşite, câtă vreme, conform primului alineat al aceluiaşi
articol, competenţa de soluţionare a cererii de strămutare aparţine ICCJ sau curţilor de
apel, în funcţie de cum strămutarea se solicită de la curtea de apel sau de la tribunale sau
judecătorii.

Răspunsul de la punctul b) este corect, conform art. 143 alin. (2) C. pr. civ.
VLADIMIR DIACONIŢA
jf^^jmnsurişi explicaţii 143
Răspunsul de la varianta a) este greşit, întrucât cererea de strămutare nu are un efect
^^spensiv automat, ci, dimpotrivă, conform art. 143 alin. (1) C. pr. civ., într-un asemenea
^ instanţa poate dispune suspendarea.
Răspunsul de la litera c) este greşit, conform art. 143 alin. (2) C. pr. civ.

Conform art. 145 alin. (3) teza finală C. pr. civ.
Răspunsul de la varianta a) este greşit, întrucât o asemenea hotărâre este desfiinţată
de drept, ca efect al strămutării.
Răspunsul de la litera b) este greşit, întrucât instanţa competentă este cea ierarhic
superioară celei la care s-a efectuat strămutarea.

Varianta c) este adevărată, întrucât, aşa cum rezultă neîndoielnic din art. 140
C. pr. civ., strămutarea are loc la cererea uneia dintre părţi.
Răspunsul de la litera a) este greşit, întrucât formularea unei noi cereri de strămutare
este posibilă dacă se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii
anterioare sau ivite după soluţionarea acesteia.
Răspunsul de la punctul b) este greşit, în acest caz fiind incidente regulile din materia
delegării instanţei.

într-adevăr, conform art. 139 alin. (2) C. pr. civ., atât părţile, cât şi instanţa din oficiu
pot invoca excepţia conexităţii.
Răspuns greşit: c) '
Potrivit aceluiaşi articol, excepţia poate fi invocată cel mai târziu la primul termen de
Judecată înainte instanţei ulterior sesizate.

Varianta c) este corectă, conform art. 139 alin. (4) C. pr. civ., potrivit cu care, atunci
când una dintre cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea se face la
acea instanţă. De precizat este faptul că în grilă se are în vedere situaţia în care competenţa
este exclusivă în privinţa unei singure cereri, ipoteză reglementată, de altfel, de art. 139
alin. (4) C. pr. civ. în cazul în care ambele cereri ar fi de competenţa teritorială exclusivă
a unor instanţe diferite, art. 139 alin. (4) C. pr. civ. nu împiedică conexarea. De vreme ce
se admite conexarea pricinilor la instanţa superioară în grad. prin derogare de la nonnele
de competenţă materială, trebuie admisă aceeaşi soluţie şi în privinţa normelor de com
petenţă teritorială exclusivă.
VLADIMIR DIACONIŢA
144 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civi]
Răspunsuri greşite: a) si b)
Răspunsul de la punctul a) este eronat, neexistând vreo limitare, în această^ Pnvinţj^
în materia strămutării, fapt explicabil prin aceea că strămutarea unnăreşte protejarea unui
aspect fundamental, constând în imparţialitatea judecătorilor.
Răspunsul de la litera b) este greşit, conform art. 139 alin. (4) C. pr. civ.

Răspunsurile de la literele b) şi c) sunt corecte, conform art. 139 C. pr. civ., respectiv
art. 147 C. pr. civ.
Răspunsul de la litera a) este greşit, întrucât, în ipoteza litispendenţei, instanţa care
va judeca pricina a fost învestită, de la început, cu o cauză identică pe care era competentă
să o judece.

Răspunsurile de la punctele b) şi c) sunt corecte, ambele fiind cereri de natura celor
reglementate de art. 118 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ.
Răspunsul de la litera a) este greşit, întrucât aceasta, nefiind o cerere de drept
succesoral, nu declanşează incidenţa normei speciale cuprinse în art. 118 C. pr. civ.

Conform art. 113 alin. (1) pct. 4, respectiv art. 117 C. pr. civ.
Această variantă de răspuns este greşită, întrucât o asemenea cerere intră sub inci
denţa competenţei exclusive a instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului, reglemen
tate de art. 118 C. pr. civ.

Varianta b) este corectă, deoarece, confonn art. 103 C. pr. civ., regula specială de
determinare a valorii obiectului cererii se aplică doar drepturilor cu o existenţă de o durată
nedeterminată.
De asemenea, răspunsul de la litera c) este corect, conform art. 101 alin. (3)
C. pr. civ.
De precizat este faptul că în privinţa locaţiunii încheiate pe o perioadă nedeter
minată, art. 103 C. pr. civ. are caracter special şi, implicit, prioritar în aplicare faţă de
Răspunsul de la varianta a) este greşit, întrucât o asemenea cerere nu intră în ipoteza
art. 118 C. pr. civ., nefiind o cerere în materia dreptului succesoral.
VLADIMIR DIACONIŢA
0 j ^ u r i şi explicaţii 145

Răspunsul de la punctul b) este corect, întrucât necompetenţa de ordine privată poate
f, invocată doar de către pârât.
Răspunsul de la litera c) este corect, conform art. 131 alin. (1) C. pr. civ.
Confonn alin. (2) al aceluiaşi articol.

Răspunsul de la punctul a) este greşit, câtă vreme problema competenţei trebuie
tranşată, în principiu, la primul tennen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Răspunsul de la varianta b) este greşit, întrucât soluţia, în acest caz, este aceea de
declinare a competenţei.
V. Actele de procedură şi termenele procedurale

(art. 148-186 C. pr. civ.)
A. Actele de procedură (forma cererilor, citarea şi com unicarea, nulitatea

f actelor de procedură)

Trebuie avut în vedere caracterul general al dispoziţiilor art. 148 C. pr. civ., care nu
se referă doar la cererile de sesizare, ci la orice fel de cerere adresată instanţelor jude
cătoreşti.
Varianta c) este corectă, în acord cu dispoziţiile art. 148 aljn. (4) C. pr. civ., care
permit formularea orală a cererilor făcute în şedinţă, în cazurile anume prevăzute de lege,
la orice instanţă (deci şi la instanţa de apel), corelativ obligaţiei de a se face menţiune
despre aceasta în încheiere.
Varianta a) este greşită, întrucât exclude ipoteza de la art. 148 alin. (4) C. pr. civ. care
reglementează posibilitatea fonnulării orale a unor cereri, în cazurile anume prevăzute de
lege.
De asemenea, şi varianta b) este greşită, fiind contrară dispoziţiilor art. 148 alin. (3)
C. pr. civ. care, prin trimitere la alin. (2) al aceluiaşi articol, permit fonnularea concluziilor
părţilor, atunci când Codul prevede forma scrisă, şi prin înscris în formă electronică.

Varianta corectă este b), corespunzătoare condiţiilor generale privind forma cererilor,
stabilite la art. 148 alin. (5) C. pr. civ., care vizează expres ipoteza în care, din orice
VLADIMIR DIACONIŢĂ • GABRIELA RÎŞNOVEANU
Â
motive, cererea nu poate fi semnată la termenul când a fost depusă sau, după caz, la prim
termen ce urmează.
Variantele a) şi c) nu se referă la regula generală prevăzută la art. 148 alin. (5\
C. pr. civ. După cum s-a arătat şi în doctrină (a se vedea M. Tăbârcă, D rept procesual
civil..., op. cit., p. 756), textul menţionat vizează imposibilitatea fizică a părţii de a semna
o cerere adresată instanţei de judecată, de exemplu, din cauză că nu ştie carte, este oarbă
paralizată etc. Nu este incidenţă norma generală în ipoteza omisiunii părţii de a semna
cererea de chemare în Judecată, când se va proceda conform normei speciale de la art. 1%
C. pr. civ., respectiv lipsa semnăturii va putea fi acoperită în tot cursul Judecăţii în faţa
primei instanţe. De asemenea, textul nu se aplică nici în caz de imposibilitate sau refuz de
a semna un alt act de procedură decât o cerere, când se va proceda potrivit art. 228
C. pr. civ., respectiv se va face menţiunea corespunzătoare în acel act de procedură, sub
semnătura preşedintelui şi a grefierului.

Potrivit art. 149 alin. (1) coroborat cu art. 74 alin. (1) teza I C. pr. civ., cererea de
chemare în garanţie se va face în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicarea
către cel chemat în garanţie. Cum în ipoteza dată acesta este unul dintre reclamanţi, este
necesar un exemplar pentru comunicare, la care se adaugă exemplarul pentru instanţă,
deci cererea se va face în 2 exemplare.
Varianta a) este greşită. Numărul de exemplare este stabilit cu valoare de regulă
generală la art. 149 alin. (1) C. pr. civ., potrivit căruia, când cererea urmează a fi comu
nicată, aceasta se va face în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, la
care se adaugă, în toate cazurile, un exemplar pentru instanţă. Regula generală se va
corobora cu dispoziţiile speciale prevăzute pentru diferite categorii de cereri. De exemplu,
pentru cererea de chemare în Judecată se va aplica art. 195, cu referire la art. 201 alin. ( 1)
C. pr. civ., cele două prevederi stabilind numărul de exemplare corelativ cu obligaţia de
comunicare către pârâţi. Deoarece în ipoteza dată doi dintre pârâţi au un reprezentant
comun, este incidenţă derogarea prevăzută 1a art. 149 alin. (1) teza a Il-a C. pr. civ., fiind
suficient un singur exemplar pentru comunicarea către aceştia. Derogarea legală nu
vizează însă criteriul domiciliului comun al părţilor; prin urmare, un al doilea exemplar al
cererii principale va fi necesar pentru a fi comunicat către pârâtul care, deşi are acelaşi
domiciliu, nu are un reprezentant comun cu ceilalţi pârâţi. Răspunsul este însă eronat,
deoarece nu ţine seama de necesitatea depunerii şi a unui exemplar pentru instanţă,
obligaţie în raport de care cererea principală trebuia depusă în trei exemplare, iar nu în
două.
Varianta b) este, de asemenea, greşită. Potrivit art. 149 alin. (1) coroborat cu art. 209
alin. (5) C. pr. civ., cererea reconvenţională se va face în atâtea exemplare câte sunt nece
sare pentru comunicarea către reclamant şi, după caz, către celelalte persoane chemate în
Judecată ca pârâţi, altele decât reclamantul, în ipoteza în care pretenţiile formulate prin
aceasta privesc şi astfel de persoane. Aşa fiind, în ipoteza dată, cererea reconvenţională se
^êjyţm u ri şi explicaţii 147
f e în trei exemplare: un exemplar pentru comunicarea către reclamanţii împotriva cărora

^fost formulată, care au un reprezentant comun [a se vedea explicaţiile privind derogarea
^^văzută de art. 149 alin. (1) teza a Il-a C. pr. civ.]; un exemplar va fi depus pentru
^ lîiunicarea către pârâtul reconvenţional, altul decât reclamantul, iar un exemplar se va
aepune pentru instanţă. Dispoziţiile procesuale nu impun comunicarea cererii reconven-
t onale către alte părţi; prin urmare, nu sunt necesare exemplare suplimentare nici pentru
Reclamanţii care nu au fost chemaţi în judecată prin cererea reconvenţională şi nici pentru
pârâtul din cererea principală care nu a formulat cerere reconvenţională.

Potrivit art. 149 alin. (1) coroborat cu art. 64 alin. (1)C. pr. civ., cererea de intervenţie
se va face în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru a se comunica părţilor. Întrucât,
în privinţa comunicării, textul special nu distinge după cum intervenţia este principală sau
accesorie, nici după cum terţul pretinde dreptul ce face obiectul cererii principale ori al
cererii reconvenţionale şi nici după calitatea în proces a părţii a cărei apărare se sprijină,
comunicarea se va face - în toate cazurile - către toate părţile originare, iar nu doar unora
dintre acestea.
Cum în speţă părţile originare sunt în număr de 6 , atât cererea de intervenţie
principală, prin care un terţ interesat pretinde pentru sine dreptul dedus judecăţii prin
cererea principală sau reconvenţională, cât şi cererea de intervenţie accesorie se vor face
în 7 exemplare (şase pentru comunicare - având în vedere faptul că părţile au aceeaşi
calitate, dar reprezentanţi diferiţi - şi unul pentru instanţă), varianta c) fiind, prin urmare,
greşită.

Varianta b) este conformă atât cu norma procesuală menţionată, cât şi cu dispoziţiile
art. 43 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora „actele întocmite
de avocat pentru (...) legitimarea faţă de terţi a calităţii de reprezentant au forţa probantă
deplină până la înscrierea în fals”.
Potrivit dispoziţiilor art. 151 alin. (2) C. pr. civ., când cererea este formulată prin
reprezentant convenţional avocat, acesta va depune împuternicirea sa, potrivit legii.
Legitimaţia emisă de baroul din care face parte avocatul ori extrasul din tabloul avocaţilor
pot proba calitatea de avocat sau, după caz, existenţa dreptului de exercitare a profesiei,
dar nu şi calitatea de reprezentant în proces a avocatului semnatar al cererii, dovadă ce se
face cu împuternicirea emisă potrivit legii speciale care reglementează organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat. Pe de altă parte, legea nu impune alăturarea la cerere a
contractului de asistenţă juridică încheiat cu partea, cerinţa fiind excesivă în lipsa vreunei
contestaţii, câtă vreme, potrivit art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, contractul
de asistenţă juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă
avocatului, iar, în baza acestuia, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea
avocaţială întocmită conform anexei nr. II.

Varianta c) este în acord cu dispoziţiile art. 152 alin. (2) C. pr. civ., potrivit cărora
într-o asemenea situaţie, cererea pentru exercitarea apelului este valabil făcută, denumiri
eronată neconstituind un motiv de nulitate, ci impunând corecta calificare, conform
art. 22 alin. (4) C. pr. civ., prin raportare la conţinutul cererii şi scopul urmărit de partea
care a formulat-o.
Varianta a) este contrară dispoziţiilor art. 152 C. pr. civ., potrivit cărora cererea de
chemare în Judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă
poartă o denumire greşită. Prin urmare, dacă partea a denumit greşit cererea pentru
exercitarea căii de atac ca fiind recurs în loc de apel, aceasta nu poate fi anulată, fiind
valabilă şi urmând a se proceda la calificarea ei corectă, conform art. 22 alin. (4)
C. pr. civ. In ipoteza în care denumirea şi exercitarea greşită a căii de atac reprezintă o
consecinţă a menţiunii inexacte din dispozitivul hotărârii, instanţa de control va proceda
conform art. 457 alin. (3) C. pr. civ., respingând ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută
de lege, urmând ca, de la data comunicării din oficiu către toate părţile a hotărârii sale, să
curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege. în
aceeaşi ipoteză, atunci când este posibil, se va putea dispune recalificarea căii de atac
conform art. 457 alin. (4) C. pr. civ. Pentru situaţia în care partea exercită o cale de atac
neprevăzută de lege, diferită de cea corect menţionată în dispozitivul hotărârii, a se vedea
ICCJ, dec. RIL nr. 19/2016, publicată în M. O f nr. 103 din 6 februarie 2017, prin care s-a
stabilit că instanţa va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit
art. 457 alin. (1) C. pr. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea
dispoziţiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) C. pr. civ.
Şi varianta b) este eronată, întrucât, atunci când partea a denumit greşit cererea de
apel ca fiind cerere modificatoare, cererea este valabilă, iar instanţa de apel are obligaţia
să dea ea însăşi calificarea corectă, conform art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) C. pr. civ.,
şi să o reţină spre competentă soluţionare, nefiind posibilă declinarea către prima instanţă
care nu judecă în apel.

Varianta b) este corectă, deoarece din datele enunţate rezultă că, deşi reclamantul nu
a fost citat şi nici nu s-a prezentat personal, totuşi reprezentantul său a fost prezent în
şedinţa de judecată. Aşa fiind, este incidenţă derogarea de la art. 153 alin. (1) teza finală
C. pr. civ., când instanţa poate hotărî asupra unei cereri, având în vedere că partea, deşi
nu a fost citată, s-a prezentat prin reprezentant. Totodată, potrivit datelor din enunţ şi
răspuns, rezultă că erau întrunite condiţiile prevăzute la art. 242 alin. (1) C. pr. civ. pentru
suspendarea facultativă a judecăţii din vina reclamantului, soluţia fiind, aşadar, corectă.
Varianta a) este greşită, deoarece obligaţia de a cita părţile, stabilită la art. 153
alin. (1) C. pr. civ., potrivit căruia instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă
părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, cunoaşte anumite
derogări, conform tezei finale a textului menţionat, respectiv situaţiile în care prin lege se
GABRIELA RtŞNOVEANU
' explicaţii 149
altfel. Cererea de îndreptare eroare materială se soluţionează, de regulă, fără

^ ^ e a părţilor, conform art. 442 alin. (2) C. pr. civ., ipoteză în care, prin derogare de la
‘'biigaţia de citare, lipsa reclamantului care nu a fost citat nu împiedică soluţionarea
° ferii- Prin urmare, amânarea judecăţii pentru lipsa reclamantului care nu a fost citat nu
dispune în toate cazurile, ci doar în situaţiile de excepţie când cererea de îndreptare
eroare materială se soluţionează cu citarea părţilor, respectiv când instanţa socoteşte că
este necesar ca acestea să dea anumite lămuriri.
Varianta c) este greşită, întrucât contravine unui alt caz de derogare de la art. 153
alin. (1) C. pr. civ., respectiv situaţia termenului în cunoştinţă prevăzut la art. 229
C pr. civ., în ipoteza potrivit căreia partea care a fost prezentă la un termen de judecată
«ersonal nu va fi citată în tot cursul judecăţii la acea instanţă, considerându-se că ea
cunoaşte termenele de judecată ulterioare. Potrivit datelor enunţului şi ale răspunsului,
I reclamantul nu a fost citat, întioicât, potrivit legii, nu trebuia să fie citat, având termen în
cunoştinţă, astfel că lipsa acestuia la temien, în condiţiile în care partea adversă a fost
prezentă, nu împiedică judecata procesului având ca obiect revendicare, fiind incidente
dispoziţiile art. 223 alin. (1) şi (2) C. pr. civ.

Varianta c) este corectă, deoarece, potrivit alin. (6 ) al art. 154 C. pr. civ., citarea prin
poştă electronică se poate face de grefa doar dacă partea a indicat instanţei datele cores
punzătoare în acest scop, fiind necesar ca manifestarea de voinţă a părţii de a i se comunica
actele de procedură în această modalitate să fie neechivocă.
Din redactarea art. 154 C. pr. civ., rezultă cu claritate că modalitatea de comunicare
ce constituie regula este cea menţionată la alin. ( 1 ), respectiv comunicarea din oficiu prin
agenţii procedurali sau orice alţi angajaţi ai instanţei sau ai altor instanţe, în ale căror
circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul. Potrivit alin. (4), comunicarea prin
poştă se dispune doar în cazul în care comunicarea conform alin. ( 1 ) nu este posibilă, de
unde rezultă caracterul subsidiar al acestei modalităţi. Pe de altă parte, în conformitate cu
dispoziţiile art. 154 alin. (5) C. pr. civ., comunicarea nemijlocită prin executori judecăto
reşti nu se dispune din oficiu, ci la cererea părţii interesate şi pe cheltuiala acesteia.

Pentru ipoteza în care părţile nu locuiesc la domiciliu, pct. 6 teza a 11-a stabileşte ca
citarea să se facă la reşedinţa cunoscută ori la locul ales de ele, varianta b) fiind, aşadar,
corectă.
Variantele a) şi c) sunt contrare regulilor stabilite la art. 155 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ.
Din redactarea textului legal, rezultă că citarea persoanelor fizice se face la domiciliul lor,
cu condiţia subînţeleasă de a locui acolo. Legea instituie o prezumţie simplă în sensul că
persoanele fizice locuiesc la adresa menţionată drept domiciliu în actul de identitate, până
la proba contrară. în situaţia în care citaţia nu a putut fi comunicată, deoarece destinataml
actului nu mai locuieşte în imobilul respectiv, este incident art. 166 C. pr. civ., astfel că
agentul procedural va raporta cazul grefei spre a fi înştiinţată din timp partea care a cerut
comunicarea despre această împrejurare şi a-i pune în vedere să facă demersuri pentn
obţine noua adresă unde urmează a se face comunicarea. Aşa fiind, citarea pârâtului Ig ^
adresă unde (s-a dovedit că) nu locuieşte este nelegală, chiar dacă acesta nu a efect ^
demersurile necesare pentru schimbarea menţiunii privind domiciliului său în evident f
administrative specifice. Dacă reclamantul învederează motivat că, deşi a făcut tot ce ' ^
stat în putinţă, nu a reuşit să afle domiciliul pârâtului sau un alt loc unde ar putea fi cita'j^
instanţa va putea încuviinţa citarea prin publicitate, în acest sens fiind dispoziţiile art 157
alin. ( I) C. pr. civ. Pe de altă parte, citarea la locul cunoscut unde partea îşi desfăşoarj
permanent activitatea (de exemplu, la locul său de muncă) se poate face, potrivit legii
lipsa reşedinţei. Per a contraria, atunci când reşedinţa este cunoscută, partea va fi citatj
la aceasta, conform tezei finale a art. 155 alin. (1) pct. 6 C. pr. civ.

Potrivit art. 155 alin. (1) pct. 7 teza I C. pr. civ., incapabilii sau cei cu capacitate de
exerciţiu restrânsă se citează prin reprezentanţii sau ocrotitorii lor legali, la domiciliul ori
sediul acestora, după caz. Aceasta constituie regula, existând şi situaţii speciale, precum
cea reglementată de teza a 11-a a aceluiaşi articol, când instanţa numeşte pentru aceştia un
curator special, potrivit art. 58 C. pr. civ., ipoteză în care citarea se va face prin acest
curator.
Varianta b) este greşită, întrucât textul legal prevede expres, pentru situaţia în care
s-a numit un curator special, faptul că citarea se va face la sediul profesional, iar nu la
domiciliul acestuia. Opţiunea legiuitorului este Justificată, având în vedere împrejurarea
că, potrivit art. 58 alin. (3) C. pr. civ., numirea acestor curatori se va face dintre avocaţii
anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă Judecătorească, interesând
astfel sediul lor profesional, iar nu domiciliul.
Varianta c) este, de asemenea, greşită. Spre deosebire de reglementarea vechiului
Cod de procedură civilă, sub imperiul căruia persoanele cu capacitate de exerciţiu
restrânsă se citau personal, ocrotitorii lor legali fiind citaţi separat, soluţia adoptată de noul
Cod de procedură civilă prevede citarea acestora doar prin ocrotitorii lor legali, la domi
ciliul ori sediul acestora, după caz.

Varianta c) este în acord cu dispoziţiile exprese de la art. 155 alin. (1) pct. 13 teza
a Il-a, potrivit cărora, dacă domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu este
cunoscut/cunoscută, citarea se va face potrivit art. 167 C. pr. civ.
Dispoziţiile art. 155 alin. (1) pct. 13 C. pr. civ. trebuie interpretate şi aplicate în
coroborare cu cele de la art. 156 C. pr. civ. Astfel, citarea persoanelor aflate în străinătate
la domiciliul sau reşedinţa lor din străinătate, atunci când acestea sunt cunoscute, se va
face cu scrisoare recomandată, cu conţinut declarat şi confirmare de primire, doar pentru
primul termen de judecată, când vor fi înştiinţate prin citaţie că au obligaţia de a-şi alege
un domiciliu în România unde urmează să li se facă toate comunicările privind procesul.
?i explicaţii 151
rior primului termen de judecată, se va proceda în funcţie de îndeplinirea sau nu de

- e acestea a obligaţiei de alegere a locului citării în România. Astfel, dacă se confor-
ză. toate comunicările privind procesul se vor face la domiciliul ales din România,
ar în caz de neconformare, şi comunicările ulterioare primului termen li se vor face
^ n scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul
Ceia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a
^ ocedurii. Prin urmare, citarea în modalitatea indicată nu este obligatorie pentru toate
femtenele, răspunsul de la varianta a) fiind greşit.
Şi varianta b) este eronată, întrucât teza finală a pct. 13, potrivit căreia, în toate
jjazurile, dacă cei aflaţi în străinătate au un mandatar cunoscut în ţară, va fi citat numai
acesta din urmă, nu impune condiţia procurii speciale. De altfel, o atare condiţie ar fi fost
contrară dispoziţiilor art. 86 teza finală C. pr. civ., conform cărora „dacă cel care a dat
procură generală nu are domiciliu şi nici reşedinţă în ţară (...), dreptul de reprezentare în
judecată se presupune dat”. în consecinţă, citarea mandatarului cunoscut în ţară se va dis
pune atât în ipoteza în care persoana aflată în străinătate l-a împuternicit printr-o procură
specială, cât şi în situaţia în care a fost desemnat cu procură generală.

Varianta b) este în acord cu dispoziţiile art. 157 alin. (2) teza finală, care trebuie
coroborate cu cele de la art. 254 alin. (1) C. pr. civ., sancţiunea pentru nepropunerea pro
belor de către pârât la primul termen de judecată, atunci când întâmpinarea nu este obliga
torie, fiind decăderea.
Şi varianta c) este corectă, în unele situaţii lipsa menţiunii privind numărul dosarului
putând conduce la refacerea procedurii de citare. Această omisiune este sancţionată cu
nulitatea expresă, conform art. 157 alin. (3) C. pr. civ., nulitate condiţionată de o vătămare,
deoarece vizează o condiţie intrinsecă actului de procedură, fiind incidente dispoziţiile
art. 175 C. pr. civ. Cum în cazul nulităţilor exprese vătămarea este prezumată, consi-
derându-se că nerespectarea cerinţei legale a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlă
turată decât prin desfiinţarea actului de procedură, la cererea acesteia se va dispune
refacerea procedurii de citare, dacă partea interesată nu va face dovada contrară. Per a
contrario, desfiinţarea/refacerea actului de procedură, respectiv refacerea procedurii de
citare, nu se va putea dispune dacă partea adversă reuşeşte să facă dovada contrară,
probând că cel citat nu a suferit nicio vătămare prin această omisiune.
Varianta a) este greşită, întrucât cuprinsul citaţiei se dovedeşte cu menţiunile
efectuate potrivit legii, dispoziţiile de la art. 157 C. pr. civ. având caracter imperativ. Aşa
fiind, conţinutul citaţiei nu poate fi completat cu alte acte procesuale sau dovezi extrinseci;
prin umiare, în cazul omisiunii grefei de a face menţiunea privind comunicarea cererii
adiţionale odată cu citaţia, eventuala comunicare, chiar dacă ar fi reală, nu se va putea
proba cu referatul întocmit de grefier, partea interesată având dreptul de a solicita înmâ-
narea sau comunicarea actului de procedură [a se vedea, în acest sens, şi coord. G. Boroi,
Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013,
p. 289].
152 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civiţ

Potrivit art. 158 alin. (1) C. pr. civ., în caz de alegere de domiciliu sau, după caz, (jg
sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură
comunicarea se va face la acea persoană. Cât priveşte comunicarea actelor de procedură
la căsuţa poştală, dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol permit părţii să aleagă să-i fig
astfel comunicate toate actele de procedură, deci nu doar unele dintre acestea (a se remarca
şi diferenţa dintre căsuţa şi, respectiv, cutia poştală, prima fiind pusă la dispoziţie în locuri
special amenajate de către furnizorul de servicii poştale, contra unui tarif/abonament
lunar, cea de-a doua fiind un recipient pentru primirea corespondenţei existent fizic la
adresa unei reşedinţe private sau la un sediu).
Varianta c) este greşită, deoarece legea nu impune condiţia alegerii domiciliului
procesual la sediul unui cabinet de avocat, putând fi aleasă orice altă adresă, cu condiţia
să fie indicată în acest scop de parte, odată cu indicarea persoanei însărcinate să primească
actele de procedură, în lipsa acestor menţiuni comunicarea urmând a se face potrivit
regulilor generale.

Varianta c) este în acord cu dispoziţiile art. 160 alin. (3) C. pr. civ., conform cărora,
atunci când partea nelegal citată lipseşte, neregularitatea procedurii de citare poate fi
invocată şi de celelalte părţi şi de instanţă din oficiu, dar numai la termenul la care aceasta
s-a produs.
Varianta a) este contrară dispoziţiilor art. 160 C. pr. civ. Astfel, din interpretarea şi
aplicarea coroborată a alin. (1) şi (2) ale acestui articol, rezultă că partea prezentă în
instanţă, personal sau prin reprezentant, este ţinută să invoce neregularitatea cu privire la
citarea sa, respectiv să ceară amânarea procesului, chiar la termenul la care aceasta s-a
produs, chiar şi în ipoteza în care subzistau şi alte motive de amânare. întrucât, deşi
prezent la termen în instanţă prin reprezentant, pârâtul nu a cerut amânarea procesului
pentm neregularitatea procedurii de citare, aceasta nu va mai fi luată în considerare,
nemaiputând fi invocată la termenele următoare.
Varianta b) este, de asemenea, greşită, întrucât, potrivit aceloraşi dispoziţii, neregula
ritatea se consideră acoperită şi în situaţia în care partea lipsă la termenul la care s-a produs
aceasta nu a invocat-o nici la temienul următor, când fie a fost prezentă, fie a fost legal
citată, în această din urmă ipoteză prezumându-se că avea posibilitatea să o invoce în
condiţii procedurale.

Varianta b) este corectă, întrucât, în ipoteza în care, contrar dispoziţiilor art. 163
alin. (6) C. pr. civ., care prevăd înmânarea citaţiei unei persoane majore din familie,
agentul procedează la înmânarea către un minor, sancţiunea care intervine este nulitatea,
regimul acesteia fiind cel reglementat de art. 175 alin. (1) C. pr. civ., deci o nulitate con
diţionată, vătămarea suferită nefiind prezumată, deoarece nu este vorba despre o nulitate
expres prevăzută de lege, astfel că este necesar ca partea interesată să facă dovada
vătămării drepturilor sale procesuale.
De asemenea, şi varianta c) este corectă, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 163
alin. (4) teza a Il-a C. pr. civ., care, prin derogare de la art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2)
pr. civ., prevăd că tenuenele menţionate se calculează „zi cu zi”, fiind, aşadar, calen
daristice.
Varianta a) este greşită, având în vedere că agentul va proceda la afişarea unei
înştiinţări pe uşa locuinţei destinatarul atunci când acesta refuză să primească citaţia, doar
în lipsa cutiei poştale. Dacă aceasta există, în caz de refuz de primire, va depune citaţia în
cutia poştală, conform art. 163 alin. (3) teza I C. pr. civ.

Varianta c) este în acord cu dispoziţiile art. 163 alin. (3) lit. g) şi alin. (4) C. pr. civ.
Varianta a) este greşită, deoarece data semnării dovezii de înmânare marchează data
la care procedura se socoteşte îndeplinită şi în situaţia înmânării citaţiei altor persoane
decât destinatarul, anume desemnate de lege, de exemplu, reprezentantul părţii, persoana
majoră din familie sau cu care locuieşte, administratorul ori portarul hotelului sau clădirii
cu mai multe apartamente. Concluzia care se desprinde din coroborarea art. 163 alin. (1),
(2) şi (5)-(8) cu art. 165 alin. (1) C. pr. civ. este aceea că, atunci când citaţia este înmânată
destinatarului sau altei persoane desemnate de lege, se semnează dovada de înmânare, iar
atunci când actul de procedură nu poate fi înmânat, se încheie procesul-verbal prevăzut la
art. 164 C. pr. civ., data acestora constituind data îndeplinirii procedurii, indiferent dacă
partea a primit personal sau nu citaţia sau alt act de procedură.
Varianta b) este greşită, având în vedere că, atunci când citarea s-a făcut prin
publicitate, procedura se socoteşte îndeplinită în a 15-a zi de la publicarea citaţiei, potrivit
art. 167 alin. (4) C. pr. civ., însă, în lipsa unei derogări exprese, termenul se va calcula pe
zile libere, confomi regulii instituite la art. 181 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ., iar nu „zi cu zi”.

Varianta c) este corectă, întrucât, în situaţia în care comunicarea înscrisurilor s-a făcut
în şedinţă, devin incidente dispoziţiile art. 159 C. pr. civ., astfel încât, prin raportare la
termenul general, de cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată, prevăzut pentru
comunicarea actelor de procedură, sub sancţiunea nulităţii, partea are la dispoziţie ca
remediu procesual posibilitatea de a solicita amânarea cauzei [în acest sens, a se vedea şi
coord. G. Boroi, op. cit., p. 407].
Variantele a) şi b) sunt contrare dispoziţiilor art. 170 C. pr. civ., fiind, prin uimare,
greşite. Textul menţionat prevede obligaţia părţii prezente în instanţă personal, prin avocat
sau prin alt reprezentant de a primi actele de procedură şi orice înscris folosit în proces
care i se comunică în şedinţă, sancţiunea nefiind însă decăderea din dreptul de a le mai
putea primi, ci considerarea acestora ca legal comunicate prin simpla depunere la dosar,
de unde, la cerere, chiar şi între termene, partea le poate primi sub semnătură. Refuzul d
a primi înscrisurile nu are nicio înrâurire pe plan probatoriu, forţa lor probantă fiind c ^
prevăzută de lege, relevantă fiind împrejurarea că părţii i-a fost asigurat dreptul de aT
putea cunoaşte, în vederea exercitării dreptului la apărare. Restituirea către partea care le ^
depus ori îndepărtarea exemplarelor pentru comunicare din dosar în ipoteza dată nu est^
prevăzută de lege şi nici posibilă, întrucât acestea se socotesc comunicate, potrivit legi^
tocmai prin depunerea lor la dosar. ^ ’’

Varianta b) este corectă, consecinţă a limitării aplicabilităţii art. 172 C. pr. civ. prin
considerarea ca valabil îndeplinită a procedurii de citare la vechea adresă doar în faţa
aceleiaşi instanţe, astfel încât, atunci când dovada de citare a intimatului în apel s-a
restituit la dosar cu menţiunea „destinatar mutat”, se vor aplica, după caz, dispoziţiile
art. 166 sau cele ale art. 167 C. pr. civ.
Varianta c) este corectă, întrucât hotărârea de fond se va considera legal comunicată
la vechea adresă, atunci când nu au fost efectuate încunoştinţările cerute de lege către
instanţă şi partea adversă privind schimbarea adresei în cursul procesului, astfel că de la
acest moment va curge pentru reclamant termenul de declarare a apelului. Deşi textul legal
se referă la citare, practica judiciară şi doctrina au confirmat incidenţa acestuia şi în cazul
comunicării altor acte de procedură, cum sunt hotărârile judecătoreşti (a se vedea şi G.
Boroi, M. Stancu, op. cit., pp. 358-359).
Art. 172 C. pr. civ., privind schimbarea locului citării, prevede în mod expres că, în
situaţia în care partea nu face încunoştinţarea în condiţii procedurale, sancţiune este
considerarea procedurii de citare la vechiul loc de citare ca valabil îndeplinită pentru
aceeap in.stanţă. Per a contraria, în faţa altei instanţe, cum este, de exemplu, instanţa de
apel, sancţiunea nu se va aplica, astfel că, în ipoteza în care există dovezi că partea nu mai
locuieşte/s-a mutat de la adresa la care a fost citată în faţa primei instanţe, instanţa de apel
o va cita la noua adresă, dacă aceasta este cunoscută, ori va pune în vedere apelantului să
facă demersuri pentru a indica noua adresă de citare, indiferent dacă partea a înştiinţat sau
nu instanţa şi pe adversarul său despre schimbarea locului de citare. Doar în situaţia în
care apelantul este chiar reclamantul care şi-a indicat în cererea de apel aceeaşi adresă de
citare precum cea din faţa primei instanţe, de unde dovada se restituie cu menţiunea
„destinatar mutat ’, se va aplica art. 172 C. pr. civ., dacă nu a fost efectuată înştiinţarea
corespunzătoare către instanţa de control judiciar, în acest caz fiind vorba despre
schimbarea locului citării pentru aceeaşi instanţă, respectiv instanţa de apel.

Noul Cod de procedură civilă defineşte expres nulitatea actelor de procedură la
art. 174 alin. (1) ca fiind sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de pro
cedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de fonnă.
Prin art. 174 alin. (2) şi (3) C. pr. civ., se introduce clasificarea expresă a nulităţilor
după natura interesului ocrotit prin norma juridică încălcată, în nulităţi absolute, când
1
şi explicaţii 155
nţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public, şi
^^Htăţi relative, când cerinţa nerespectată este instituită printr-o nonnă care ocroteşte un
Meres privat. Regimul juridic al celor două categorii este diferit, acesta fiind expres
"Revăzut la art. 178 C. pr. civ. Este esenţial a nu se confunda aceste nulităţi cu altă cate-
ôrie, clasificată după cum există sau nu un text de lege care să prevadă expres sancţiunea
ûlităţii> respectiv nulităţile exprese şi virtuale, având în vedere că nu toate nulităţile
bsolute sunt exprese şi nici toate nulităţile relative nu sunt virtuale, putând exista nulităţi
bsolute virtuale (de exemplu, sancţiunea încălcării principiului oralităţii procesului civil,
jeşi nu este prevăzută expres, fiind, aşadar, virtuală, se deduce din natura interesului
ocrotit la art. 15 C. pr. civ. că este absolută, norma încălcată fiind de ordine publică).
Clasificarea nulităţilor în virtuale şi exprese prezintă importanţă în planul probei vătămării
suferite de parte, cu referire la nulităţile condiţionate, astfel cum sunt reglementate la
art. 175 C. pr. civ., în sensul că în cazul nulităţilor exprese vătămarea este prezumată.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 175 şi 176 C. pr. civ., rezultă că
nulitatea condiţionată de existenţa unei vătămări reprezintă regula în materia nulităţii
actelor de procedură. Una dintre condiţiile prevăzute cumulativ la art. 175 pentru aplicarea
regulii, adică pentru a interveni nulitatea actului de procedură, este cerinţa ca vătămarea
să nu poată fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. Această condiţie trebuie
aplicată în corelare cu dispoziţiile art. 177 C. pr. civ., potrivit cărora, ori de câte ori este
posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea
neregularităţii actului de procedură, cu excepţia situaţiilor în care a intervenit decăderea
sau o altă sancţiune procedurală sau dacă se produce sau subzistă o vătămare.
Cât priveşte varianta c), aceasta este greşită, deoarece, prin derogare de la regula
nulităţii condiţionate, art. 176 reglementează cazurile de nulitate necondiţionată de
existenţa unei vătămări, la pct. 6 fiind enumerată încălcarea altor cerinţe legale extrinseci
actului de procedură, dar numai dacă legea nu dispune altfel. Aşa fiind, pe de o parte,
nulitatea necondiţionată nu constituie regula în materia nulităţii actelor de procedură, iar,
pe de altă parte, aceasta nu intervine în toate cazurile de încălcare a unor condiţii extrinseci
actului de procedură, ci doar în situaţiile în care, în privinţa acestora, legea nu ar dispune
altfel.

Potrivit art. 177 C. pr. civ., opţiunea legiuitorului este de a „salva” actul de procedură
ori de câte ori înlăturarea vătămării procesuale este posibilă fără anularea acestuia, cu
excepţiile prevăzute la alin. (2) al textului menţionat. Totodată, la alin. (3) se stabileşte că
actul de procedură nu va f i anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei
de nulitate a dispărut cauza acesteia, ipoteză la care se încadrează atât situaţia semnării
cererii de chemare în judecată, cât şi a complinirii lipsurilor acesteia de către reclamant,
mai înainte de pronunţarea instanţei asupra excepţiei nulităţii cererii de chemare în
judecată.
156 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesua|pi„j^
Varianta b) este eronată, deoarece în situaţia din enunţ, în care reclamantul nu a foj
legal citat şi a lipsit la dezbaterea fondului cauzei, instanţa nu putea hotărî asupra pricinii
fiind obligată, potrivit art. 153 alin. (2) C. pr. civ., să amâne judecata, sub sancţiunea nuli’
tăţii. împrejurarea că procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de citare a reclamantului
pentru tennenul la care au avut loc dezbaterile s-a restituit la dosar ulterior pronunţării
hotărârii în cauză nu se încadrează la ipoteza prevăzută la art. 177 alin. (3) C. pr. civ
Astfel, în situaţia dată, pronunţarea hotărârii în lipsa părţii, cu privire la care la acel
moment nu se afla la dosar dovada legalei citări, este o consecinţă a încălcării de către
instanţă a obligaţiei legale de amânare a judecăţii, atunci când constată că partea care
lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor legale; prin urmare, nu se poate considera
că ar fi dispărut cauza nulităţii, astfel că reclamantul va putea invoca nulitatea hotărârii
pentru acest motiv în căile de atac.

Varianta b) este corectă, având în vedere că nulitatea raportului de expertiză pentru
lipsa convocării este o nulitate relativă, fiind incidente, în privinţa momentului până la
care aceasta poate fi invocată, dispoziţiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. pr. civ. Aşa fiind, în
situaţia enunţată, reclamantul nu poate invoca direct în apel această cauză de nulitate,
întrucât era obligat să o invoce în faţa primei instanţe la termenul la care a fost prezent şi,
în orice caz, mai înainte de a pune concluzii pe fond.
Varianta c) este, de asemenea, corectă, întrucât, potrivit art. 178 alin. (2) C. pr. civ.,
partea nu poate invoca nulitatea relativă dacă neregularitatea a fost cauzată prin propria
faptă, în situaţia dată reclamantul fiind el însuşi în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiei
prevăzute la art. 172 C. pr. civ.
Potrivit art. 178 alin. (4) C. pr. civ., partea interesată poate renunţa expres sau tacit la
dreptul de a invoca nulitatea relativă, or, nulitatea pentru netimbrare este absolută, nonna
încălcată fiind de ordine publică, ocrotind interesul general ce vizează plata serviciilor
publice. Cum nulitatea absolută poate fi invocată de către orice parte interesată, de
procuror, precum şi de instanţă din oficiu, renunţarea pârâtului la invocarea nulităţii pentru
netimbrare nu este posibilă, fiind, de altfel, lipsită de orice utilitate practică.

Varianta a) este corectă, deoarece nulitatea relativă pentru neregularităţile săvârşite
până la începerea judecăţii trebuie invocată, conform art. 178 alin. (3) lit. a) C. pr. civ., la
primul termen de judecată atunci când întâmpinarea nu este obligatorie, cum este şi cazul
ordonanţei preşedinţiale, potrivit art. 999 alin. (1) teza finală C. pr. civ.
Varianta c) este corectă, întrucât legea nu prevede judecata cererii de ordonanţă
preşedinţială în camera de consiliu şi, potrivit enunţului, nu erau întrunite nici condiţiile
prevăzute la art. 213 alin. (1) C. pr. civ. pentru declararea de către instanţă a şedinţei
secrete, soluţionarea cauzei în camera de consiliu atrage nulitatea hotărârii. Sancţiunea
intervine în cazul dat pentru încălcarea unui principiu fundamental al procesului civil, şi
şi explicaţii 157
urne publicitatea şedinţei de judecată, prevăzut la art. 17 C. pr. civ., potrivit căruia
^'^dinţele de Judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. Nulitatea este în
ggest caz absolută, norma încălcată ocrotind un interes general, judecata cauzei în mod
iblic constituind o garanţie a transparenţei actului de justiţie şi o exigenţă a dreptului la
^ proces echitabil prevăzută la art. 6 din Convenţie. De asemenea, nulitatea este necon
diţionată de existenţa vreunei vătămări, astfel cum prevede expres art. 176 pct. 5 C. pr. civ.,
jj virtuală, întrucât nu există un text expres care să prevadă sancţiunea nulităţii pentru
încălcarea acestui principiu, aceasta fiind dedusă din dispoziţiile legale mai sus menţio
nate, care stabilesc publicitatea şedinţei drept un principiu esenţial, deci o condiţie de
legalitate a procesului civil.
Nulitatea absolută poate fi invocată în orice stare a judecăţii, dacă legea nu prevede
altfel- Or, în privinţa necompetenţei materiale, deşi este de ordine publică, având caracter
absolut, legiuitorul a instituit la art. 130 alin. (2) C. pr. civ. un moment procesual maxim
până la care excepţia poate fi invocată de judecător sau părţi, respectiv până la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune
concluzii. Aşa fiind, dacă partea interesată sau instanţa din oficiu nu au invocat excepţia
necompetenţei materiale până la acest moment, nici nulitatea absolută a hotărârii ca
umiare a pronunţării acesteia de către o instanţă necompetentă material nu va putea fi
invocată ca motiv de apel.

Varianta b) este în acord cu art. 248 C. pr. civ., care stabileşte cu titlu de regulă
generală procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale şi care prevede la alin. (5) că,
atunci când respinge excepţia sau când, după admiterea acesteia, instanţa rămâne învestită,
încheierea poate fi atacată odată cu fondul, dacă legea nu prevede altfel. Cum, potrivit
art. 424 alin. (5) C. pr. civ., încheierea este o hotărâre dată de instanţă, aceasta trebuie
motivată conform art. 425, care se va aplica corespunzător. încheierea respectivă are
caracter interlocutoriu, potrivit art. 235 C. pr. civ., întrucât „leagă” instanţa, care nu poate
reveni asupra soluţiei date excepţiei nulităţii.
Varianta a) este contrară dispoziţiilor art. 245 C. pr. civ., care definesc excepţia
procesuală ca fiind mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau
instanţa din oficiu invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţile
procedurale, dispoziţii în raport de care excepţia constituie principalul mijloc procesual
prin care se invocă nulitatea actelor de procedură. Totodată, răspunsul contravine şi dispo
ziţiilor art. 178 şi 179 C. pr. civ., din interpretarea cărora rezultă cu claritate faptul că, în
vederea producerii efectelor specifice, deci pentru a se dispune desfiinţarea actului nul sau
anulabil, este necesar ca nulitatea să fie invocată de către subiecţii de drept şi în condiţiile
prevăzute de lege. Aşa fiind, nulitatea actelor de procedură nu operează de drept, fiind
necesar să fie constatată/declarată de către instanţă, în caz contrar actul de procedură
afectat de o neregularitate fiind considerat valabil, chiar şi în cazurile de nulitate absolută.
GABRIELA RtŞNOVEANU
158 Teste-grilă pentru examenele dc admitere în profesiile juridice. Drept procesu^ j .
Varianta c) este greşită, deoarece mijlocul procesual prin care se invocă nulitai
hotărârii primei instanţe este formularea unui motiv privind această neregularitate
cadrul apelului declarat, iar nu excepţia procesuală. Potrivit art. 480 alin. (2) C. pr ciy*'
instanţa de apel poate anula în tot sau în parte hotărârea primei instanţe atunci când adnt '
apelul (deci nu excepţia nulităţii hotărârii), urmând a proceda la anularea hotărârii şi,
caz, potrivit art. 480 alin. (3)-(5) C. pr. civ., la trimiterea cauzei spre rejudecare la acee^'
instanţă ori la instanţa competentă sau alt organ cu activitate jurisdicţională competenta
reţinerea cauzei spre rejudecare în situaţiile prevăzute de lege sau la judecata în fond
atunci când constată că era competentă să judece în primă instanţă. De asemenea, tot
urmare a admiterii apelului, instanţa de apel va putea anula hotărârea apelată şi va resping»
cererea ca inadmisibilă, de exemplu, atunci când instanţele române nu erau competente
general să judece cauza.

Varianta a) este corectă, în considerarea efectelor pe care nulitatea le produce asupra
actelor de procedură următoare, astfel cum sunt reglementate de art. 179 alin. (3) C. pr
civ., conform căruia desfiinţarea unui act de procedură atrage şi desfiinţarea actelor de
procedură unnătoare, dacă acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare. Fiind
desfiinţată însăşi încheierea de încuviinţare a probelor, nulitatea acesteia se poate
răsfrânge şi asupra administrării probelor, actele de procedură care le constată fiind, de
asemenea, afectate de nulitate, atunci când nu pot fi păstrate din cauza viciilor actului
anterior, neavând o existenţă de sine stătătoare, nulitate ce se constată în condiţiile legii
In ipoteza enunţată fiind vorba despre o cauză de nulitate relativă a actelor subsecvente
(decurgând din neregularitatea citării pârâtului la termenul de dezbatere asupra probelor),
aceasta va putea fi invocată şi dispusă doar la cererea părţii interesate, deoarece
dispoziţiile citate nu instituie o derogare de la regulile privind invocarea nulităţii stabilite
la art. 178 C. pr. civ.
Varianta b) este corectă, faţă de dispoziţiile art. 179 alin. (4) C. pr. civ., potrivit cărora
nulitatea actului de procedură nu împiedică faptul ca acesta să producă alte efecte juridice
decât cele care decurg din natura lui proprie. Astfel, în acord cu dispoziţiile art. 348 şi 350
C. pr. civ., declaraţia de martor lovită de nulitate poate fi folosită împotriva martorului ca
mărturisire extrajudiciară, atunci când conţine o recunoaştere făcută de acesta a unui fapt
pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţia într-un alt proces.
Prin raportare la dispoziţiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. pr. civ., varianta c) este greşită,
deoarece instanţa nu va putea desfiinţa actele de executare subsecvente afectate de nulitate
relativă, săvârşite în cursul judecăţii, decât în situaţia în care nulitatea acestora a fost
invocată chiar la termenul la care s-a produs neregularitatea. Aşa fiind, dacă pârâtul a fost
prezent la administrarea probelor menţionate, dar nu a invocat chiar la acel termen neregu
laritatea lor, decurgând din nulitatea încheierii de încuviinţare a probatoriului, atunci
nulitatea actelor, chiar subsecvente, se acoperă, nemaiputând fi constatată după acest
moment.
1
^ c ^ u r i ş i explicaţii 159
g. Termenele procedurale (noţiune şi clasificare, durata, decăderea şi

repunerea în termen)

Varianta a) este în acord cu dispoziţiile art. 180 alin. (1) şi (3) C. pr. civ., potrivit
cărora termenele procedurale sunt stabilite de lege ori de instanţă, în acest din urmă caz
instanţa urmând a ţine seama şi de natura urgentă a procesului.
Varianta b) este contrară alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căruia, în cazurile anume
prevăzute de lege, termenul procedural este reprezentat de data la care se îndeplineşte un
act de procedură, un exemplu constituindu-1 data tennenului de judecată, pentru când se
dispune înfăţişarea martorului.
Varianta c) este contrară clasificării termenelor de procedură, în funcţie de caracterul
lor, în termene imperative (peremptorii), care reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia
partea este obligată să efectueze un anumit act de procedură, şi termene prohibitive (dila-
torii), care reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia este interzisă efectuarea actului
de procedură.

Variantele a) şi b) sunt greşite, întrucât atât termenul de regresiune, cât şi cel de
succesiune se calculează zi după zi, în sistemul zilelor libere, dacă legea nu dispune altfel.
Criteriul de clasificare ce face şi diferenţa între cele două categorii de termene procedurale
menţionate este sensul de calculare a acestora. Astfel, spre deosebire de termenul de
regresiune, care se calculează în sensul curgerii inverse a timpului (de exemplu, termenul
prevăzut la art. 159 C. pr. civ. pentru înmânarea citaţiei şi altor acte de procedură cu cel
puţin 5 zile înaintea termenului de Judecată), termenul de succesiune se calculează în
sensul firesc al curgerii timpului (de exemplu, termenul de apel de 30 de zile de la data
comunicării hotărârii), varianta c) fiind cea corectă. -

Varianta a) este corectă, întrucât termenul de recurs este un tennen legal şi imperativ,
stabilit pe zile (a nu se confunda cu un termen de o lună), a cărui nerespectare atrage
decăderea din dreptul de a mai exercita recursul, potrivit regulii de la art. 185 alin. (1)
C. pr. civ., situaţie în care recursul va fi respins ca tardiv formulat. Formal, potrivit art.
185 alin. (1) teza a 11-a C. pr. civ., ca o consecinţă a decăderii, actul de procedură efectuat
peste termen este lovit de nulitate. în practica instanţelor de judecată, inclusiv a înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a consolidat însă, în această ipoteză, soluţia de respingere a
recursului ca tardiv formulat atunci când acesta este declarat peste termenul prevăzut de
lege. Corelativ, mijlocul procesual prin care se invocă această neregularitate este, în cazul
termenului de exercitare a căilor de atac, inclusiv a celor de retractare, excepţia de
tardivitate. Soluţia de respingere ca tardiv a actului de procedură efectuat peste termen,
urmare a admiterii excepţiei de tardivitate, este pronunţată de instanţele de judecată şi în
1
alte ipoteze de nerespectare a termenului imperativ legal, de exemplu, respingerea contes

taţiei la executare, a cererii reconvenţionale sau a cererii modificatoare ca tardiv forrnu-
late. în doctrină, au fost exprimate atât opinia potrivit căreia nerespectarea termenului
atrage nulitatea cererii de declarare a căii de atac (a se vedea, în sensul nulităţii cererii de
apel, coord. G. Boroi, op. cit., p. 873), cât şi opinia potrivit căreia, ca urmare a intervenirii
decăderii, calea de atac va fi respinsă ca tardivă (a se vedea, în sensul respingerii recursului
ca tardiv, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 831).
Varianta b) este, de asemenea, corectă, calculul termenului de recurs fiind supus
regulii „pe zile libere”, stabilite la art. 181 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ., potrivit căreia la
calculul termenului pe zile nu intră ziua de la care începe să curgă şi nici ziua când
termenul se împlineşte. în situaţia dată în enunţ, este incidenţă şi regula stabilită de ultimul
alineat al aceluiaşi articol, conform căreia, atunci când ultima zi a unui termen cade într-o
zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează, în speţă
până marţi, 22 iunie 2021.
Varianta c) este greşită, deoarece cazul de echipolenţă prevăzut la art. 184 alin. (2)
C. pr. civ. presupune că actul se consideră a fi comunicat, deci termenul de procedură
începe să curgă, şi la data la care partea a cerut comunicarea actului de procedură unei alte
părţi. întrucât cazurile de echipolenţă sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, nu este
posibilă interpretarea lor extensivă şi nici aplicarea prin analogie la alte situaţii, cum ar fi
cea în care partea a cerut să i se facă ei înseşi comunicarea hotărârii.

Varianta c) este corectă, termenul pe ore începând să curgă de la ora zero a zilei
unnătoare, conform art. 181 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., respectiv la 11 mai ora zero, astfel
că se împlineşte la ora zero a zilei de 12 mai.
Varianta a) nu este corectă, deoarece, atunci când termenul se socoteşte pe ani, el se
împlineşte în ziua corespunzătoare din ultimul an. Dacă nu există o astfel de zi, de
exemplu, luna nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, atunci
acesta se împlineşte în ultima zi a lunii corespunzătoare a ultimului an, în acest sens fiind
dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 3 teza finală C. pr. civ. Prin urmare, termenul de 1 an
care a început să curgă într-o lună care în anul următor celui bisect nu are o zi corespun
zătoare, precum situaţia datei de 29 februarie care se repetă o dată la patru ani, se
împlineşte în ultima zi a lunii corespunzătoare, respectiv pe 28 februarie, soluţia de
prelungire a temienului în prima zi a lunii următoare nefiind prevăzută de lege. Similar,
termenul de o lună care începe să curgă la 3 1 august se va împlini la 30 septembrie (ultima
zi a lunii), iar nu la 1 octombrie.
Varianta b) este greşită, întrucât, doar în situaţia în care actul de procedură este depus
de parte la registratura instanţei, termenul se va împlini la ora la care încetează activitatea
acesteia în mod legal. Prin derogare de la art. 182 alin. (2) C. pr. civ., atunci când actul de
procedură se transmite prin fax sau e-mail în ultima zi a termenului procedural care se
socoteşte pe zile, după ora la care încetează activitatea la instanţă, el se socoteşte a fi în
termen. în acest sens fiind dispoziţiile art. 183 alin. (1) şi (3) C. pr. civ., astfel cum au fost
codificate prin art. I pct. 24 din Legea nr. 310/2018, cu privire la aplicarea şi interpretarea
cărora înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept a pronunţat Decizia nr. 45/2020 publicată în M. Of. nr. 961 din 20 octombrie 2020.

Varianta a) este corectă, având în vedere că art. 184 alin. (1) C. pr. civ., cu privire la
curgerea termenelor, instituie cu caracter general regula confonn căreia termenele încep
să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel. Potrivit
art. 201 alin. (2) C. pr. civ., răspunsul la întâmpinare se depune în termen de 10 zile de la
data comunicării întâmpinării, determinată potrivit art. 165 C. pr. civ. Aşa fiind, atunci
când procedura de comunicare se realizează prin intermediul agentului procedural al
instanţei, conform art. 154 alin. (1) C. pr. civ., data îndeplinirii procedurii de comunicare
I
reprezintă data de la care va începe să curgă termenul pentni depunerea răspunsului la
întâmpinare.
Şi varianta b) este corectă. Art. 184 alin. (2) C. pr. civ. reglementează două cazuri de
echipolenţă, dintre care, în speţă, interesează cel potrivit căruia se consideră că actul a fost
comunicat şi în cazul în care partea a primit sub semnătură copie de pe acesta. De
exemplu, în ipoteza de la art. 169 C. pr. civ., privind comunicarea cererilor, întâmpinărilor
şi altor acte de procedură, după momentul sesizării instanţei, dacă părţile au avocaţi sau
consilieri juridici, direct între aceştia, cel care primeşte cererea va atesta primirea prin
semnătură, pe însuşi exemplarul care urmează a fi depus la instanţă.
Deşi din răspuns se poate trage concluzia că reclamantul a luat cunoştinţă efectiv de
conţinutul întâmpinării, totuşi, nefiind incident niciunul dintre cazurile de echipolenţă
prevăzute strict şi limitativ de lege, nu se poate considera că întâmpinarea a fost comu
nicată părţii în condiţii procedurale, astfel că, în ipoteza dată, tennenul pentru depunerea
răspunsului la întâmpinare nu a început să curgă pentru reclamant, răspunsul fiind greşit.
170. Răspunsuri corecte: a) şi c) -

Variantele a) şi c) sunt întemeiate pe dispoziţiile speciale care reglementează cazurile
de echipolenţă în materia apelului, respectiv modalităţi echivalente comunicării hotărârii,
care se aplică în completarea cazurilor generale de echipolenţă prevăzute de art. 184
alin. (2) C. pr. civ. Astfel, potrivit art. 468 alin. (3) C. pr. civ., dacă o parte face apel înainte
de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel.
Totodată, potrivit art. 457 alin. (3) C. pr. civ., atunci când instanţa respinge ca inadmisibilă
calea de atac neprevăzută de lege exercitată în considerarea menţiunii inexacte din
cuprinsul dispozitivului hotărârii atacate, hotărârea instanţei de control judiciar se
comunică din oficiu tuturor părţilor, iar de la data acestei comunicări va curge termenul
pentru exercitarea căii de atac.
Varianta b) este greşită, întrucât, în ipoteza în care reclamantul solicită comunicarea
hotărârii către pârât, aceasta se consideră comunicată pentru reclamant la data solicitării
sale, iar nu la data menţionată pe dovada de comunicare către pârât.
162 Teste- grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civ |

Varianta a) este greşită, întrucât, în ipoteza decesului părţii după data la care s-a fac
comunicarea, nu se poate considera că termenul nu ar fi început să curgă, prin raport^'
la art. 184 alin. (1) C. pr. civ., ci se vor aplica dispoziţiile exprese de la alin. (4) pct. ţ g|
aceluiaşi articol, care prevăd că termenul procedural se întrerupe, varianta b) fiind, prig
unuare, corectă. Cu toate acestea, confonn textului legal, un nou termen începe să curgj
de la data noii comunicări, care va fi însă una singură, efectuată pe numele moştenirii. Ia
ultimul domiciliu al părţii decedate, iar nu pe numele fiecărui moştenitor, varianta c) fiind
greşită.

Varianta b) este corectă, obligaţia instanţei de a face în acest caz din nou o singură
comunicare părţii fiind imperativ prevăzută de art. 184 alin. (4) pct. 2 teza finală
C. pr. civ.
Varianta a) este greşită, având în vedere că, în ipoteza în care a intervenit decesul
reprezentantului părţii, sunt incidente dispoziţiile art. 184 alin. (4) pct. 2 C. pr. civ., care
nu fac distincţie după cum reprezentantul decedat este legal sau convenţional. Astfel,
termenul de 25 de zile pentru depunerea întâmpinării la cererea reconvenţională, prevăzut
la art. 209 alin. (5) cu trimitere la art. 201 C. pr. civ., va curge, în această situaţie, de la
data noii comunicări pe care instanţa o va face reclamantului, fiind lipsit de relevanţă
procesuală momentul la care acesta a luat cunoştinţă de decesul reprezentantului său
convenţional.
Varianta c) este greşită, întrucât, deşi, potrivit legii, termenul pentru depunerea
întâmpinării la cererea reconvenţională se întrenipe în ipoteza dată, totuşi trebuie observat
faptul că răspunsul se bazează, la calculului noului tennen, pe o premisă greşită, conform
căreia termenul ar începe să curgă de la data de 24 martie, adică de la decesul repre
zentantului părţii, în Ioc de data noii comunicări efectuate de instanţă către parte, cum ar
fi fost corect faţă de dispoziţiile legale incidente, astfel cum s-a arătat.

Varianta a) este greşită, în timp ce varianta b) este corectă. Dispoziţiile art. 183
alin. ( I) C. pr. civ., potrivit cărora actul de procedură, depus înăuntrul termenului prevăzut
de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat
rapid ori Ia un serviciu specializat de comunicare ori trimis prin fax sau e-mail, este socotit
a fi făcut în termen, trebuie coroborate cu cele ale art. 159 C. pr. civ., care stabilesc că
citaţia şi celelalte acte de procedură, sub sancţiunea nulităţii, vor fi înmânate părţii cu cel
puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. Aşa fiind, în situaţia din enunţ, reclamantul
prezent în instanţă, personal sau prin reprezentant, este îndreptăţit să obţină amânarea
cauzei cu condiţia de a invoca la acel termen neregularitatea decurgând din înmânarea
GABRIELA RfŞNOVEANU
p c^ s u r i şi explicaţii 163
' puţin de 5 zile înaintea termenului de judecată, în acest sens fiind

‘1t. t 6 0 C.pr.civ.
Şi varianta c) este corectă, instanţa neputând dispune din oficiu amânarea judecăţii
tru acest motiv, dacă reclamantul este prezent, dar nu solicită amânarea, situaţie în care
^^regularitatea se acoperă, nemaiputând fi invocată după acest moment.

Varianta a) este greşită. Prin raportare la dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. pr. civ., care
instituie cu titlu de regulă sancţiunea decăderii în situaţia nerespectării termenului în care
trebuie exercitat un drept procesual, toate termenele imperative sunt prezumate a fi
stabilite sub sancţiunea decăderii, nefiind necesară prevederea expresă a acestei sancţiuni
pentru fiecare încălcare a unui asemenea tip de termen. Dimpotrivă, trebuie prevăzute
expres toate derogările, respectiv situaţiile în care fie se aplică o altă sancţiune (de
exemplu, nulitatea), fie decăderea nu intervine. Potrivit art. 185 alin. (1) C. pr. civ.,
decăderea constă în pierderea exerciţiului dreptului procesual; dacă partea va efectua
totuşi actul de procedură peste termen, acesta va fi lovit de nulitate, conform tezei a 11-a a
textului menţionat, în acest caz nulitatea fiind o consecinţă a decăderii, varianta b) fiind,
aşadar, corectă. Spre deosebire de reglementarea de la art. 103 alin. (1) C. pr. civ. 1865,
Noul Cod de procedură civilă nu mai distinge şi, prin unnare, nu mai limitează incidenţa
decăderii doar la cazurile de nerespectare a unor termene legale, astfel încât sancţiunea va
opera şi în ipoteza nerespectării unui termen judecătoresc, varianta c) fiind greşită.

Raportat la dispoziţiile art. 185 alin. (2) C. pr. civ., sancţiunea care intervine în caz
de nerespectare a termenului prohibitiv este nulitatea relativă, terminologia utilizată fiind
de „anulare”, iar regimul juridic reglementat fiind specific nulităţii relative, prin aceea că
actul de procedură făcut înaintea împlinirii tennenului poate fi anulat la „cererea celui
interesat”.
Varianta a) este incorectă, deoarece, în cazul tennenului prohibitiv, legea opreşte
efectuarea actului de procedură mai înainte de împlinirea termenului, sancţiunea decăderii
nefiind incidenţă decât în ipoteza nerespectării unui termen imperativ.

Varianta b) este corectă, în cazul pierderii de către parte a dreptului de a exercita calea
de atac, art. 186 alin. (2) teza a Il-a C. pr. civ. prevăzând că durata termenului în care
partea trebuie să îndeplinească actul de procedură şi să ceară repunerea în termen este
aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac, în cazul apelului fiind de 30 de
zile, dacă legea nu dispune altfel.
Varianta a) nu este corectă, faţă de dispoziţiile art. 186 alin. (2) C. pr. civ., care obligă
partea să îndeplinească actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării,
164 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile Juridice. Drent n r ^ ^
rp râ n H _______ ''"'’‘'-■21^*1
cerând, totodată, repunerea sa în termen, astfel că efectuarea seoarată a rt. '
procesuale nu este posibilă, fiind imperativă realizarea lor concomitentă
termenului de 15 zile de la încetarea împiedicării concomitenta, m .„terio^^
Varianta c) este greşită, având în vedere că, spre deosebire de vechea r. i
de la art. 103 C. pr. civ. 1865, dispozi„iIe privi„d"epu„erea h le J ^ S
Cod de procedura civilă „u mal definesc această institnfie de drep. pr^SuaT
derogare de la sancţiunea decăderii, ci ca pe un beneficiu acordat năT; ca pe o
în situaţia nerespectării, din motive iustifica7 a n - ^ t ^
judecătoresc. Aşa fiind, chiar dacă, prin derogare de la art I85ali"n m c ' n r ““
prevede in anumite situaţii sancţiunea „ulită|i in caz de „esLodre a unui ’
rativ, totuşi repunerea în temien va fi posibilă aceasta fiind Iâată h
iar nu de felul sancţiunii (a se vedea, în acest sens G Boroi M ^ ^cnnenuluj
nota de subsol nr. 1 ). ’ op. cit., p, 390’
lează cererea de repunere in , L e n . care t r e b t i f s ^ T v e t e ^

jurarea ca acesta a intervenit înăuntml termenului îmn.Vd;!* ? ’
precum şi lipsa oricărei culpe proprii '"'P'»‘i''™ d exerctlarea dreptului.
p r o c ^ u ^ t t e ^ l l r s l i d r l t '" actul de
Căi de atac, î n r i n t r m e i d ^ ^ t ş l TU’ i" ““
acesteia, atunci instanţa va respinge cererea nrin pp, ^ ^ exercitarea
ca lipsită de interes, deoarece demersul este linsit repunerea în termen
dreptului este definitiv pieSut ş^“ ^^ - exerciţiu.
posibila, prin unnare, interesul părţii nu mai îndeplineşte co n d iţiirp m v ru te î n r i '
Varianta a) este greşită, prin raportare la art 186 alin m r nr nia, x
derogm rrdH areJm ul d T d lm P^cedură civilă reglementând în prezent o

expres de repunere in termen d in T c " rA s T tS ," ;io tiS 7 5 7 \ 'r ( T ) ’^ T,
tennen din oficiu a căii de L c exerdiaifu .

exercitate cu respectarea indicaţiei greşite a instanţei.
gabriela rFşnoveanu
ri şi explicaţii 165
Varianta c) este, de asemenea, corectă. în acord cu dispoziţiile art. 186 alin. (3)
j. civ., potrivit cărora cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa com-
^ tentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen.
^ Răspuns greşit: a)
V arianta a) este contrară regimului stabilit de art. 186 C. pr. civ., dispoziţiile legale
I'Bieferindu-se la „cererea” de repunere în tennen, regula fiind aceea că acest beneficiu se
I
TT acordă numai la cererea părţii care a pierdut tennenul imperativ, iar nu din oficiu, aplicaţie
^ a principiului disponibilităţii procesului civil.

Varianta a) este corectă, din datele enunţate rezultând că sunt îndeplinite toate
condiţiile de la art. 186 C . pr. civ. pentru repunerea în termen a reclamantului, respectiv
acesta, pierzând termenul imperativ de exercitare a apelului, a efectuat actul de procedură
PlSoncomitent cu formularea cererii de repunere în termen, cu respectarea termenului de
aceeaşi durată, respectiv 30 de zile de la încetarea împiedicării, dovedind faptul că întâr
zierea a fost cauzată de motive temeinice (îmbolnăvirea şi spitalizarea sa), care nu îi pot
fi imputate şi care au intervenit în interiorul termenului de apel.
I Varianta b) este greşită, cererea de repunere în termen formulată de pârâta societate
comercială neputând fi admisă, deoarece motivele invocate nu sunt temeinic justificate.
Acestea sunt imputabile părţii, care nu a fost suficient de diligentă în exercitarea dreptului
procesual, a cărui pierdere se datorează propriei culpe.
în ipoteza enunţată în cuprinsul variantei c), instanţa va respinge cererea de repunere
în tennen ca lipsită de interes, întrucât termenul pentru fonnularea cererii reconvenţionale
nu a fost „pierdut” de către pârât, ci nu a început să curgă, odată ce comunicarea cererii
de chemare în judecată către acesta s-a făcut nelegal [cu nerespectarea dispoziţiilor
art. 163 alin. (6) C. pr. civ.], răspunsul fiind, aşadar, greşit.
VI. Procedura în faţa primei instanţe (art. 192-455 C. pr. civ.)
A. Sesizarea instanţei de judecată (procedura prealabilă, cererea de

chemare în judecată, verificarea cererii şi regularizarea, fixarea primului
termen, modificarea cererii, întâm pinarea, cererea reconvenţională)

Răspunsul de la punctul b) este cel corect. Procesul începe prin înregistrarea cererii
la instanţă, în condiţiile legii [art. 192 alin. (2) C. pr. civ.]. Odată ajunsă cererea de
chemare în judecată la instanţa judecătorească căreia i se adresează, aceasta se înregis
trează de către serviciul de registratură al instanţei respective, primind dată certă prin
aplicarea ştampilei de intrare.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, întrucât nu are relevanţă data depunerii la
instanţă, ci aceea a înregistrării.
GABRIELA RÎŞNOVEANU • MIHAELA CRISTINA MOCANU
Răspunsul de la punctul c) este şi el incorect, întrucât, sub aspectul datei declan '
litigiului, nu are relevanţă data ataşării dovezilor privind modul în care aceasta a f '
transmisă la instanţă. Ataşarea la dosar a dovezilor privind modul în care cererea a
transmisă instanţei (plicuri, transmitere e-mail etc.), dacă aceasta nu a fost den
personal sau prin reprezentant, direct la serviciul registratură de către reclamant ’ “arp
Iv
•
portanţă pentru aprecierea asupra incidenţei prescripţiei extinctive sau a tardivităt'
introducerii sale.

Răspunsul de la punctul b) este corect. Data începerii procesului prezintă importantă
din perspectiva legii procesuale aplicabile procesului şi în acest sens sunt prevederile
art. 24 şi 25 alin. (1 )şi (2) C. pr. civ. Prin ,proces început după intrarea în vigoare a legu
noi de procedură" se înţelege litigiul demarat printr-o cerere de chemare în Judecată a
cărei dată de înregistrare la instanţă este ulterioară datei intrării în vigoare a legii res
pective, procesul urmând a fi guvernat de regulile instituite prin noua lege. Dimpotrivă,
în ipoteza în care data înregistrării la instanţă a cererii de chemare în judecată este
anterioară momentului intrării în vigoare a legii noi de procedură, aceasta nu se va aplica
procesului respectiv.
Este corect şi răspunsul de la punctul c), întrucât procesul începe prin înregistrarea
cererii la instanţă, în condiţiile legii, aşa cum arată art. 192 alin. (2) C. pr. civ.
Răspunsul de la punctul a) care afirmă teza în sensul că nu are nicio relevanţă data
începerii procesului civil este incorect. Data începerii procesului la instanţă prezintă
importanţă deosebită pentru aprecierea prescripţiei dreptului la acţiune în sens material,
în ipoteza în care dreptul ce se tinde a se valorifica prin promovarea cererii este supus
prescripţiei extinctive, sau a tardivităţii fomiulării acesteia, în situaţia în care dreptul este
supus decăderii.

Răspunsul de la punctul b) este corect, pentru că afirma că etapa scrisă a procesului
se desfăşoară, în întregime, anterior primului termen de judecată. Judecata în primă
instanţă parcurge mai multe etape procesuale: etapa scrisă, etapa cercetării procesului,
etapa dezbaterilor şi a pronunţării hotărârii judecătoreşti. Etapa scrisă este aceea în care
părţile iau cunoştinţă de pretenţiile şi apărările lor, dar şi de mijloacele de probă pe care
intenţionează să le administreze; se desfăşoară anterior primului termen de judecată şi fără
prezenţa părţilor. Etapa cercetării procesului începe la primul termen de judecată la care
părţile sunt legal citate şi se finalizează în momentul în care judecătorul se socoteşte
lămurit şi declară cercetarea procesului încheiată.
Este corectă şi varianta de la punctul c), întrucât între momentul înregistrării cererii
de chemare în judecată şi cel al demarării procedurii de comunicare a înscrisurilor către
partea adversă se interpune şi faza premergătoare a regularizării cererii, care are drept scop
remedierea lipsurilor cererii de chemare în judecată. Această fază, face parte tot din etapa
scrisă, în cadrul căreia instanţa efectuează corespondenţă exclusiv scrisă cu reclamantul
i şi explicaţii 167
vederea conformării acestuia cerinţelor legale şi a trecerii la cornunicarea cererii de

‘hernare în judecată către pârât.
^ Răspuns greşit: a)
Răspunsul de la punctul a) este incorect, întrucât cuprinde în ipoteză situaţia în care,
cursul procesului civil, instanţa sau părţile comunică înscrisurile depuse în probaţiune,
la termenul de administrare a acestora, ceea ce semnifică faptul că ne aflăm în etapa de
cercetare a procesului, şi nu în etapa scrisă.

Răspunsul de la punctul a) este cel corect. La sesizarea instanţei cu dezbaterea
rocedurii succesorale, cererea având ca obiect constatarea deschiderii succesiunii unei
persoane, a calităţii părţilor de moştenitori legali şi a cotelor succesorale, precum şi a
inasei succesorale sau constatarea vacanţei succesorale, reclamantul va depune la dosar o
încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale prevă
zute de Codul civil. Nedepunerea de către reclamant a unei atari încheieri este sancţionată
cu inadmisibilitatea promovării cererii de chemare în judecată, dat fiind caracterul
prealabil al procedurii în discuţie.
Este incorect răspunsul de la punctul b). Sancţiunea inadmisibilităţii cererii de
chemare în judecată este determinată exclusiv de nerespectarea obligaţiei de a depune la
dosar încheierea solicitată de lege, iar nu şi de lipsa sesizării notarului public cu deschi
derea procedurii succesorale, întrucât aceasta din urmă nu are semnificaţia unei proceduri
obligatorii şi prealabile introducerii cererii la instanţa judecătorească, a cărei nerespectare
să atragă respingerea cererii ca prematur formulată. Astfel, în măsura în care părţile doresc
să dezbată procedura succesorală în faţa instanţei, preîntâmpinând eventualele neînţele
geri ce ar cauza suspendarea procedurii notariale, pot sesiza direct instanţa, având numai
obligaţia legală de a depune la dosar încheierea prevăzută de art. 193 alin. (3) C. pr. civ.
Ipoteza de răspuns de la punctul c) vizează situaţia decesului .unui comoştenitor, pe
parcursul derulării procesului, fiind depăşită etapa scrisă a verificării îndeplinirii cerinţelor
de sesizare a instanţei, pentru această situaţie punându-se doar problema transmiterii cali
tăţii procesuale, astfel că în acest caz nu se mai poate temporiza procesul cu o atare
verificare prealabilă.

Răspunsul de la punctul b) este corect, întrucât, în cazul acţiunilor privind imobile,
valoarea obiectului cererii înseamnă valoarea imobilului, calculată în funcţie de valoarea
impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale [confonn art. 104 alin. (1) C. pr. civ.] sau,
dacă aceasta nu este stabilită, valoarea este considerată ca fiind cea indicată de reclamant
prin cererea de chemare în judecată, cu posibilitatea contestării de către partea adversă ori
din oficiu [art. 104 alin. (2) raportat la art. 98 C. pr. civ.]. Prin urmare, valoarea impozabilă
a bunului poate fi relevată şi de către pârât aşa cum se menţionează în această variantă de
răspuns.
168 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual civ ]
Este corectă şi varianta de răspuns de la punctul c). Reclamantul are obligaţia de

indica în cererea de chemare în judecată valoarea obiectului acesteia, atunci când e ^
evaluabil în bani. Pentru ca valoarea obiectului cererii fixată de către reclamant să nu f,g
una aleatorie, Codul a prevăzut şi obligaţia menţionării, în cuprinsul cererii de chemare'
judecată, a modului de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori cu
depunerea unor dovezi în acest sens. Răspunsul de la punctul c) se referă chiar la această
obligaţie.
Răspunsul de la punctul a) este incorect pentru că reclamantul nu este suveran în ceea
ce priveşte indicarea valorii bunului, aceasta putând fi contestată de către pârât [a se vedea
art. 104 alin. (2), coroborat cu art. 98 C. pr. civ.] care poate produce dovezi cu privire la
preţuirea bunului. Or, ipoteza de răspuns afinnă contrariul în sensul că indicarea valorii
bunului ar fi numai la latitudinea reclamantului.

Răspunsul de la punctul a) este corect, deoarece prevederile de la art. 194 lit. e) teza
ultimă C. pr. civ. stabilesc că atunci când se va cere dovada cu martori, se vor indica
numele, prenumele şi adresa martorilor şi că dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a ll-a
C. pr. civ. sunt aplicabile în mod corespunzător. Acestea din urmă se referă, printre altele,
la indicarea adresei electronice, aşa cum se menţionează în varianta de la punctul a).
Este corect şi răspunsul de la punctul c). Părţile nu sunt obligate să depună la dosar
înscrisul în integralitatea sa, legea [art. 150 alin. (3) C. pr. civ.] prevăzând posibilitatea
ataşării acestuia numai în parte, dacă numai respectiva parte este relevantă pentru
soluţionarea dosamlui, iar dacă instanţa consideră necesar, partea va fi însă obligată să
înfăţişeze înscrisul în întregime.
Este greşit răspunsul de la punctul b), întrucât, atunci când se cere proba cu
interogatoriul, prevederile art. 194 lit. e) C. pr. civ. stabilesc că reclamantul trebuie să
ceară înfăţişarea în persoană a pârâtului persoană fizică, nu să depună interogatoriul scris
la dosar, pierzându-se astfel caracterul de surpriză al probei. Obligaţia depunerii intero
gatoriului în scris, ataşat cererii de chemare în judecată, există doar în cazul pârâtului
persoană juridică.

Răspunsul de la punctul c) este cel corect. în cazul contestaţiei asupra valorii bunului,
art. 98 C. pr. civ. stabileşte că aceasta se va soluţiona şi în funcţie de explicaţiile părţilor,
aşa cum se menţionează la varianta c).
Răspunsul de la punctul a) este incorect. Potrivit art. 104 C. pr. civ., valoarea
impozabilă, adică cea stabilită potrivit legislaţiei fiscale, trebuie indicată în cazul cererilor
având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil. Cum
ipoteza de răspuns afirmă teza contrarie, ea este greşită.
p/i'iDunsuf'i şi explicaţii 169
Răspunsul de la punctul b) este şi el incorect, deoarece, în situaţia în care bunul nu

gste înscris în cartea funciară, la cererea de chemare în judecată se va anexa extrasul de
carte funciară, eliberat de biroul de cadastru şi publicitate imobiliară în raza căruia este
situat imobilul care atestă fapUil neînscrierii în cartea funciară. Prin urmare, ataşarea
certificatului emis de către biroul de carte funciară şi publicitate imobiliară din raza căruia
se află situat bunul este obligatorie, indiferent dacă bunul este sau nu înscris. Varianta este
greşită, întrucât menţionează că nu este nevoie de acest certificat.

Răspunsul de la punctul c) este corect. Reclamantul are obligaţia de a indica
domiciliul sau locul unde pârâtul locuieşte efectiv, pentni a putea fi înştiinţat cu privire la
desfăşurarea procesului. în situaţia în care reclamantul nu cunoaşte domiciliul sau
reşedinţa pârâtului, el va trebui să menţioneze această împrejurare în cerere şi, totodată,
să dovedească faptul că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a afla domiciliul sau un alt
loc unde ar putea fi citată partea adversă.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, întmcât nu este suficient ca reclamantul să
facă o simplă menţiune a necunoaşterii adresei pârâtului (G. Boroi. M. Stancu, op. cit.,
p, 401), ci este necesară şi dovedirea situaţiei afirmate, aşa cum este menţionat în varianta
corectă de la punctul c).
Răspunsul de la punctul b) este incorect, întrucât se referă la indicarea de către
reclamant a codul numeric personal al pârâtului. Cerinţa are caracter facultativ, şi nu
obligatoriu cum induce ipoteza grilei {„trebuie’'), şi va fi satisfăcută doar în măsura în care
reclamantul cunoaşte aceste date.

Răspunsurile de la punctele a) şi c) sunt corecte. Reclamantul trebuie să indice în
cererea de chemare în judecată numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea
în proces, iar, în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia şi sediul
profesional. Această cerinţă a cererii de chemare de judecată este solicitată în ipoteza în
care cererea este fonnulată prin reprezentant (legal sau convenţional), fiind semnată de
către acesta, în calitatea menţionată. Dacă cererea este formulată de către reprezentant,
fără ca din cuprinsul său să reiasă calitatea în care acesta acţionează, se prezumă că acesta
a acţionat în nume propriu, aşa cum se menţionează în răspunsul de la punctul a), existând
riscul ca instanţa să o respingă ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate proce
suală activă. Sancţiunea neîndeplinirii obligaţiei de indicare a calităţii în care reprezen
tantul a acţionat este aceea că el nu va mai putea ulterior pretinde în instanţă că are calitatea
de reprezentant —răspunsul de la punctul c) (G. Boroi, M. Stancu, op. cil., p. 402).
Răspunsul de la punctul b) este incorect, întrucât, plecând de la prevederile art. 194
lit. b) C. pr. civ., dovada calităţii de reprezentant, în forma prevăzută la art. 151 C. pr. civ.,
trebuie să se alăture cererii de chemare în judecată, iar, în măsura în care lipseşte, în
procedura regularizării, această lipsă se poate complini în termen de 10 zile de la
comunicarea acestei neregularităţi de către instanţă. Dacă este depăşit acest moment
a se obseiâ lipsa dovezii calităţii de reprezentant, ea poate fi complinită pe tot paro
judecăţii în primă instanţă, până la momentul închiderii dezbaterilor asupra fon
cauzei în faţa acestei instanţe, ratificarea ulterioară fixării primului ternien de iu d r
producând efecte retroactive. Prin urmare, este posibilă ratificarea mandatului si
etapei scrise a procesului. ^

^ Sunt corecte răspunsurile de la punctele b) şi c), deoarece obiectul cererii de chemar
m judecată este deosebit de important, indicarea lui prezentând interes practic din ma^
multe puncte de vedere. In funcţie de obiect se stabileşte constituirea instanţei fsnJ
exemplu, cazul litigiilor de muncă când completul se constituie şi cu asistenţii judiciarii
ori admisibilitatea/inadmisibilitatea unor mijloace de probă (spre exemplu, proba c.
martori in cazul acţiunilor de divorţ). ^
Răspunsul de la punctul a) este incorect. Obiectul acţiunii determină calea de atac-
spre exemplu, în acest sens sunt prevederile art. 483 C. pr. civ. care stabilesc că hotărârile
pronunţate in cauze având un anumit obiect nu sunt supuse recursului - asigurări sociale
expropriere etc. Varianta de răspuns afirmă teza contrarie.

Este corectă varianta de la puncUil c), pentru că art. 82 alin. (2) C. pr. civ. stabileşte
ca excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant în faţa primei instanţe nu poate fi
mvocata pentru prima oară în calea de atac. Per a contraria, excepţia poate fi invocată în
ţaţa priniei instanţe oricând până la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului
cauzei, chiar şi in ipoteza în care pârâtul nu a formulat întâmpinare ori a depus întâmpinare
cu încălcarea termenului legal sau nu a invocat această excepţie procesuală prin întâm
pinarea formulata in tennen. Astfel, în aceste ultime cazuri menţionate, pârâtul nu este
decăzut din dreptul de a invoca excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a recla
mantului, întrucât o atare excepţie este de ordine publică şi în privinţa sa nu operează
sancţiunea decăderii, prin raportare la art. 208 alin. (2) C. pr. civ.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, deoarece porneşte de la o premisă contradic
torie, respectiv aceea că o cerere neevaluabilă ar avea o valoare.
Nici răspunsul de la punctul b) nu este corect, întrucât prezintă o ipoteză restrictivă
poate (...)decât in"], însă lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecăţii în
aţa primei instanţe (nu numai în procedura de regularizare), aşa cum arată expres art 196

Răspunsul de la punctul b) este corect. Din interpretarea art. 196 alin. (1) C. pr. civ.
rezulta că sancţiunea care intervine în cazul nerespectării elementelor vizând numele şi
prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de
şi explicaţii 171
ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulitatea absolută
f cererii de chemare în judecată [„cererea (...)este nulă"], condiţionată de vătămarea
cesuală, a cărei existenţă este prezumată relativ de lege.
^ Răspunsuri greşite: a) şi c)
Răspunsul de la punctul a) este greşit, întrucât afirmă teza contrarie, respectiv aceea
o nulităţii relative.
Răspunsul de la punctul c) este greşit, deoarece complinirea cerinţelor care lipsesc
din cererea de chemare în judecată poate fi tăcută în termen de cel mult 10 zile de la
primirea comunicării, potrivit art. 200 alin. (3) C. pr. civ.

Răspunsul de la punctul c) este cel corect. Potrivit dispoziţiilor art. 202 C. pr. civ., in
nrocesele în care sunt mai mulţi pârâţi, judecătorul, ţinând cont de numărul acestora şi de
necesitatea de a se asigura desfăşurarea normală a activităţii de judecată, poate dispune,
prin rezoluţie, reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a
actelor de procedură numai pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia. In
ipoteza nerespectării acestei obligaţii, fie că părţile nu îşi aleg un mandatar, fie ca nu se
înţeleg asupra persoanei mandatarului, judecătorul va numi prin încheiere, în condiţiile
art. 58 alin. (3) C. pr. civ., un curator special, dispoziţiile art. 200 alin. {7>) C. pr. civ.
excluzând în mod expres nerespectarea obligaţiei de desemnare a unui reprezentant
comun de la aplicarea sancţiunii nulităţii.
Răspunsurile de la punctele a) şi b) sunt incorecte, întrucât se referă la sancţiunea
nulităţii cererii de chemare în judecată pentru nerespectarea obligaţiei de desemnare a unui
reprezentant, care nu poate interveni pentru motivele arătate anterior.

Răspunsul de la punctul a) este corect. Nearătarea motivelor de drept nu poate atrage
anularea cererii, ceea ce rezultă dintr-o interpretare per a contraria a prevederilor art. 200
alin (4) C. pr. civ. - d) numai în cazul motivării în fapt ^'.../’.Motivele de drept sunt
cele care conferă formă juridică motivelor de fapt, explicând, din punctul^ de vedere al
dreptului substanţial şi procesual, obiectul acţiunii. Spre exemplu, dacă reclamantul
solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, fundamentul acestei pretenţii poate
să constea în răspunderea civilă delictuală sau contractuală ori un fapt juridic licit etc. Nu
este necesar însă, în concepţia legiuitorului, ca reclamantul să indice motivele de drept pe
care şi-a întemeiat pretenţia, motiv pentru care lipsa acestora nu va atrage anularea cerem.
Mai trebuie precizat că motivele de drept nu trebuie confundate nici cu textele legale
incidente, instanţa având posibilitatea să stabilească corecta încadrare a actelor şi faptelor,
cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, motiv pentru care o
indicare eronată nu va conduce la anularea cererii.
Răspunsul de punctul b) este incorect, deoarece acreditează tocmai ideea sancţiunii
nulităţii care, aşa cum am arătat anterior, nu poate interveni pentru lipsa motivării în drept.
172 Teste-grilă pentai examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual
Răspunsul de Ia punctul c) este incorect. Varianta se referă la faptul că judecătorul nu

poate restabili calificarea Juridică a faptelor deduse judecăţii. Or, potrivit art. 22 alin. (4\
C. pr. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse
judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, în acest caz nefiind vorba despre o
încălcare a principiului disponibilităţii părţii.

Răspunsul de la punctul a) este cel corect. Cerinţele extrinseci ale cererii de chemare
în judecată se referă la obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru şi Ia parcurgerea
procedurii prealabile. Neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxelor judiciare atrage nulitatea
cererii (art. 197 tezaa Il-aC. pr. civ.). Neîndeplinirea procedurii prealabile se sancţionează
cu inadmisibilitatea promovării cererii de chemare în judecată, care nu poate fi invocată
din oficiu de către instanţă, ci numai de către pârât prin întâmpinare, iar, dacă întâmpinarea
nu este obligatorie, la primul termen de judecată la care a fost legal citat, sub sancţiunea
decăderii. Prin urmare, sancţiunea care poate interveni în cazul neîndeplinirii cerinţelor
extrinseci cererii de chemare în judecată constă în respingerea cererii ca inadmisibilă sau
anularea, în funcţie de cerinţa nerespectată.
Răspunsul de la punctul b) este corect pentru că sancţiunea care intervine pentru lipsa
condiţiilor extrinseci cererii de chemare în judecată susceptibile de verificare în etapa
prevăzută de art. 200 C. pr. civ. este nulitatea. Chiar dacă premisa grilei nu menţionează
exact despre care dintre condiţiile extrinseci ale cererii de chemare în judecată este vorba,
rezultă cu evidenţă că, prin raportare la aspectele verificabile în procedura de verificare şi
regularizare a cererii, sancţiunea care poate interveni este numai nulitatea. Spre exemplu,
în procedura de verificare şi regularizare a cererii nu se poate analiza, confonn art. 200
alin. (1) C. pr. civ., cerinţa extrinsecă a îndeplinirii procedurii prealabile (care are drept
consecinţă, în caz de nerespectare, sancţiunea respingerii cererii ca inadmisibilă).
Nu este corect răspunsul de la punctele c), întrucât nerespectarea cerinţelor extrinseci
cererii de chemare în judecată atrage sancţiunea nulităţii necondiţionate de procedura unei
vătămări (art. 176 C. pr. civ.), ocrotind un interes ce depăşeşte sfera interesului privat
susceptibil de a atrage, în caz de nesocotire, sancţiunea nulităţii relative.

Răspunsul de la punctul b) este cel corect. Instanţa va proceda la verificarea com
petenţei specializate, în etapa prevăzută la art. 200 C. pr. civ. care derogă expres de la
ordinea stabilită (verificarea îndeplinirii cerinţelor art. 194-197 C. pr. civ. şi apoi, la primul
termen de judecată, a competenţei materiale şi teritoriale), numai în ceea ce priveşte
competenţa specializată, excepţia fiind de strictă aplicare [art. 200 alin. (1) C. pr. civ.]. în
acest caz, printr-o încheiere de dezînvestire, completul va trimite cauza către un alt com
plet specializat competent.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, deoarece prevederile art. 200 alin. (2) teza a
doua C. pr. civ. stabilesc că dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de com
petenţă se aplică prin asemănare. Aşa fiind, încheierea de declinare a competenţei altui
complet specializat va fi supusă reglementărilor art. 132 C. pr. civ., potrivit cărora, dacă
păwunsuri şi explicaţii 173
instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul
fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu
activitate Jurisdicţională competent [alin. (3)]. Răspunsul de la punctul a) este greşit,
întrucât se referă, pe de o parte, la o hotărâre supusă căii de atac odată cu hotărârea dată
asupra fondului, iar, pe de altă parte, pentru că se referă la invocarea excepţiei de necom-
petenţă, în condiţiile în care textul art. 200 alin. (1) C. pr. civ. are în vedere respectarea
normelor privitoare la repartizarea cauzelor între completuri sau secţii specializate din
cadrul aceleiaşi instanţe.
Răspunsul de la punctul c) este şi el greşit, pentru că în această procedură de verificare
a specializării completului sau a secţiei din care face parte completul de judecată,
prioritară verificării îndeplinirii celorlalte cerinţe intrinseci sau extrinseci, părţile nu se
citează în vederea discutării aspectului referitor la competenţa material procesuală.
J>osibilitatea instanţei de a invoca necompetenţa specializată anterior verificării cererii
de chemare în judecată şi primului termen la care părţile sunt legal citate, în condiţii
derogatorii de la dispoziţiile art. 130 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă, fără
contradictorialitate, plasează necompetenţa materială procesuală a secţiei/completului
specializat în sfera unui regimjuridic diferit de cel al necompetenţei materialefuncţionale
sau procesuale «când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad» şi de cel al
necompetenţei de ordine privată (teritorială neexclusivă): bineînţeles că, în situaţia în
carejudecătorul nu a uzat de prevederile art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă,
necompetenţa materială procesuală (specializată) va putea f i invocată de părţi ori de
instanţă inclusiv la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa
primei instanţe" [ICCJ, dec. nr. 17/2018 privind examinarea recursului în interesul legii
privind interpretarea dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130
alin. (2) şi (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă,
publicată în M. O f nr. 872 din 16 octombrie 2018].

Răspunsul de la punctul b) este corect, pentru că în legătură cu obligaţia achitării taxei
judiciare de timbru, în apel însă, există norme derogatorii, art. 470 alin. (3) C. pr. civ.
stabilind că lipsa dovezii de achitare a taxei de timbru poate fi complinită până la primul
termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel.
Răspunsul de la punctul c) este şi el corect. Completul care soluţionează cererea de
reexaminare va putea reveni asupra măsurii anulării, dacă neregularităţile au fost
înlăturate în termenul de 10 zile, acordat potrivit prevederilor art. 200 alin. (3) C. pr. civ.
Prin urmare, motivele pentru care cererea de reexaminare poate fi admisă sunt expres şi
limitativ prevăzute de lege. Pot fi administrate înscrisuri în cadrul soluţionării cererii de
reexaminare exclusiv în dovedirea motivelor acestei căi de atac, iar nu şi pentru acoperirea
neregularităţilor neîndeplinite în termenul legal de 10 zile acordat de către completul
învestit cu soluţionarea cererii. Depunerea la dosar a taxei de timbru în etapa soluţionării
cererii de reexaminare, în condiţiile în care, în cadrul termenului de 10 zile acordat pentru
remedierea acestei carenţe, obligaţia nu a fost îndeplinită, nu este de natură să conducă la
admiterea căii de atac. Per a contraria, obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru
poate fi complinită numai în termen de 10 zile de la primirea comunicării în scris a
obligaţiei ce trebuie satisfăcută. O observaţie se impune însă: este posibilă complinirea
lipsei taxei judiciare de timbru şi ulterior, pe parcursul procesului, dacă s-a depăşit etapa
de regularizare şi aspectul timbrajului nu a fost rezolvat.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, pentru că afirmă ipoteza descrisă anterior
respectiv aceea a complinirii obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru în procedura
reexaminării, aspect care nu este posibil în raport de verificările pe care le poate face
instanţa în această etapă a soluţionării căii de atac îndreptate împotriva încheierii de
anulare pentru netimbrare.

Răspunsul de la punctul b) este cel corect. în cuprinsul cererii de chemare în judecată
reclamantul trebuie să arate mijloacele de probă a căror încuviinţare o solicită în vederea
dovedirii pretenţiilor sale. Doctrina a stabilit că nu este suficientă menţiunea din cererea
de chemare în judecată exprimată în practică sub forma „în dovedire, orice probe utile
soluţionării cauzei, a căror necesitate a administrării va reieşi din dezbateri”, întrucât, în
acest caz, probele nu sunt determinate, iar prevederea legală analizată nu este respectată,
fiind sancţionată cu decăderea, aşa cum se menţionează corect la punctul b) (G. Boroi,
M. Stancu, op. cit., p. 401). A se vedea în acest sens art. 254 alin. (1) C. pr. civ.
în contextul explicaţiei de la punctul b), este incorect răspunsul de la punctul a) care
afirmă că o atare menţiune poate fi considerată ca îndeplinind cerinţa indicării probelor,
fiind irelevant că probele pot fi propuse, în anumite condiţii, şi oral, nu numai în scris.
Sancţiunea care intervine pentru neindicarea dovezilor nu este nulitatea cererii de chemare
în judecată, acest element al cererii de chemare în judecată fiind exclus din enumerarea
obligaţiilor privitoare la modificarea ori completarea cererii, prevăzute de art. 200
alin. (4) C. pr. civ. Neîndeplinirea lipsurilor de către reclamant, în etapa de cercetare a
procesului, poate atrage sancţionarea acestuia cu decăderea din dreptul de a mai propune
probe, potrivit art. 254 alin. (1) C. pr. civ., aşa cum este menţionat în răspunsul de la
punctul b).
Răspunsul de la punctul c) care afirmă teza sancţiunii nulităţii nu este corect.

Răspunsul de la punctul c) este corect, deoarece premisa grilei este incorectă
întrucât face referire la un termen de 15 zile pentru complinirea lipsurilor referitoare la
elementele cererii de chemare în judecată, şi nu de 10 zile, cum este corect prevăzut de
art. 200 alin. (3) C. pr. civ., astfel că niciunul dintre răspunsuri nu poate fi considerat
corect.
însă, trebuie menţionat totuşi că termenul de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. (3)
C. pr. civ. este un termen legal procedural fix care nu poate fi redus în lipsa unei dis
poziţii exprese, art. 201 alin. (5) C. pr. civ. vizând numai tenuenele prevăzute în cadrul
alin. (l)-(4) ale aceluiaşi articol - termenul pentru formularea întâmpinării, cel pentru
formularea răspunsului la întâmpinare şi cel vizând fixarea primului termen de judecată.
A se vedea explicaţiile de la răspunsul corect.
J

Răspunsul de Ia punctul b) este corect. Prevederile art. 200 alin. (4) C. pr. civ. nu
stabilesc în mod expres unde este dată încheierea de anulare a cererii de chemare în
judecată ca urmare a neîndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege. Cum procedura de
regularizare are caracter necontencios, deoarece în cadrul acesteia nu se urmăreşte
stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, prevederile art. 200 alin. (4)
C. pr. civ. se completează cu dispoziţiile ce constituie dreptul comun în materia pro
cedurii necontencioase, astfel că, în acord cu prevederile art. 532 alin. (1) C. pr. civ.,
măsura anulării cererii de chemare în judecată se dispune în camera de consiliu (pentru
explicaţii detaliate, a se vedea E. Oprina, Studiu introductiv: Comentarii pe marginea
modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, în Codul de
procedură civilă, ed. a 16-a actualizată, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2019, p. 29).
Răspunsul de la punctul a) este incorect, pentru că se referă la pronunţarea încheierii
în şedinţă publică.
Răspunsul de la punctul c) este incorect. împotriva încheierii de anulare a cererii
de chemare în judecată, în condiţiile art. 200 alin. (5) C. pr. civ., reclamantul va putea
face numai cerere de reexaminare, în termen de 15 zile de Ia data comunicării încheierii
de anulare. Varianta de la punctul c) face trimiterea, în mod greşit. Ia un termen de
10 zile.
200. Răspuns corect: a)'

Răspunsul de a punctul a) este corect. Cererea de chemare în judecată poate fi depusă
personal sau prin reprezentant, poştă, curier, fax sau scanată şi transmisă prin poştă
' Notă Coordonator: Problematica numărului de exemplare în care trebuie depusă cererea de chemare
în judecată atunci când aceasta este transmisă prin poştă electronică cunoaşte abordări diferite în doctrina de
specialitate.
Astfel, în sensul explicaţiei de la răspunsul din grilă considerat corect de autoare este opinia exprimată
de autorii G. Boroi, M. Stancu, D rept p ro cesu a l civil, ed. a 5-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2020, pp. 416-417, iar în sensul opiniei că instanţa poate pune în vedere reclamantului să depună exemplare
suficiente pentru comunicare, sub saneţiunea nulităţii cererii, însă, în temeiul art. 149 alin. (4) C. pr. civ.,
instanţa ar putea dispune şi efectuarea copiilor de către grefierul de şedinţă, punând cheltuiala în sarcina
reclamantului, a se vedea V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C âteva reflecţii cu privire k t soluţiile din doctrină şi
ju risp m d en tă p riv in d unele p roblem e ivite in aplicarea N C P C . pe https://w w w .juridice.ro/i25265/
cateva-reflectii-cu-privire-la-.'iolutiile-din-doctrina-si-Jurisprudenta-privind-unele-prohleme-iviie-in-aplicar
ea-ncpc.bim l şi M. Tăbârcă. D rept p rocesual civil. V oi II. P rocedura contencioasă in fa ta p rim ei instanţe.
Procedura necontencioasăJudiciară, ed. a 2-a, Ed. Solomon, Bucureşti, 2017, p. 58, nota de subsol nr. 1.
Prin raportare la cea de-a doua orientare doctrinară, reclamantului îi incumbă în continuare obligaţia de
a depune şi exemplarele de pe cererea de chemare în judecată necesare pentru comunicare, faţă de trimiterea
expresă pe care art. 195 C. pr. civ. o face la alin. (1) al art. 149 C. pr. civ. (şi implicit la obligaţia conţinută de
acest text în sarcina reclamantului), însă aceasta nu exclude aplicarea alin. (4) al art. 149, în sensul că, în cazul
în care cererea a fost comunicată, potrivit legii, prin fax sau prin poştă electronică, grefierul de şedinţă este
finur să întocmească din oficiu copii de pe cerere, pe eheltuiala părţii care avea această obligaţie.
Indiferent însă, de interpretarea îmbrăţişată, răspunsul corect la grilă este a), ceea ce ar fi putut să facă o
altă diferenţă între răspunsuri fiind incidenţa sancţiunii nulităţii. Dar, cum grila nu ridică chestiunea sancţiunii
aplicabile, ci doar pe aceea a obligaţiei reelamantului de a depune şi exemplarele de pe cererea de chemare în
Judecată necesare pentru comunicare, răspunsul corect este, prin raportare la ambele viziuni doctrinare, a).
176 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesuah^
electronică ori prin înscris în formă electronică. Posibilitatea transmiterii cererii dg

chemare în judecată prin aceste mijloace de comunicare nu înlătură obligaţia reclarnan
tului de a depune cererea şi, dacă este cazul, anexele acesteia în formă scrisă în vederea
comunicării. Existenţa acestei obligaţii în sarcina reclamantului rezultă din faptul că în
ceea ce priveşte numărul de exemplare în care trebuie făcută cererea de chemare în
judecată, art. 195 C. pr. civ. face trimitere numai la prevederile alin. (1) al art. 149
C. pr. civ., textul general în materie, iar nu şi la alineatele următoare ale art. 149.
Răspunsul de la punctul b) este incorect faţă de explicaţia de la răspunsul corect
art. 195 C. pr. civ. excluzând aplicarea alin. (3) şi (4) ale art. 149.
Răspunsul de la punctul c) este incorect în partea referitoare la transmiterea citaţiei
întrucât citaţiile şi celelalte acte de procedură se consideră comunicate la momentul la care
au primit mesaj din partea sistemului folosit că au ajuns la destinatar potrivit datelor furni
zate de acesta [art. 154 alin. (6 ') C. pr. civ.],şi nu la momentul transmiterii propriu-zise.

Răspunsul de la punctul a) este corect. Nulitatea cererii de chemare în judecată
intervine pentru lipsa indicării valorii obiectului acesteia atunci când, din cauza lipsei
acestei valori, nu se poate determina competenţa materială a instanţei şi nici cuantumul
taxei judiciare de timbru. în schimb, dacă buna desfăşurare a litigiului nu este împiedicată
de lipsa valorii obiectului litigiului, ar fi excesiv să se dispună anularea cererii de chemare
în judecată. Premisa grilei se referă la un litigiu privind pensia de întreţinere, caz în care
competenţa materială a instanţei este independentă de valoarea obiectului cererii, iar
aceasta este scutită de plata taxei de timbru. Aşa fiind, neindicarea valorii obiectului nu se
sancţionează cu nulitatea cererii de chemare în judecată.
Răspunsurile de la punctele b) şi c) sunt incorecte, pentru că afirmă teza contrarie,
respectiv aceea a sancţiunii nulităţii.

Răspunsul de la punctul b) este corect. Sancţiunea prevăzută de lege pentru
neîndeplinirea în termen legal a lipsurilor cererii de chemare în judecată este anularea
acesteia. In cazul în care acţiunea are mai multe capete de cerere, dintre care unele respectă
dispoziţiile legale procedurale, iar altele nu, iar reclamantul nu-şi îndeplineşte în termenul
acordat obligaţia de complinire a lipsurilor, se poate dispune anularea parţială a cererii de
chemare în judecată în aplicarea art. 200 C. pr. civ. De precizat este însă că cererea ar
putea fi anulată în parte, atunci când capetele de cerere nu sunt indisolubil legate între ele.
Răspunsul de la punctul c) este corect, întrucât, în aplicarea art. 177 alin. (3)
C. pr. civ. care interzice anularea actului de procedură, dacă până la momentul pronunţării
asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia, în ipoteza în care, la expirarea
termenului de 10 zile stabilit pentru complinirea lipsurilor sesizate, nu s-a pronunţat deja
încheierea de anulare, se poate constata îndeplinirea cerinţelor stabilite în sarcina recla
mantului, dacă acesta s-a confomiat obligaţiilor stabilite în sarcina sa mai înainte de
momentul pronunţării asupra nulităţii cererii.
r
I
I
^
pn<!Dunsnn şi explicaţii
0ŞPÎH
Răspunsul de la punctul a) este incorect, întrucât vizează ipoteza numai a anulării
177
totale, nu şi parţiale, care este posibilă, după cum am arătat.

Răspunsul de la punctul b) este corect, pentru că scopul instituirii dispoziţiilor
art. 200 C. pr. civ. îl constituie ordonarea procesului civil încă de la debutul său, astfel
încât să fie asigurate premisele soluţionării cauzei cu celeritate, într-un cadru procesual
clar detenninat. Respectarea normelor procedurale constituie, indiscutabil, o obligaţie
pentru judecător, astfel încât nu se poate conchide că etapa regularizării cererii de chemare
în judecată ar avea caracter facultativ. Soluţia completului care a admis (eronat) cererea
de reexaminare este obligatorie numai în procedura de regularizare, însă nu poate răpi
pârâtului dreptul de a invoca nulitatea cererii de chemare în judecată, pentru că acesta
poate, prin întâmpinare, pe calea excepţiilor procesuale, să invoce orice neregularitate
privind cererea de chemare în judecată, chiar dacă respectiva neregularitate a fost analizată
şi în cadrul procedurii de regularizare.
Răspunsul de la punctul c) este corect şi el. Procedura de regularizare, deşi obliga
torie, nu este aplicabilă cererilor adiţionale [prin care o parte modifică pretenţiile sale
anterioare - art. 30 alin. (5) C. pr. civ. -, adică atunci când reclamantul îşi modifică cererea
sau propune noi dovezi, conform art. 204], cererilor incidentale [fonnulate în cadrul unui
proces aflat în curs de desfăşurare - art. 30 alin. (6 ) C. pr. civ. - , precum intervenţia
voluntară, chemarea în judecată a altei persoane, chemarea în garanţie, arătarea titularului
dreptului], deoarece acestea sunt fonnulate la un moment procesual ulterior învestirii
instanţei printr-o cerere principală de chemare în judecată ce cuprinde elementele prevă
zute de lege care permit stabilirea cadrului litigiului dedus judecăţii şi ulterior fixării
primului termen de judecată, astfel că, în privinţa acestora, nu se verifică raţiunea regle
mentării procedurii de regularizare.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, pentru că procedura regularizării nu este
lăsată la latitudinea judecătorului căruia i-a fost repartizată cauza, aşa cum am arătat în
explicaţiile variantei b) de răspuns.

Răspunsul de la punctul b) este corect. întrucât prevederile art. 200 alin. (2)
C. pr. civ. se referă la competenţa specializată, iar acestea sunt de strictă interpretare şi
aplicare, constituind o excepţie de la regula instituită de art. 200 alin. (1) C. pr. civ.,
instanţa va proceda la verificarea şi regularizarea cererii de chemare în judecată, inde
pendent dacă din elementele sale rezultă cu certitudine faptul că aceasta nu ar avea
competenţa materială sau teritorială exclusivă de a o soluţiona. Art. 131 C. pr. civ. instituie
în sarcina judecătorului obligaţia de a verifica competenţa materială şi teritorială a
instanţei la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, astfel că acest text
ar rămâne fără aplicare dacă legiuitorul ar fi impus obligaţia verificării competenţei în
sarcina judecătorului în procedura verificării şi regularizării cererii. Instanţa va verifica şi
regulariza cererea de chemare în judecată şi, numai în măsura în care reclamantul se

conformează dispoziţiilor instanţei şi cererea sa nu este anulată în temeiul art. 200
alin. (4) C. pr. civ., se vor aplica în continuare dispoziţiile art. 201 C. pr. civ., urmând ca
la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, în măsura în care judecata
cauzei se face cu citarea acestora, să invoce excepţia de necompetenţă materială sau teri-
torială exclusivă şi să decline competenţa de soluţionare a cauzei. Prin urmare, o instanţă
necompetentă ar putea dispune anularea cererii pentru absenţa complinirii lipsurilor
acesteia.
Răspunsul de la punctul c) este corect. în cazul în care reclamantul îşi îndeplineşte
obligaţiile de complinire a lipsurilor după împlinirea termenului de 10 zile şi după ce s-a
dispus anularea cererii, sancţiunea anulării nu va mai putea fi înlăturată pe calea
reexaminării, întrucât, prin ipoteză, anularea s-a dispus corect. Reclamantul va putea să
ceară repunerea în termen, dacă neîndeplinirea obligaţiilor sale s-a datorat unor motive
temeinic justificate, conform art. 186 C. pr. civ.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, deoarece, la momentul soluţionării cererii
de reexaminare, completul învestit cu judecata acesteia nu poate invoca din oficiu propria
necompetenţă specializată şi nici admite excepţia de necompetenţă specializată invocată
de reclamant şi trimite dosarul unui complet specializat sau unei secţii specializate, după
caz. Ca regulă, instanţa învestită cu soluţionarea unei căi de atac îşi apreciază competenţa
prin raportare la competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, iar, în ipoteza în
care constată că acea instanţă era necompetentă, va admite calea de atac şi va trimite cauza
instanţei competente. Prin urmare, competenţa completului învestit cu soluţionarea cererii
de reexaminare competent se raportează la competenţa completului care a anulat cererea,
însă acesta, chiar şi în ipoteza în care ar constata necompetenţă primului complet, nu ar
putea analiza un atare aspect în cadnil cererii de reexaminare, dată fiind limitarea legală a
motivelor acestei căi de atac. Această soluţie nu determină însă concluzia că, la primul
termen de judecată acordat în cauză, instanţa nu va putea să admită excepţia de necom
petenţă specializată invocată din oficiu sau de către părţi.

Răspunsul de la punctul c) este corect. întâmpinarea se comunică reclamantului, care
poate depune răspuns la întâmpinare în tennen de 10 zile de la comunicare [art. 201
alin. (2) C. pr. civ.]. Prin urmare, el nu este de 5 zile. Cât priveşte posibilitate reducerii
acestui termen, inserată în ipoteză, art. 201 alin. (5) C. pr. civ. vizează posibilitatea
reducerii numai a termenelor prevăzute în cadrul alin. (l)-(4) ale aceluiaşi articol,
respectiv: termenul pentru formularea întâmpinării, cel pentru formularea răspunsului la
întâmpinare şi cel vizând fixarea primului tennen de judecată. Deci, termenul pentru
depunerea răspunsului la întâmpinare poate fi redus.
Răspunsurile de la punctele a) şi c) sunt incorecte, pentru că includ ipoteza impo
sibilităţii reducerii termenului.
pnsminsufi şi explicaţii 179

Răspunsul de la punctul b) este corect, pentru că, în cazurile prevăzute de art. 2.537
ct, 2 C. civ., prescripţia extinctivă se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare
în judecată, chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de Jurisdicţie ori de urmărire
penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, pentru că niciuna dintre ipotezele de la
art. 2.539 alin. (2) C. civ. nu se aplică cererii anulate pentru vicii de formă, deoarece, dacă
s-ar admite soluţia contrară, partea finală a alin. (1) al aceluiaşi articol ar deveni o
dispoziţie legală inutilă". Aşadar, în cazul anulării cererii pentru vicii de formă, prescripţia
extinctivă se consideră întreruptă la data la care a fost introdusă cererea de chemare în
Judecată, chiar dacă nu a fost reiterată în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a
hotărârii de anulare.
Răspunsul de la punctul c) este incorect, pentru că, dacă cererea de chemare în
Judecată este anulată în timpul procesului, după ce s-a stabilit primul termen de Judecată,
pentru alte considerente decât viciile de fonuă, cum ar fi lipsa de capacitate de exerciţiu,
efectul întreruptiv al cererii se va înlătura retroactiv. în acest caz, cererea va putea fi
reiterată în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare (G. Boroi,
M. Stancu, op. cit., p. 437).

Este corect răspunsul de la punctul c), deoarece încheierea prin care s-a soluţionat
cererea de reexaminare nu mai poate face obiectul apelului sau al recursului, ea având
caracter definitiv. în măsura în care aceasta a fost respinsă, reclamantul are posibilitatea
formulării unei noi cereri de chemare în Judecată, cu respectarea dispoziţiilor legale,
neopunându-se autoritatea de lucru Judecat, întrucât instanţele nu au procedat, în condiţiile
art. 200 C. pr. civ., la analiza fondului cererii sale.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, întrucât relevă ipoteza greşită că cererea se
soluţionează de completul care a dispus anularea. Din cuprinsul art. 200 alin. (7)
C. pr. civ., reiese clar că reexaminarea se soluţionează de către un alt complet al instanţei
respective.
Răspunsul de la punctul b) este incorect, pentru că termenul de declarare (şi nu de
judecare, aşa cum se menţionează în varianta de răspuns) a acestei căi de atac este de 15
zile de la data comunicării încheierii de anulare. Legiuitorul nu stabileşte şi un interval de
timp identic pentru Judecarea cererii.
^ Pentru o mai bună înţelegere, redăm conţinutul art. 2.539 C. civ., denumit Cererea d e chem are în
ju d eca tă sau d e arbitrare: (1) în cazurile prevăzute la art. 2.537 pct. 2 şi 3, prescripţia e.sle în treru p tă chiar
dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de unnărire penală necompetent sau c h ia r dacă este
nulă p e n tr u lipsă de fo r m ă . (2) Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în
Judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici
dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă
reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă,
introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de
arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.
180 Teste-grilă pentai examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual

Răspunsurile de la punctele b) şi c) sunt corecte. Formularea şi depunerea la dos
întâmpinării nu sunt facultative, ci legea instituie ca regulă în sarcina pârâtului ace^*^^
obligaţie. Prin excepţie, întâmpinarea nu este obligatorie în procedura asigurării probe^*^
[art. 360 alin. (3) C. pr. civ.], în procedura ordonanţei preşedinţiale [art. 999 alin. ( 1)
finală C. pr. civ.], în procedura specială a evacuării din imobilele folosite sau ocupate
drept [art. 1.042 alin. (3) C. pr. civ.], precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege
Răspunsul de la punctul a) este incorect, pentru că, în cazul revizuirii, art. 513
alin. (2) C. pr. civ. stabileşte expres obligativitatea întâmpinării.

Răspunsurile de la punctele a) şi c) sunt corecte. La întâmpinare se va alătura acelaşi
număr de copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină, precum şi un rând de copii
pentru instanţă, art. 206 alin. (2) C. pr. civ. arătând că dispoziţiile art. 149 alin. ( 1), (3ţ şj
(4) şi ale art. 150 sunt aplicabile. în situaţia în care pârâtul nu îndeplineşte obligaţia legală
a depunerii cererii în exemplare suficiente, instanţa are posibilitatea să efectueze din
oficiu, prin grija grefei, fotocopii de pe cererea formulată şi să dispună comunicarea
acesteia către celelalte părţi, continuând judecarea cauzei. Nu există o obligaţie în sarcina
instanţei, aşa cum rezultă din ipoteza variantei de răspuns de la punctul a), şi învederăm
că sintagma folosită de legiuitor în art. 149 alin. (3) C. pr. civ. este aceea că instanţa va
putea îndeplini, deci nu este obligată. De asemenea, instanţa are dreptul să pună în sarcina
celorlalte părţi obligaţia menţionată, dacă acestea sunt de acord, urmând să-şi recupereze
la final cheltuielile efectuate sub forma cheltuielilor de judecată, dacă sunt întrunite şi
condiţiile art. 453 C. pr. civ. Dacă însă întâmpinarea a fost comunicată prin fax sau prin
poştă electronică, grefierul de şedinţă are obligaţia, dedusă din art. 149 alin. (4) C. pr. civ.,
de a întocmi din oficiu copii de pe cerere, pe cheltuiala părţii care avea această obligaţie.
Răspunsul de la punctul b) este incorect, întrucât, aşa cum am arătat, nu grefierul este
cel care pune cheltuielile de multiplicare în sarcina pârâtului {el face doar copiile), ci
instanţa de judecată.

Răspunsul de la punctul b) este corect, deoarece, prin excepţie de la regula
comunicării întâmpinării, art. 204 alin. ( 1 ) teza finală C. pr. civ. prevede că întâmpinarea
la cererea adiţională nu se va comunica reclamantului, urmând ca aceasta să fie cercetată
prin consultarea dosarului.
Răspunsul de la punctul c) este şi el corect, pentru că se referă la o altă situaţie de
excepţie de la regula comunicării întâmpinării, respectiv aceea prevăzută pentru revizuire
de art. 513 alin. (2) teza finală C. pr. civ.
Răspunsul de la punctul a) este incorect. Este adevărat că regula stabilită de Cod este
aceea a comunicării întâmpinării, însă există şi cazuri în care aceasta nu se comunică, după
n
l*/ şi explicaţii 181
ajn văzut în exemplele care constituie excepţii de la regulă, menţionate în variantele

j^'iiăspuns de la punctele b) şi c). Astfel că răspunsul de la varianta a) care acreditează
•<ţeea că întâmpinarea se comunică întotdeauna nu este corect.

Răspunsul de la punctul a) este corect. Nedepunerea întâmpinării în temienul
văzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a
? oca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel. Aşa fiind,
J^râtul nu mai poate invoca excepţii relative, cum se menţionează în răspunsul de la
varianta a).
Răspunsul de la punctul b) este greşit. Din interpretarea art. 209 alin. (4) teza întâi
C pr. civ., potrivit căruia cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea decăderii,
odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la
primul termen de judecată, ar rezulta că nedepunerea acesteia va avea ca efect şi faptul că
pârâtul nu va mai putea fonnula cerere reconvenţională. Totuşi, trebuie menţionat că
această sancţiune nu intervine, norma legată anterioară reglementând exclusiv termenul
de formulare a cererii reconvenţionale. Sancţiunea nedepunerii întâmpinării în temienul
legal nu are drept consecinţă şi decăderea pârâtului din dreptul de a formula cerere recon
venţională, cele două acte procedurale fiind distincte, având naturi Juridice diferite şi
individualităţi proprii.
Răspunsul de la punctul c) este incorect. împrejurarea nedepunerii întâmpinăm nu
echivalează cu recunoaşterea de către pârât a pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea de
chemare în judecată. Doar prin excepţie, nedepunerea întâmpinării în tennenul special de
3 zile înaintea termenului de judecată instituit în cadml procedurii ordonanţei de plată
poate fi considerată de către instanţă ca o recunoaştere a pretenţiilor creditomlui, potrivit
art. 1.019 alin. (3) teza finală C. pr. civ. Varianta de la lit. c) nu are în vedere însă situaţia
de excepţie menţionată, ci evocă o împrejurare cu titlu de regulă generală, ceea ce face ca
răspunsul să fie greşit. -

Răspunsul de la punctul c) este cel corect. Ca regulă, cererea reconvenţională se
judecă odată cu cererea principală. Dacă numai cererea principală este în stare de a fi
judecată, instanţa poate dispune disjungerea cererii reconvenţionale [art. 210 alin. ( 2 )
C. pr. civ.], nu şi viceversa, aşa cum este ipoteza variantei de răspuns corect. Cu alte
cuvinte, dacă numai cererea reconvenţională este în stare de judecată în raport de cererea
principală, nu se procedează la disjungere.
Răspunsul de la punctul a) este greşit, întmcât cererea reconvenţională constituie
actul de procedură prin intermediul cămia pârâtul formulează pretenţii proprii împotriva
reclamantului, pretenţii care derivă din acelaşi raport juridic sau care sunt strâns legate de
acesta. Cum varianta de răspuns de la punctul a) acreditează ideea că prin cererea recon
venţională pârâtul formulează apărării, şi nu pretenţii, aceasta este incorectă.
iii
182 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesn^ -
Răspunsul de la punctul b) este incorect, deoarece reclamantul nu poate f'orm

cerere reconvenţională la cererea reconvenţională a pârâtului iniţial, pretenţiile
acest sens putând constitui exclusiv obiectul unui proces distinct, în acest sens tV
interdicţia de la art. 209 alin. (7) C. pr. civ.

Răspunsul de la punctul c) este cel corect. Cererea reconvenţională se poate îndre
împotriva reclamantului sau poate privi alte persoane decât reclamantul. Prin urmare
exista situaţii în care obiectul cererii reconvenţionale implică o coparticipare procesuală
obligatorie, astfel încât aceasta va fi formulată atât împotriva reclamantului, cât şi ţ, ^
potriva altor persoane, care vor dobândi calitatea procesuală de pârâţi, această posibilitat'
fiind oferită expres de art. 209 alin. (2) C. pr. civ. ®
Ipoteza grilei se referă la admisibilitatea (nu este inadmisibilă = este admisibilă)
cererii reconvenţionale. Pentru a avea caracterul unei cereri reconvenţionale, legea
impune cererii formulate pe cale incidentală de către pârât să aibă ca obiect pretenţii
derivând din acelaşi raport juridic cu cererea de chemare în Judecată sau strâns legate de
aceasta. Varianta de răspuns de ia litera a) se referă 1a pretenţii nelegate de cererea
principală. Ea este incorectă pentru că acreditează ideea lipsei oricărei legături a cererii
reconvenţionale cu acţiunea principală. Dacă pârâtul solicită pe calea unei cereri intitulate
„cerere reconvenţională” pretenţii ce nu au legătură cu cele formulate de către reclamant
împotriva sa sau în legătură cu acestea, instanţa va respinge această cerere ca inadmisibilă
(reamintim că premisa grilei se referă la admisibilitate, şi nu la inadmisibilitate).
Este greşită şi varianta de la punctul b). Pretenţiile solicitate pe calea cererii recon
venţionale pot să nu provină din acelaşi raport juridic cu cele promovate pe calea cererii
principale, ci din raporturi diferite, însă, în acest caz, este necesar ca între acestea să existe
o strânsă legătură, tocmai pentru a fi justificată soluţionarea lor într-un litigiu unic.
Răspunsul acestei variante se referă la pretenţii care nu sunt derivate din acelaşi raport
juridic şi nu menţionează cerinţa expusă anterior, respectiv aceea de a exista legătură
strânsă cu pretenţiile din cererea principală.

Pârâtul formulează cerere reconvenţională în ipoteza în care are pretenţii proprii
împotriva reclamantului şi solicită soluţionarea acestora prin dispozitivul hotărârii
judecătoreşti. Dacă pârâtul doreşte doar respingerea pretenţiilor formulate împotriva sa de
către reclamant, de principiu, este suficientă formularea unei întâmpinări. în situaţia în
care pârâtul cere instituirea unui drept de retenţie, consfinţirea acestuia trebuie să se regă
sească în dispozitivul hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză şi, de aceea, trebuie
fonnulată o cerere reconvenţională.
Cum compensarea legală şi excepţia de nulitate a contractului sunt instrumente prin
care se tinde la respingerea acţiunii principale, acestea pot fi opuse prin întâmpinare, şi nu
prin cerere reconvenţională. Variantele de la punctele a) şi c) se referă tocmai la aceste
[ p j^ u r i ai explicaţii 183
■ aţii Totuşi, trebuie menţionat că pârâtul poate să-i opună reclamantului, pe calea
''^nipinârii, compensarea legală numai dacă deţine asupra acestuia, la rândul său, o
'”*anţă certă, lichidă şi exigibilă. Aşadar, în cazul în care creanţa pe care pârâtul o opune
l’^^^^laintintului în vederea compensării nu este una certă, lichidă şi exigibilă, natura com-
^nsatiei nu poate fi decât una judiciară, pârâtul având obligaţia să supună valorificarea
êptultti său pe calea unei cereri reconvenţionale. Apoi, pentm invocarea excepţiei de
olitate, nu este necesară formularea unei cereri reconvenţionale.

Răspunsul de la punctul a) este corect. Formularea cererii reconvenţionale constituie
opţiunea pârâtului, acesta având posibilitatea valorificării pretenţiilor sale împotriva
reclamantului şi prin introducerea unei cereri de chemare în judecată pe calea unui proces
separat. Ca atare, regula este aceea că cererea reconvenţională are caracter facultativ. Prin
excepţie, legea prevede în mod expres anumite cazuri în care pârâtul este obligat să
formuleze cerere reconvenţională pentru valorificarea pretenţiilor sale, cum ar fi în cazul
divorţului (art. 917 C.pr.civ.).
Răspunsul de la punctul c) este şi el corect. Cererea reconvenţională poate ti tomiu-
lată şi sub forma unei cereri cu caracter subsidiar faţă de cererea principală, pârâtul
solicitând admiterea cererii reconvenţionale numai în ipoteza în care ar fi admisă şi cererea
principală, aşa cum este ipoteza variantei c). Spre exemplu, dacă cererea principală are ca
obiect revendicarea unui imobil cumpărat de pârât în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta
din urmă poate fonnula cerere reconvenţională cu caracter subsidiar, solicitând ca, în
ipoteza admiterii cererii principale, reclamantul să fie obligat la plata despăgubirilor
p^tm sporul de valoare adus imobilului cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţiri nece
sare şi utile. Dacă cererea principală este admisă, instanţa va admite şi cererea reconven
ţională, evident, în măsura în care aceasta este temeinică. în schimb, dacă cererea
principală este respinsă, instanţa va respinge şi cererea reconvenţională ca rămasă fără
obiect, pretenţiile formulate de pârât pe această cale având caracter subsidiar, condiţionat
de admiterea cererii principale.
Răspuns greşit: b) ; . .
Răspunsul de la punctul b) este incorect, întrucât afirmă teza caracterului facultativ
al cererii reconvenţionale, fără excepţii, ceea ce nu este exact, potrivit explicaţiilor de la
varianta a) de răspuns.

Răspunsul de la punctul b) este corect. Pârâtul poate formula cerere reconvenţională
împotriva intervenientului principal, întrucât, de regulă, în cererea de intervenţie voluntară
principală atât reclamantul, cât şi pârâtul iniţiali au calitatea de pârâţi. în privinţa
termenului de depunere a cererii reconvenţionale faţă de cererea de intervenţie voluntară
principală sunt incidente dispoziţiile art. 209 alin. (4) C. pr. civ. coroborate cu cele ale
art. 65 alin. (3) C. pr. civ
De regulă, cererea reconvenţională se formulează de pârât împotriva reclamantului,
însă există situaţii în care obiectul cererii reconvenţionale implică o coparticipare procesuală
obligatorie, astfel încât aceasta va fi formulată atât împotriva reclamantului, cât şi împotriva
altor persoane, care vor dobândi calitatea procesuală de pârâţi, această posibilitate fiin^
oferită expres de art. 209 alin. (2) C. pr. civ. Cum răspunsul de la punctul a) relevă ipoteza
îndreptării cererii reconvenţionale mimai împotriva reclamantului, este incorect. De
asemenea, nu este obligatoriu ca pretenţiile pârâtului să derive din acelaşi raport juridic
pe care şi-a fundamentat reclamantul cererea de chemare în judecată, ci pot să fie doar în
strânsă legătură cu respectivul raport juridic.
în ceea ce priveşte răspunsul de la punctul c), trebuie plecat de la faptul că în proce
dura divorţului se regăsesc prevederi derogatorii de la dreptul comun în materia cererii
reconvenţionale. Astfel, soţul pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, cel mai târziu până
la primul termen de judecată la care a fost citat în mod legal, pentru faptele petrecute
înainte de această dată; pentru faptele petrecute după această dată, pârâtul va putea face
cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului; în cazul în
care motivele de divorţ s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima
instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va putea
fî făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului. Varianta de răspuns de la
punctul c) este incorectă, pentni că relevă situaţia contrară celei descrise anterior.

Răspunsul de la punctul c) este corect. Termenul stabilit de lege pentru depunerea
cererii reconvenţionale este un termen procedural imperativ, a cărui nerespectare este
sancţionată cu decăderea din dreptul de a formula cerere reconvenţională. Prin urmare,
dacă cererea reconvenţională este depusă la dosar cu încălcarea tennenului procedural în
faţa primei instanţe, partea interesată are posibilitatea invocării excepţiei tardivităţii
formulării sale, cu soluţionarea sa în consecinţă, aşa cum se menţionează în această
variantă.
Răspunsul de la punctul a) este greşit, pentru că acreditează ideea că, în cazul
depunerii cererii reconvenţionale peste termenul prevăzut de lege, nu intervine respin
gerea cererii ca tardiv fonnulată, ci se procedează la disjungerea acesteia şi judecarea ei
separată.
Răspunsul de la punctul b) este incorect, întrucât se referă la un termen relativ, şi nu
absolut.

Disjungerea nu poate fi dispusă în cazurile anume prevăzute de lege [spre exemplu,
în procesele de divorţ - art. 917 alin. (2) C. pr. civ.] sau dacă judecarea ambelor cereri se
impune pentru soluţionarea unitară a procesului (spre exemplu, atunci când cererea prin
cipală are ca obiect dezbatere succesorală şi partaj judiciar, iar cea reconvenţională
vizează pretenţiile pârâtului cu privire la compunerea masei succesorale, cotele succe
sorale şi modalitatea de împărţire a bunurilor supuse partajării etc.), aşa cum se descrie în
ipotezele de răspuns de la variantele a) şi b).
Dacă pretenţiile din cererea reconvenţională privesc alte persoane decât reclamantul,
atunci disjungerea faţă de cererea principală de chemare în judecată se poate dispune fără
impedimente, contrar ipotezei din varianta de la punctul c).
J

După îndeplinirea etapelor premergătoare prevăzute de lege, dacă constată înde
plinite condiţiile pentru stabilirea primului tennen de judecată, completul de judecată
fixează primul termen de judecată. în procedura scrisă, cronologic, se acordă pârâtului un
tennen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată pentru formularea
şi depunerea întâmpinării, apoi reclamantului un termen de 10 zile pentru răspuns la
întâmpinare, iar apoi, în termen de 3 zile de la data depunerii întâmpinării, judecătorul
fixează prin rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la
data rezoluţiei. Adiţionând aceste termene, rezultă un termen minim de 38 de zile (fără a
pune la socoteală şi zilele necesare comunicării) de la data comunicării cererii de chemare
în judecată, la împlinirea căruia instanţa poate fixa primul termen de judecată (Gh. Florea,
în Noul Cod de procedură civilă comentai şi adnotat, voi. 1, op. cit., coord. V.M. Ciobanu,
M. Nicolae, 2016, p. 751).
Răspunsul de la punctul a) este incorect, deoarece varianta de răspuns se referă la
faptul că fixarea primului termen de judecată are loc în tennen de 60 de zile de la primirea
întâmpinării depuse de pârât, ceea ce este greşit. Fixarea primului termen de judecată se
realizează în tennen de 3 zile de data depunerii întâmpinării şi acesta nu poate fi mai
depărtat de 60 de zile de la data fixării lui.
Răspunsul de la punctul c) este incorect, întrucât, potrivit art. 201 alin. (3) C. pr. civ.,
tennenul de 3 zile curge de la data depunerii întâmpinării, şi nu a răspunsului la întâm
pinare.

Rezultă din cuprinsul prevederilor art. 201 alin. (1) C. pr. civ., potrivit cărora jude
cătorul dispune, prin rezoluţie, comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât,
punându-i-se în vedere că are obligaţia de a depune întâmpinare, sub sancţiunea prevăzută
de lege, care va fi indicată expres, în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de
chemare în judecată. -
Nedepunerea întâmpinării în tennenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului
din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică,
dacă legea nu prevede altfel. Cum variantele de răspuns de la punctele b) şi c) se referă la
decăderea din dreptul de a mai invocat excepţii de ordine publică, ce pot fi invocate
oricând în cursul procesului, acestea sunt greşite. Pârâtul decăzut din dreptul de a propune
probe şi de a invoca excepţii relative va avea dreptul de a invoca excepţii absolute.

Răspunsul de la punctul b) este corect, întrucât reclamantul poate să îşi modifice
cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul tennen
la care acesta este legal citat, chiar dacă există opoziţie din partea celorlalte părţi. Prin
urmare, până la fixarea primului termen de judecată, cu atât mai mult reclamantul poate
să modifice cererea de chemare în judecată, aşa cum rezultă din ipoteza răspunsului.
1
Răspunsul de la punctul a) este incorect, deoarece legea face referire la „acordul
expres” al părţilor şi, astfel, rezultă că învoiala acestora nu poate fi dedusă pe cale de
interpretare din neprezentarea lor în faţa instanţei sau din lipsa unui răspuns al părţilor în
acest sens, în ipoteza în care au fost citate cu menţiunea de a-şi preciza poziţia procesuală.
Ca atare, o învoire tacită nu este de natură să conducă la înlăturarea sancţiunii decăderii.
Răspunsul de la punctul c) este incorect, întrucât acreditează ideea că reclamantul
poate să îşi modifice cererea doar la primul termen la care acesta este legal citat, deşi
alin. (3) al art. 204 C. pr. civ. acordă posibilitatea modificării şi după acest moment, dar
cu condiţia existenţei acordului expres al tuturor părţilor.

Răspunsul de la punctul b) este corect, deoarece, atunci când reclamantul măreşte sau
micşorează cuantumul obiectului cererii, nu ne aflăm în situaţia modificării cererii de
chemare în judecată, aspect care rezultă din art. 204 alin. (2) pct. 2 C. pr. civ., astfel că nu
este necesară acordarea unui termen pentru depunerea întâmpinării, aşa cum este în cazul
modificării cererii. în această ipoteză, nu este nevoie ca pârâtul să depună întâmpinare,
obiectul rămânând acelaşi.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, pentru că ipoteza grilei pleacă de la o situaţie
care nu constituie modificare a cererii de chemare în Judecată. în schimb, varianta de
răspuns se referă la modificarea obiectului cererii de chemare în judecată şi la depunerea
întâmpinării, ipoteză incorectă.
Răspunsul de la punctul c) este incorect, pentru că, nefiind vorba despre o modificare
a cererii de chemare în judecată, instanţa nu va da termen, ci va trece în încheierea de
şedinţă declaraţiile verbale făcute de către reclamantul care îşi măreşte cuantumul
obiectului cererii, astfel că nu se pune problema depunerii întâmpinării în termen de 25
zile, ca în procedura prealabilă scrisă a procesului.

Răspunsul de la punctul a) este corect. Modificarea cererii de chemare în judecată
poate să privească orice element al acesteia (părţile, obiectul sau cauza).
Răspunsul de la punctul b) este incorect, pentru că modificarea cererii de chemare în
judecată sub aspectul pârâtului chemat în judecată nu trebuie confundată cu cererea de
intervenţie forţată, în cazul acesteia terţul intervenient urmând să figureze în cauză lângă
pârâtul nominalizat iniţial.
Răspunsul de la punctul c) este incorect, întrucât, în cazul înlocuirii unei cereri în
constatare cu o cerere în realizarea dreptului sau invers, nu suntem în ipoteza modificării
cererii de chemare în judecată [art. 204 alin. (2) pct. 4 C. pr. civ.].

Formularea cererii reconvenţionale constituie opţiunea pârâtului, acesta având
posibilitatea valorificării pretenţiilor sale împotriva reclamantului şi prin introducerea
Hăspunsuri şi explicaţii 187
unei cereri de chemare în judecată pe calea unui proces separat. Ca atare, regula este aceea
că cererea reconvenţională are caracter facultativ. Acest caracter facultativ nu se manifestă
însă în toate cazurile. Astfel, prin excepţie, legea prevede în mod expres anumite cazuri
în care pârâtul este obligat să formuleze cerere reconvenţională pentru valorificarea pre
tenţiilor sale, cum ar fi în procesele de divorţ, când neintroducerea cererii reconvenţionale
în termenele arătate de prevederile art. 917 alin. (1 )-(3) C. pr. civ. atrage decăderea soţului
pârât din dreptul de a cere divorţul pentru acele motive.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, întrucât, aşa cum am arătat, cererea recon
venţională are caracter facultativ, cu excepţiile prevăzute de lege. Varianta de răspuns se
referă la caracterul obligatoriu al cererii reconvenţionale.
Răspunsul de la punctul b) este incorect şi el, pentru că, în contextul prezentat la
explicaţiile celorlalte variante de răspuns, nu interesează cât de îndepărtă sau apropiată
este legătura pretenţiilor pârâtului cu solicitarea reclamantului.

Răspunsul de la punctul c) este corect. Dacă pârâtul modifică cererea reconvenţională
în condiţiile art. 204 C. pr. civ., instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii
modificate reclamantului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decă
derii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea tennenului fixat, urmând a fi cercetată de
pârât la dosarul cauzei.
Răspunsul de la punctul a) este greşit, întrucât formularea şi depunerea la dosar a
întâmpinării nu sunt facultative, ci legea instituie ca regulă în sarcina pârâtului această
obligaţie.
Nici răspunsul de la punctul b) nu este corect, deoarece, aşa cum stabileşte art. 209
alin. (5) C. pr. civ., cererea reconvenţională se comunică reclamantului pentru a formula
întâmpinare, iar dispoziţiile art. 201 se aplică în mod corespunzător. Prin urmare, se va
acorda reclamantului un termen de 25 de zile (şi nu de 10 zilej de la primirea cererii
reconvenţionale, în vederea depunerii întâmpinării.

Răspunsul de la punctul b) este corect. Cererea reconvenţională este o cerere
incidentală, supusă regulii prescrise de art. 123 C. pr. civ., potrivit căreia se judecă de
instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială
sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120
C. pr. civ., adică cele referitoare la insolvenţă.
Regula din alin. (1) al art. 123 C. pr. civ. presupune că cererile accesorii, adiţionale
şi incidentale se soluţionează de către instanţa competentă pentru cererea principală, chiar
dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe, aşadar, inclusiv de com
petenţa unei instanţe specializate (cu atât mai mult a unei secţii specializate ori a unui
complet specializat), în condiţiile în care competenţa specializată este o componentă a
competenţei materiale. Aşa cum am arătat, legiuitorul instituie o excepţie, aceea a cererilor
prevăzute de art. 120 C. pr. civ., respectiv în materia insolvenţei sau a concordatului pre
ventiv, dată fiind procedura specială care se derulează în aceste materii. Regula nu se
aplică în cazul necompetenţei generale a instanţelor române, când prorogarea legală de
competenţă nu poate opera cu încălcarea unor asemenea nonne, cu excepţia cazurilor în
care legiuitorul prevede expres contrariul, însă o astfel de ipoteză nu rezultă din răspunsul
de la punctul a) care este incorect pentru explicaţiile anterioare.
Răspunsul de la punctul c) este incorect, deoarece, existând o excepţie de la regula
potrivit căreia cererea reconvenţională este de competenţa instanţei care judecă cererea
principală, şi anume cazul insolvenţei, nu se poate reţine că în toate cazurile (fără a
distinge că există şi excepţii) se aplică regula referitoare la soluţionarea cererii reconven-
ţionale de către instanţa competentă pentru cererea principală.

Codul de procedură civilă defineşte fiecare tip de cerere în parte, în cuprinsul art. 30
C. pr. civ. Cererea incidentală este cererea formulată în cadrul unui proces în curs de
desfăşurare, distinctă de cea principală, putând fi alcătuită, la rândul său, din capete de
cerere principale şi capete de cerere accesorii. Cererea reconvenţională este o cerere
incidentală, întrucât, de principiu, soluţionarea unei cereri incidentale poate să nu depindă
de rezolvarea dată unui capăt de cerere principal, iar cererea incidentală nu este niciodată
parte a unei cereri principale, aspecte care se regăsesc în cazul reconvenţionalei. De
principiu, aceste trăsături ale cererii incidentale pennit judecarea sa pe calea unui proces
distinct, independent de cel declanşat în unna formulării cererii principale. în măsura în
care cererea este formulată pe cale separată sau dacă se dispune disjungerea cererii
incidentale din procesul iniţial, constituindu-se un dosar distinct, aceasta nu va avea
caracter incidental ori, după caz, şi-l va pierde, reprezentând sau devenind cerere
principală.
Răspunsul de la punctul b) este incorect, deoarece cererea adiţională este cererea prin
care o parte modifică pretenţiile sale anterioare. O astfel de cerere poate fi formulată de
către reclamant (în privinţa cererii principale sau a cererii de intervenţie promovate de
acesta), pârât (în privinţa cererii reconvenţionale sau a cererii de intervenţie formulate de
acesta) sau terţ intervenient (în privinţa cererii de intervenţie introduse de el).
Răspunsul de la punctul c) este incorect, întrucât cererea accesorie este cererea a cărei
rezolvare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal. Practic, cererea accesorie
se constituie, de principiu, într-un capăt al unei cereri principale, incidentale sau adi
ţionale.

Răspunsul de la punctul b) este corect, întrucât, dacă trimiterea spre rejudecare, ca
efect al anulării (soluţie ce se poate dispune ca urmare a judecării căii de atac a apelului),
s-a făcut în condiţiile art. 480 alin. (3) teza a doua C. pr. civ., drept consecinţă a
J
constatării faptului că pârâtul care a lipsit de la judecată nu a fost citat legal în tot cursul
procesului în faţa primei instanţe şi nici nu i-au fost comunicate în mod legal actele de
procedură, acestuia trebuie să i se acorde posibilitatea de a formula întâmpinare şi, odată
cu aceasta, cerere reconvenţională.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, întrucât cererea reconvenţională nu este
admisibilă în cazul rejudecării după casare. Intr-adevăr, dispoziţiile art. 500 alin. (1)
C. pr. civ. stabilesc că hotărârea casată nu are nicio putere, însă, chiar în ipoteza unei casări
cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, termenul de formulare a cererii recon-
venţionale este depăşit, varianta de răspuns nefacând distincţie nici în funcţie de motivul
pentni care a intervenit soluţia casării şi nici în funcţie de felul casării, cu trimitere sau
cu reţinere. în plus, rejudecarea după casarea cu trimitere este rezultatul controlului
realizat în căile de atac, astfel încât, pentru a se da eficienţă acestuia, trebuie ca rejudecarea
să aibă loc în limitele aceluiaşi cadru procesual obiectiv (obiect/cereri) şi subiectiv
(părţi/calitate).
Varianta de răspuns c) se referă la rejudecarea de către instanţa de apel, în faţa căreia
nu se mai poate formula cerere reconvenţională, potrivit regulilor devoluţiunii detenninate
de ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă (art. 478 C. pr. civ.).

Răspunsul de la punctul b) este corect, întrucât cererea reconvenţională constituie o
veritabilă cerere de chemare în judecată în care calităţile părţilor iniţiale sunt inversate;
aceasta trebuie să poarte menţiunile cererii de chemare în judecată, inclusiv semnătura
care face dovada însuşirii cererii, şi permite verificarea calităţii celui care o aplică. Prin
unnare, dispoziţiile art. 196 C. pr. civ. referitoare la sancţiunea nulităţii pentru lipsa sem
năturii şi posibilitatea complinirii acestei lipse pe tot parcursul judecăţii în primă instanţă
sunt deopotrivă aplicabile. Astfel, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecăţii
în faţa primei instanţe, iar dacă se invocă lipsa de semnătură, reclamantul care lipseşte la
acel tennen va trebui să semneze cererea cel mai târziu la primul tennen următor, fiind
înştiinţat în acest sens prin citaţie. în situaţia în care reclamantul este prezent în instanţă,
acesta va semna chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea.
Răspunsul de la punctul a) este incorect, pentru că procedura regularizării nu este
aplicabilă cererilor incidentale (cererea reconvenţională fiind o astfel de cerere), deoarece
acestea sunt formulate la un moment procesual ulterior învestirii instanţei printr-o cerere
principală de chemare în judecată ce cuprinde elementele stabilite de lege care permit
stabilirea cadrului litigiului dedus judecăţii, astfel că, în privinţa acestora, nu se verifică
raţiunea reglementării procedurii de regularizare. Deşi cererea reconvenţională trebuie să
respecte forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, aceasta este introdusă
într-un proces deja început, în care etapa aplicării art. 200 C. pr. civ. a fost, prin ipoteză,
depăşită, iar reluarea ei nu numai că este interzisă de procedura de judecată specifică
fiecărei cereri (per a conlrario, din reglementarea care exclude verificarea şi regularizarea
conform art. 200 C. pr. civ.), dar este şi inutilă, pentru că scopurile care justificau iniţial
regularizarea nu mai pot fi atinse.
Răspunsul de la punctul c) este incorect, întrucât varianta restrânge posibilitatea de

complinire a lipsei semnăturii în condiţiile art. 196 alin. (2) C. pr. civ., de vreme ce induce
ideea că nu s-ar putea remedia lipsa semnăturii în procedura de reexaminare.
B. Excepţiile procesuale

Niciun răspuns nu este corect.
Răspunsuri greşite: a), b), c)
In ceea ce priveşte răspunsul de la litera a), reţinem că excepţia de neconstitu-
ţionalitate are ca obiect o chestiune de ordine publică şi, în caz de admitere, efectele
deciziei Curţii Constituţionale se produc erga omnes. Obiectul excepţiei de neconstituţio-
nalitate îl poate constitui o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea unei cauze aflate pe rolul
instanţelor judecătoreşti sau al instanţelor de arbitraj comercial [art. 146 lit. d) teza întâi
din Constituţia României şi art. 29-31 din Legea nr. 47/1992]. Interpretând w contrario
aceste dispoziţii, rezultă că excepţia de neconstituţionalitate nu poate viza alte acte
normative (cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor) ori o lege sau o
ordonanţă care nu mai este în vigoare ori ale cărei prevederi sunt nerelevante în cauză. De
asemenea, excepţia de neconstituţionalitate nu poate avea ca obiect legalitatea unui act
administrativ cu caracter individual, chestiune care face obiectul excepţiei de nelegalitate
(art. 4 din Legea nr. 554/2004) şi care în noua configurare legislativă (dată prin Legea
nr. 76/2012) s-a transformat într-o excepţie comună, în sensul că judecătorul fondului este
şi judecătorul excepţiei de nelegalitate.
Referitor la răspunsul de la litera b), apreciem că, deşi prezintă unele asemănări cu
excepţiile procesuale, excepţia de neconstituţionalitate nu este pur şi simplu o excepţie
procesuală în sensul atribuit acesteia de art. 245 C. pr. civ., deosebindu-se prin obiectul
ei, procedura de soluţionare, organul jurisdicţional competent să o soluţioneze şi efectele
deciziei date asupra excepţiei etc. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate are un
regim juridic propriu, specific.
In sensul art. 245 C. pr. civ., excepţia procesuală este mijlocul prin care se invocă
neregularităţi procedurale referitoare la compunerea sau constituirea instanţei, competenţa
instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri privitoare la dreptul de acţiune urmărind,
după caz, declinarea competenţei, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau peri
marea cererii.
în fine, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi identificată cu întrebarea preli
minară (prejudicială) în aplicarea uniformă a dreptului unional. în cadrul procedurii
trimiterii prejudiciale, concepută ca o punte de legătură, un instrument de cooperare
jurisdicţională între instanţele naţionale şi instanţele unionale, în scopul asigurării unei
interpretări şi aplicări unitare a dreptului unional în statele membre (şi protecţia judiciară
a drepturilor justiţiabililor, pe cale indirectă). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu se
poate pronunţa decât asupra chestiunilor referitoare la dreptul Uniunii. Curtea de Justiţie
a Uniunii Europene nu poate să se pronunţe nici în legătură cu sensul, efectul sau
MIHAELA CRISTINA MOCANU • MARIA FODOR
valabilitatea unei dispoziţii de drept naţional şi nici asupra competenţei instanţei naţionale.
Pe asemenea, prevederile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene nu
atribuie vreo competenţă Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nici de a aplica dreptul
Uniunii la un caz determinat, nici de a hotărî asupra validităţii unei norme de drept intern
referitoare la dreptul Uniunii. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu poate să investi
gheze faptele cauzei ori să critice motivele şi scopul cererii de interpretare. Procedura
special bazată pe tehnica întrebării preliminare (prejudiciale), a trimiterii prejudiciale de
la instanţele naţionale la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost reglementată, iniţial,
în art. 234 din Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene, în art. 150 din Tratatul
Euratom şi în două protocoale semnate la Luxemburg. Prin intrarea în vigoare a Tratatului
de la Lisabona (2009), noul cadru principal al procedurii în discuţie îl reprezintă art. 267,
prin care sunt preluate, cu unele modificări, prevederile ex-art. 234 din Tratatul de
instituire a Comunităţilor Europene. In cazul în care se invocă în faţa unei instanţe dintr-un
stat membru al Uniunii Europene o chestiune privitoare la interpretarea tratatelor ori la
validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile
Uniunii, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă
îi este necesară pentru a da o hotărâre, să solicite Curţii de Justiţie a Uniunii Europene să
se pronunţe cu titlu preliminar asupra respectivei chestiuni. în schimb, atunci când o
asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei
decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată
să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Prin urmare, nici răspunsul de la litera c) nu este corect. A se vedea, în doctrină, V.
Vedinaş, Drept administrativ, ed. a 12-a, revăzută şi actualizată, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2020, p. 419 şi unn.; V.M. Ciobanu, Aspecte teoretice şi practice în legătură
cu sesizarea Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţio-
nalitate, în Dreptul nr. 7/1995, pp. 3-8; M. Fodor, Aspecte privind invocarea excepţiei de
neconstituţionalitate, soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale şi regimul
juridic al încheierii pronunţate asupra acestei cereri, în RRDP nr. 6/2007, p. 47 şi unn.;
M. Fodor, întrebarea preliminară (prejudicială) în aplicarea uniformă a dreptului
comunitar european, în voi. Seminarul Internaţional „ Probleme ale aplicării dreptului în
spaţiul european”, 5-7 iunie 2008, Târgovişte, Ed. Hamangiu, 2009, p. 82 şi urm.;
M. Fodor, Drept procesual civil. Procedura necontencioasă. Arbitrajul. Executarea silită.
Proceduri speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 522-548.

Răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece excepţiile procesuale nu pun în discuţie
fondul dreptului. Apărarea pe fond este un mijloc prin care se contestă existenţa sau
întinderea pretenţiilor invocate prin cererea principală, pentru a se stabili că acestea sunt
nefondate. S-a apreciat că (M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 36), atunci când se apără pe fond, pârâtul apelează la instituţii
de drept material. în schimb, excepţia procesuală nu pune în discuţie fondul dreptului
MARIA FODOR
invocat de adversar. Prin invocarea unei excepţii este întârziat momentul dezbaterilor
asupra fondului cauzei deduse Judecăţii (excepţia de incompatibilitate, excepţia lipjg-
procedurii de citare etc.) sau, dacă excepţia are caracter peremptoriu şi este admisă, exisţg
posibilitatea dezbaterii ulterioare a fondului, într-un nou proces (de pildă, dacă s-a respins
cererea introductivă de instanţă pentru lipsa calităţii procesuale active). Asemănările
dintre apărarea pe fond şi excepţiile procesuale constau în faptul că ambele sunt mijloace
de apărare şi pot fi utilizate atât de pârâtul iniţial, cât şi de reclamant ori pot fi invocate
prin formularea unei cereri reconvenţionale ori a unei cereri de intervenţie voluntară sau
forţată. Excepţiile procesuale sunt apărări procedurale în sensul art. 31 C. pr. civ. Ca atare
excepţiile procesuale nu se confundă cu apărările de fond.
Din perspectiva obiectului lor, exceţ3ţiile procesuale pot fi excepţii de procedură şi
excepţii de fond, această din urmă categorie fiind în strânsă legătură cu exerciţiul dreptului
la acţiune (de pildă, excepţia de prematuritate, excepţia lipsei de interes, prescripţia
autoritatea de lucru judecat). Dimpotrivă, sunt apărări de fond; excepţia de neexecutareâ
contractului (art. 1.556 C. civ.); excepţia de garanţie (art. 1.696 C. civ.).
Prin urmare, răspunsul de la litera b) este corect.
Răspunsul de la litera c) este greşit, întrucât, în temeiul art. 248 alin. (1) C. pr. civ.,
instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, apoi asupra celor de
fond, iar nu invers. A se vedea, în doctrină; M. Tăbârcă, în Noul Cod de procedură civilă
comentat şi adnotat, voi. I, op. cit., coord. V.M. Ciobanii, M. Nicolae, 2016, p. 826;
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 493.

Excepţia de prematuritate este în strânsă legătură cu exerciţiul dreptului la acţiune,
mai exact, vizează nerespectarea cerinţei ca dreptul subiectiv civil afiraiat (pretenţia
fonnulată) să fie actual. Această excepţie are caracter absolut, deoarece vizează
nerespectarea unor nonne de ordine publică, adică cerinţele de exercitare a acţiunii civile
(art. 32 C. pr. civ. şi art. 34 C. pr. civ., interpretat a contrario) şi, ca atare, poate fi invocată
de partea interesată, de procuror sau de instanţa din oficiu în orice stare a procesului, dacă
prin lege nu se prevede altfel [art. 247 alin. (1) C. pr. civ.]. Excepţia are şi caracter
peremptoriu, iar nu dilatoriu, de vreme ce, prin admiterea ei, cererea de chemare în
judecată va fi respinsă ca prematură, fără a mai fi cercetată pe fondul pretenţiei.
Cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca prematură, dar nu printr-o încheiere
preparatorie, ci printr-o sentinţă, întrucât instanţa se dezînvesteşte de soluţionarea cauzei
pe fond.
Dacă, în momentul în care instanţa urmează să se pronunţe asupra excepţiei de
prematuritate, condiţia suspensivă sau tennenul suspensiv s-a realizat (în sensul că dreptul
subiectiv a devenit actual), cererea de chemare în judecată va fi cercetată pe fond, iar nu
respinsă ca prematură. Deşi actualitatea dreptului nu este prevăzută expres ca o condiţie
de exercitare a acţiunii civile, din interpretarea a contrario a art. 34 C. pr. civ. rezultă că
actualitatea dreptului care a născut pretenţia trebuie analizată cu prioritate (A. Suciu,
E.xcepţiile proce.suale în Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
MARIA FODOR
pnwunsuri şi explicaţii 193
7012, p- 152). Dreptul material la acţiune este actual, atunci când dreptul subiectiv care se
JjjTTiăreşte a fi realizat pe cale procesuală nu este afectat de un termen sau de o condiţie
suspensivă. Aşa fiind, formularea unei pretenţii trebuie să vizeze un drept neafectat de un
tennen sau de o condiţie suspensivă, altfel, deşi sunt îndeplinite cerinţele de exercitare a
acţiunii civile, aceasta va fi apreciată ca prematură şi va fi respinsă ca atare, dacă este
introdusă înainte de îndeplinirea termenului sau condiţiei suspensive. Condiţia suspensivă
suspendă, până la realizarea ei, existenţa dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative,
deci naşterea dreptului este condiţionată de împlinirea condiţiei suspensive, astfel că,
neexistând încă un drept subiectiv, nu există nici drept material la acţiune. Dacă în mo-
irientul în care instanţa urmează să se pronunţe asupra excepţiei de prematuritate condiţia
suspensivă s-a realizat, excepţia nu va fi admisă şi cererea de chemare în judecată va fi
cercetată pe fond, soluţia contrară fiind excesiv de formală.

Răspunsul de la litera a) este corect, întrucât art. 57 alin. (3) C. pr. civ. stabileşte că
lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice
stare a procesului. Excepţia poate fi invocată în orice stare a pricinii chiar şi de către
adversar, care are interesul să se pronunţe o hotărâre valabilă (G. Boroi, M. Stancu,
op. cil., p. 49).
Răspunsul de la litera c) este corect, deoarece exeepţia lipsei capacităţii de exerciţiu
este o excepţie de fond (priveşte una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile),
absolută [caracter ce rezultă din sintagma „în orice stare a procesului” folosită în art. 57
alin. (3) C. pr. civ.] şi peremptorie, mai bine zis, este o excepţie care începe prin a avea
un efect dilatoriu [întrucât prelungeşte judecata-art. 57 alin. (5) teza întâi C. pr. civ.], dar
se poate transforma într-o excepţie peremptorie, dacă actul de procedură nu va fi
confirmat, în termenul acordat de instanţă, de reprezentantul sau ocrotitorul legal al celui
lipsit de capacitate de exerciţiu [art. 57 alin. (5) teza a doua C. pr. civ].
Prin urmare, răspunsul de la litera b) este greşit, întrucât excepţia are caracter absolut,
chiar dacă, având în vedere prevederile art. 57 alin. (4) C. pr. civ., precum şi faptul că
excepţia este în legătură cu ocrotirea intereselor unei părţi, aceasta ar trebui calificată drept
o excepţie relativă (M. Tăbârcă, în Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, voi.
1, op. cit., coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae, 2016, p. 232; V.M. Ciobanii, T.C. Briciu,
C.C. Dinu, Drept procesual civil, ed. a 2-a, Ed. Naţional, Bucureşti, 2018, pp. 127-128).
A se vedea şi A. Suciu, Excepţiile..., op. cit., 2012, pp. 122-123). Pe de altă parte,
răspunsul este greşit pentru că, aşa cum se poate observa din cele precizate anterior,
excepţia are un caracter mixt, deoarece începe prin a avea un efect dilatoriu, efectul
peremptoriu producându-se în condiţiile art. 57 alin. (5) C. pr. civ.

Răspunsul de la litera c) este coreet, potrivit art. 197 C. pr. civ., art. 200 C. pr. civ.,
art. 33 şi umi. dinO.U.G nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, art. 57 alin. (4)-(6)
C. pr. civ., art. 82 C. pr. civ.
MARIA FODOR
Intr-adevăr, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este, în conformitate cu
prevederile art. 82 alin. (1) C. pr. civ., o excepţie mixtă, în sensul că începe prin a avea un
efect dilatoriu, efectul peremptoriu producându-se doar în ipoteza în care lipsa dovezii
calităţii de reprezentant nu se acoperă în termenul scurt acordat de instanţă. în schimb
excepţia greşitei compuneri a instanţei este, din punctul de vedere al efectelor pe care le
produce, o excepţie dilatorie, întrucât tinde la amânarea judecăţii. Excepţia de necom-
petenţă materială este o excepţie dilatorie, de vreme ce are ca efect prelungirea litigiului
în sensul că, prin admiterea ei, instanţa îşi va declina competenţa în favoarea instanţei
competente, conform legii, pentni a Judeca pricina [art. 132 alin. (3) C. pr. civ.].
Excepţia netimbrării are, la termenul de Judecată, caracter peremptoriu, dacă instanţa
a comunicat anterior părţii cuantumul datorat. Dar, în cazul în care titularului cererii
introductive de instanţă trebuie să i se comunice cuantumul datorat şi să i se acorde un
termen în vederea plăţii sau, după caz, a formulării cererilor de reexaminare ori de ajutor
public [art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013], excepţia începe prin a avea un efect
dilatoriu (Gh.-L. Zidaru, în Drept procesual civil, de Gh.-L. Zidaru, P. Pop, Ed. Solomon,
Bucureşti, 2020, p. 130). în schimb, excepţia de necompetenţă internaţională a instanţelor
române este o excepţie peremptorie, deoarece, în urma admiterii, cererea de chemare în
Judecată va fi respinsă ca nefiind de competenţa Jurisdicţiei române [art. 1.071 alin. (I)
C. pr. civ şi art. 132 alin. (4) C. pr. civ.]. în fine, excepţia nelegalei citări are caracter
dilatoriu, iar nu peremptoriu, deoarece nu împiedică Judecata, ci doar o amână.

Răspunsul de la litera a) este corect, astfel cum rezultă din art. 248 alin. (2)
C. pr. civ. Cele trei excepţii sunt excepţii de fond, iar nu de procedură, şi, în funcţie de
efectele pe care le produc, va avea prioritate în soluţionare excepţia autorităţii de lucra
Judecat. Această soluţie se impune, deoarece, prin admiterea excepţiei autorităţii lucrului
Judecat, noua acţiune identică este inadmisibilă [art. 431 alin. (1) şi art. 432 C. pr. civ.].
Ulterior, va fi soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale active, iar în final excepţia
prescripţiei, întrucât soluţionarea acestei din urmă excepţii implică şi verificarea
posibilelor întreruperi ori suspendări ale cursului prescripţiei [Gh.-L. Zidaru, în Drept
procesual civil, op. cit., de Gh.-L. Zidaru, P. Pop, p. 144; V. Dănilă, în Noul Cod de pro
cedură civilă comentat şi adnotat, voi. I, G. Boroi (coord.), Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2016, p. 657].
Aşadar, răspunsurile de la litera b) şi c) se exclud.

Răspunsul de la litera a) este corect. Toate cele trei excepţii sunt excepţii de
procedură, iar nu de fond, şi, în principiu, ordinea de examinare ar trebui să fie cea
indicată, dat fiind că, în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va
determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc [art. 248
alin. (2) C. pr. civ.]. Din perspectiva acestui text, având în vedere şi dispoziţiile art. 153
MARIA FODOR
alin. (1) C. pr. civ., potrivit cărora instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă
părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, afară de cazurile în
care prin lege se prevede altfel, rezultă că, în absenţa părţii şi cu neîndeplinirea procedurii
de citare, cauza nu este în stare de judecată. Altfel spus, dacă nu sunt asigurate condiţiile
de regularitate procedurală, nu pot fi discutate celelalte excepţii şi incidente procedurale.
Citarea părţilor asigură respectarea dreptului la un proces echitabil, a contradictorialităţii
şi a dreptului la apărare. Ca atare, pentru a se asigura tuturor părţilor dreptul de a discuta
în contradictoriu celelalte excepţii invocate, instanţa va soluţiona cu prioritate faţă de orice
altă excepţie procesuală excepţia lipsei de citare sau a citării nelegale (în acest sens,
G. Boroi, M. Stâncii, op. cit., p. 502, nota nr. 1).
Ulterior excepţiei nelegalei citări, instanţa va soluţiona excepţia de perimare, întrucât
perimarea operează „de drept” în orice proces a cărui soluţionare a rămas în nelucrare în
condiţiile art. 416 alin. (1) C. pr. civ. Aşa fiind, excepţia de perimare va fi soluţionată cu
prioritate faţă de excepţia de necompetenţă. Din moment ce efectul admiterii perimării
constă în stingerea judecăţii în faza în care se află, ar fi chiar inutil să se mai analizeze
celelalte excepţii.
Răspunsul de la litera b) este corect. Primele două excepţii sunt excepţii de procedură,
iar ultima este excepţie de fond. Având în vedere regula stabilită în art. 248 alin. (1) C. pr.
civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, adică a primelor
două excepţii menţionate în răspuns. întrucât excepţiile respective sunt invocate
concomitent, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care le
produce [art. 248 alin. (2) C. pr. civ.] fiecare dintre ele şi, în raport de concluzia la care va
ajunge, va soluţiona cu prioritate excepţia a cărei admitere face inutilă analiza celorlalte.
De vreme ce numai un complet legal compus poate să se pronunţe asupra oricărei
chestiuni referitoare la cauza cu care a fost sesizat, înseamnă că instanţa va soluţiona mai
întâi excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată, apoi excepţia netimbrării
ori insuficientei timbrări. în final, va fi analizată excepţia lipsei procedurii prealabile, care
este o excepţie de fond (pentru că vizează condiţiile de exercitare a acţiunii civile) şi are
un caracter peremptoriu, deoarece, prin admiterea ei, atrage respingerea cererii ca
inadmisibilă.
Răspunsul de la litera c) este corect. Primele două excepţii sunt excepţii de procedură,
iar ultima este excepţie de fond. Reiterând dispoziţiile art. 248 C. pr. civ., menţionate mai
sus, se vor analiza mai întâi excepţiile de procedură şi, în funcţie de efectele pe care le
produce fiecare dintre ele, va fi soluţionată cu prioritate excepţia de netimbrare sau de
insuficientă timbrare, deoarece instanţa trebuie să fie legal învestită pentru a statua asupra
altor chestiuni legate de judecarea cauzei deduse ei. Cu alte cuvinte, aşa cum s-a apreciat
într-o practică mai veche, în cazul în care se invocă atât excepţia de necompetenţă
materială, cât şi excepţia de nulitate a cererii pentru insuficientă timbrare, primează
această din urmă excepţie, deoarece instanţa nu poate să pună în discuţia părţilor alte
probleme legate de judecarea cauzei deduse ei spre soluţionare, înainte de a fi plătite taxele
judiciare de timbru (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 214/1971, în Culegere de Decizii pe
anul 1971, pp. 190-191; C. Ap. Bucureşti, s. a 111-a civ., dec. nr. 2168/1997, în Culegere
de practică judiciară 1993-1998, p. 2>2\,apud\ .M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, Drept
procesual civil. Curs selectiv. Teste-grilă, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011,
MARIA FODOR
p. 244, nota nr. 1; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. H
Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 127). într-o altă practică, s-a decis că primează excepţia
netimbrării, întrucât soluţionarea excepţiei de necompetenţă implică o activitate jurisdic-
ţională ce nu poate fi desfăşurată în absenţa îndeplinirii obligaţiilor cu privire la timbraj
(C. Ap. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 1799/201 \ ,apiid Gh.-L. Zidaru, în Noul Cod de
procedură civilă, voi. I, op. cit., coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae, 2016, p. 516, nota
nr. 1). In măsura în care instanţa necompetentă anulează cererea ca netimbrată, apelul
întemeiat pe necompetenţă primei instanţe este nefondat, câtă vreme obligaţia de a timbra
nu a fost îndeplinită (Trib. jud. Sibiu, dec. nr. 1098/1978, cu notă de 1. Leş, în RRd
nr. 9/1980, pp. 43-45).
In doctrină, chestiunea ordinii de soluţionare a excepţiei de necompetenţă în concurs
cu excepţiile privitoare la legala învestire a instanţei, îndeosebi cu excepţia de netimbrare,
a făcut obiectul unor controverse, atât sub imperiul reglementării anterioare, cât şi sub
imperiul reglementării în vigoare. în ceea ce mă priveşte, împărtăşesc opinia majoritară,
confonn căreia, excepţiile trebuie soluţionate în următoarea ordine: excepţiile legate de
învestirea instanţei (excepţia de netimbrare, excepţia lipsei procedurii prealabile etc.), apoi
excepţia de necompetenţă, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia de prescripţie
(1. Leş, Notă la decizia civilă nr. 1098/1978 a Trib. jud. Sibiu, în RRD nr. 9/1980, p. 45;
V.M. Ciobanu, Tratat..., op. cit., p. 127; V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, Drept
procesual civil..., op. cit., 2011, p. 244; V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept
procesual civil, op. cit., 2018, p. 334; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., 2020, pp. 501-502;
Gh.-L. Zidaru, în Drept procesual civil, op. cit., de Gh.-L. Zidaru, P. Pop, pp. 145-146;
V. Lozneanu, în Tratat de drept procesual civil, voi. I, ed. a 2-a revăzută şi adăugită,
coord. I. Leş, D. Ghiţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2020, p. 571). Dar, aşa cum s-a
apreciat, „nicio ordine nu poate fi absolutizată, ci trebuie raportată la elementele concrete
ale speţei care se judecă” (Gh.-L. Zidaru, în Drept procesual civil, op. cit., de Gh.-L. Zidaru,
P. Pop, p. 142). Soluţia pe care o reţinem este incidenţă în ipoteza în care netimbrarea (în
concurs cu excepţia de necompetenţă) se discută la primul termen de judecată la care
părţile sunt legal citate\ fie pentru că problema timbrajului nu s-a constatat în etapa
^ Notă Coordonator: în ceea ce mă priveşte, apreciez că. Ia primul termen de judecată, instanţa va
analiza cu prioritate excepţia de necompetenţă faţă de excepţia de netimbrare a cererii, întrucât actele înde
plinite de o instanţă necompetentă sunt nule, sancţiunea nulităţii fiind necondiţionată de existenţa unei vătămări
(art. 176 pct. 3 C. pr. civ.). Prin urmare, o instanţă necompetentă nu poate lua nicio măsură valabilă în dosar
nici măcar cu privire la timbrajul aferent cererii, astfel că verificarea regularităţii învestirii instanţei trebuie să
se realizeze doar de către o instanţă competentă sub sancţiunea nulităţii măsurilor dispuse ori actelor efectuate
de Judecător. împrejurarea că, în etapa de verificare şi regularizare a cererii, aspectele legate de legala învestire
a instanţei se analizează cu prioritate nu conduce înspre o altă concluzie, dispoziţiile art. 200 C. pr. civ.
constituind o reglementare cu caracter special, care îngăduie derogarea de la regula pe care o afirm, într-o
procedură necontradictorie şi în scop de disciplinare a părţilor. în acelaşi sens, a se vedea şi M. Tăbârcă, Drept
procesual civil, ed. a 2-a, voi. 11, P rocedura contencioa.să în fa ţa p rim e i instanţe. P rocedura necontencioasâ
ju d icia ră , Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pp. 328-330. De precizat este şi faptul că, în condiţiile
art. 131 C. pr. civ., primul demers pe care trebuie să îl realizeze judecătorul la primul termen de judecată la
care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe este verificarea competenţei, sens în care excepţia de necom
petenţă trebuie soluţionată cel mai târziu la singurul termen de judecată ce poate fi acordat în acest sens.
Aceasta înseamnă că prioritară în analiza instanţei este chestiunea competenţei de soluţionare a cauzei. în plus,
nu este de ignorat nici aspectul practic al problematicii determinării taxei judiciare de timbru prin raportare la
circumstanţele şi specificităţile litigiului, care, de multe ori, implică un judecător competent, inclusiv din punct
MARIA FODOR
prealabilă fixării primului termen de judecată, fie pentru că procedura în conformitate cu
care se soluţionează pricina nu este compatibilă cu procedura regularizării (a se vedea
art. 12‘ din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă), ori pentru că netimbrarea sau insuficienta timbrare s-a invocat
si în cursul judecăţii, chiar dacă cererea de chemare în judecată a fost supusă regularizării.
Insă, de regulă, aspectele legate de timbrarea cererii introductive de instanţă trebuie
verificate în etapa regularizării, cu consecinţa posibilităţii de anulare a cererii de chemare
în judecată în această etapă (art. 200 C. pr. civ.). De aceea, considerăm că, în practică,
chestiunea ordinii de soluţionare a celor două excepţii procesuale se întâlneşte mai rar.
In ipoteza în care netimbrarea se constată în etapa verificării şi regularizării cererii de
chemare în judecată (art. 200 C. pr. civ.), nu se pune problema ordinii de soluţionare a
excepţiei de necompetenţă şi a excepţiei de netimbrare, câtă vreme, în această etapă,
instanţa nu are posibilitatea de a-şi verifica competenţa, afară de competenţa funcţională,
specializată. Astfel, conform art. 200 alin. (1) C. pr. civ., completul căruia i s-a repartizat
aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competenţa
sa şi dacă aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197, cerinţe printre care
figurează şi cea referitoare la existenţa dovezii achitării taxei judiciare de timbru, cu
consecinţa anulării cererii de chemare în judecată în temeiul art. 200 alin. (3)-(4)
C. pr. civ., în etapa verificării şi regularizării cererii, etapă anterioară fixării primului ter
men de judecată (art. 201 C. pr. civ.). în cazul în care completul căruia i-a fost repartizată
cererea constată că aceasta (cererea) nu este de competenţa sa, va dispune, prin încheiere
dată fără citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după
caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate, aplicându-se prin analo
gie dispoziţiile referitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă [art. 200 alin. (2)
C. pr. civ.]. Aşadar, în această ipoteză de excepţie, problema competenţei (evident, a com
petenţei specializate-G. Boroi, M. Stancu, 0/ 7. cit., pp. 501-502) primează celei privitoare
la taxele de timbnj, şi chiar faţă de regularizarea propriu-zisă, de vreme ce, în temeiul
textului reţinut, se va dispune mai întâi trimiterea dosarului completului sau secţiei
specializate, apoi se va proceda la verificarea şi regularizarea cererii, procedură în cadrul
căreia i se va pune în vedere reclamantului să îşi timbreze cererea confomi legii. Reţinem
şi faptul că, în procedura regularizării, lipsurile cererii de chemare-în judecată, precum şi
neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru se invocă din oficiu de către
judecător, şi nu se discută în contradictoriu, ci vor fi comunicate în scris reclamantului, cu
menţiunea că, în termenul prevăzut de art. 200 alin. (3) C. pr. civ., trebuie să le compli
nească, sub sancţiunea anulării cererii. Fiind o procedură necontencioasă, necontradic-
torie, pârâtul nu va fi citat, iar reclamantul nu va putea invoca, pe calea cererii de
reexaminare formulate împotriva încheierii de anulare a cererii introductive de instanţă,
decât faptul că anularea a fost dispusă eronat, întrucât lipsurile pretinse nu erau reale ori,
deşi reale, acestea au fost complinite în tennenul acordat în acest sens. Prin urmare, lipsurile
cererii de chemare în judecată, inclusiv netimbrarea acesteia nu sunt invocate pe calea
excepţiilor, deoarece procedura reglementată de art. 200 C. pr. civ. este necontradictorie şi.
de vedere al specializării acestuia, astfel că şi din această perspectivă se justifică ca excepţia de necompetenţă
să fie analizată cu prioritate faţă de excepţia de netimbrare. De altfel, se observă că această viziune este adop
tată de legiuitor încă din etapa de verificare şi regularizare a cererii, când se tranşează cu precădere chestiunea
specializării secţiei/completului competent să judece cauza, confomi art. 200 alin. (2) C. pr. civ.
MARIA FODOR
ca atare, nu corespunde procedurii specifice de soluţionare a excepţiilor procesuale (în

acest sens, a se vedea şi V. Lozneanu, în Tratat de drept procesual civil, voi. I, op. cit.
coord. I. Leş, D. Ghiţă, pp. 569-570; A. Suciu, Excepţiile procesuale în noul Cod cfe
procedură civilă, ed. a 3-a, revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016
p.71).

în caz de respingere a excepţiei procesuale, instanţa pronunţă o încheiere interlo-
cutorie, care poate fi atacată numai odată cu fondul cauzei [art. 248 alin. (5) C. pr. civ. şj
art. 235 C. pr. civ.].
Răspunsul de la litera b) este eronat, întrucât, în măsura în care instanţa, după
admiterea excepţiei, rămâne în continuare învestită, soluţia firească este pronunţarea unei
încheieri interlocutorii, iar nu a unei sentinţe sau decizii ori a unei încheieri finale. Această
soluţie rezultă din art. 248 alin. (5) C. pr. civ.
în măsura în care admiterea excepţiei pune capăt judecăţii, instanţa va pronunţa o
sentinţă, o decizie ori o încheiere finală, iar nu o încheiere premergătoare. Soluţia rezultă
din interpretarea a contrario a art. 248 alin. (5) C. pr. civ. De aceea, şi răspunsul de la
litera c) este greşit. A se vedea, în doctrină, Gh.-L. Zidaru, în Drept procesual civil,
op. cit., de Gh.-L. Zidaru, P. Pop, p. 146.

Răspunsul de la litera a) este adevărat.
Şi răspunsul de la litera b) este corect, întrucât excepţiile procesuale (apărări
procedurale) nu pun în discuţie fondul dreptului nici atunci când tind la respingerea sau
anularea cererii şi, de regulă, trebuie soluţionate anterior dezbaterii fondului.
Răspunsul de la litera c) este greşit, deoarece excepţiile vor putea fi unite cu
administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai în mod excepţional, adică în
cazul în care probele necesare soluţionării excepţiei sunt comune cu probele (ori numai
cu o parte dintre acestea) necesare pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după
caz, pentru soluţionarea fondului [art. 248 alin. (4) C. pr. civ.]. A se vedea, în doctrină:
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 500; V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept
procesul civil, op. cit., 2018, pp. 329-335; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, ed. a 2-a,
voi. II, Ed. Solomon, Bucureşti, 2017, p. 324.

Răspunsul de la litera a) este greşit, din moment ce art. 247 alin. (1) teza întâi
C. pr. civ. stabileşte că excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice
stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Aşa fiind, înseamnă că excepţiile
absolute pot fi invocate oricând în cursul judecăţii în primă instanţă, în apel şi în recurs.
Totuşi, legiuitorul prevede altfel în teza a doua a art. 247 alin. (1) C. pr. civ., în sensul că
excepţiile absolute pot fi invocate înaintea instanţei de recurs numai dacă. pentru
MARIA FODOR
soluţionarea lor, nu este necesară administrarea altor probe în afara înscrisurilor noi. Aşa
fiind, răspunsul de la litera b) este corect. însă, răspunsul de la litera c) este greşit, deoarece
neinvocarea excepţiilor absolute de îndată ce sunt cunoscute nu atrage sancţiunea
decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca, dacă partea le invocă în termenele
(momentele) procesuale la care se referă art. 247 alin. (1) C. pr. civ. Sancţiunea pentru
nerespectarea prevederilor art. 247 alin. (3) C. pr. civ. constă în obligarea la despăgubiri
către partea adversă, în condiţiile art. 189-190 C. pr. civ.

Răspunsul de la litera b) este corect, întrucât excepţia de litispendenţă poate fi
invocată de părţi sau de instanţă din oficiu în orice stare a procesului în faţa instanţelor de
fond (adică în primă instanţă şi în apel), dar nu şi în recurs [art. 138 alin. (2) C. pr. civ.].
Răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece excepţia de litispendenţă este calificată
în mod tradiţional ca fiind o excepţie de procedură (deşi se află în strânsă legătură cu
autoritatea de lucru judecat), absolută şi dilatorie, deoarece normele Juridice privitoare la
litispendenţă sunt consacrate în scopul asigurării unei bune administrări a justiţiei.
Având în vedere explicaţia de la varianta b), pe cale de consecinţă, răspunsul de la
litera c) este greşit. A se vedea şi Gh.-L. Zidaru, în Noul Cod de procedură civilă comentat
şi adnotat, voi. I, op. cit., coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae, 2016, pp. 566-569.

Deşi perimarea este reglementată prin nonne de ordine publică, a căror nerespectare
poate fi invocată, teoretic, în orice stare a pricinii, totuşi art. 420 alin. (3) C. pr. civ.
stabileşte că perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima
oară în instanţa de apel. Prin urmare, răspunsul de la litera c) este corect. A se vedea, în
doctrină: V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesul civil, op. cit., 2018,
pp. 393-394; C.C. Dinu, în Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I,
op. cit., coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae, 2016, pp. 1146-1147.
Răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece perimarea este aexcepţie de procedură
(prin intennediul acestei excepţii se invocă neregularităţi procedurale), absolută (este
reglementată prin norme imperative) şi dirimantă (primarea va avea ca efect stingerea
procesului, în faza în care se găseşte, împreună cu toate actele de procedură făcute în acea
instanţă, părţile fiind repuse în situaţia anterioară introducerii cererii perimate). A se
vedea, în doctrină, P. Pop, în Drept procesual civil, op. cit., de Gh.-L. Zidaru, P. Pop, pp.
305-306.
Răspunsul de la litera b) este greşit, întrucât perimarea poate fi invocată din oficiu
sau la cererea părţii interesate ori a procurorului, iar nu doar de către partea interesată
[art. 420 alin. (1) C. pr. civ.].

Deşi excepţia de conexitate are caracter absolut, precum excepţia de litispendenţă, în
sensul că pot fi invocate de părţi sau de instanţă din oficiu, totuşi, spre deosebire de
litispendenţă care poate fi invocată în orice stare a procesului în faţa instanţelor de fond,
conexitatea poate fi invocată cel mai târziu la primul termen de judecată în primă instanţă
MARIA FODOR
[art. 139 alin. (2) şi art. 138 alin. (2) C. pr. civ]. Pe de altă parte, litispendenţa se invocă
înaintea instanţei sesizate ulterior, în ipoteza în care instanţele sunt de acelaşi grad; când
instanţele sunt de grad diferit, litispendenţa se invocă înaintea instanţei de grad inferior
[art. 138 alin. (3)-(4) C. pr. civ.], distincţie care nu se face în ceea ce priveşte conexitatea
art. 139 alin. (2) teza întâi C. pr. civ. stabilind că această excepţie se invocă „înaintea
instanţei ulterior sesizate”. Aşadar, răspunsul de la litera b) este corect.
Răspunsul de la litera c) este corect, deoarece excepţia litispendenţei produce un efect
dilatoriu [art. 138 alin. (3)-(4) C. pr. civ.], iar excepţia lipsei dovezii calităţii de repre
zentant începe prin a avea un efect dilatoriu şi, dacă lipsurile nu se acoperă în termenul
acordat de instanţă, excepţia va produce un efect peremptoriu, în sensul că cererea de
chemare în judecată va fi anulată [art. 82 alin. (1) C. pr. civ.].
Răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece ambele excepţii sunt calificate ca fiind
excepţii de procedură, absolute şi dilatorii.

Răspunsul de la litera b) este corect, întrucât excepţia de neexecutare a contractului
(art. 1.556 C. civ.) reprezintă o apărare de fond care atrage respingerea cererii de chemare
în judecată ca neîntemeiată.
Prin urmare, răspunsurile de la litera a) şi c) se exclud.
A se vedea, în doctrină: V.M. Ciobanu, Tratat..., op. cit., 1997, pp. 116-117; C. Ap.
Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 470/1999, apudG. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de
procedură civilă adnotat, ed. a 3-a, revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011,
p. 285.
C. Probele

Răspunsul de la litera a) este corect, întrucât sarcina probei în conflictele de muncă
revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima
zi de înfăţişare [conform actualei reglementări, până la primul termen de judecată la care
părţile sunt legal citate (art. 201 C. pr. civ.), având în vedere că acest ternien are aceeaşi
semnificaţie ca „prima zi de înfăţişare” din reglementarea Codului de procedură civilă din
1865].
Recunoaşterea de filiaţie care nu corespunde adevărului poate fi contestată oricând şi
de orice persoană interesată. în cazul în care recunoaşterea de filiaţie este contestată de
celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada filiaţiei este în
sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi (art. 420 C. civ.). Din acest text,
rezultă că răspunsul de la litera c) este corect.
în schimb, răspunsul de la litera b) este eronat, întrucât art. 24 alin. (1) din O.G.
nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la
distanţă privind serviciile financiare stabileşte că sarcina probei privind îndeplinirea
MARIA FODOR
obligaţiilor furnizorului de informare a consumatorului, precum şi sarcina probei exis

tenţei consimţământului consumatorului la încheierea contractului şi, după caz, la execu
tarea acestuia cad în sarcina furnizorului.

Judecătorul nu poate cunoaşte dreptul străin în aceeaşi măsură în care poate să
cunoască dreptul intern şi nu poate risca o interpretare greşită a legii străine. De aceea,
regula iiira novit curia nu este aplicabilă şi în privinţa legii străine. însă, judecătorul poate
lua cunoştinţă din oficiu de dreptul unui stat străin, cu condiţia ca acesta să fie invocat.
Din moment ce legiuitorul nu face nicio distincţie, dreptul străin poate fi invocat şi de
către instanţă din oficiu, iar nu numai de către părţi (art. 253 teza întâi C. pr. civ.).
Conţinutul legii străine aplicabile în cauză se stabileşte de către instanţa judecătorească în
confonnitate cu dispoziţiile Codului civil (art. 2.562) la care art. 253 C. pr. civ. face
trimitere. însă, partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţi
nutului ei [art. 2.562 alin. (2) C. civ.]. Prin urmare, în privinţa dreptului străin nu există,
în realitate, o sarcină a probei care ar incumba uneia dintre părţi, obligaţia părţilor fiind
subsidiară faţă de obligaţia instanţei, dar părţile trebuie să colaboreze cu instanţa în
operaţiunea de determinare a conţinutului legii străine aplicabile. în cazul imposibilităţii
de a stabili, într-un termen rezonabil, conţinutul legii străine, instanţa va aplica legea
română. Aşadar, răspunsul de la litera b) este corect.
Având în vedere considerentele menţionate anterior, răspunsurile de la literele a) şi
c) sunt greşite. A se vedea, în doctrină: M. Fodor, în Noul Cod de procedură civilă
comentat şi adnotai, voi. 1, op. cit., coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae, 2016, pp. 854-855;
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 507).
246. Răspunsuri corecte: c) şi d)

Răspunsul de la litera c) este corect, întrucât deciziile Curţii Constituţionale se
publică în Monitorul Oficial al României şi, de la data publicării, sunt general obligatorii
şi au putere numai pentru viitor [art. 147 alin. (4) din Constituţia României]. Aşa fiind,
nemo censetur ignorare legem, şi cu atât mai puţin instanţa de judecată. Prevederile
art. 147 alin. (4) din Constituţie sunt reluate prin art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi pentru deciziile definitive prin care
se soluţionează excepţiile de neconstituţionalitate invocate de părţi sau de instanţe din
oficiu în procesele aflate în faţa lor. Excepţia de neconstituţionalitate se invocă în faţa unei
instanţe, unde părţile îşi apără sau îşi valorifică un interes legitim, dar, cu toate acestea.
Curtea Constituţională se pronunţă în drept, ea nu soluţionează pe fond litigiul (M. Fodor,
în Drept civil. Teoria generală. Persoanele, de M. Fodor, S. Popa, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2017, pp. 46-47). Aşadar, în situaţiile în care Curtea Constituţională admite
excepţia de neconstituţionalitate, decizia respectivă „va juca rolul unui izvor de drept”
(G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2011, p. 11), deoarece judecătorii sau, după caz, arbitrii nu vor mai putea aplica
textul declarat neconstituţional în soluţionarea unor litigii ulterioare. Decizia are, practic,
efect abrogator asupra dispoziţiilor declarate neconstituţionale, dar tocmai acest fapt,
MARIA FODOR
202 Teste-grilă pentm examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual
alăturat obligativităţii erga omnes, a condus la opinia potrivit căreia „deciziile curţii sunt
evocate ca precedente, întrucât un text de lege declarat neconstituţional pe temeiul ridicării
unei excepţii într-un proces nu mai poate face obiectul unei excepţii de neconstitu-
ţionalitate (I. Grigore-Rădulescu, Despre jmisprudenţă şi precedent judiciar din perspec
tiva izvoarelor dreptului, în PR nr. 2/2014, p. 74, citându-1 pe N. Popa). Jurisprudenţa
CEDO şi Jurisprudenţa CJUE constituie izvoare şi pentru dreptul românesc (G. Boroi
C.A. Anghelescu, op. cit., p. 11; M. Dony, Droit de IVnion Europeénne, Editions de
rUniversité de Bruxelles, 2008, p. 285 şi urm.). Dreptul Uniunii Europene face parte din
dreptul intern şi, ca atare, instanţa de judecată este ţinută să ia cunoştinţă şi să aplice din
oficiu dreptul unional [art. 148 alin. (2) Constituţie, art. 4 C. pr. civ., art. 5 C. civ.]. CJUE
a consacrat. între altele, principiul răspunderii statului pentru activitatea jurisdicţională a
judecătorului naţional, chiar şi numai pentru caracterul manifest (suficient de caracterizat)
al încălcării dreptului unional, şi a decis că prin „violare suficient de caracterizată” trebuie
să înţelegem necunoaşterea manifestă a dreptului aplicabil de către judecător (V.M.
Ciobanu, Notă sub art. 252 C. pr. civ., în Noul Cod de procedură civilă comentat şi
adnotat, voi. 1, op. c/7., coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae, 2016, p. 852; iar, pentru dezvol
tări, a se vedea C. Toader, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene - Hotărârea
Curţii din 30 septembrie 2003, cauza Kobler c. Austriei, în Analele Universităţii din
Bucureşti, seria Drept, nr. IV/2004, pp. 128-136). De asemenea, normele de drept interna
ţional privat fac parte din dreptul intern [art. 252 alin. (1) C. pr. civ.], astfel că obligaţia
cunoaşterii din oficiu de către instanţă există şi în privinţa dispoziţiilor de drept
internaţional privat care trimit la un sistem de drept aplicabil fondului raportului juridic
litigios. De aceea, reţinem şi răspunsul de la litera d) ca fiind corect.
In schimb, răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece dispoziţiile normative
cuprinse în documente clasificate pot fi dovedite şi consultate numai în condiţiile
prevăzute de lege [art. 252 alin. (3) C. pr. civ.], adică numai de către persoanele care deţin
certificat ORNISS (Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate).
De asemenea, răspunsul de la litera b) este greşit. Intr-adevăr, convenţiile, tratatele şi
acordurile internaţionale aplicabile în România, care sunt integrate într-un text de lege,
fac parte din dreptul intern, iar cunoaşterea şi aplicarea lor constituie o obligaţie pentru
toate autorităţile statului, inclusiv pentru autoritatea judecătorească [art. 252 alin. (2)
C. pr. civ. interpretat a contrario, precum şi art. 31 şi 35 din Legea nr. 590/2003 privind
tratatele]. însă, dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedit de partea interesată [art. 252
alin. (2) C. pr. civ.], întrucât, de regulă, cutumele nu sunt unitare şi nu sunt publicate.

Răspunsurile de la litera a) şi c) sunt corecte, iar răspunsul de la litera b) este greşit.
încheierea în care s-a consemnat rezultatul unei verificări de scripte are caracter
interlocutorii!, întrucât, fiind vorba de soluţionarea unui incident procedural (în speţă,
incident referitor la proba prin înscrisuri), instanţa nu poate reveni asupra acestei chestiuni
(art. 235 C. pr. civ.). De asemenea, încheierea cu privire la legalitatea unei probe este o
MARIA FODOR
încheiere interlocutorie, iar nu preparatorie, întrucât instanţa nu poate reveni asupra

deciziei sale (A se vedea, în acest sens, V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept
procesual civil, op. cit., 2018, p. 342; art. 235,255 şi 259 C. pr. civ.). Dar, încheierea prin
care se încuviinţează o probă ca fiind concludentă în cauză este o încheiere preparatorie,
care nu leagă instanţa, de vreme ce aceasta poate reveni asupra unei probe încuviinţate
care a devenit neconcludentă (art. 259 teza întâi C. pr. civ.). Pentru toate răspunsurile, a
se vedea V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, op. cit., 2018,
p, 342; M. Fodor, în Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I, op. cit.,
coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae, 2016, pp. 861-868 şi 872-875.

Răspunsul de la litera b) este corect, întrucât descendenţii nu pot fi audiaţi ca martori
în procesele referitoare la filiaţie (art. 316 C. pr. civ.). Persoanele condamnate pentru
mărturie mincinoasă nu pot fi martori în niciun proces, indiferent de natura acestuia, şi,
întrucât interdicţia are caracter absolut, părţile nu ar putea conveni să fie ascultate ca
martori cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă [art. 315 alin. (1) pct. 5 şi alin. (2)
C. pr. civ.].
în procesele privitoare la filiaţie, se vor putea asculta ca martori rudele şi afinii până
la gradul al treilea inclusiv, cu excepţia descendenţilor (art. 316 C. pr. civ.). De aceea,
răspunsurile de la literele a) şi c) sunt greşite.
249, Răspuns corect: b)

Răspunsul de la litera b) este corect, deoarece legiuitorul stabileşte că „niciun act
juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250
lei” [art. 309 alin. (2) teza întâi C. pr. civ.]. întrucât restricţia se referă doar la imposi
bilitatea dovedirii actelor juridice cu martori, înseamnă că sunt admisibile înscrisurile,
mărturisirea, precum şi alte mijloace de probă, mai puţin proba testimonială şi prezumţiile
simple, acestea din unnă putând fi primite numai în cazurile în care legea permite dovada
cu martori [art. 309 alin. (2) teza întâi corelat cu art. 329 C. pr. civ.].
Ca urmare a considerentelor expuse mai sus, răspunsul de la litera a) este greşit.
într-adevăr, art. 309 alin. (2) teza a doua C. pr. civ. permite proba cu martori a oricărui
act juridic, indiferent de valoarea acestuia, contra unui profesionist, dacă actul juridic a
fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale. Dar, de la această regulă, sunt
excluse cazurile în care legea specială impune proba respectivelor acte juridice prin
înscris. De aceea, răspunsul de la litera c) exprimă doar o jumătate de adevăr, partea finală
- „chiar şi atunci când legea specială impune proba scrisă” - fiind falsă, greşită.

Răspunsul de la litera b) este corect, deoarece art. 1.037 alin. (2) C. civ. stabileşte că,
„Dacă testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă majoră ori prin fapta unui
terţ, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieţii sale, însă fără ca acesta să îi fi
MARIA FODOR
T Răspunsuri şi explicaţii 205
cunoscut dispariţia, valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite în cazul în care suportul sau tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează
prin orice mijloc de probă”, deci inclusiv prin probe testimoniale şi prezumţii judiciare. integritatea documentului, art. 284 alin. (2) C. pr. civ. prevede că documentul poate servi,
Este corect şi răspunsul de la litera c), aserţiune dedusă din art. 2.200 alin. (1) după circumstanţe, ca mijloc material de probă sau ca început de dovadă, astfel că
C. civ. Astfel, deşi legiuitorul impune ad probationem forma scrisă a contractului de răspunsul de la litera c) este corect.
asigurare, nepermiţând proba testimonială nici atunci când există un început de dovadă Răspuns greşit: b)
scrisă, totuşi, dacă documentele de asigurare au dispărut prin forţă majoră sau caz fortuit Răspunsul de la litera b) este eronat, întrucât documentul care reproduce datele unui
şi nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, existenţa şi conţinutul acelor documente act juridic, înscrise pe un suport informatic, face deplină dovadă între părţi, până la proba
pot fi dovedite prin orice mijloc de probă [art. 2.200 alin. (1) teza a treia C. civ.], deci contrară, întocmai ca orice înscris sub semnătură privată, afară de cazurile în care legea
inclusiv prin mărturie şi prezumţii judiciare. prevede altfel [art. 284 alin. (1) C. pr. civ.]. Dacă îndeplineşte cerinţele impuse de lege,
Răspuns greşit: a) înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport
Răspunsul de la litera a) este greşit. Părţile pot conveni, fie şi tacit, să dovedească de hârtie (art. 266 C. pr. civ.).
prin mărturie împotriva sau peste cuprinsul unui înscris, însă numai privitor la drepturile Pentru toate răspunsurile, a se vedea M. Fodor, în Noul Cod de procedură civilă,
de care ele pot dispune [art. 309 alin. (5) corelat cu art. 309 alin. (4) pct. 4 C. pr. civ.]. comentat şi adnotat, voi. I, op. cit., coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae, 2016, pp. 894-895
şi 925-928; R. Bercea, Documentul care reproduce datele unui contract înscris pe un
251. Răspunsuri corecte: a) şi b) suport informatic reglementat prin Proiectul Codului civil român constituie un nou mijloc
înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o de probă?, în Dreptul nr. 5/2005, pp. 116-126.
semnătură electronică, recunoscut de către cel căruia i se opune, are acelaşi efect ca actul
autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile (art. 6 din Legea 253. Răspunsuri corecte: a) şi c)
Prezumţia legală operează ca o scutire de dovadă a faptului alegat, pentru cel în
nr. 455/2001). Prin urmare, răspunsul de la litera a) este corect.
beneficiul căruia este stabilită. Totuşi, partea căreia îi profită prezumţia legală trebuie să
De asemenea, este corect răspunsul de la litera b), deoarece, în ipoteza în care una
dovedească existenţa faptului cunoscut, vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia
dintre părţi nu recunoaşte înscrisul sau semnătura, instanţa va dispune întotdeauna ca
[art. 328 alin. (1) C. pr. civ.]. Aşa fiind, răspunsul de la litera a) este corect.
verificarea să se facă prin expertiză tehnică de specialitate. în acest scop, expertul sau
Răspunsul de la litera c) este corect, întrucât locatarul răspunde pentru degradarea
specialistul este obligat să solicite certificate calificate, precum şi orice documente
bunului închiriat în timpul folosinţei sale, inclusiv cea cauzată de incendiu, dacă nu
necesare, potrivit legii, pentru identificarea autorului înscrisului, a semnatarului ori a
dovedeşte că a survenit fortuit [art. 1.822 alin. (1) C. civ.]. Prin urmare, prezumţia
titulamiui de certificat (art. 8 din Legea nr. 455/2001).
instituită prin acest text poate fi răsturnată numai dacă locatarul probează că incendiul a
survenit în mod fortuit. A se vedea, cu privire la prezumţii, T.C. Briciu, în Noul Cod de
Răspunsul de la litera c) este greşit, întrucât art. 5 din Legea nr. 455/2001 consacră
procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I, op. cit., coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae,
principiul asimilării (în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele) înscrisului electronic cu
2016, pp. 1005-1013. ;
înscrisul sub semnătură privată, dar trebuie respectate cerinţele acestui text, şi anume;
înscrisul electronic să aibă încorporată, ataşată sau să i se fi asociat logic o semnătură Răspunsul de la litera b) este eronat, deoarece, în principiu, prezumţiile legale sunt
electronică extinsă (iar nu doar o simplă semnătură electronică); semnătura electronică să relative (iar nu absolute) şi pot fi înlăturate prin proba contrară, aşa cum rezultă din
fie bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv; prevederile art. 328 alin. (2) C. pr. civ.
semnătura să fie generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii.
Pentru toate răspunsurile, a se observa şi art. 267 C. pr. civ. care instituie o normă juridică 254. Răspuns corect: c)
de trimitere la legea specială, adică la Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică. A se vedea explicaţiile de la răspunsurile greşite.
252. Răspunsuri corecte: a) şi c) Prezumţia de coproprietate asupra despărţiturilor comune este consacrată în art. 660
Răspunsul de la litera a) este corect, pentru că ceea ce reprezintă mijlocul de probă, C. civ., potrivit căruia zidul, şanţul, precum şi orice altă despărţitură între două
în cazul înscrisului pe suport infonnatic, este documentul care reproduce înscrierea făcută fonduri sunt prezumate a fi în proprietatea comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul
pe un suport informatic [art. 282 alin. (1) C. pr. civ.], iar nu înscrierea ca atare. Aşadar, din titlul de proprietate, dintr-un semn de necomunitate ori dacă proprietatea comună nu
legea oferă posibilitatea dovedirii unui act juridic printr-un document care reproduce a devenit exclusivă prin uzucapiune, în condiţiile legii. Din acest text, rezultă că prezumţia
datele acelui act înscrise pe un suport informatic. de proprietate comună asupra despărţiturilor este o prezumţie legală intennediară sau
MARIA FODOR MARIA FODOR
206 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesualoj^.| 1
mixtă, iar nu relativă şi nici absolută, pentru că ea poate fi înlăturată prin proba contr
dar nu prin orice mijloc de probă, ci doar prin înscrisuri (titlul de proprietate), sem"^^
contrare (probe materiale) ori prin uzucapiune. Prin urmare, numai răspunsul de la lit ^
c) este corect, iar nu şi răspunsurile de la literele a) şi b).

Prezumţiile judiciare sunt prezumţiile lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorulu’
(art. 329 C. pr. civ.). Ele sunt, aşa cum s-a apreciat (T.C. Briciu, în Noul Cod de proceduri
civilă comentat şi adnotat, voi. 1, op. cit., coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae, 2016^
p. 1013), raţionamente logico-judiciare, întemeiate pe probe directe sau pe un început de
dovadă scrisă ori pe anumite situaţii. însă, judecătorul se poate întemeia pe ele numai dacă
au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins (art. 329 C. pr. civ.).
Prezumţiile judiciare pot fi folosite numai în cazurile în care legea perrnite dovada cu
martori (art. 329 C. pr. civ.), ceea ce înseamnă, raportându-ne la dispoziţiile art. 309
alin. (2) teza întâi C. pr. civ., că răspunsul de la litera b) este greşit, deoarece, în ipoteza la
care se referă acest răspuns, prezumţiile simple sunt admisibile.
Răspunsul de la litera c) este greşit, întrucât prezumţiile judiciare nu sunt admisibile
pentru a dovedi un contract de depozit, de vreme ce art. 2 .104 C. civ. impune forma scrisă
ad probationem a acestui contract. A se vedea, în doctrină, I. Deleanu. Prolegomene
juridice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 183 şi urm.

Răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece art. 2.200 alin. (1) tezele întâi şi a doua
C. civ. impun ad probationem fonna scrisă a contractului de asigurare, textul nepermiţând
proba testimonială nici atunci când există un început de dovadă scrisă. Ca atare, nefiind
admisibilă proba cu martori, nu sunt admisibile nici prezumţiile simple, întrucât acestea
din urmă pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori (art. 329
C. pr. civ.). în mod excepţional, legiuitorul permite dovada prin orice mijloc de probă
(deci inclusiv prin mărturie şi prezumţii simple) a existentei şi conţinutului documentelor
de asigurare, atunci când au dispărut prin forţă majoră sau caz fortuit şi nu există
posibilitatea obţinerii unui duplicat [art. 2.200 alin. (1) teza a treia C. civ.]. Din acest text,
rezultă că răspunsul de la litera b) este corect.
Răspunsul de la litera c) este greşit. într-adevăr, dovada introducerii bunurilor în hotel
poate fi făcută prin martori (ca urmare, şi prin prezumţii simple), indiferent de valoarea
acestor bunuri (art. 2.133 C. civ.). însă, fideiusiunea nu se prezumă, ci trebuie asumată în
mod expres, sub sancţiunea nulităţii absolute, printr-un înscris, autentic sau sub semnătură
privată (art. 2.282 C. civ.). De asemenea, contractul de întreţinere trebuie încheiat, sub
sancţiunea nulităţii absolute, prin înscris în formă autentică (art. 2.255 C. civ.). Or, în cazul
în care legea impune forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi
probat cu martori şi, prin unnare, nici prin prezumţii judiciare [art. 309 alin. (3) şi art. 329
C. pr. civ.].
MARIA FODOR

Raportul de expertiză este un act de procedură (un mijloc de probă) şi, ca urmare,
poate fi anulat numai în cadrul procesului în care a fost întocmit, nefiind admisibilă o
acţiune în nulitatea raportului de expertiză, pe calea dreptului comun. Raportul de exper
tiză poate fi anulat în temeiul art. 175 alin. (1) C. pr. civ., deci cu condiţia ca vătămarea
pricinuită părţilor sau uneia dintre ele, prin nerespectarea de către expert a formelor
prevăzute de lege la întocmirea acestui act de procedură, să nu poată fi înlăturată decât
prin anularea raportului. A se vedea şi art. 177-179 C. pr. civ.
Raportul de expertiză are natura juridică a unui înscris autentic şi face dovada până
la declararea falsului, însă doar în ceea ce priveşte constatările de fapt ale experţilor,
trecute în raport, precum data raportului, susţinerile părţilor etc. Referitor la concluziile
din raportul de expertiză, acestea reprezintă numai elemente de convingere, lăsate la libera
apreciere a judecătorului, precum celelalte mijloace de probă. Având în vedere că nu toate
menţiunile pe care le cuprinde raportul de expertiză reprezintă constatări de fapt ale
experţilor şi fac dovada până la declararea falsului, rezultă că răspunsul de la litera a) este
în cazul expertizelor medico-legale contradictorii, instanţa este obligată să le supună

spre avizare Comisiei superioare medico-legale, iar nu să-şi însuşească una dintre ele tară
avizul comisiei respective. însă, nici acest raport nu are forţă probantă absolută,
judecătorii fiind legaţi doar de constatările de fapt ale experţilor. De aceea, şi răspunsul
de la litera b) este greşit. A se vedea şi M. Fodor, Proba prin rapoartele de expertiză în
procesul civil (II), în Dreptul nr. 2/2020, pp. 44-69; G. Boroi, M. Stancu, op. cit.,
pp. 584-585.

Răspunsul de la litera a) este corect, întrucât, în temeiul art. 4 alin. (5) din
Titlul XIII al Legii nr. 247/2005, expertizele extrajudiciare prezentate de către părţi în
cadrul proceselor funciare au aceeaşi forţă probantă ca expertizele judiciare, dacă au fost
efectuate de experţi autorizaţi de Ministerul Justiţiei.
Răspunsul de la litera c) este corect, art. 13 alin. (3) din Legea societăţilor
nr. 31/1990 stabilind că, „în societatea care se înfiinţează de către un asociat unic, valoarea
aportului în natură va fi stabilită pe baza unei expertize de specialitate”. A se vedea, în
doctrină, S. Popa, Drept comercial Introducere. Persoana fizică. Persoana juridică,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 158 şi urm.; iar, în jurisprudenţă, CCR, Dec.
nr. 130/2008 de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4
alin. (5) din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005.
Răspunsul de la litera b) este eronat, deoarece citaţia, sub sancţiunea nulităţii, trebuie
comunicată părţii cu cel puţin 5 zile (iar nu cu cel puţin 10 zile cum figurează în răspuns)
înaintea termenului de efectuare a expertizei la faţa locului [art. 335 alin. (1) C. pr. civ.].
MARIA FODOR

Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a facut-o, fig
personal, fie prin mandatar cu procură specială [art. 349 alin. (1) C. pr. civ.], şi nici jude
cătorul nu o poate înlătura, dacă este făcută în cunoştinţă de cauză, este sinceră şi liberă
Dacă mărturisirea judiciară a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă
duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoaşterea nu poate dispune, ea nu
produce efecte [art. 349 alin. (4) C. pr. civ.].
Având în vedere considerentele expuse anterior, răspunsurile de la literele a) şi b)
sunt greşite. Pentru toate răspunsurile, a se vedea şi M. Fodor, C.F. Popescu, Natura
Juridică şi forţa probantă a mărturisirii în lumina noului Cod de procedură civilă, în
Dreptul nr. 2/2016, p. 28 şi urm.; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., pp. 601-602.

Răspunsul de la litera b) este corect, întrucât art. 349 alin. (2) C. pr. civ. consacră
regula indivizibilităţii mărturisirii. Potrivit textului, mărturisirea judiciară nu poate fi
divizată împotriva autorului decât în cazurile în care cuprinde fapte distincte şi care nu au
legătură între ele.
Răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece mărturisirea este un act juridic unilateral
şi îşi produce efectele fără a fi nevoie să fie acceptată de partea adversă.
In principiu, mărturisirea judiciară nu poate fi revocată. In mod excepţional,
mărturisirea judiciară poate fi revocată, dacă autorul ei face dovada că recunoaşterea a
fost urmarea unei erori de fapt scuzabile [art. 349 alin. (3) C. pr. civ.], dovadă care se
poate face prin orice mijloc de probă. Rezultă că răspunsul de la litera c) este greşit. Pentm
toate răspunsurile, a se vedea şi M. Fodor, C.F. Popescu, Naturajuridică şiforţa probantă
a mărturisirii în lumina noului Cod de procedură civilă. Dreptul nr. 2/2016, p. 23;
M. Fodor, C.F. Popescu, S. Mihăilescu-Pene, Admisibilitatea, administrarea şi indivizi
bilitatea mărturisirii în lumina noului Cod român de procedură civilă şi a Coduluifrancez
de procedură civilă, în Dreptul nr. 3/2016, p. 45 şi urm.; G. Boroi, M. Stancu, op. cit.,
pp. 599-601.

Răspunsuri greşite: a)
Răspunsul de la litera a) este greşit, întrucât mărturisirea extrajudiciară este un fapt
supus aprecierii judecătorului, putând fi combătută prin proba contrară [art. 350 alin. (1)
C. pr. civ.]. Aşa fiind, răspunsul de la litera b) este corect.
Mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate fi invocată în cazurile în care proba
testimonială nu este permisă de lege [art. 350 alin. (2) C. pr. civ.]. Aşadar, şi răspunsul de
la litera c) este corect.
MARIA FODOR
Hăs/nmsiiri şi explicaţii 209

Dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se
înfăţişează, instanţa poate aprecia aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca
un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul (art. 358 teza întâi
C. pr. civ.). Aşadar, instanţa poate considera atitudinea părţii (descrisă în text) fie ca o
mărturisire, fie ca un început de dovadă. în prima ipoteză, este vorba de o prezumţie de
recunoaştere tacită pe care legiuitorul o recomandă Judecătorului.
în practică, s-a decis că, în toate cazurile în care nu este posibilă administrarea altor
probe, instanţa va putea reţine atitudinea respectivă ca o mărturisire deplină, dacă şi-a
format convingerea în acest sens din împrejurările cauzei, mărturisire tacită a cărei putere
doveditoare este lăsată la libera apreciere a judecătorului. De aceea, reţinem răspunsul de
la litera a) ca fiind corect.
în schimb, s-a decis că, în toate cazurile în care este posibilă administrarea altor
probe, refuzul părţii de a se înfăţişa sau de a răspunde la interogatoriu va fi socotit ca un
început de dovadă, ipoteză în care atât dovada cu martori, cât şi alte probe, inclusiv pre
zumţiile, pot fi admise pentru completarea probatoriului (art. 358 teza a doua C. pr. civ.).
De aceea, reţinem ca fiind corect şi răspunsul de la litera b).
Răspunsul de la litera c) este eronat, deoarece instanţa este liberă să aleagă între cele
două opţiuni prevăzute în art. 358 C. pr. civ., legiuitorul neimpunându-i să reţină atitu
dinea părţii ca o mărturisire deplină. Dacă instanţa va considera atitudinea părţii ca o
prezumţie de recunoaştere tacită, cel chemat la interogatoriu va putea înlătura această
prezumţie, dacă se prezintă ulterior în instanţă şi dovedeşte că au existat motive justificate,
iar apoi răspunde la interogatoriu. în schimb, dacă instanţa ar reţine atitudinea părţii ca o
mărturisire, şi nu ca o prezumţie de mărturisire, nu ar mai exista posibilitatea înlăturării
ei, deoarece mărturisirea nu poate fi revocată decât pentru eroare de fapt scuzabilă
[art, 349 alin, (3) C. pr. civ.]. A se vedea, în doctrină; A. lonaşcu, Probele în procesul
civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 282; V.M. Ciobanu, Tratat..., op. cit., p. 206;
M. Fodor, C.F. Popescu, S. Mihăilescu-Pene, Admisibilitatea, administrarea şi indivi
zibilitatea mărturisirii în lumina noului Cod român de procedîiră civilă şi a Codului
francez de procedură civilă, în Dreptul nr. 3/2016, pp. 41-44; G. Boroi, M. Stancu,
op. cit., pp. 598-599.

Niciun răspuns nu este adevărat.
Răspunsuri greşite: a), b) şi c)
Toate răspunsurile sunt eronate, deoarece:
partea (persoană fizică) este obligată să se prezinte personal [sau, în condiţiile
art. 349 alin. (1) C. pr. civ., prin mandatar cu procură specială] în faţa instanţei şi să
răspundă la interogatoriu; prin excepţie de la această regulă, persoana fizică va răspunde
în scris la interogatoriu dacă sunt îndeplinite cerinţele art. 356 C. pr. civ.;
statul şi celelalte persoane juridice de drept public, precum şi persoanele juridice
de drept privat vor răspunde în scris la interogatoriul ce li se va comunica, în prealabil,
în condiţiile art. 194 lit. e) C. pr. civ. [art. 355 alin. (1) C. pr. civ.] sau, după caz, ale art. 205
MARIA FODOR
alin. (2) lit. d) C. pr. civ.; de la această regulă sunt exceptate societăţile de persoane, ai căror
asociaţi cu drept de reprezentare vor fi citaţi personal la interogatoriu [art. 355 alin. (2)
C. pr. civ.], deci vor răspunde la interogatoriu în faţa instanţei, iar nu în scris.

Cercetarea la faţa locului este o şedinţă de Judecată desfăşurată în afara sediului
instanţei, în scopul cercetării (lămuririi) unei împrejurări de fapt [art. 345 şi 346 alin. (1)
C. pr. civ.]. Deci, cercetarea la faţa locului este un act procedural, iar nu un mijloc de
probă. Mijlocul de probă îl reprezintă împrejurarea de fapt cercetată (starea şi situaţia unui
obiect, locul şi modul de aşezare a unor bunuri mobile sau imobile netransportabile în
instanţă).
Cercetarea la faţa locului se face cu citarea părţilor şi cu prezenţa obligatorie a
procurorului, atunci când participarea acestuia la judecată este impusă de lege [art. 346
alin. (1) C. pr. civ.]. De aceea, răspunsul de la litera b) este greşit.
Deşi legea nu prevede în mod expres, din dispoziţiile generale în materie de
administrare a probelor (art. 261 C. pr. civ.), rezultă că cercetarea la faţa locului poate fi
efectuată prin comisie rogatorie. Prin urmare, răspunsul de la litera c) este greşit.
Pentru toate răspunsurile, a se vedea şi A. Rădoi, în Noul Cod de procedură civilă
comentat î adnotat, voi. I, op. cit., coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae, 2016, pp. 589-591.

Răspunsul de la litera c) este adevărat, întrucât art. 361 alin. (2) C. pr. civ. nu distinge
după cum asigurarea dovezii s-a cerut pe cale principală sau pe cale incidentală. Ca atare,
indiferent de calea procedurală folosită, încheierea de respingere a cererii de asigurare
poate fi atacată separat numai cu apel în tennen de 5 zile de la pronunţare sau, după caz,
de la comunicare, după cum s-a dat cu citarea sau fără citarea părţilor [art. 361 alin. (2)
C. pr. civ.].
Având în vedere considerentele expuse anterior, răspunsurile de la litera a) şi b) se
exclud. In doctrină, a se vedea: M. Fodor, C.F. Popescu, Despre asigurarea probelor in
lumina dispoziţiilor Codului de procedură civilă, în PR nr. 4/2015, p. 24; G. Boroi,
M. Stancu, op. cit., p. 522; M. Tăbârcă, Drept procesual civil..., op. cit., 2017, p. 533;
V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, op. cit., 2018, p. 345, nota
nr. 99.

De altfel, art. 364 alin. (4) C. pr. civ. stabileşte că „procesul-verbal de constatare va
fi comunicat în copie celui împotriva căntia s-a făcut constatarea, dacă nu a fost de faţă,
şi are puterea doveditoare a înscrisului autentic”.
Răspunsul de la litera a) este greşit, întrucât legislaţia actuală [art. 364 alin. (1)
C. pr. civ. şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 188/2000] nu impune autorizarea prealabilă a
MARIA FODOR
instanţei judecătoreşti şi nici desemnarea de către aceasta a executorului judecătoresc. Ca

atare, constatarea de urgenţă a unei stări de fapt poate fi făcută, la cererea oricărei persoane
care are interesul să constate respectiva stare de fapt, de către executorul judecătoresc în
circumscripţia căruia urmează să se facă constatarea [art. 364 alin. (1) C. pr. civ.], fără a
fi necesară autorizarea prealabilă a instanţei judecătoreşti. Prin urmare, răspunsul de la
litera c) se exclude. Pentru toate răspunsurile, a se vedea şi A. Rădoi, în Noul Cod de
procedură civilă comentat şi adnotat, voi. 1, op. cit., coord. V.M. Ciobanu, M. Nicolae,
2016, p. 1065.

Răspunsul de la litera a) este corect, întrucât înscrisurile depuse pentru verificarea de
scripte sunt probe materiale, în măsura în care interesează forma lor exterioară, hârtia pe
care s-a scris, cerneala cu care s-a scris, eventualele adăugiri, ştersături. De asemenea,
planurile şi schiţele care stabilesc unele calităţi ale obiectului în litigiu pot fi probe
materiale [art. 341 alin. (1) C. pr. civ.].
însă, fotografiile, filmele şi benzile de înregistrare a sunetului obţinute cu respectarea
legii ori a bunelor moravuri nu sunt probe materiale propriu-zise, ci suporturi tehnice pe
care este înregistrată starea sau situarea unui lucru sau o anumită situaţie de fapt. Proba
materială propriu-zisă o reprezintă conţinutul înregistrării, aceasta fiind prezentată
instanţei prin intermediul suportului tehnic [art. 341 alin. (2) C. pr. civ.]. De aceea,
răspunsurile de la litera b) şi c) sunt greşite. Pentru toate răspunsurile, a se vedea
M. Fodor, Mijloacele materiale de probă în procesul civil, în Dreptul nr. 3/2019,
pp. 88-107; G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 585 şi urm.).

Registrele profesioniştilor sunt documente care îndeplinesc atât funcţiile de cunoaştere,
evidenţă şi control ale activităţii profesioniştilor, cât şi o funcţid probatorie. Aşa fiind,
răspunsul de la litera a) este greşit.
Şi răspunsul de la litera b) este greşit, deoarece, conform art. 280 alin. (1) C. pr. civ.,
registrele profesioniştilor, întocmite şi ţinute cu respectarea legii, pot face dovada deplină
în justiţie între profesionişti, pentru faptele şi chestiunile legate de activitatea lor
profesională. Per a contrario, aceste registre nu pot fi invocate contra unui neprofesionist.
Dacă registrele profesioniştilor nu au fost regulat ţinute, ele fac dovada în justiţie contra
celui care le-a ţinut [art. 280 alin. (2) C. pr. civ.], iar nu şi în favoarea acestuia. Prin urmare,
răspunsul de la litera c) este corect. A se vedea şi M. Fodor, Despre registrele profesio
niştilor din perspectiva Codului de procedură civilă, în Dreptul nr. 7/2019, pp. 47-60.

Răspunsul de la litera b) este adevărat, întrucât testamentul olograf (scris, semnat şi
datat de mâna testatorului - art. 1.041 C. civ.) face dovada prin el însuşi, atât în ceea ce
priveşte conţinutul său, cât şi în ceea ce priveşte data menţionată, fără a fi necesar ca
MARIA FODOR
212 Teste-grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice. Drept procesual i
aceasta (data) să fi devenit dată certă prin vreuna dintre modalităţile prevăzute în art 27g
C. pr. civ. De altfel, aşa cum s-a apreciat (G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 539), dacă
trebui îndeplinite formalităţile impuse prin acest text, s-ar aduce atingere caracterulu'
secret al dispoziţiilor testamentare.
Nici în cazul înscrisurilor sub semnătură privată întocmite de profesionişti în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi nu este necesară formalitatea prevăzută de art. 278
C. pr. civ., întrucât acestea se prezumă a fi făcute la data consemnată în cuprinsul lor
prezumţie care poate fi combătută prin orice mijloc de probă [art. 277 alin. (3) C. pr. civ ]'
în schimb, data certă este necesară în cazul chitanţelor liberatorii, de vreme ce art. 278
alin. (2) C. pr. civ. prevede că, sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, instanţa, ţinând
seama de împrejurări, poate să înlăture aplicarea. în tot sau în parte, a prevederilor
alin. (1) în privinţa chitanţelor liberatorii. Prin urmare, răspunsul de la litera a) este corect
numai în privinţa înscrisurilor întocmite de profesionişti, iar nu şi a chitanţelor liberatorii.
De aceea, răspunsul de la litera a) este apreciat ca fiind greşit, iar, ca umiare a acestor
considerente, şi răspunsul de la litera c) este greşit.

înscrisul autentic întocmit fără respectarea fonnelor prevăzute pentru încheierea sa
valabilă este lovit de nulitate absolută, dacă legea nu dispune altfel [art. 271 alin. (1)
C. pr. civ.]. Legiuitorul prevede altfel prin alin. (2) al art. 271 C. pr. civ., care se referă la
conversiunea înscrisului autentic, nul ca astfel de înscris, în înscris sub semnătură privată,
dacă este semnat de părţi, iar, dacă nu este semnat, constituie între acestea doar un început
de dovadă scrisă. Menţionăm că această posibilitate există doar în ipoteza în care forma
autentică nu este prevăzută de lege ad validitatem, pentru că atunci când forma autentică
este cerută pentru valabilitatea actului juridic, însăşi operaţiunea juridică este lovită de
nulitate absolută şi nu se mai pune problema dovedirii acesteia.
Rezultă că răspunsurile de la literele a) şi b) sunt corecte, iar răspunsul de la litera c)
este greşit.

Răspunsurile de la litera b) şi c) sunt adevărate, deoarece copiile de pe copii nu au
nicio putere doveditoare [art. 286 alin. (4) C. pr. civ.] şi, tot astfel, nu au nicio putere
doveditoare contra debitorului înscrisurile de recunoaştere a unor datorii preexistente,
dacă debitorul probează că recunoaşterea este eronată sau inexactă, prin aducerea docu
mentului originar (art. 288 C. pr. civ.).
Datele din înscrisuri autentice sau sub semnătură privată redate pe microfilme şi alte
suporturi accesibile de prelucrare electronică a datelor, făcute cu respectarea legii, au
aceeaşi forţă probantă ca şi înscrisurile în baza cărora au fost redate (art. 287 C. civ.). Ca
atare, răspunsul de la litera a) este greşit.
MARIA FODOR
năspunsuri şi explicaţii 213

Răspunsul de la litera b) este corect, deoarece, în temeiul art. 276 C. pr. civ., înscrisul
gub semnătură privată pentru care nu s-a îndeplinit formalitatea „multiplului exemplar”
poate fi socotit ca început de probă scrisă.
înscrisul nul ca înscris autentic valorează ca înscris sub semnătură privată, dacă este
semnat de părţi [art. 271 alin. (2) C. pr. civ.]. De aceea, răspunsul de la litera a) este greşit.
Documentul care încorporează dreptul la anumite prestaţii, precum şi telegrama al
cărei original depus la oficiul poştal a fost semnat de expeditor au forţa probantă a înscri
surilor sub semnătură privată [art. 289 alin. (2) şi (3) C. pr. civ.]. înseamnă că răspunsul
de la litera c) este greşit.

Răspunsul de la litera b) este corect, întrucât defăimarea unui înscris sub semnătură
privată pentru fals intelectual nu este posibilă, pentru că, prin invocarea falsului
intelectual, se contestă însăşi existenţa actului juridic constatat de înscrisul respectiv. S-a
subliniat (G. Boroi, M. Stancu. op. cit., p. 552) că „nu avem în vedere situaţia în care se
afinnă că înscrisul a fost plăsmuit în întregime, ci pe aceea în care, deşi nu contestă
semnătura sau scrierea, partea afimiă că în cuprinsul înscrisului a fost menţionată atestarea
unui alt act Juridic decât cel care a reprezentat voinţa reală a părţilor sau când, cu bună
ştiinţă, autorul unei mărturisiri a recunoscut un fapt care nu corespunde realităţii”.
Răspunsul de la litera c) este corect, procedura falsului fiind admisibilă în cazul în
care recunoaşterea înscrisului sub semnătură privată, care reprezintă o veritabilă
mărturisire, a fost urmarea unei erori de fapt scuzabile [art. 349 alin. (3) C. pr. civ.] -
M. Fodor, în Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I, op. cit., coord.
V.M. Ciobanu, M. Nicolae, 2016, p. 953; G. Boroi, M. Stancu. op. cit., pp. 552-553;
M. Fodor, Incidente relative la înscrisurile probatorii în procesul civil (II). Procedura
falsului din perspectiva Codului de procedură civilă român şi a Codului de procedură
civilă francez, în Dreptul nr. 11/2019, pp. 63-92. i
Răspunsul de la litera a) este eronat, întrucât procedura declarării falsului unui înscris
poate fi folosită (declanşată) în cazul înscrisurilor autentice, precum şi în cazul înscrisu
rilor sub semnătură privată defăimate ca false, art. 304 C. pr. civ. nefacând nicio distincţie
în acest sens.

Răspunsurile de la literele b) şi c) sunt corecte. Răspunsul de la litera a) este greşit.
Procedura verificării de scripte se aplică în cazul în care se contestă scrierea sau semnătura
de pe un înscris sub semnătură privată, precum şi de pe registre, scrisori, hârtii domestice,
început de dovadă scrisă. în cazul înscrisurilor în fonnă electronică, verificarea se va face
doar prin expertiză tehnică de specialitate (art. 8 din Legea nr. 455/2001).
MARIA FODOR
Procedura verificării de scripte poate avea loc în cursul soluţionării unui recurs atunci
când înscrisurile noi (depuse în susţinerea sau combaterea recursului) sunt contestate de
părţi, întrucât procedura în discuţie reprezintă un incident referitor la proba literală, probă
admisibilă în recurs, în condiţiile art. 492 C. pr. civ. în cazul în care recursul poate fi admis
şi fără a se ţine seama de înscrisul nou, verificarea de scripte se va face de către instanţa
care va soluţiona fondul după casare. A se vedea, în doctrină: M. Fodor, Incidente cu
privire la proba literală din perspectiva Codului de procedură civilă român şi a Codului
de procedură civilă francez (I). Procedura verificării înscrisurilor, în Dreptul nr. 10/2019,
pp. 64-76; V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, op. cit., 2018,
p. 356; Gh.-L. Zidaru, în Drept procesual civil, op. cit., de Gh.-L. Zidaru, P. Pop, p. 195.
275. Răspunsuri corecte: c) şi d)

Răspunsul de la lit. a) este greşit, deoarece verificarea de scripte se poate face şi atunci
când se contestă înscrisul ataşat de revizuent la cererea de revizuire formulată în temeiul
art. 509 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ.
Verificarea înscrisurilor se poate face atât pe cale incidentală, în cursul unui proces,
cât şi pe cale principală, printr-o acţiune preventivă, având în exclusivitate un asemenea
obiect, acţiune admisibilă în condiţiile art. 359-363 C. pr. civ., dacă nu a existat sau nu
există un proces pe rol în care să se fi opus acel înscris. Prin urmare, răspunsul de la litera
b) este greşit, iar răspunsul de la litera c) este corect.
Răspunsul de la litera d) este corect. încheierea prin care se constată verificarea
înscrisului pe cale incidentală are caracter interlocutoriu şi poate fi atacată doar odată cu
fondul. Caracterul interlocutoriu al acestei încheieri rezultă din faptul că verificarea de
scripte reprezintă un incident procedural, a cărui soluţionare leagă instanţa, în sensul că
aceasta nu mai poate reveni asupra soluţiei date (art. 235 C. pr. civ.).

înscrisul autentic notarial care constată o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu
executoriu la data exigibilităţii acesteia [art. 101 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 şi art. 639
alin. (1) C. pr. civ.].
înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa
ca fals, cu privire la constatările făcute personal de agentul instrumentator. Data înscrisului
reprezintă o constatare făcută expropriis sensibus. [art. 270 alin. (1) şi art. 269 alin. (1)
teza a doua C. pr. civ., art. 100 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr. 36/1995]. Aşa fiind,
răspunsul de la litera a) este greşit.
Răspunsul de la litera b) este eronat, pentru că menţiunile din înscrisul autentic care
nu sunt în legătură directă cu raportul juridic al părţilor constituie, între părţi, doar un
început de dovadă scrisă [art. 270 alin. (3) teza a doua C. pr. civ.].
MARIA FODOR
D. Suspendarea procesului, perimarea cererii

Răspunsul de la litera c) este cel corect, dat fiind că cererea părţii de repunere pe rol
a fost lipsită de efect, ca urmare a netimbrării, iar perimarea şi-a urmat cursul, termenul
de 6 luni fiind împlinit înaintea termenului de judecată stabilit de instanţă (a se vedea
ICCJ, s. a ll-a civ., dec. nr. 2003 din 20 octombrie 2020 - ,Jû orice act de procedură
Jăcut de parte întrerupe per imarea, ci numai acela făcut în vederea judecării procesului,
ipoteză in care nu se află o cerere de repunere pe rol netimhrată căreia nu i se poate da
curs şi care este lipsită, astfel, de efectuljuridic scontat").
Răspunsul de la litera a) nu este corect din următoarele motive: 1. hotărârea prin care
se constată perimarea este supusă recursului (nu apelului) în termen de 5 zile de la
pronunţare, conform art. 421 alin. (1) C. pr. civ.; 2. simpla formulare a cererii de repunere
pe rol în interiorul termenului de perimare nu este de natură să conducă la întreruperea
cursului perimării, câtă vreme partea nu şi-a îndeplinit obligaţia de a timbra cererea de
repunere pe rol (context în care, pentru a pronunţa soluţia de admitere a excepţiei de
perimare, instanţa dejudecată a anulat ca netimbrată cererea de repunere pe rol); aşa fiind,
instanţa a constatat că a continuat să curgă termenul de perimare, iar la tenuenul de
Judecată temienul de perimare era împlinit, aceasta operând de drept. împrejurarea că
reclamantul A nu a timbrat cererea de repunere pe rol constituie din partea sa o
circumstanţă care denotă lipsa sa de stăruinţă în judecarea pricinii, astfel că soluţia
instanţei de judecată de constatare a perimării cererii de chemare în judecată este făcută
cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 416 şi ale art. 417 C. pr. civ.
Răspunsul de la litera b) nu este corect, deoarece, chiar dacă pentru cererea de
chemare în judecată formulată de A este suprimată calea de atac a recursului, conform
art. 94 pct. 1 lit. d) C. pr. civ. coroborat cu art. 483 alin. (2) C. pr. civ., norma de procedură
care reglementează calea de atac aplicabilă hotărârilor prin care se constată perimarea are
caracter special şi derogatoriu faţă de norma generală în materia cererilor având ca obiect
evacuarea, astfel că într-o atare situaţie recursul este admisibil.

în speţă, tennenul de perimare a început să curgă în data de 4 martie 2020 - data
soluţionării definitive a dosarului nr. xxx/325/2019 - şi s-a împlinit în data de 4 septembrie
2020. Cererea fonnulată de B la temienul de judecată din data de 8 octombrie 2020
reprezintă o cerere de suspendare întemeiată pe un alt temei [art. 413 alin. (1) pct. 2
C. pr. civ.], astfel că instanţa nu ar putea prelungi măsura suspendării dispusă în baza
art. 413 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., ci ar trebui să procedeze la repunerea cauzei pe rol, iar
ulterior, dacă ar găsi întemeiată cererea fundamentată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1)
pct. 2 C. pr. civ., să dispună o nouă suspendare a cauzei, însă în cauza de faţă perimarea
operase încă din data de 4 septembrie şi are prioritate, conform dispoziţiilor art. 248
C. pr. civ.
m â d A l in a j e b e l e a n
Susţinerile fiicei lui A nu sunt întemeiate, deoarece tatăl său nu a decedat în ultimele
3 luni ale termenului de perimare [art. 418 alin. (2) C. pr. civ.], ci, dimpotrivă, a decedat
în primele 3 luni ale termenului de perimare, astfel că varianta de la litera c) nu este
corectă.

Răspunsul de la litera a) nu este corect, deoarece cererea formulată de intervenientul
accesoriu este lipsită de efect în absenţa unei cereri în acelaşi sens formulate de partea în
favoarea căreia a intervenit şi faţă de care are, în proces, o poziţie subordonată. în plus,
faptul că A a formulat o cerere de judecată în lipsă şi o cerere în probaţiune nu poate fi
asimilat îndeplinirii legale a procedurii de citare (aspect care nu poate fi probat prin
prezumţii judiciare sau elemente extrinseci). Aşa fiind, soluţia corectă este cea în acord
cu dispoziţiile art. 153 C. pr. civ., aceea de amânare a judecării procesului, acesta fiind şi
motivul pentru care instanţa nu va dispune suspendarea cauzei.
în ceea ce priveşte varianta de la litera c), deşi este adevărat că cererea de judecare în
lipsă formulată de intervenientul principal C în primă instanţă nu produce efecte în faza
apelului [art. 411 alin. (2) C. pr. civ.], totuşi motivul pentru care instanţa nu va suspenda
judecarea cauzei este lipsa procedurii de citare a reclamantului apelant A. Dacă procedura
de citare ar fi fost corect îndeplinită cu A, atunci instanţa ar fi putut trece la soluţionarea căii
de atac. Dacă, în speţa dată, cu procedura de citare legal îndeplinită, la dosar nu ar fi existat
cererea de judecare în lipsă formulată de A, atunci faţă de absenţa unei cereri de judecare în
lipsă din partea pârâtului intimat B (în favoarea căruia a intervenit D) şi faţă de împrejurarea
că C nu a reiterat cererea de judecare în lipsă în apel, instanţa ar fi trebuit să procedeze la
suspendarea judecării apelului, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ.

Răspunsul de la litera a) este corect. în temeiul art. 424 alin. (3) C. pr. civ.
Răspunsul de la litera b) este corect, pentru că, dacă părţile sunt legal citate, instanţa,
ţinând seama de cererea de judecată în lipsă depusă de reclamantul intimat, poate proceda
la soluţionarea cauzei prin admiterea excepţiei de netimbrare a apelului şi anularea căii de
atac cu această motivare.
Răspunsul de la litera c) nu este corect, deoarece, chiar dacă teza finală a grilei este
validă, totuşi pentru neîndeplinirea obligaţiei de timbrare legea prevede o altă sancţiune
procedurală care primează - aceea a anulării cererii ca netimbrată.

Răspunsul de la litera a) este corect, deoarece, odată repusă cauza pe rol, instanţa va
soluţiona pricina, iar partea nemulţumită va putea critica şi încheierea de repunere pe rol
când va exercita calea de atac împotriva hotărârii pronunţate, în condiţiile dreptului
MADĂLINA JEBELEAN
comun. Din interpretarea art. 414 alin. (2) C. pr. civ., reiese că sunt supuse recursului
încheierile prin care se dispune suspendarea cauzei, precum şi încheierile prin care se
respinge cererea de repunere pe rol (deci prin care se menţine suspendarea), dar şi că
termenul de recurs este deschis cât timp durează suspendarea (deci nu este aplicabil
tennenul de drept comun de 30 de zile). Aşa fiind, în absenţa altor norme derogatorii,
rezultă şi că încheierea prin care se admite cererea de repunere pe rol poate fi atacată
precum celelalte încheieri pronunţate pe parcursul judecăţii şi care nu au recunoscută o
cale de atac distinctă, deci odată cu fondul.
Răspunsul de la litera c) nu este corect, deoarece conţine inserată menţiunea potrivit
căreia încheierea poate fi atacată odată cu fondul, însă apare un termen intrus - acela de
recurs - , or, din ipoteza descrisă nu reiese că hotărârea pronunţată în cauză este suscep
tibilă, în acea etapă, de recurs (ar putea fi vorba despre o hotărâre pronunţată în primă
instanţă şi susceptibilă de apel, context în care prin intennediul cererii de apel se va critica
şi măsura dispusă de instanţă în sensul repunerii cauzei pe rol).
E. Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor

Răspunsul de la litera c) este corect şi reiese din coroborarea art. 406 alin. (3)
C. pr. civ. cu art. 406 alin. (4) C. pr. civ., reclamantul având posibilitatea să se desisteze
de la judecarea pricinii fără a fi impusă de legiuitor condiţia acordului părţii adverse, însă
în măsura în care pârâtul, primind cererea introductivă de instanţă, a efectuat anumite
cheltuieli (de exemplu, a angajat un avocat pentru a redacta şi a depune întâmpinarea),
atunci are dreptul să le obţină de la reclamant.
Răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece art. 406 alin. (4) C. pr. civ. îngăduie
renunţarea la judecată fără acordul pârâtului până la primul tennen de judecată cu părţile
legal citate, exclusiv.
Răspunsul de la litera b) este eronat, deoarece art. 406 alin. (4) C. pr. civ. impune
acordul expres sau tacit al pârâtului pentru renunţarea făcută la primul termen de judecată
cu părţile legal citate sau ulterior acestui moment, or, primul termen de judecată din apel
este plasat în timp posterior acestui moment, astfel că este cerut acordul pârâtului în
această etapă a procesului.

Răspunsul de la litera b) este corect, deoarece renunţarea la judecată atrage pro
nunţarea unei soluţii de respingere a cererii de chemare în judecată pe fond, astfel că
pârâtul se află la adăpost de eventuale cereri ulterioare cu acelaşi caracter, context în care
legiuitorul nu a considerat necesar să impună condiţia de a obţine acordul pârâtului, astfel
cum se pretinde în cazul renunţării la judecată.
Răspunsul de la litera c) este corect şi se deduce din dispoziţiile art. 408 alin. (2)
C. pr. civ., care stipulează că, în caz de renunţare la drept, instanţa pronunţă o hotărâre
prin care respinge cererea pe fond, spre deosebire de renunţarea la Judecată, când instanţa
se mărgineşte, în esenţă, la a lua act de manifestarea procesuală a reclamantului care se
desistează de respectivul proces, dar nu şi de dreptul subiectiv civil (a se vedea C.C. Dinu
în Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I, op. cit., coord. V.M. Ciobanu'
M. Nicolae, 2013, p. 897).
Răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece art. 408 alin. (3) C. pr. civ. impune ca
renunţarea la drept să se facă verbal sau prin înscris autentic (Atenţie! A nu se confunda
cu renunţarea la Judecată, care se poate face şi doar prin cerere scrisă).

Răspunsul de la litera a) este singurul corect şi rezultă din aplicarea art. 406 alin. (4)
C. pr. civ.
Răspunsul de la litera b) nu este corect, deoarece, deşi acordul pârâtului poate fi tacit
(dacă renunţarea se face la primul termen de Judecată cu părţile legal citate sau ulterior
acestui moment), totuşi textul de lege descrie, prin teza finală a art. 406 alin. (4) C. pr. civ.,
care sunt condiţiile pentru ca instanţa să considere că în speţă a operat un acord tacit, şi
anume ca pârâtul, absent fiind la termenul la care partea declară că renunţă la Judecată, să
nu îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare în termenul acordat. în speţă, nu este
suficient ca pârâtul să fie prezent la termenul la care reclamantul a formulat cererea de
renunţare pentru a se considera acord tacit, ci trebuie provocat explicit să exprime o poziţie
faţă de cererea de renunţare.
Răspunsul de la litera c) este greşit, deoarece art. 406 alin. (3) C. pr. civ. recunoaşte
posibilitatea pârâtului de a-şi recupera cheltuielile dejudecată făcute după primirea cererii
de chemare în Judecată, iar legea nu instituie o limitare a posibilităţii de obţinere a
cheltuielilor dejudecată făcute într-un proces pe cale separată, în funcţie de modalitatea
în care s-a finalizat litigiul.

Varianta de la litera a) este corectă, deoarece, dacă renunţarea la Judecată are loc în
faţa unei secţii a ICCJ, atunci hotărârea prin care se ia act de renunţare este definitivă şi
rămâne astfel ca renunţarea la Judecată şi renunţarea la drept făcute în faţa Judecătoriei,
tribunalului sau curţii de apel să fie supuse recursului în termenul general de recurs (în
absenţa unei norme derogatorii) - a se vedea, mu tatis mutandis, ICCJ, RIL, dec.
nr. 2/2017, publicată în M. O f nr. 175 din 10 martie 2017.
Varianta de la litera b) este greşită, deoarece, atunci când instanţa de recurs este una
dintre secţiile ICCJ, iar partea formulează cerere de renunţare la Judecată, hotărârea prin
care instanţa ia act de manifestarea procesuală de dispoziţie a părţii este definitivă -
Răspunsul de litera c) este greşit atât pentru motivele ilustrate supra la varianta de la
litera b), cât şi din perspectiva căii de atac, termenul de 5 zile de la pronunţare fiind
specific perimării.
r
■
H
■
■
I
Răspunsuri şi explicaţii

219
Răspunsul de la litera b) este corect, astfel că instanţa îi va da curs, în condiţiile legii.

Răspunsul de la litera a) este greşit - a nu se confunda renunţarea la judecată cu
renunţarea la calea de atac exercitată, cea din urmă reprezentând o formă de achiesare la
hotărârea atacată şi pentm care nu este necesar acordul părţii adverse.
Răspunsul de la litera c) este greşit; soluţia descrisă la această variantă corespunde
modalităţii în care ar proceda instanţa, dacă ar lua act de renunţarea la Judecata cererii
făcute în apel [art. 406 alin. (5) C. pr. civ.].
F. Dezbaterea în fond a procesului

Răspunsul de la litera c) este corect atât în privinţa ordinii în care părţile iau cuvântul
la dezbaterea fondului, cât şi în privinţa concluziilor scrise, astfel cum prevede art. 222
Răspunsul de la litera a) este greşit sub două aspecte; 1. instanţa poate pune în
discuţie, din oficiu sau 1a cererea părţilor, excepţia de netimbrare a cererii de chemare în
judecată chiar şi în etapa dezbaterii în fond a procesului, excepţia fiind una absolută,
peremptorie şi de ordine publică, iar prin etapa de regularizare nu se instituie un termen
limită până la care lipsa timbrajului să poată fi invocată; 2. în ceea ce priveşte ordinea în
care părţile iau cuvântul la dezbaterile asupra fondului, aceasta este statornicită de dispo
ziţiile art. 392 C. pr. civ. coroborat cu art. 216 alin. (2) C. pr. civ.: reclamantul, interve-
nientul principal (care are poziţia procesuală a unui reclamant), intervenientul accesoriu
în favoarea intervenientului principal (poziţie subordonată acestuia), pârâtul şi apoi
persoana chemată în garanţie de către pârât.
Răspunsul de la litera b) este greşit, deoarece, potrivit art. 391 C. pr. civ., în etapa
dezbaterilor asupra fondului, instanţa poate dispune completarea unor probe, dar doar în
cazul în care necesitatea rezultă din dezbateri, or, lipsa părţii de la termenul următor celui
la care s-a comunicat raportul de expertiză nu constituie o asemenea împrejurare.

Răspunsurile de la literele b) şi c) corespund art. 393 C. pr. civ., respectiv art. 394
alin. (1) şi (3) C. pr. civ.
Răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece dezbaterile în fond sunt deschise de
preşedintele completului, (iar nu preşedintele instanţei), conform art. 392 C. pr. civ.
(preşedintele deschide dezbaterile) coroborat cu art. 216 alin. (1) şi (2) C. pr. civ.
G. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii

Răspunsul de la litera c) este corect, în temeiul art. 395 alin. (3) C. pr. civ. care
prevede ca situaţie de excepţie doar ipoteza în care judecătorului i-a încetat calitatea sau
a fost suspendat din funcţie.
Răspunsul de la litera a) nu este corect, deoarece la deliberare participă doar membrii
completului şi doar aceştia semnează minuta [art. 395 alin. (2) şi art. 401 alin. (2)
C. pr. civ.], chiar dacă hotărârea Judecătorească este semnată atât de Judecătorii care au
soluţionat cauza, cât şi de grefierul de şedinţă [art. 426 alin. (3) C. pr. civ.].
Răspunsul de la litera b) nu este corect, deoarece în minută se consemnează doar
opinia Judecătorului rămas în minoritate [art. 401 alin. (1) C. pr. civ.] şi se va evita
confuzia cu redactarea hotărârii care trebuie să cuprindă şi motivarea Judecătorului cu
opinie concurentă [art. 426 alin. (5) C. pr. civ.].

Răspunsul de a litera b) este corect, deoarece art. 395 alin. (3) C. pr. civ. nu distinge
după cauza încetării, dacă s-a produs din motive imputabile sau nu, soluţia fiind aceeaşi:
de repunere a cauzei pe rol şi de citare a părţilor pentru a pune concluzii în faţa completului
legal constituit.
Răspunsul de la litera c) este corect, deoarece dispoziţiile art. 400 C. pr. civ. permit
acest lucru.
Răspunsul de la litera a) este eronat, deoarece art. 396 alin. (1) C. pr. civ. nu limitează
numărul de amânări de pronunţare pe care îl poate stabili instanţa de Judecată, ci doar
durata unui termen de amânare a pronunţării, care nu trebuie să depăşească 15 zile, normă
pe care instanţa a respectat-o, iar, potrivit art. 402 C. pr. civ., pronunţarea hotărârii poate
avea loc în şedinţă publică sau prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea
grefei, indiferent dacă hotărârea se pronunţă în ziua în care instanţa a declarat închise
dezbaterile şi a reţinut cauza spre soluţionare sau dacă instanţa amână pronunţarea pentru
un alt tennen.

Răspunsul de la litera a) este corect, fiind în acord cu art. 398 alin. (1), art. 403 şi
Răspunsurile de la literele b) şi c) sunt greşite, deoarece data hotărârii este cea la care
minuta este pronunţată conform legii, hotărârea se dă în numele legii, iar semnarea
hotărârii se va face de Judecătorul A, preşedinte al completului, atât pentru sine, cât şi
pentru B, cu privire la care se va arăta care este motivul împiedicării sale de a semna
hotărârea. Dacă Judecătorul A, preşedinte al completului dejudecată, ar fi fost în concediu
de odihnă, atunci în locul său ar fi semnat preşedintele instanţei.
m Ad ă l in a j e b e l e a n

Răspunsul de la litera b) este corect prin prisma dispoziţiilor art. 399 alin. (2) şi (4)
C. pr. civ.
Răspunsul de la litera c) este corect, deoarece cei trei judecători iau concluziile păr
ţilor doar asupra apelului care a cauzat divergenţa, iar în minută doar cu privire la acesta
se va reflecta opinia majoritară, respectiv opinia minoritară.
Răspunsul de la litera a) nu este corect, deoarece divergenţa priveşte doar apelul lui
A, conform art. 399 alin. (1) C. pr. civ. (X şi Y nu ajung la un consens în privinţa apelului
lui A, care priveşte domiciliul minorului; în privinţa apelului lui B, cei doi judecători sunt
de acord că apelul va fi respins), astfel că reluarea cauzei în complet de divergenţă va privi
doar apelul lui A.

Art. 395 alin. (2) C. pr. civ. stabileşte că fiecare membru al completului are înda
torirea de a-şi exprima opinia, începând cu cel mai nou în funcţie, iar preşedintele de
complet îşi va exprima opinia cel din unnă. Atenţie! A nu se confunda cel mai nou în
funcţie cu cel mai tânăr şi a nu se asimila noţiunea de funcţie cu cea de funcţie admi
nistrativă de conducere, textul de lege referindu-se la funcţia de execuţie de judecător.
Aşadar, cel mai nou în funcţie - C - îşi va exprima opinia, apoi judecătorul A (neavând
vreun efect nici că este cel mai vechi în funcţie şi nici că este cel care conduce instanţa),
iar ultimul îşi va exprima opinia judecătorul B care este preşedintele de complet.
A se vedea explicaţia de la răspunsul corect.
H. Hotărârea judecătorească

Răspunsul de la litera a) este corect, fiind în acord cu dispoziţiile art. 424 alin. (1) şi
(4) C. pr. civ., din perspectiva denumirii hotărârii judecătoreşti, şi, în acord cu art. 427
alin. (3) C. pr. civ., din perspectiva comunicării hotărârii instanţei de judecată.
Răspunsul de la litera c) este corect, date fiind dispoziţiile art. 426 alin. (5) C. pr. civ.
Răspunsul de la litera b) este greşit, deoarece art. 427 alin. (1) C. pr. civ. prevede
obligativitatea comunicării inclusiv a hotărârilor definitive, iar - în plus - hotărârea va fi
supusă apelului, conform art. 513 alin. (5) C. pr. civ.

Răspunsul de la litera a) este corect, deoarece dispozitivul hotărârii de expedient va
fi alcătuit din înţelegerea părţilor prezentată în formă scrisă la termenul de judecată din
data de 12 mai 2021, însă acesta va reflecta convenţia părţilor care va substitui verificarea
pe care instanţa o realizează pe parcursul dezbaterii pricinii, astfel că, în absenţa unor
verificări jurisdicţionale, o asemenea hotărâre se limitează doar la împrumutarea formei
m A d A l in a j e b e l e a n
autentice a hotărârii judecătoreşti pentru a consfinţi înţelegerea părţilor, însă nu va do

bândi şi autoritatea de lucru judecat.
Răspunsul de la litera b) este greşit, deoarece, deşi este adevărat că pentru cererile
având ca obiect partajul judiciar este suprimată calea de atac a recursului, totuşi, în privinţa
hotărârii de expedient, intervine norma cu caracter special, art. 440 C. pr. civ., care
instituie calea de atac a recursului la instanţa ierarhic superioară pentru hotărârea prin care
se consfinţeşte tranzacţia, dar care este limitat la motive procedurale, astfel că greşita
stabilire a întinderii cotelor fiecărei părţi va fi exclusă ca motiv de recurs în speţa dată
[deci varianta c) este greşită].

Răspunsul de la litera b) este corect, fiind în acord cu art. 442 alin. (2), art. 443
alin. (2) şi art. 444 alin. (2) C. pr. civ., dar şi cu art. 444 alin. (1) C. pr. civ.
Răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece, deşi îndreptarea şi lămurirea hotărârii
se soluţionează în camera de consiliu [art. 442 alin. (2) şi art. 443 alin. (2) C. pr. civ.], iar
completarea se va soluţiona, ca regulă, în şedinţă publică, nu există un text de lege care să
distingă, astfel că cererea va urma regimul de publicitate al cauzei în care s-a pronunţat
hotărârea a cărei completare se solicită (de exemplu, o cerere de completare a unei hotărâri
privind adopţia se va soluţiona în camera de consiliu). In ceea ce priveşte calea de atac,
fiind vorba despre o decizie prin care se respinge apelul îndreptat împotriva unei sentinţe
prin care se desface căsătoria, aceasta fiind definitivă, înseamnă că părţile vor avea des
chisă calea completării în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei.
Răspunsul de la litera c) este greşit, deoarece pentru îndreptarea hotărârii instanţa,
dacă socoteşte necesar, poate cita părţile, în timp ce pentru lămurirea hotărârii textul de
lege impune obligativitatea citării părţilor.

Răspunsul de la litera a) este corect, deoarece hotărârea în discuţie este pronunţată în
condiţiile art. 436 C. pr. civ., astfel că devine incident art. 448 alin. (1) pct. 9 C. pr. civ.,
dar şi art. 448 alin. (2) C. pr. civ.
Răspunsul de la litera c) este corect, astfel cum s-a stabilit prin ICCJ, RIL, dec. nr. 8
din 27 aprilie 2015, publicată în M. O f nr. 539 din 20 iulie 2015.
Răspunsul de la litera b) este eronat, deoarece situaţia descrisă este exclusă de la
posibilitatea încuviinţării executării sale provizorii, prin intermediul art. 449 alin. (2)
pct. 1 C. pr. civ.

Răspunsul de la litera c) este corect, date fiind dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. pr. civ.;
B rămâne obligat la plata sumei de 5.000 de lei către avocat, reducerea operând doar în
limita sumei la care va fi obligat A, iar critica în recurs a omisiunii de pronunţare asupra
cheltuielilor de judecată este inadmisibilă, astfel cum stabileşte art. 445 C. pr. civ.
MĂDÂLINA JEBELEAN
Răspunsul de la litera a) este greşit, prin prisma ICCJ, RIL, dec. nr. 3 din 20 ianuarie,
publicată în M. Of. nr. 181 din 5 martie 2020, potrivit căreia: ,Jn interpretarea şi aplicarea
unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, motivid de recurs
prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu
prevederile art. 451 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asupra proporţionalităţii
cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a
câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (!)
din Codul de procedură civilă", însă este corect, din perspectiva art. 444 alin. (1)
C. pr. civ., în speţă fiind vorba despre o cerere accesorie de obligare la plata cheltuielilor
de judecată, asupra căreia nu se regăseşte o soluţie a instanţei în dispozitivul deciziei
civile.
Răspunsul de la litera b) este eronat în privinţa admisibilităţii cererii de completare a
deciziei tribunalului, dar corect din perspectiva deciziei nr. 3/2020.

Răspunsul de la litera a) este eronat; cererea formulată de A este o cerere cu existenţă
de sine stătătoare, în sensul că, prin raportare la valoarea obiectului, competenţa, fiind
inferioară sumei de 200.000 lei, va reveni Judecătoriei, iar în soluţionarea acţiunii, instanţa
va aplica regulile de drept comun, inclusiv în privinţa cheltuielilor de judecată, care, dacă
sunt dovedite în condiţiile legii şi au un cuantum apreciat rezonabil de către instanţa de
judecată, vor putea fi acordate.
Răspunsul de la litera b) este greşit, iar răspunsul de la litera c) este corect, deoarece,
deşi este competentă judecătoria, soluţia instanţei este eronată cu privire la cheltuielile de
judecată pretinse în dosarul având ca obiect solicitarea pe cale separată a cheltuielilor din
dosarul nr. xx/3/2020, mai precis, reclamantul a depus doar o factură, înscris care atestă
existenţa unui drept de creanţă, dar nu şi dovada plăţii, or, partea este ţinută să facă dovada
existenţei şi a întinderii cheltuielii efectuate, ceea ce în speţă nu's-a realizat (în acelaşi
sens, a se vedea Decizia nr. 1378 din 23 aprilie 2010 pronunţată în recurs de Secţia
comercială a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect recursul împotriva
neacordării cheltuielilor de judecată'*: „onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea
la dosarul cauzei a originalului chitanţei reprezentând achitarea onorariului de avocat
sau a ordinului de plată, însoţite de un exemplar al facturii fiscale, care să menţioneze
numărul contractului de asistenţă juridică sau numărul dosarului pentru care au fost
achitate aceste sume. Acest raţionament se justifică prin faptul că instanţa va acorda
cheltuielile de judecată numai în raport cu actele justificative ale plăţilor, iar hotărârea
instanţei reprezintă înscris justificativ şi poate fi pusă în executare silită de către partea
care a avansat aceste cheltuieli. In ceea ce priveşte natura juridică de titlu executoriu a
contractului de asistenţă juridică, acesta vizează raporturile dintre avocat şi clientul său,
onorariul putând fi recuperat prin intermediul executării silite de la client, neavănd
' Publicat pe https://\s'ww.juridice.ro/I77044/iccj-ju.% tificarea-cheltuielilor-de-judecala.htm l.

m Adălina je b e l e a n
relevanţă asupra situaţiei celor doua părţi din proces. în speţă, justificarea onorariului
avocatului a fost făcută iniţial cu o xerocopie a facturii fiscale, iar ulterior cu factura
fiscală. Faptul că în faţa instanţei de recurs afost depusă .şi copia ordinului de plată care
atestă plata cheltuielilor de judecată, nu poate conduce la schimbarea soluţiei de nea-
cordare a cheltuielilor de judecată, întivcât art. 305 C. pr. civ. consacră regula inad-
misibilităţii probelor noi în recurs, cu excepţia înscrisurilor emanate de la părţile din
proces, care ar fi putut avea înrâurire asupra soluţiei, dacă ar fi fost folosite de instanţa
a cărei hotărâre s-a atacat. însă, în situaţia de faţă, înscrisul nou nu a fost depus la
dosarul cauzei din culpa apărătorului recurentei, care avea obligaţia de a îndeplini
obligaţiile prevăzute de lege, conform regulilor procedurale şi în termenele legale").

Răspunsul de la litera b) este corect, fiind conform cu art. 430 alin. (2) şi art. 435
alin. (2) C. pr. civ., dar şi cu prevederile art. 432 C. pr. civ.
Răspunsul de la litera a) este greşit, deoarece, chiar dacă structura hotărârii jude
cătoreşti este corect enunţată în acord cu art. 425 alin. (1) C. pr. civ., totuşi sunt nesocotite
dispoziţiile art. 434 C. pr. civ. (prin care se arată că hotărârea Judecătorească are forţa
probantă a unui înscris autentic, iar nu sub semnătură privată), precum şi dispoziţiile
art. 432 C. pr. civ. coroborat cu art. 481 şi 502 C. pr. civ., care stabilesc că printre efectele
admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat este şi acela că părţii i se poate crea în
propria cale de atac o situaţie mai rea decât cea din hotărârea atacată.
Răspunsul de la litera c) este greşit, deoarece, deşi prima teză a variantei de răspuns
este validă [art. 430 alin. (1) C. pr. civ.], totuşi partea finală a răspunsului este alterată prin
introducerea condiţiei ca partea să consimtă expres la înrăutăţirea situaţiei sale în propria
cale de atac ca efect al admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, condiţie care nu este
prevăzută de lege pentru ipoteza vizată, constituind astfel o adăugare la norma incidenţă,
ceea ce determină considerarea răspunsului ca fiind greşit.
VIL Căile de atac (art. 456-513 C. pr. civ.)

Varianta este corectă pentru că, în acest caz. hotărârea nu este executorie de drept,
potrivit art. 448 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ., întrucât despăgubirile nu s-au acordat sub formă
de prestaţii băneşti periodice, astfel că partea nu mai poate declara apel principal cu privire
la dispoziţiile executate, potrivit art. 467 alin. (2) C. pr. civ.
Varianta a) este greşită pentru că, în acest caz, hotărârea este executorie de drept,
potrivit art. 448 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ., astfel că partea poate declara apel, potrivit
art. 467 alin. (2) C. pr. civ. (nu mai poate formula apel principal, cu privire la dispoziţiile
executate, partea care a executat parţial hotărârea de primă instanţă, deşi aceasta nu era
susceptibilă de executare provizorie; în cazul în care se execută o hotărâre executorie, nu
MĂDĂLINA JEBELEAN • FLORIN VlLCEANU
se poate reţine că partea ar fi renunţat la dreptul de a fonuula apel, nici măcar tacit, întrucât
aceasta are obligaţia de a executa hotărârea, iar nu doar o posibilitate în acest sens).
Varianta b) este greşită, întmcât, potrivit art. 467 alin. (1) C. pr. civ., renunţarea
trebuie să fie expresă.

Varianta a) este adevărată, potrivit art. 666 alin. (6) C. pr. civ.
Varianta b) este, de asemenea, corectă, întrucât disjungerea este o măsură de admi
nistrare judiciară, astfel că nu poate face obiectul niciunei căi de atac, potrivit art. 465
C. pr. civ.
Varianta este greşită pentru că art. 406 alin. (6) teza I C. pr. civ. reglementează regula
specială vizând calea de atac în materia renunţării la judecată, aplicabilă prin derogare de
la art. 634 alin. (1) pct. 4 C. pr. civ.; teza a ll-a a aceluiaşi articol, care statuează caracterul
definitiv al hotărârii prin care s-a luat act de această renunţare în faţa unei secţii a ICCJ,
constituie excepţia de la această regulă specială; prin urmare, din interpretarea per a
conirario a tezei a ll-a din art. 406 alin. (6) C. pr. civ., rezultă că este deschisă calea de
atac a recursului în orice altă situaţie decât aceea a renunţării la judecată în faţa unei secţii
a ICCJ; de altfel, art. 406 alin. (6) teza I C. pr. civ. prevede că renunţarea la judecată se
constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară
celei care a luat act de renunţare, fără a face distincţie după cum renunţarea a intervenit în
calea de atac a apelului, iar decizia din apel nu ar mai fi supusă niciunei căi de atac; or,
unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă, iar singura excepţie este
prevăzută în situaţia când renunţarea are loc în faţa unei secţii a ICCJ (a se vedea totuşi,
în sens contrar, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 647).

Varianta este corectă, faţă de prevederile art. 470 alin. (3) raportat la art. 196 alin. (2)
C. pr. civ. i
Varianta a) este eronată, întrucât în apel nu este aplicabilă procedura prevăzută de
art. 200 C. pr. civ., neexistând dispoziţii în acest sens, astfel că cererea de apel nu poate fi
anulată prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
Varianta b) este, de asemenea, greşită, întrucât lipsa semnăturii se poate acoperi în
tot cursul judecăţii în apel, potrivit art. 470 alin. (3) raportat la art. 196 alin. (2) C. pr. civ.;
afirmaţia ar fi adevărată doar dacă intimatul (sau instanţa din oficiu) a invocat lipsa
semnăturii, iar apelantul a fost citat, pentru primul tennen de judecată, cu menţiunea de a
semna cererea de apel; or, enunţul nu cuprinde o asemenea ipoteză, motiv pentru care
afinuaţia este falsă.

In acest caz, hotărârea este supusă apelului, în termen de 5 zile de Ia pronunţare,
potrivit art. 1.000 alin. (1) C. pr. civ.; astfel, apelul putea fi declarat până la data de 16
FLORIN ViLCEANU
septembrie 2019 inclusiv, termen calculat pe zile libere [potrivit art. 181 alin. (1) pct 2
C. pr. civ.]; astfel, ziua de 9 septembrie 2019 (luni) nu se ia în calcul; cele 5 zile ar fi marţi
miercuri, joi, vineri şi sâmbătă; întrucât ultima zi este nelucrătoare, termenul se prelun
geşte până la sfârşitul primei zile lucrătoare [conform art. 181 alin. (2) C. pr. civ.], adică
luni, 16 septembrie 2019; or, decesul a intervenit la data de 15 septembrie 2019, deci în
interiorul termenului, astfel că termenul s-a întrerupt, potrivit art. 469 alin. (1) C. pr. civ
Varianta b) este eronată, în acest caz, hotărârea fiind executorie de drept, potrivit
art. 448 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ., astfel că termenul de apel nu suspendă executarea, în
baza art. 468 alin. (5) C. pr. civ.
Varianta c) este, de asemenea, greşită. în acest caz, termenul de apel nu curge de la
momentul comunicării hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, ci, potrivit art. 469
alin. (2) teza a Il-a C. pr. civ., termenul va curge din ziua numirii administratorului pro
vizoriu.

Varianta este corectă, faţă de prevederile art. 254 alin. (6) C. pr. civ., potrivit căruia
părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe
care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.
Varianta a) este eronată, întrucât nu există nicio interdicţie de a se solicita pentru
prima dată în apel suspendarea judecăţii în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ.
Varianta b) este, de asemenea, greşită, întrucât, potrivit art. 82 alin. (2) C. pr. civ.,
excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu poate fi invocată
pentru prima oară în calea de atac; cu toate acestea, normele din procedura necontencioasă
se completează cu dispoziţiile privind procedura contencioasă, în măsura în care acestea
din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii, potrivit art. 536 alin. (1)
C. pr. civ.; or, din moment ce apelul a fost declarat de o persoană interesată care nu a
participat la judecata în primă instanţă, potrivit art. 534 alin. (4) C. pr. civ., aceasta poate
invoca în apel inclusiv lipsa dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe,
art. 82 alin. (2) C. pr. civ. nefiind compatibil cu natura necontencioasă a cererii.

Varianta este adevărată, întrucât, potrivit art. 474 C. pr. civ., apelul incident se depune
de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, adică în 15 zile de la comu
nicarea acestuia, potrivit art. 471' alin. (3) C. pr. civ.; astfel, termenul de 15 zile a început
să curgă de la data de 4 octombrie 2019, iar apelul incident putea fi depus până la data de
21 octombrie 2019 inclusiv (prima zi a termenului, 4 octombrie 2019, nu se ia în calcul;
ultima zi a temienului ar fi 19 octombrie 2019, sâmbătă, zi nelucrătoare, astfel că se
prelungeşte până la sfârşitul primei zile lucrătoare, adică luni, 21 octombrie 2019).
Varianta a) este eronată, deoarece, în acest caz, art. 472 alin. (2) C. pr. civ. prevede
că apelul incident rămâne fără efect, nu fără obiect.
FLORIN ViLCEANU
Hăspunsuri şi explicaţii 227
Varianta c) este greşită, întrucât, prin Decizia ICCJ nr. 14/2020 (RIL), s-a statuat că
apelul sau recursul incident nu poate f i limitat la obiectul apelului sau recursului
principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau
considerentele acesteia.

Conform art. 634 alin. (1) pct. 3 coroborat cu art. 634 alin. (2) C. pr. civ., hotărârea
atacată cu un apel tardiv este echivalentă cu o hotărâre neatacată cu apel care, astfel, se
definitivează la data expirării termenului de exercitare a apelului.
Potrivit art. 468 alin. (5) C. pr. civ., termenul de apel suspendă executarea hotărârii
de primă instanţă; aşadar, efectul suspensiv operează până la împlinirea termenului de
apel, neprezentând relevanţă data când a fost pronunţată decizia de respingere a apelului
ca tardiv formulat şi nici data comunicării aceleiaşi decizii.

Potrivit principiului echipolenţei, respectiv art. 468 alin. (2) C. pr. civ., termenul de
apel curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu
încheierea de încuviinţare a executării silite; prin urmare, în speţă, termenul de apel de 30
zile a început să curgă de la data de 1 mai 2019, şi nu de la data de 1 august 2019, fiind
astfel împlinit la data de 15 august 2019.
Varianta a) este eronată, întrucât, în acest caz, termenul de apel curge de la pro
nunţare, potrivit art. 1.000 alin. (1) C. pr. civ., astfel că nu prezintă relevanţă faptul că
reclamantul a solicitat comunicarea hotărârii către pârât [acesta era, într-adevăr, un caz de
echipolenţă, potrivit art. 184 alin. (2) C. pr. civ., însă este aplicabil doar în situaţia în care
termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii, nu de la pronunţare).
Varianta b) este şi ea greşită, deoarece cazurile de echipolenţă trebuie să fie reglemen
tate expres de lege; or, acest caz nu este reglementat de art. 184 sau de art. 468 C. pr. civ.

Varianta este corectă, conform art. 472 coroborat cu art. 461 alin. (2) C. pr. civ.;
astfel, intimatul ar putea urmări doar schimbarea considerentelor prin care s-au dat dezle
gări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt
greşite ori cuprind constatări de fapt ce îl prejudiciază, chiar dacă soluţia cuprinsă în
dispozitiv îi este favorabilă.
Varianta a) este eronată, deoarece, potrivit art. 471' alin. (8) C. pr. civ., în acest caz,
ultimul dosar se va trimite la primul, pe cale administrativă, nefiind vorba despre conexare
[aceasta este posibilă doar în primă instanţă, potrivit art. 139 alin. (1) C. pr. civ.].
Varianta c) este, de asemenea, greşită, întrucât întâmpinarea se poate depune în
termen de cel mult 10 zile (nu 15 zile), potrivit art. 474 alin. (1) raportat la art. 471'
FLORIN VÎLCEANU
310. Răspunsuri corecte: a) si c)

Varianta a) este corectă, potrivit art. 234 alin. (3) C. pr. civ.
Varianta c) este, de asemenea, corectă. Art. 234 alin. (3) C. pr. civ. prevede că instanţa
de control judiciar este cea care constată admisibilitatea căii de atac, fără a face distincţie
în funcţie de tipul încheierii în cauză.
Conform art. 234 alin. (3) C. pr. civ., în acest caz nu se înaintează o copie de pe
dosarul cauzei, ci doar de pe încheierea atacată.

Varianta este corectă, conform art. 485 alin. (1) raportat la art. 469 alin. (1) C. pr. civ.
Varianta a) este falsă, deoarece, potrivit art. 421 alin. (2) C. pr. civ., hotărârea care
constată perimarea este supusă recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare; astfel,
recursul putea fi declarat până la data de 13 mai 2019 (luni), inclusiv; or, decesul a
intervenit la data de 15 mai 2019, deci ulterior împlinirii termenului, astfel că acesta nu
s-a întrerupt.
Varianta b) este greşită, întrucât tennenul este de 30 zile de la comunicare, dacă legea
nu dispune altfel, atât în cazul apelului, cât şi al recursului, potrivit art. 468 alin. (1) şi

Varianta a) este corectă, deoarece contestaţia în anulare se exercită împotriva deciziei
din recurs (sau din apel, dacă hotărârea nu este supusă recursului, în acest din urmă caz
nepunându-se în discuţie posibilitatea exercitării recursului şi, astfel, nefiind în prezenţa
concursului de căi de atac); aceeaşi este situaţia şi în cazul contestaţiei în anulare obişnuite,
care este inadmisibilă dacă motivul putea fi invocat pe calea apelului sau a recursului; de
asemenea, trebuie avută în vedere şi dispoziţia art. 459 alin. (3) C. pr. civ., căile de atac
extraordinare putând fi exercitate şi concomitent, în condiţiile legii.
Varianta b) este adevărată, întrucât, în acest caz, hotărârea primei instanţe este supusă
numai apelului, potrivit art. 78 alin. (5) C. pr. civ., astfel că nu poate fi declarat recurs
împotriva deciziei din apel, în acord cu prevederile art. 483 alin. (2) teza finală C. pr. civ.
(nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea
prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului).
Varianta este eronată, întrucât în cererile având ca obiect uzucapiune competenţa în
primă instanţă aparţine judecătoriei, indiferent de valoare, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j^)
C. pr. civ., astfel că hotărârea poate fi atacată doar cu apel, în acord cu prevederile art. 483
alin. (2) teza întâi C. pr. civ. [nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile
prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j’)].

Varianta a) este adevărată, deoarece, în acest caz, se poate exercita recurs doar odată
cu decizia finală pronunţată în apel, neexistând nicio dispoziţie conform căreia această
FLORIN ViLCEANU
decizie intermediară ar putea fi atacată pe cale separată (a se vedea şi G. Boroi, M. Stancu,

op. cit., p. 786).
Varianta c) este, de asemenea, corectă. In acest caz, decizia este supusă recursului,
putând fi recurate şi încheierile instanţei de apel, potrivit art. 483 alin. (1) C. pr. civ. şi
Varianta este falsă, întrucât, potrivit art. 94 pct. 1 lit. f) C. pr. civ., sunt în competenţa
materială a judecătoriei cererile în grăniţuire; în acest caz, hotărârea nu este supusă
recursului, potrivit art. 483 alin. (2) teza întâi C. pr. civ.; prin urmare, decizia pronunţată
în apel este definitivă, astfel că încheierea prin care s-a respins recuzarea preşedintelui
completului de apel poate fi atacată separat cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în
termen de 5 zile de la comunicarea deciziei din apel, potrivit art. 53 alin. (1) teza finală
C. pr. civ.

Varianta este corectă, întrucât apelul şi recursul sunt căi de atac de reformare,
deoarece se soluţionează de o instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea
(a se vedea şi G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 715).
Varianta b) este eronată, deoarece art. 421 alin. (2) C. pr. civ. prevede că hotărârea
care constată perimarea este supusă recursului, fără a se face distincţie după cum peri
marea a intervenit în recurs sau în altă fază procesuală (a se vedea şi G. Boroi, M. Stancu,
op. cit., p. 789, nota de subsol 2); de asemenea, poate fi avut în vedere şi raţionamentul
ICCJ expus prin dec. RIL nr. 2/2017, aplicat în mod corespunzător.
Varianta c) este greşită, întrucât recursul este admisibil în acest caz, chiar dacă decizia
dată în apel este definitivă, aşa cum a decis ICCJ prin dec. RIL nr. 2/2017.

Varianta este corectă, întrucât art. 184 alin. (4) pct. 2 C. pr. civ. nu distinge după cum
reprezentarea este legală sau convenţională (a se vedea şi G. Boroi, M. Stancu, op. cit.,
p.811).
Varianta a) este eronată, pentru că, în acest caz, se poate vorbi despre o eventuală
repunere în termenul de a formula recurs şi nicidecum de o prelungire a termenului de
către instanţă; termenul de recurs este un termen legal şi fix, astfel încât instanţa nu are
posibilitatea modificării duratei acestuia (a se vedea şi G. Boroi, M. Stancu, op. cit.,
p. 809, nota de subsol 1).
Varianta b) este greşită, potrivit art. 485 alin. (1) raportat la art. 468 alin. (4)
C. pr. civ., pentru procuror, termenul curgând de la pronunţarea hotărârii, în afară de
cazurile în care procuronil a participat la judecarea cauzei, când tennenul de recurs curge
de la comunicare.

Art. 1.000 alin. (4) C. pr. civ. stabileşte că în toate cazurile în care competenţa de
primă instanţă aparţine curţii de apel, calea de atac este recursul.
FLORIN ViLCEANU
Varianta a) este eronată, în acest caz, hotărârea putând fi atacată în condiţiile dreptului
comun, deci mai întâi cu apel, apoi cu recurs, potrivit art. 718 alin. (1) raportat la art. 715
Varianta c) este, de asemenea, greşită, întrucât art. XVIII alin. (2) teza a Il-a din Legea
nr. 2/2013, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 310/2018, prevede că J n procesele
pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâre pronunţată
până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum şi î n p r o c e s e l e p o r n i t e î n c e p â n d c u d a t a
d e 2 0 i u l i e 2 0 1 7 ş i p â n ă l a d a t a d e 3 1 d e c e m b r i e 2 0 1 8 i n c l u s i v , n u s u n t s u p u s e
în cererile prevăzute la art. 94 pct. l Ut. a)-i) din Legea

r e c u r s u l u i h o t ă r â r i l e p r o n u n ţ a t e
nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navi

gaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în
materie de expropriere, precum şi î n c e r e r i l e p r i v i n d r e p a r a r e a p r e j u d i c i i l o r c a u z a t e p r i n
e r o r i j u d i c i a r e " .

Potrivit art. 457 alin. (2) C. pr. civ., indicarea în mod greşit de către instanţă a
temienului pentru exercitarea căii de atac constituie cauză de repunere în termen din oficiu
a căii de atac exercitate cu respectarea indicaţiei greşite a instanţei.
Varianta a) este falsă, în acest caz, hotărârea primei instanţe devenind definitivă la
data expirării termenului de recurs, pentru că un recurs tardiv este considerat inexistent
(a se vedea şi G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 812).
Varianta b) este şi ea greşită. într-o cauză având ca obiect pretenţii, termenul de recurs
este de 30 zile de la comunicare, potrivit art. 485 alin. (1) C. pr. civ., având în vedere că
legea nu dispune altfel; or, potrivit art. 186 alin. (2) teza finală C. pr. civ., în acest caz,
partea trebuie să depună atât cererea de recurs, cât şi pe cea de repunere în termen în
acelaşi termen în care putea declara calea de atac (respectiv 30 zile, nu 15 zile), care începe
să curgă de la încetarea împiedicării.

Variantele sunt corecte, întrucât potrivit art. 506 alin. (1) C. pr. civ., contestaţia nu
poate fi introdusă mai târziu de 1 an de la data când hotărârea a rămas definitivă.
Contestaţia a fost fonnulată în termen, potrivit art. 506 alin. (1) C. pr. civ. (termenul
este de 15 zile de la data comunicării hotărârii; ziua de 19 aprilie 2019 nu se ia în calcul,
astfel că cererea putea fi depusă până la data de 6 mai 2019 inclusiv; ultima zi a termenului
ar fi 4 mai, sâmbătă, care se prelungeşte până la sfârşitul primei zile lucrătoare); aceasta
nu a fost motivată în termen, dar sancţiunea în acest caz este nulitatea, nu respingerea
contestaţiei ca tardiv formulată, potrivit art. 506 alin. (2) C. pr. civ.

Art. 503 alin. (2) pct. 1 nu distinge în funcţie de persoana care a invocat excepţia,
nefiind necesară invocarea acesteia chiar de contestator; ceea ce este esenţial pentru
FLORIN VÎLCEANU
admisibilitatea contestaţiei în anulare este invocarea excepţiei corespunzătoare şi omi

siunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra acesteia.
Varianta b) este eronată, deoarece, potrivit art. 503 alin. (1) C. pr. civ., contestaţia în
anulare poate fi formulată atunci când contestatorul (deci partea care o declară) nu a fost
legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul la care a avut loc judecata; de altfel, nici nu
ar exista interes în cauză pentru invocarea nelegalei citări a părţii adverse.
Varianta c) este, de asemenea, greşită, întrucât nu este incident cazul prevăzut de
art. 503 alin. (2) pct. 2 C. pr. civ., deoarece se invocă existenţa unei erori materiale în
sensul art. 442 alin. (1) C. pr. civ. (pentru a fi incident cazul de contestaţie în anulare, este
necesar ca dezlegarea dată recursului să fie rezultatul unei erori materiale - de exemplu,
anularea recursului ca netimbrat, deşi la dosar exista dovada achitării taxei de timbru).

Art. 503 alin. (1) nu exclude situaţia descrisă la varianta a), astfel că aceasta este
corectă.
Varianta b) este corectă, deoarece contestaţia este inadmisibilă, întrucât, potrivit
art. 503 alin. (3), dispoziţiile alin. (2) se aplică hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit
legii, nu pot fi atacate cu recurs; or, în prezenta cauză, putea fi exercitat recursul împotriva
deciziei date în apel, astfel că aceasta din urmă nu putea face obiectul contestaţiei în
anulare.
Contestaţia este inadmisibilă, potrivit art. 504 C. pr. civ. raportat la art. 503 alin. (1)
C. pr. civ., întrucât motivul putea fi invocat pe calea recursului.

Varianta a) este corectă, cererea de revizuire nefiind admisibilă, potrivit art. 509
alin. (1) pct. 1 şi alin. (2) C. pr. civ., întrucât hotărârea nu evocă fondul.
Varianta c) este, de asemenea, adevărată. Potrivit art. 509 alin. (2) C. pr. civ., hotărâ
rile care nu evocă fondul sunt supuse revizuirii şi în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1)
pct. 3 C. pr. civ., dar numai în ipoteza Judecătorului.
Cererea de revizuire este admisibilă în acest caz, potrivit art. 509 C. pr. civ.

Varianta este corectă, potrivit art. 511 alin. (2) C. pr. civ.
Varianta b) este eronată, pentru că a fost respectat termenul de 6 luni de la comu
nicarea hotărârii, adică 3 august 2018, precum şi termenul de 1 an de la dobândirea capa
cităţii depline de exerciţiu, potrivit art. 511 alin. (1) pct. 7 C. pr. civ.
Conform art. 511 alin. (3) C. pr. civ., termenul este de 3 luni de la data publicării
deciziei în Monitorul Oficial, astfel că varianta c) este falsă.
FLORIN ViLCEANU

Varianta este corectă, potrivit art. 511 alin. (4) C. pr. civ.
Varianta a) este eronată, întrucât, conform art. 509 alin. (1) pct. 5, înscrisurile trebuie
să fie reţinute de partea potrivnică sau să nu poată fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai
presus de voinţa părţilor, deci trebuie să fi existat la momentul pronunţării hotărârii.
Varianta c) este, de asemenea, greşită. Hotărârea nu evocă fondul, astfel încât este
inadmisibilă cererea de revizuire, conform art. 509 alin. (2) C. pr. civ. (în acest caz, se
poate formula contestaţie în anulare, nu revizuire).
VIII. Sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea

pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept (art. 519-521 C. pr. civ.)

Potrivit art. 520 alin. (1) C. pr. civ., cu denumirea marginală ,J^rocediira de jude
cată”, din cadrul Cărţii a doua. Titlul III, Capitolul II - Sesizarea înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept ,jSesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de
Judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la
art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se
dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării
potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere a! completului de judecată şi a! părţilor”.
Condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 C. pr. civ. se referă la existenţa unei
probleme de drept noi asupra căreia instanţa supremă nu a mai statuat şi care nici nu
face obiectul unui recurs în interesul legii şi la existenţa unui litigiu aflat în curs de
soluţionare în ultimă instanţă.
Afinnaţia înscrisă la punctul b) reprezintă o transpunere întocmai a normei legale
sus-citate, care reglementează procedura de sesizare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
în contextul analizat, fiind, prin urmare, corectă.
în conformitate cu prevederile art. 519 C. pr. civ., obiectul sesizării înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îl constituie o chestiune
de drept nouă, respectiv o problemă de interpretare şi aplicare a unei dispoziţii legale
asupra căreia instanţa supremă nu s-a mai pronunţat şi care nu face nici obiectul unui
recurs în interesul legii în curs de soluţionare, însă a cărei clarificare de către înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie se impune cu necesitate, deoarece demersul condiţionează soluţio
narea pe fond a procesului.
Or, afirmaţia înscrisă la litera a) nu face referire la această condiţie de admisibilitate,
constând în elementul de noutate a problemei de drept.
FLORIN VÎLCEANU • DANA SURDU
Pe de altă parte, o altă condiţie de admisibilitate a sesizării statuată expres de textul

art. 519 C. pr. civ. se referă la existenţa unui proces aflat în curs de soluţionare în ultimă
instanţă, la un complet de judecată al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel
sau al tribunalului, ceea ce presupune, prin prisma regulilor de competenţă materială,
faptul că procesul se poate afla în faza procesuală a apelului ori a recursului.
Or, această condiţie esenţială nu apare conţinută de afirmaţia înscrisă la litera c).
Prin unnare, cele două răspunsuri în discuţie, fiind incomplete din perspectiva
prevederilor art. 519 C. pr. civ., sunt parţial greşite.

După cum rezultă, în afara oricăror ambivalenţe, din însuşi textul art. 519 C. pr. civ.,
care statuează, în termeni imperativi, de strictă interpretare şi aplicare, asupra obiectului
acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu
poate fi învestită în cadrul acestei proceduri cu însăşi interpretarea şi aplicarea legii în
scopul soluţionării procesului de fond, atribut ce incumbă exclusiv instanţei de judecată
învestite cu soluţionarea fondului cauzei şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a
acesteia.
Din perspectiva textului legal citat, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi învestită
cu clarificarea, de principiu, a unei probleme de drept cu caracter de noutate, neanalizată
şi nesoluţionată la nivelul instanţei supreme, de care depinde soluţionarea fondului
procesului, finalitatea demersului constând în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe
neunitare în materia în care s-a ivit chestiunea sesizată.
Pentru varianta a), a se vedea considerentele menţionate anterior;
Varianta c) este eronată tocmai pentru că varianta menţionată la punctul b) este
adevărată.

Potrivit art. 518 C. pr. civ., ,JDecizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la
data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care
a făcut obiectul interpretării", iar, în confomiitate cu prevederile art. 521 alin. (4)
C. pr. civ., cele dintâi se aplică în mod corespunzător şi în materia hotărârii prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, textul legal fiind pe deplin edificator cu privire
la momentul încetării aplicabilităţii hotărârii.
în conformitate cu prevederile art. 521 alin. (3) C. pr. civ., ,J)ezlegarea dată pro
blemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al
României, Partea l, iar pentru instanţa care a solicitat dezlegarea, de la data pronunţării
decizier. Aşadar, textul legal este neechivoc şi imperativ, fiind de natură să evoce
caracterul obligatoriu erga omnes al modalităţii în care a fost dezlegată chestiunea de
drept care a generat hotărârea prealabilă. Cu alte cuvinte, aceasta este obligatorie nu numai
pentru instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, ci şi pentru toate
celelalte instanţe naţionale, precum şi pentru potenţialii justiţiabili, persoane fizice sau
OANA SURDU
Juridice de drept public sau de drept privat, care înţeleg să se prevaleze, într-un eventual
litigiu ori în exercitarea atribuţiilor specifice, de soluţia de principiu dată asupra problemei
de drept respective.
De asemenea, trebuie remarcată distincţia firească între cele două repere temporale
de la care obligativitatea hotărârii prealabile devine operabilă: pe de o parte, data pronun
ţării deciziei, pentru instanţa care a solicitat dezlegarea, iar, pe de altă parte, data publi
cării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea /, pentru toate celelalte instanţe
naţionale şi subiecte de drept.
Obligativitatea îşi regăseşte justificarea în însuşi scopul mecanismului - prevenirea
practicii judiciare neunitare-, din perspectiva căruia apare judicioasă crearea unui cadm
legal care să confere maximum de eficienţă demersului analizat.
IX. Recursul în interesul legii (art. 514-518 C. pr. civ.)

Cele două proceduri instituite pentru asigurarea unei jurisprudenţe unitare - recursul
în interesul legii şi hotărârea prealabilă - vizează, la modul general, garantarea unifor
mizării practiciijudiciare, pe de o parte, şi, respectiv, a predictibilităţii acesteia. între cele
două mecanisme există însă diferenţe decurgând din scopul, finalitatea şi condiţiile lor de
admisibilitate reglementate diferit de legiuitor. Astfel, dacă hotărârea prealabilă are ca
scop preîntâmpinarea apariţiei unei practici judiciare neunitare, prin exercitarea unui
control a priori, recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară
deja existentă, efectuând un control a posteriori. în timp ce hotărârea prealabilă are un
pronunţat caracter preventiv, recursul în interesul legii se circumscrie rolului rezervat
instanţei supreme de Legea fundamentală a statului, respectiv acela de a asigura inter
pretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti [art. 126
alin. (3) din Constituţia României].
Obiectivul este reluat şi consacrat de legiuitor în art. 514 C. pr. civ. în acelaşi timp,
art. 515 din acelaşi act normativ, cu denumirea marginală „Condiţii de admisibilitate",
prevede expres faptul că ,fiecursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face
dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în
mod diferit prin hotărârijudecătoreşti definitive, care se anexează cereriT.
Din interpretarea sistematică a textelor legale citate, rezultă fără echivoc împrejurarea
că problemele de drept care constituie obiectul recursului în interesul legii trebuie să fi
primit deja o soluţionare diferită, consacrată şi dovedită prin hotărâri judecătoreşti
definitive, contradictorii şi relevante, acest mecanism de unificare intervenit ulterior
polarizării jurisprudenţei urmărind tocmai înlăturarea dihotomiei şi uniformizarea
practicii judiciare.
Pentru varianta a), a se vedea considerentele menţionate în argumentarea răspunsului
corect;
Varianta c) este eronată tocmai pentru faptul că varianta b) de răspuns este corectă.
OANA SURDU

Cerinţa textului vizează identificarea afirmaţiei false, ca excepţie de la cele adevărate.
Din această perspectivă, răspunsurile de la punctele a) şi b), fiind incorecte, se circumscriu
statutului de excepţie. în acelaşi timp, afirmaţia de la punctul c) referitoare la faptul că
răspunsurile a) şi b) sunt neadevărate este reală.
Astfel, potrivit art. 517 alin. (1') C. pr. civ., „Cauzele similare aflate pe rolul instan
ţelor la data sesizării înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care soluţionarea acestora
depinde de dezlegarea problemelor de drept ce fa c obiectul recursului în interesul legii,
pot f i suspendate până la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României,
conform alin. (4)'\ iar, în conformitate cu prevederile art. 520 alin. (2) şi (4) din acelaşi
act normativ, „(2) Prin încheierea prevăzută la alin. (I), cauza va f i suspendată până la
pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. (...) (4) Cauzele
similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot f i suspendate până la soluţionarea
sesizării".
Aşadar, textele legale citate reglementează două cazuri de suspendare legală facul
tativă (caracter dedus din sintagma folosită de legiuitor - ^potfii suspendate") a cauzelor
similare aflate pe rolul instanţelor la data sesizării înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a
căror soluţionare depinde de soluţia pronunţată în recursul în interesul legii, respectiv prin
hotărârea prealabilă. în primul caz, suspendarea durează până la data publicării deciziei în
Monitoml Oficial al României, Partea I, iar, în al doilea caz, până la soluţionarea sesizării,
respectiv până la pronunţarea hotărârii prealabile.
Reglementările trebuie interpretate prin coroborare cu dispoziţiile art. 415 pct. 3
C. pr. civ., cu denumirea marginală ,Jieluarea judecării procesuliif', potrivit cărora
,Judecata cauzei suspendate se reia: (...) 3. din oficiu, în cazurile prevăzute la art. 412
alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, respectiv în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) şi (4), după pronunţarea
hotărârii de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie".
Acest text imperativ statuează oficialitatea instanţei cu privire la reluarea judecăţii
după suspendarea de drept [art. 520 alin. (2) —„vaf i suspendată" ^ coroborat cu art. 412
alin. (1) pct. 8 C. pr. civ.] şi, respectiv, suspendarea facultativă, prevăzută de art. 520
alin. (4) C. pr. civ., în situaţia în care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este sesizată pentru
pronunţarea unei hotărâri prealabile. Din această perspectivă, afirmaţia menţionată la
punctul b) este greşită.
în tăcerea legii, întrucât nu este reglementată reluarea Judecăţii din oficiu în cazul de
suspendare legală facultativă prevăzut de art. 517 alin. (1') C. pr. civ. pentru pronunţarea
recursului în interesul legii, repunerea cauzei pe rol după publicarea deciziei în interesul
legii în Monitorul Oficial al României, Partea 1, în vederea continuării judecăţii se va face
prin diligenta părţilor, la cererea acestora, manifestare a principiului disponibilităţii care
guvernează procesul civil. Aşadar, şi afirmaţia menţionată la punctul a) este greşită.
Notă: Cu toate acestea, dincolo de argumentele de text evidente, înţelegem să ne
raliem totuşi opiniei afirmate în doctrină (E. Oprina, Studiu introductiv..., op. cit., p. 51),
exprimăndu-ne punctul de vedere în sen.ml că, dată fiind identitatea de raţiune a celor
două reglementări, s-ar impune adoptarea aceleiaşi soluţii legislative, respectiv reluarea
DANA SURDU
judecăţii din oficiu şi după pronunţarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra
recursului în interesul legii, în aplicarea principiului general ubi eadem est ratio, eadent
solatia esse debet. Aşadar, de lege ferenda, apreciem oportună şi utilă modificarea
prevederilor art. 415 pct. 3 C. pr. civ., respectiv completarea acestora printr-o trimitere
expresă şi la dispoziţiile art. 517 alin. fi') din acelaşi act normativ.
Din perspectiva faptului că afimiaţia este justă, fiind real că niciuna dintre variantele
înscrise la punctele a) şi b) nu este adevărată. Or, potrivit cerinţei, răspunsul corect se
identifică cu afirmaţia falsă, iar răspunsul greşit se identifică cu afirmaţia adevărată.
X. Contestaţia privind tergiversarea procesului

(art. 522-526 C. pr. civ.)

într-o interpretare sistematică şi logică a textelor cuprinse în Titlul IV - Contestaţia
privind tergiversarea procesului aceasta poate fi formulată oricând până la soluţio
narea procesului, în orice fază a acestuia, pentru motivele prevăzute expres de art. 522
alin. (2) C. pr. civ. De asemenea, aceasta poate fi şi retrasă oricând pe parcursul procesului,
însă, în mod evident, până la .soluţionarea ei, fiind absolut firesc ca o eventuală „retra
gere” intervenită ulterior soluţionării contestaţiei să fie sancţionată cu nulitatea pentru
neexercitarea dreptului procesual în tennenul legal, faţă de prevederile art. 174 alin. (1) şi
185 alin. (1) C. pr. civ.
Textul prevede expres şi imperativ interdicţia „reiterării” contestaţiei dacă aceasta
a fost retra.să, sintagmă care, într-o interpretare gramaticală, presupune imposibilitatea
formulării unei noi contestaţii pentru aceleaşi motive invocate în cuprinsul contestaţiei
iniţiale care a fost retrasă.
Astfel, este firească şi evidentă împrejurarea că partea interesată poate fonriula noi
contestaţii privind tergiversarea procesului, dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege,
respectiv dacă în cauză sunt incidente alte motive de tergiversare decât cele pe care şi-a
întemeiat contestaţia iniţială, situaţie în care, indubitabil, nu ne aflăm în prezenţa unei
reiterări a cererii.
Pentru considerentele expuse anterior.

Cerinţa enunţului presupune identificarea afinnaţiilor false în materia analizată,
condiţie îndeplinită de cele menţionate la punctele a) şi b).
Astfel, potrivit art. 525 alin. (2) C. pr. civ., doar în ipoteza în care instanţa admite
plângerea, găsind-o întemeiată, va dispune, ca şi în cazul admiterii contestaţiei, luarea de
către instanţa carejudecă procesul a măsurilor necesare înlăturării situaţiei care a provocat
tergiversarea Judecăţii, respectiv să îndeplinească actul de procedură sau să adopte
DANA SURDO
anumite măsuri legale, detaliind în cuprinsul hotărârii natura acestora şi stabilind, atunci
când împrejurările impun aceasta, un ternien pentru îndeplinirea lor.
Per a contraria, în situaţia respingerii plângerii, prevederile art. 525 alin. (2)
C. pr. civ. nu-şi găsesc incidenţa, astfel încât afirmaţia menţionată la punctul a) apare ca
fiind greşită.
De asemenea, indiferent de soluţia asupra plângerii, instanţa care o soluţionează nu
va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau
de drept care să anticipeze modul de soluţionare a pricinii ori care să aducă atingere
libertăţii Judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie
dată procesului. Soluţia se impune prin folosirea de către legiuitor în cuprinsul alin. (3) al
art. 525 C. pr. civ. a sintagmei „în toate cazurile’', ceea ce, într-o interpretare gramaticală,
se circumscrie atât soluţiilor de admitere, cât şi celor de respingere a plângerii, natura
normei fiind prohibitivă.
Din această perspectivă, întrucât afimiaţia menţionată la punctul b) vizează exclusiv
ipoteza admiterii plângerii, ea apare ca fiind falsă.
întrucât cerinţa presupune identificarea afirmaţiilor neadevărate în materia analizată,
iar cea înscrisă la punctul c) este adevărată, aceasta din unnă echivalează cu un răspuns
greşit. Astfel, potrivit art. 525 alin. (1) C. pr. civ., ,Jnstanţa va soluţiona plângerea în
termen de 10 zile de la primirea dosarului, în complet format din 3 judecători. Judecata
se face fără citarea părţilor, printr-o hotărâre care nu este supusă niciimei căi de atac,
ce trebuie motivată în termen de 5 zile de la pronunţare". Cum afirmaţia menţionată la
punctul c) reprezintă o transpunere fidelă a textului legal citat, în ceea ce priveşte
procedura de soluţionare a plângerii, veridicitatea acesteia se impune până la evidenţă, în
afara oricăror controverse.
XI. Executarea silită (art. 622-914 C. pr. civ.)
A. Titlul executoriu

Cu privire la hotărârile date în primă instanţă, dispoziţiile art. 633 pct. 2 C. pr. civ.,
care stabilesc faptul că sunt executorii cele fără drept de apel ori cele în legătură cu care
părţile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin. (2) C. pr. civ., trebuie
interpretate logic, în corelare cu art. 633 pct. 1 C. pr. civ., conform căruia hotărârea dată
în apel este executorie, fiind absurd ca hotărârea din apel prin care a fost schimbată
hotărârea primei instanţe să fie executorie, în timp ce hotărârea primei instanţe menţinută
de instanţa de apel prin respingerea căii de atac să nu poată fi pusă în executare. O atare
interpretare ar conduce la situaţii de neacceptat, de exemplu, în ipoteza admiterii apelului
şi schimbării în parte a hotărârii primei instanţe, partea de hotărâre menţinută nu ar avea
caracter executoriu, în timp ce partea schimbată în apel ar putea fi pusă în executare. Aşa
OANA SURDU • GABRIELA RÎŞNOVEANU
fiind, în ipoteza enunţată în cuprinsul variantei b), creditorul deţine un titlu executoriu
constând în hotărârea primei instanţe atacată cu apel, care a fost respins (a se vedea, în
acest sens, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 1160, inclusiv nota de subsol nr. 1).
Varianta c) este corectă, în acord cu dispoziţiile art. 632, 638 alin. (1) pct. 2 şi 639
alin. (1) C. pr. civ., potrivit cărora actul autentificat de notarul public ce constată o creanţă
certă, lichidă şi exigibilă sau, în lipsa originalului, duplicatul acestuia constituie titlu
executoriu.
Varianta a) este greşită, deoarece din redactarea dispoziţiilor art. 632 C. pr. civ.
rezultă că executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu, acesta
constând într-o hotărâre judecătorească executorie sau alt înscris căruia legea îi recunoaşte
acest caracter, norma având caracter imperativ. Prin urmare, părţile nu pot atribui prin
voinţa lor valoare de titlu executoriu unui înscris căruia legea nu îi recunoaşte acest
caracter, cum este cazul contractului de împrumut de consumaţie încheiat sub semnătură
privată, care constituie titlu executoriu doar dacă are dată certă, în acest sens fiind dispo
ziţiile art. 2.165 cu trimitere la art. 2.157 alin. (1) C. civ.

Varianta a) este corectă, prin raportare la art. 663 alin. (5) C. pr. civ., potrivit cămia
creanţele condiţionale nu pot fi puse în executare (deci nu pot sta la baza demarării
executării silite), însă pot participa, în condiţiile legii, la distribuirea sumelor rezultate din
urmărirea silită a bunurilor debitorului.
Varianta c) este corectă, deoarece hotărârea judecătorească definitivă prin care
reclamantului i s-a recunoscut calitatea de moştenitor nu este susceptibilă de aducere la
îndeplinire pe calea executării silite, fiind pronunţată într-o acţiune în constatare, iar nu în
realizare, astfel încât nu cuprinde în dispozitiv o obligaţie dintre cele enumerate la art. 628
alin. (1) C. pr. civ., care să poată fi executată silit.
Varianta b) este eronată, hotărârea cu executare provizorie constituind titlu exe
cutoriu, conform art. 632 alin. (2) C. pr. civ.; deci, în baza acestui tip de hotărâre (cu
executare provizorie de drept sau judecătorească, potrivit distincţiei de la art. 448, 449
C. pr. civ.), se poate demara executarea silită, dacă instanţa de apel nu a dispus suspen
darea executării provizorii în condiţiile art. 450 C. pr. civ.

Varianta a) este corectă, în situaţia dată creditorul instituţie publică deţinând un titlu
executoriu care conţine o creanţă cu natură civilă, ce se aduce la îndeplinire prin inter
mediul organelor de executare de drept comun, respectiv de către executorul judecătoresc,
astfel cum prevăd dispoziţiile art. 623 C. pr. civ.
Spre deosebire de ipoteza de la punctul a), varianta b) este greşită, deoarece vizează
o executare care se realizează în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale care regle
mentează executarea creanţelor bugetare de către organele de executare fiscală. în acelaşi
sens, prin Decizia nr. 66/2017, publicată în M. Of. nr. 969 din 7 decembrie 2017, înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a
stabilit, în interpretarea art. 623 C. pr. civ. raportat la art. 220 alin. (3) şi (5) şi art. 226
alin.(3) C. pr. fisc., că executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti privind o creanţă buge
tară născută din raporturi contractuale, care se face venit la bugetul consolidat al statului,
se realizează prin executori fiscali, iar nu de către executori Judecătoreşti, şi varianta c)
fiind, prin urmare, greşită.

Ipotezele enunţate se referă la situaţiile particulare ale unor titluri executorii. Astfel,
varianta a) este corectă, încheierea prin care au fost stabilite drepturile băneşti cuvenite
martorului având caracter executoriu, potrivit art. 326 alin. (2) C. pr. civ., constituind titlu
executoriu şi putând sta la baza executării silite, conform art. 632 alin. (2) C. pr. civ.. Ia
cererea martorului, atunci când partea în sarcina căreia a fost stabilită obligaţia de plată
nu o îndeplineşte de bunăvoie. Şi varianta b) este corectă, hotărârea definitivă a instanţei
de recurs constituind titlu executoriu, confonn art. 632 alin. (2) cu referire la art. 634
alin. (1) pct. 5 C. pr. civ. Căile extraordinare de atac, cum este şi contestaţia în anulare, nu
suspendă de drept executarea, astfel că simpla declarare a acestora nu are niciun efect
asupra caracterului executoriu al hotărârii definitive. Instanţa sesizată va putea suspenda
executarea hotărârii a cărei anulare se cere sub condiţia dării unei cauţiuni, în acest sens
fiind dispoziţiile art. 507 cu referire la art. 484 C. pr. civ., situaţie ce nu este însă incidenţă,
raportat la datele enunţului.
Varianta c) este greşită, deoarece, potrivit art. 640 C. pr. civ., titlurile de credit,
precum cambia, biletul la ordin şi cecul, constituie titluri executorii, dacă îndeplinesc
condiţiile prevăzute de legea specială. Or, potrivit art. 16 din Legea nr. 58/1934 asupra
cambiei şi biletului la ordin, girul este modalitatea în care se transmit drepturile izvorâte
din acestea, iar, potrivit art. 18, deţinătorul unei cambii este socotit posesor legitim, dacă
Justifică dreptul său printr-un şir neîntrerupt de giruri. Aşa fiind, dacă biletul la ordin a
fost girat către o altă persoană decât deţinătorul, nu poate fi pus în mod legal în executare
la cererea acestuia din urmă, care nu are calitatea de posesor legitim al titlului de credit
(a se vedea şi E. Oprina, I. Gârbuleţ, Tratat teoretic şi practic de executare silită, voi. I,
Teoria generală şi procedurile execuţionale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013,
p. 351, nota de subsol nr. 5).

Varianta a) este corectă, iar varianta b) greşită. Deşi art. 643 C. pr. civ. prevede
desfiinţarea de drept a tuturor actelor de executare în situaţia desfiinţării titlului exe
cutoriu, dacă prin lege nu se prevede altfel, totuşi restabilirea situaţiei anterioare nu se
dispune din oficiu, ci la cererea celui interesat, executarea silită, ca fază a procesului civil,
fiind guvernată de principul disponibilităţii. Varianta c) este corectă, în situaţia desfiinţării
titlului executoriu urmând a se aplica dispoziţiile privitoare la întoarcerea executării, astfel
cum prevede expres teza a ll-a textului menţionat.
B. Participanţii la executarea silită

Calitatea procesuală activă în cadml executării silite aparţine titularului dreptului de
a obţine executarea silită, acesta fiind creditorul, care are şi calitatea de parte, potrivit
art. 645 alin. (1) C. pr. civ. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, calitatea de creditor (sau
de debitor) se poate transmite oricând, în cursul executării silite, po/r/V/V legii. Aşa fiind,
atât cesionarul creanţei, căruia i se transmite dreptul de a cere executarea silită în temeiul
titlului executoriu deţinut de creditor, conform art. 1.568 C. civ., cât şi moştenitorii legali
ai creditorului, care dobândesc pe cale succesorală dreptul de a executa silit debitorii
personali ai creditomlui, au calitate procesuală activă, fiind îndrituiţi a demara executarea
silită.
Cât priveşte creditorul chirografar al creditorului, şi acesta poate avea calitate activă
în cadrul executării silite; de exemplu, va putea demara executarea silită pe calea acţiunii
oblice, acţionând în numele şi pe seama debitonilui său, conform art. 1.560 C. civ.,
varianta c) fiind, aşadar, greşită.

Varianta b) este în acord cu dispoziţiile exprese ale art. 647 alin. (1) C. pr. civ. care
se referă la obligaţiile creditorilor în cursul executării silite.
Varianta a) este greşită, în cursul executării silite debitorul putând solicita execu
torului judecătoresc să facă aplicarea compensaţiei legale, potrivit art. 646 alin. (2)
C. pr. civ., iar nu a compensaţiei /W/c/are, aceasta din urmă fiind exclusiv de competenţa
instanţei pe calea unei cereri de lichidare a datoriei, conform art. 1.617 alin. (2) C. civ.
Varianta c) este contrară art. 646 alin. (1) C. pr. civ., care prevede dreptul creditorului
şi al debitorului de a lua cunoştinţă de actele de executare şi de a obţine copii ale acestora,
certificate de executorul judecătoresc, cu singura condiţie de a suporta cheltuielile
necesare, interesul lor legitim de a le obţine fiind prezumat, decurgând din calitatea de
părţi în cadrul executării silite.

Potrivit alin. (3) al art. 648 C. pr. civ., atunci când urmăreşte doar terţul fideiusor ori
garant ipotecar, debitorul principal va fi introdus din oficiu în procedura de urmărire silită,
urmând a-i fi comunicate în acelaşi timp toate actele de executare, varianta b) fiind, prin
urmare, corectă.
în fine, creditorul va putea demara executarea silită direct împotriva moştenitorilor
debitorului său ori, după caz, va putea continua executarea silită împotriva acestuia, în caz
de deces al debitorului, în condiţiile art. 687, respectiv 688 C. pr. civ., varianta c) fiind, de
asemenea, corectă.
Varianta a) este eronată, deoarece, potrivit art. 648 alin. (1) C. pr. civ., creditorul
poate urmări, în condiţiile legii, în limita creanţei şi a accesoriilor acesteia, concomitent
sau separat, şi bunurile terţilor care au garantat plata datoriei debitorului său.

Potrivit art. 651 alin. (1) C. pr. civ., regula este aceea că instanţa de executare este
judecătoria în a cărei circumscripţie se află domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, la
data sesizării organului de executare, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel. In
situaţia în care domiciliul sau sediul debitorului nu se află în ţară, instanţa de executare
este Judecătoria în a cărei circumscripţie se află domiciliul sau, după caz, sediul credi
torului, la data sesizării organului de executare, iar, dacă acesta nu se află în ţară. Jude
cătoria în circumscripţia căruia se află sediul biroului executorului Judecătoresc învestit
de creditor.
Instanţa de executare soluţionează incidentele apărute în cursul executării silite, cu
excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe (de exemplu, conflictul de com
petenţă între birourile executorilor Judecătoreşti se soluţionează de curtea de apel,
conform art. 11 din Legea nr. 188/2000), în acest sens fiind dispoziţiile art. 651 alin. (3)
C. pr. civ., şi, de asemenea, potrivit alin. (4) al aceluiaşi text legal, se pronunţă prin înche
iere executorie atacabilă numai cu apel în 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se
dispune altfel (de exemplu, termenul de apel este de 15 zile de la comunicare, în cazul
încheierii de încuviinţare a executării silite).
Variantele b) şi c) sunt, aşadar, eronate, deoarece nu au în vedere excepţiile de la
regulile enunţate anterior.

Varianta a) este corectă, raportat la art. 652 alin. (1) C. pr. civ., care reglementează
expres competenţa teritorială a executorului Judecătoresc în această ipoteză.
Varianta b) este greşită, potrivit art. 652 alin. (3) C. pr. civ., executorul Judecătoresc
rămânând competent să continue executarea silită, chiar dacă, după începerea executării,
debitorul şi-a schimbat domiciliul sau, după caz, sediul, sub aspectul competenţei
relevantă fiind situaţia existentă la data sesizării organului de executare. Şi varianta c) este
eronată, dispoziţiile art. 653 alin. (4) C. pr. civ. reglementând un caz particular de înlocuire
a executorului Judecătoresc, Ia cererea creditorului, cu un alt executor indicat de acesta,
pentru motive temeinice care nu se confundă cu cele care vizează incompatibilitatea
acestuia, fiind, aşadar, distincte de motivele de recuzare.
C. încuviinţarea executării silite

Varianta b) este adevărată. Executarea silită a unei creanţe care nu are caracter
exigibil nu este posibilă, prin raportare la dispoziţiile art. 663 alin. (1) şi (4) C. pr. civ.
Trebuie observată definiţia pe care legiuitorul o dă creanţei exigibile, definiţie care include
atât creanţa ajunsă la scadenţă, cât şi ipoteza în care debitorul este decăzut din beneficiul
termenului de plată. Aşa fiind, creanţa este exigibilă, deci executarea silită este posibilă
mai înaintea împlinirii termenului de plată, doar atunci când debitorul a fost decăzut din
beneficiul termenului de plată, fie potrivit art. 1.417 C. civ., fie potrivit art. 675 alin. (1)
C. pr. civ. (în cazul termenului de graţie).
Şi varianta c) este corectă, în acord cu dispoziţiile art. 665 C. pr. civ., confonn cărora
deschiderea procedurii de executare poate fi refuzată motivat de către executorul judecă
toresc (de exemplu, pentru lipsuri evidente, precum netimbrarea, sau pentru necompetenţa
organului de executare ori alte impedimente care ar împiedica în mod evident sesizarea
instanţei de executare cu cererea de încuviinţare a executării silite).
Varianta a) este eronată. Executarea silită este guvernată de principiul disponibilităţii,
putând fi pornită numai la cererea creditorului, conform art. 664 alin. (1) C. pr. civ., dacă
legea nu prevede altfel. împrejurarea că legea recunoaşte şi altor subiecţi legitimarea
procesuală activă [de exemplu, procurorului, conform art. 92 alin. (5) C. pr. civ.] nu
echivalează cu declanşarea din oficiu a executării silite, în toate situaţiile, aceasta având
la bază o cerere formulată de titularului creanţei sau, după caz, de altă persoană căreia
legea îi recunoaşte această îndreptăţire.

Varianta b) este corectă, la art. 666 alin. (4) C. pr. civ. fiind expres prevăzut faptul că
încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării.
Cât priveşte motivele pentru care instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a
executării silite, unul dintre acestea, prevăzut la art. 666 alin. (5) pct. 1 C. pr. civ., este
necompetenţa organului de executare, varianta c) fiind corectă.
Prin raportare la dispoziţiile art. 666 alin. (1) C. pr. civ., creditorul nu se poate adresa
direct instanţei de executare, doar executorul judecătoresc putând solicita acesteia încu
viinţarea executării silite, varianta a) fiind greşită.

Varianta a) este corectă, întrucât încuviinţarea executării silite permite creditorului,
potrivit art. 666 alin. (4) C. pr. civ., să ceară executorului judecătoresc care a solicitat-o să
recurgă, simultan sau succesiv, la toate modalităţile prevăzute de lege în vederea realizării
drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare. De asemenea, încuviinţarea se
extinde şi asupra titlurilor executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul
procedurii de executare silită încuviinţate, cum este şi încheierea de stabilire a cheltuielilor
de executare, astfel că nu este necesară o cerere separată în această privinţă.
Varianta b) este eronată, dispoziţiile art. 666 alin. (3) C. pr. civ. prevăzând, dim
potrivă, faptul că modalitatea concretă de executare silită va fi arătată în cuprinsul
încheierii de încuviinţare, atunci când s-a solicitat expres aceasta; prin urmare, nu se va
menţiona obligatoriu, ci doar la cererea expresă a executorului judecătoresc.
Şi varianta c) este greşită, deoarece executarea silită nu poate fi încuviinţată, conform
art. 663 alin. (1) C. pr. civ., decât pentru o creanţă care are caracter cert, ceea ce înseamnă
că existenţa neîndoielnică a acesteia rezultă din însuşi titlul executoriu, nefiind permisă
administrarea unor probe extrinseci sub acest aspect (a nu se confunda caracterul cert cu
caracterul lichid, urmând a se face cuvenita distincţie între existenţa creanţei şi întinderea
acesteia, cuantumul creanţei putând fi determinat sau determinabil, pe baza criteriilor
prevăzute în titlu, chiar printr-un calcul separat, efectuat de executorul judecătoresc sau
printr-o expertiză dispusă de acesta în cadrul executării silite.)
D. Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită

Varianta b) este corectă, termenul de 10 ani fiind aplicabil atât în materia drepturilor
reale imobiliare, cât şi a celor mobiliare, câtă vreme textul legal nu face nicio distincţie
sub acest aspect.
Varianta a) este greşită, art. 706 alin. (1) C. pr. civ. prevăzând un tennen general de
drept comun de 3 ani, respectiv un termen de 10 ani în materia drepturilor reale, dacă
legea nu prevede altfel, existând şi alte termene speciale de prescripţie a dreptului de a
obţine executarea silită, de exemplu, tennenul de 5 ani prevăzut în materia creanţelor
fiscale.
Varianta c) este greşită, faţă de dispoziţiile e.xprese ale art. 706 alin. (2) teza a 11-a
C. pr. civ., potrivit cărora, în cazul hotărârilor judecătoreşti sau arbitrale, termenul începe
să curgă de la data la care hotărârea ce constituie titlu executoriu a rămas definitivă; prin
urmare, indiferent dacă hotărârea dobândeşte caracter executoriu la un alt moment, chiar
anterior, termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită va începe să curgă
întotdeauna de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Varianta a) este în acord cu dispoziţiile art. 708 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ., care prevăd
în plus şi situaţia în care debitorul îşi sustrage veniturile sau buniyile de la urmărire.
Varianta c) este corectă, întrucât, potrivit art. 707 alin. (2) C. pr. civ., efectul împlinirii
termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită este acela că determină
pierderea puterii executorii a titlului executoriu. Cu toate acestea, în cazul hotărârilor
judecătoreşti şi arbitrale, un nou titlu va putea fi obţinut la cererea creditorului, dacă
dreptul de a obţine obligarea pârâtului nu s-a prescris sau dacă acesta este imprescriptibil,
cum este cazul dreptului material la acţiunea în revendicare imobiliară.
Varianta b) este contrară dispoziţiilor art. 709 alin. (1) pct. 1 C. pr. civ., în confor
mitate cu care cursul prescripţiei se întrerupe printr-un act voluntar de executare efectuat
nu doar înainte de începerea executării silite, ci şi în cursul acesteia. Prin urmare, şi plata
parţială efectuată în cursul executării silite întrerupe cursul prescripţiei, cu condiţia de a fi
efectuată voluntar de către debitor, condiţie ce nu este întrunită dacă stingerea parţială a
creanţei este rezultatul actelor de executare efectuate în cadrul procedurii de executare
silită.
E. Contestaţia la executare

Varianta c) este corectă, întrucât contestaţia la executare poate fi îndreptată, conform
art. 712 alin. (1) C. pr. civ., şi împotriva refuzului executorului judecătoresc de a efectua
o executare silită sau de a îndeplini un act de executare, situaţie în care, atunci când admite
contestaţia, constatând caracterul nejustificat al refuzului, instanţa îl poate obliga pe acesta
să îndeplinească un anumit act de procedură.
Varianta a) este eronată, contestaţia la executare fiind deschisă terţilor, conform
art. 713 alin. (5) C. pr. civ., doar dacă pretind un drept de proprietate sau alt drept real cu
privire la bunul mobil sau imobil, în cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau
imobiliare ori a predării silite a bunului imobil sau mobil.
Şi varianta b) este greşită, împărţirea bunurilor proprietate comună pe cote-părţi sau
în devălmăşie putând fi hotărâtă, la cererea părţii interesate, şi în cadrul judecării con
testaţiei la executare, în acest sens fiind dispoziţiile art. 712 alin. (4) C. pr. civ. De altfel,
partajul nu vizează fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, incidenţa condiţiei de
admisibilitate prevăzute de art. 713 alin. (2) C. pr. civ. fiind exclusă.

Varianta a) este greşită, în situaţia din enunţ creditorul având la dispoziţie calea cererii
prevăzute la art. 443 C. pr. civ., care poate fi formulată fie înainte, fie după demararea
executării silite, nefiind prevăzută de lege o limitare în acest sens.
Varianta b) este greşită, executorul judecătoresc nefiind competent a lămuri dispo
zitivul titlului executoriu sub aspectul perioadei pentru care pârâtul datorează dobânda
legală, el neputând să se substituie instanţei de judecată care a pronunţat titlul executoriu,
nici măcar în situaţia în care dispoziţiile exprese ale legii ar fi lămuritoare. Ipoteza
enunţată nu se circumscrie situaţiei prevăzute la art. 628 alin. (2) C. pr. civ., întrucât, în
lipsa menţiunii perioadei pentru care s-a acordat dobânda legală, titlul executoriu nu
conţine suficiente criterii pe baza cărora să se procedeze la detenninarea obiectului
creanţei accesorii, fiind afectat însuşi caracterul cert şi lichid al acesteia. în consecinţă,
varianta c) este corectă, deoarece creanţa accesorie nu va putea fi pusă în executare decât
dacă se lămureşte perioada pentru care debitorul îi datorează creditorului dobânda legală,
sens în care acesta va uza fie de procedura lămuririi hotărârii, fie de contestaţia la titlu, în
lipsa acestor remedii, executarea silită a creanţei menţionate nefiind posibilă, faţă de
dispoziţiile art. 663 alin. (l)-(3) C. pr. civ.

Varianta b) este corectă, întrucât compensaţia legală poate fi invocată de debitor atât
în faţa executorului judecătoresc, care va putea face compensarea conform art. 646 alin(2)
C. pr. civ., cât şi pe calea contestaţiei la executare, singura cerinţă în ipoteza enunţată fiind
ca îndeplinirea condiţiilor pentru ca aceasta să opereze să se situeze după emiterea titlului,

întrucât compensaţia legală ar fi putut fi opusă în calea de atac, respectiv în apelul declarat
împotriva hotărârii.
Pe de altă parte, acordarea termenului de graţie nu poate fi dispusă de instanţa de
executare pe calea contestaţiei formulate de debitor, întrucât acesta se acordă chiar de
instanţa care judecă fondul procesului, prin titlul executoriu, conform art. 397 alin. (3)
C. pr. civ., varianta c) fiind corectă.
Varianta a) este contrară interdicţiei prevăzute la art. 713 alin. (1) C. pr. civ. Fiind
vorba despre o apărare de fapt pe care ar fi putut-o opune în cursul Judecăţii sau în căile
de atac deschise împotriva hotărârii ce constituie titlu executoriu, stingerea datoriei prin
plata anterioară pronunţării hotărârii nu poate fi primită pe calea contestaţiei la executare,
deoarece contravine autorităţii de lucru Judecat de care se bucură hotărârea definitivă, în
condiţiile art. 430-431 C. pr. civ.

Varianta bjeste corectă, faţă de dispoziţiile art. 713 alin. (3) teza IC. pr. civ., întrucât
debitorul nu poate face o nouă contestaţie împotriva executării silite înseşi, pentru motive
care au existat la data primei contestaţii, dar care nu au fost invocate în termenul legal.
Aşa fiind, faptul că acesta a omis să invoce prescripţia în prima contestaţie nu deschide
debitorului calea unei noi contestaţii, pentru acelaşi motiv, o atare solicitare fiind inad
misibilă prin raportare la textul legal menţionat.
Varianta a) este eronată, deoarece debitorul nu mai este în termen şi deci nu mai poate
invoca motivul stingerii prin prescripţie a dreptului creditoarei de a obţine executarea silită
câtă vreme acest motiv vizează executarea silită însăşi, deci trebuia să fie invocat, conform
art. 715 alin. (1) pct. 3 tez.a 1C. pr. civ., în 15 zile de la data la care a primit încheierea de
încuviinţare a executării silite (cu o lună anterior popririi). Neexercitarea contestaţiei
împotriva executării silite înseşi în termenul prevăzut de lege atrage decăderea din dreptul
de a mai putea invoca acest motiv, chiar dacă fomiularea contestaţiei la poprire s-a tăcut
cu respectarea tennenului legal prevăzut de art. 715 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ.
Varianta c) este greşită, modificarea contestaţiei la executare iniţiale fiind posibilă,
în speţă, confonn art. 713 alin. (3) teza a 11-a C. pr. civ., doar dacă s-ar fi respectat temienul
prevăzut de lege pentru exercitarea contestaţiei împotriva executării silite înseşi, nu doar
termenul procesual prevăzut de art. 204 C. pr. civ.

Varianta c) este corectă, întrucât contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii
sau aplicării titlului executoriu care nu emană de la un organ de Jurisdicţie este de com
petenţa instanţei de executare, astfel cum prevede art. 714 alin. (3) C. pr. civ.
Varianta a) este eronată, instanţa competentă să Judece contestaţia la executare fiind,
confonn art. 714 alin. (1) C. pr. civ., şi în cazul popririi, instanţa de executare, care se
determină conform art. 651 alin. (1) C. pr. civ., respectiv judecătoria de Ia sediul sau
domiciliul debitorului la data sesizării organului de executare, neavând nicio relevanţă
sediul terţului poprit.
Şi varianta b) este greşită, contestatorul având dreptul de a alege între două judecătorii
deopotrivă competente exclusiv în situaţia prevăzută la art. 714 alin. (2) C. pr. civ., care
vizează însă curţi de apel diferite. Astfel, în cazul urniăririi silite a imobilelor, al urmăririi
silite a fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor, precum şi în cazul predării silite
a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în
care se află instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria de la locul
situării imobilului, competenţa fiind, în acest caz, alternativă.

Varianta c) este corectă, faţă de dispoziţiile exprese ale art. 651 alin. (4) C. pr. civ.
(în acest sens. a se vedea G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 1285, inclusiv nota de subsol
nr. 5).
întrucât, potrivit art. 716 alin. (1) C. pr. civ., contestaţia la executare se face cu
respectarea cerinţelor de fonnă prevăzute pentru cererile de chemare în judecată, iar,
conform alin. (3), întâmpinarea este obligatorie, variantele a) şi b) sunt greşite. Potrivit
art. 194 şi 149 alin. (1) C. pr. civ., cererea de chemare în judecată se formulează în scris,
astfel că motivele de nelegalitate a executării silite trebuie să fie menţionate în cuprinsul
contestaţiei la executare. Totodată, prin raportare la dispoziţiile art. 254 C. pr. civ., atunci
când întâmpinarea este obligatorie, probele se propun, sub sancţiunea decăderii, prin
întâmpinare.

A se vedea explicaţiile de Ia răspunsurile greşite.
Varianta a) este greşită, în timp ce varianta b) este corectă. Cu excepţia situaţiei în
care contestaţia este îndreptată împotriva refuzului său de a îndeplini un act de executare,
care se introduce direct împotriva sa, executorul judecătoresc nu are calitatea de intimat,
neavând calitate procesuală pasivă în raportul dedus judecăţii, ale cărui părţi sunt
creditorul şi debitorul. în lipsa unei dispoziţii exprese, nu este justificată nici citarea sa din
oficiu, întrucât art. 153 C. pr. civ. impune citarea părţilor, or, executorul judecătoresc nu
are această calitate în cadrul contestaţiei la executare.
Varianta c) este greşită, faţă de dispoziţiile art. 351 C. pr. civ., potrivit cărora
chemarea la interogatoriu vizează părţile, calitate pe care executorul judecătoresc nu o are
în cadrul contestaţiei Ia executare propriu-zise. Mai mult, potrivit art. 717 alin. (4)
C. pr. civ., la cererea părţilor sau atunci când apreciază că este necesar, instanţa va putea
solicita relaţii şi explicaţii scrise de la executorul judecătoresc, chemarea sa la intero
gatoriu nefiind, aşadar, admisibilă.

Varianta c) este corectă, îndreptarea actelor de executare contestate putând fi dispusă
de instanţa de executare atunci când nulitatea acestora poate fi evitată, de exemplu, când
viciul care le afectează poate fi înlăturat prin înlocuirea de către instanţă a elementelor
efectuate nelegal, dacă în acest fel pot fi păstrate, fără a fi prejudiciate, celelalte efecte ale
actelor de executare respective. Bunăoară, se poate dispune îndreptarea actelor de exe
cutare prin restrângerea executării doar asupra cotei-părţi deţinute de debitor asupra imo
bilului urmărit silit, atunci când un terţ a pretins pe calea contestaţiei la executare existenţa
în patrimoniul său a celeilalte cote-părţi detemiinate, şi în acest mod executarea nu l-ar
mai prejudicia (a se vedea şi E. Oprina, T. Gârbuleţ, op. cit., p. 634).
Varianta a) este eronată, întrucât, potrivit art. 720 alin. (1) C. pr. civ., instanţa va putea
anula titlul executoriu atunci când admite contestaţia la executare, de exemplu, atunci
când executarea se efectuează în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre Jude
cătorească şi se invocă motive de nulitate a acestuia, admisibile pe această cale, conform
art. 713 alin. (2) C. pr. civ., deoarece legea nu prevede o cale specială sau o acţiune de
drept comun pentru desfiinţarea lui.
Varianta b) este greşită, anularea actelor de executare subsecvente neputând fi
dispusă din oficiu nici chiar atunci când nulitatea are caracter absolut, întrucât contestaţia
la executare este supusă principiului disponibilităţii, fiind necesară formularea unei cereri
de către cel interesat sau vătămat prin executare, prin care să se fixeze limitele Judecăţii,
inclusiv sub aspectul pretenţiilor concrete ale acestuia.
F. întoarcerea executării

Varianta b) este corectă, prin raportare la art. 723 alin. (2) C. pr. civ., care instituie
regula potrivit căreia bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui
îndreptăţit, fără însă a se aduce atingere drepturilor definitiv -dobândite de terţii de
bună-credinţă.
Şi varianta c) este corectă, întoarcerea executării, respectiv restabilirea situaţiei ante
rioare, putând fi solicitată şi direct în apel, în cazul titlului executoriu reprezentat de o
hotărâre Judecătorească, faţă de redactarea textului legal, care se referă la instanţa care a
desfiinţat hotărârea ce constituie titlu executoriu, ce nu poate fi decât instanţa de control
Judiciar, art. 724 alin. (1) C. pr. civ. instituind practic o derogare de la interdicţia de a
formula cereri noi în apel, prevăzută de art. 478 alin. (3) C. pr. civ.
Deşi are natura Juridică a unui incident ivit în cursul executării silite, întoarcerea
executării nu este întotdeauna de competenţa instanţei de executare, dispoziţiile art. 724
C. pr. civ. reglementând 3 modalităţi de restabilire a situaţiei anterioare, respectiv: de către
instanţa Judecătorească ce a desfiinţat titlul executoriu sau însăşi executarea silită, la
cererea celui interesat, prin aceeaşi hotărâre; dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea
executată a dispus rejudecarea în fond a procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei
anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanţa care rejudecă fondul;
dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în aceste condiţii, aceasta se
va putea solicita de cel îndreptăţit, pe cale separată, instanţei de executare. Aşadar, rezultă
că varianta a) este greşită, nefiind competentă instanţa de executare în toate cazurile.

Varianta a) este corectă, în acest sens fiind dispoziţiile art. 723 alin. (3) C. pr. civ.,
conform cărora, în cazul în care executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri
mobile, întoarcerea executării se va face prin restituirea de către creditor a sumei rezultate
din vânzare, actualizate în funcţie de rata inflaţiei, cu excepţia situaţiei când licitaţia
publică se desfiinţează ca urmare a fraudei din partea terţului adjudecatar, însă cererea nu
va putea fi făcută decât pe eale de acţiune principală. De asemenea, când adjudecatar a
fost creditorul, vânzarea va putea fi desfiinţată, dacă există temei de nulitate, potrivit
dreptului comun.
Varianta b) este eronată, întrucât, deşi, potrivit art. 726 C. pr. civ., hotărârea de primă
instanţă prin care s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării silite poate fi dată
cu executare provizorie, trebuie observat că, prin raportare la art. 449 alin. (2) pct. 2
C. pr. civ., la care se face trimitere, în ipoteza dată, executarea provizorie nu se poate
încuviinţa, deoarece prin hotărâre s-a dispus radierea unui drept din cartea funciară.
Şi varianta c) este greşită, deoarece contravine dispoziţiilor art. 723 alin. (1) teza
finală C. pr. civ., care prevăd că, în situaţiile în care se dispune întoarcerea executării silite,
cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina creditorului. Riscul
desfiinţării titlului executoriu sau a executării silite înseşi aparţine, aşadar, creditorului,
executorul judecătoresc neputând fi obligat să restituie direct debitorului cheltuielile de
executare.
G. Poprirea

Varianta a) este corectă, de esenţa înfiinţării popririi fiind existenţa a două raporturi
juridice distincte, primul între creditor şi debitorul său, iar cel de al doilea între debitor şi
debitorul acestuia.
Varianta c), de asemenea, este corectă, raportat la art. 781 alin. (4) C. pr. civ., fiind
vorba, deşi legea nu prevede, de un termen sau o condiţie suspensivă, întrucât în cazul
termenului extinctiv sau al condiţiei rezolutorii, până la împlinirea acestora, creanţa este
considerată pură şi simplă (a se vedea, în acest sens, G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 1325,
inclusiv nota de subsol 2). Trebuie observat însă că, în ipoteza creanţelor cu termen ori
sub condiţie, poprirea nu va putea fi executată decât după ajungerea la termen ori de la
data îndeplinirii condiţiei, astfel cum impune art. 781 alin. (4) teza a ll-a C. pr. civ.
Varianta b) este contrară art. 781 alin. (2) C. pr. civ. care reglementează, în cazul
sumelor de bani din conturile bancare, posibilitatea ca încasările viitoare să facă obiectul
umiăririi silite prin poprire.

Varianta b) este în acord cu dispoziţiile art. 784 alin. (1) şi (2) C. pr. civ., indis-
ponibilizarea întinzându-se şi asupra sumelor exigibile în viitor, când se popresc sume cu
scadenţe succesive.
Varianta a) este eronată, având în vedere că, deşi înfiinţarea popririi se face fără
somaţie, confonn art. 783 alin. (1) C. pr. civ., aceasta se realizează în baza încheierii de
încuviinţare a executării silite, nefiind suficient titlul executoriu.
Varianta c) este greşită, faţă de dispoziţia expresă cuprinsă la art. 784 alin. (5)
C. pr. civ., conform căreia poprirea întrerupe prescripţia atât cu privire la creanţa poprită,
cât şi cu privire la creanţa pentru acoperirea căreia a fost încuviinţată.

Varianta b) este corectă, deoarece terţul poprit nu are la îndemână contestaţia împo
triva popririi, acesta putând să îşi formuleze apărările în instanţa de validare, conform
Varianta a) este eronată, la art. 787 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ. fiind reglementate două
situaţii în care terţul poprit este obligat să plătească direct creditorului suma reţinută şi
cuvenită acestuia, respectiv în cazul sumelor datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere
sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri
pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii.
După validarea popririi, dacă terţul poprit nu procedează la consemnare sau plată,
potrivit art. 792 alin. (2) C. pr. civ., executarea silită se va face împotriva acestuia, pe baza
hotărârii de validare, în limita sumei ce trebuia consemnată sau plătită, adică în limita
sumei determinate expres în hotărârea de validare, ce poate fi diferită faţă de creanţa
iniţială; aşadar, varianta c) este greşită.
H. Executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii

referitoare la minori

Varianta a) este corectă, executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii
referitoare la minori fiind o fomiă particulară de executare a unor categorii de obligaţii de
a face sau de a nu face, care implică faptul personal al debitorului, aspect ce rezultă
atât din modul de reglementare, inclusiv cuprinderea în Codul de procedură civilă, la
Titlul III, Capitolul IV —Executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a
nu face - , cât şi din conţinutul specific al titlurilor executorii referitoare la minori, care
vizează obligaţii precum: stabilirea locuinţei minorului, darea în plasament, înapoierea de
către persoana care îl ţine fără drept, exercitarea dreptului de a avea legături personale cu
minorul - toate implicând o formă de participare a debitorului printr-un fapt personal; de
a prezenta minorul într-un anumit loc, de a permite celuilalt părinte să preia minorul sau
să aibă legături cu acesta etc.
Varianta b) este corectă, deoarece, în acest caz, se poate vorbi despre o veritabilă
derogare de la principiul potrivit căruia executarea silită poartă asupra bunurilor, iar nu
asupra persoanei. Fiind o formă de executare asupra persoanei minorului, aceasta este
guvernată de principiul ocrotirii interesului superior al copilului, conform art. 2 din Legea
nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care va dicta atât
conduita părţilor, cât şi a organului de executare şi a celorlalţi participanţi (reprezentanţi
ai direcţiei generale de asistenţă şi protecţie socială, ai forţei publice), respectiv a instanţei
competente să soluţioneze diferitele cereri sau incidente ivite în cursul executării silite.
Varianta c) este eronată, participarea unui psiholog nefiind obligatorie decât în
ipoteza prevăzută la art. 911 alin. (2) C. pr. civ., când reprezentantul direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţia copilului în prezenţa căruia se efectuează executarea silită
apreciază necesar, dacă nu are el însuşi această calificare.

Varianta c) este în acord cu dispoziţiile art. 913 alin. (2) C. pr. civ., conform cărora,
atunci când executorul judecătoresc opreşte executarea silită faţă de refuzul minorului,
reprezentantul direcţiei generale de asistenţă şi protecţia copilului va sesiza instanţa de la
domiciliul minorului pentru a se stabili un program de consiliere psihologică.
Varianta a) nu este corectă, întrucât, în ipoteza de la art. 910 alin. (3) C. pr. civ.,
sesizarea instanţei de executare pentru aplicarea de penalităţi pe zi de întârziere debitomlui
se face la cererea creditorului, iar nu din oficiu.
De asemenea, şi varianta b) este greşită, predarea minorului sau executarea oricărei
alte obligaţii privindu-1 pe acesta neputând fi făcută prin intervenţia forţei publice asupra
persoanei acestuia, preluarea sa efectivă forţată nefiind posibilă. în cazul în care organul
de executare constată că însuşi minorul refuză în mod categoric să îl părăsească pe debitor
sau manifestă aversiune faţă de creditor, va proceda, conform art. 913 alin. (1) C. pr. civ.,
la întocmirea unui proces-verbal în care va consemna constatările sale şi pe care îl va
comunica părţilor şi reprezentantului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului.
XII. Procedurile speciale (art. 915-1.064 C. pr. civ.)

Potrivit art. 529 alin. (2) C. pr. civ., trimiterea dosarului se poate face doar unei
instanţe competente, deci nu unui organ cu activitate jurisdicţională.
Varianta a) este eronată, întrucât, potrivit art. 534 alin. (3) C. pr. civ., termenul pentru
declararea căii de atac curge în funcţie de împrejurarea dacă petentul a fost prezent la
ultima şedinţă de judecată sau a lipsit.
Varianta b) este greşită, deoarece, în acest caz, instanţa va respinge cererea, potrivit

Varianta a) este corectă, întrucât existenţa judecăţii asupra fondului nu este o condiţie
de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale.
Varianta b) este eronată, având în vedere că art. 1.000 alin. (1) C. pr. civ. prevede că
ordonanţa este supusă numai apelului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu
citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.
în ceea ce priveşte varianta c), în primul rând, proba testimonială nu necesită un timp
îndelungat, astfel că aceasta este admisibilă şi în faţa primei instanţe; în al doilea rând,
doar în primă instanţă nu sunt admisibile probe a căror administrare necesită un timp
îndelungat, având în vedere că, potrivit art. 1.000 alin. (3) C. pr. civ., doar dispoziţiile
art. 999 alin. (4) C. pr. civ. sunt aplicabile în etapa apelului, nu şi dispoziţiile art. 999
alin. (3) C. pr. civ.; de menţionat este şi că, potrivit art. 1.000 alin. (4) C. pr. civ., în cazurile
în care competenţa de primă instanţă aparţine curţii de apel, calea de atac este recursul, iar
nu apelul.

Varianta a) este corectă, potrivit art. 1.000 alin. (5), respectiv art. 1.025 alin. (2)
C. pr. civ.
în privinţa variantei b), în cazul ordonanţei de plată, există text expres, în sensul că
întâmpinarea nu se comunică reclamantului, potrivit art. 1.019 alin. (4) C. pr. civ.; în cazul
ordonanţei preşedinţiale, art. 999 alin. (1) teza a ll-a C. pr. civ. prevede că întâmpinarea
nu este obligatorie; astfel că, din moment ce nu este obligatorie şi având în vedere urgenţa
procedurii, atunci nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 201 alin. (2) C. pr. civ., referitoare
la comunicarea întâmpinării. în plus, nu există nicio raţiune pentru ca art. 999 C. pr. civ.
să fi prevăzut în mod expres că întâmpinarea nu se comunică din moment ce aceasta nu
este obligatorie. Astfel, art. 206 alin. (1) C. pr. civ., care statuează că întâmpinarea se
comunică reclamantului dacă legea nu prevede altfel, trebuie interpretat în sensul că se
referă la situaţia în care întâmpinarea este obligatorie. în practică, reclamantul are posi
bilitatea de a studia întâmpinarea cel târziu în şedinţă, iar dacă se invocă apărări complexe,
FLORIN VÎLCEANU
instanţa are posibilitatea de a acorda un termen raportat la poziţia procesuală a recla

mantului. însă, nu se impune acordarea unui termen în mod automat, ci doar dacă recla
mantul apreciază necesar. O asemenea interpretare este de natură să asigure scopul proce
durii ordonanţei preşedinţiale (urgenţa), precum şi să garanteze drepturile reclamantului,
urmând a se acorda termen doar dacă acesta din urmă solicită. Un argument în plus este
şi acela că pârâtul ar putea întârzia procedura prin depunerea întâmpinării chiar în şedinţă,
în lipsa unui termen în acest sens, ceea ce nu poate fi acceptată
Această posibilitate există doar în cazul ordonanţei preşedinţiale, potrivit art. 1.001
C. pr. civ.; în situaţia ordonanţei de plată, creditorul nu are această posibilitate, întrucât nu
există o dispoziţie legală în acest sens [ar putea să îşi modifice cererea de chemare în
judecată, inclusiv sub aspectul temeiului de drept, însă numai până la primul termen la
care este legal citat, potrivit art. 204 alin. (1) C. pr. civ., nu până la închiderea dezbaterilor].

Varianta c) este în acord cu art. 1.007 alin. (1) C. pr. civ., somaţia facându-se prin
intermediul executorului Judecătoresc.
Varianta a) este eronată, deoarece oferta de plată poate fi făcută în faţa oricărei
instanţe, în orice stadiu al judecăţii, potrivit art. 1.011 alin. (1) C. pr. civ.
Potrivit art. 1.010 alin. (3) C. pr. civ., debitorul este considerat liberat la data
consemnării plăţii, în afară de cazul în care se anulează oferta de plată şi consemnaţiunea,
deci nu în toate situaţiile. Prin urmare, varianta b) este greşită.

Varianta c) este în acord cu art. 971 alin. (1) raportat la art, 953 alin. (3) C. pr. civ.
Conform art. 970 alin. (1) C. pr. civ., bunurile mobile trebuie să fie incorporate,
varianta a) fiind, aşadar, eronată.
Varianta b) este, de asemenea, greşită. Conform art. 971 alin. (1) raportat la art. 956
C. pr. civ., încheierea este definitivă.

Varianta b) este corectă. întrucât în cazul sechestrului asigurător, potrivit art. 954
alin. (1) C. pr. civ., cererea se adresează instanţei care este competentă să judece procesul
în primă instanţă; în cazul sechestrului judiciar, competenţa este diferită, în funcţie de
cazul invocat, potrivit art. 974 C. pr. civ.
* Notă Coordonator: Pentru opinia în sensul că întâmpinarea se comunică reclamantului, în lipsa unei
excepţii de la regula instituită de art. 206 alin. (1) C. pr. civ., a se vedea D.-A. Ghinoiu în V.M. Ciobanu,
M. Nicolae, Vott/ C o d d e procedură civilă com entai f i adnolat. voi. I l - a r l . 5 2 7 -1 .1 3 4 , Ed. Universul Juridic.
Bucureşti, 2016, p. 1429.
FLORIN VlLCEANU
Varianta c) este corectă, având în vedere că intentarea unei cereri de chemare în

judecată este o condiţie comună tuturor cazurilor prevăzute de art. 953 C. pr. civ.
Potrivit art. 953 alin. (3) C. pr. civ., cuantumul cauţiunii va fi stabilit de instanţă.

Varianta a) este corectă, întmcât, conform art. 917 alin. (2) C. pr. civ., în acest caz,
cererea pârâtului se va Judeca împreună cu cererea reclamantului, fără ca textul legal să
instituie vreo excepţie în acest sens.
Varianta b) este corectă, deoarece, potrivit art. 917 alin. (3) C. pr. civ., în cazul în care
motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanţă
şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului (de divorţ) va putea fi
făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului.
Conform art. 915 alin. (2), acordul părţilor trebuie să fie expres; or, neinvocarea
excepţiei necompetenţei poate fi un acord tacit, nu expres.

Varianta c) este corectă, faţă de prevederile art. 935 alin. (2) raportat la art. 931
alin. (2)-(4) C. pr. civ.; în acest caz, instanţa va continua judecata cu privire la numele
soţilor după divorţ, pronunţând o hotărâre supusă căilor de atac prevăzute de lege.
Varianta a) este eronată, din moment ce, în acest caz, potrivit art. 935 alin. (2) raportat
la art. 931 alin. (1) C. pr. civ., instanţa va pronunţa divorţul fără a face menţiune despre
culpa soţilor.
Conform art. 935 alin. (2) C. pr. civ., instanţa va verifica doar existenţa şi durata
despărţirii în fapt şi va pronunţa divorţul din culpa exclusivă a reclamantului, varianta b)
fiind, astfel, greşită.

Varianta este corectă faţă de prevederile art. 928 alin. (4) C. pr. civ.
Conform art. 928 alin. (3) C. pr. civ., hotărârea definitivă prin care s-a desfăcut căsă
toria nu este supusă contestaţiei în anulare şi revizuirii în ceea ce priveşte divorţul doar în
cazul în care unul dintre soţi s-a recăsătorit. Aşadar, varianta a) este greşită.
Varianta b) este greşită, deoarece, potrivit art. 927 C. pr. civ., hotărârea nu se va
motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta.

Varianta este adevărată, confonn art. 926 alin. (2) C. pr. civ.
în ceea ce priveşte varianta a), în acest caz, hotărârea este definitivă, potrivit art. 926
FLORIN VÎLCEANU
Varianta b) este eronată, întrucât această posibilitate prevăzută de art. 926 alin. (2)
C. pr. civ. se aplică doar în cazul divorţului întemeiat pe culpa pârâtului

Varianta b) este corectă, potrivit art. 921 alin. (3) C. pr. civ. coroborat cu art. 264
alin. (1) C. civ.; copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani poate fi ascultat, dacă autoritatea
competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei, nefiind,
astfel, obligatorie.
Varianta c) este, de asemenea, corectă. Reintegrarea unuia dintre soţi în domiciliul
conjugal, din care a fost alungat, este o măsură referitoare la folosirea locuinţei familiei,
conform art. 920 C. pr. civ.
în acest caz, cererea se respinge ca nesusţinută (art. 922 C. pr. civ.), nu ca neîn
temeiată.

Art. 995 alin. (3) C. pr. civ. prevede că aplicarea criteriilor prevăzute la art. 988 (de
formare şi atribuire a loturilor) nu poate fi cenzurată pe calea recursului, iar, potrivit
aceluiaşi text, dacă partajul s-a cerut pe cale incidentală, hotărârea este supusă aceloraşi
căi de atac ca hotărârea dată asupra cererii principale.
Varianta a) este eronată, art. 991 alin. (4) C. pr. civ. statuând că o asemenea încheiere
poate fi atacată separat numai cu apel, în termen de 15 zile de la pronunţare; dacă nu a
fost atacată astfel, nu mai poate fi supusă apelului odată cu hotărârea asupra procesului.
Şi varianta b) este greşită. Acest termen de 3 luni se aplică în cazul în care vânzarea
se face prin bună învoială, în afară de cazul în care părţile sunt de acord cu majorarea lui,
potrivit art. 991 alin. (2) C. pr. civ.; în cazul vânzării la licitaţie, este aplicabil art. 992
C. pr. civ.

Varianta este corectă, potrivit art. 992 alin. (2) şi (4) C. pr. civ.
Varianta b) este eronată, întrucât, potrivit art. 995 alin. (1) C. pr. civ., hotărârea de
partaj are, într-adevăr, efect constitutiv; aceasta înseamnă însă că efectele hotărârii nu se
produc retroactiv (acestea s-ar fi produs retroactiv dacă hotărârea avea efect declarativ, nu
constitutiv).
Varianta c) este, de asemenea, greşită. Conform art. 985 alin. (1) C. pr. civ., înche
ierea de admitere în principiu se dă doar dacă instanţa nu are date suficiente, deci nu în
toate cazurile în care pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare,
evaluare şi altele asemenea.
FLORIN VÎLCEANU

Varianta a) este adevărată, deoarece art. 986 teza finală C. pr. civ. prevede că, în
aceleaşi condiţii, instanţa poate, cu consimţământul tuturor coproprietarilor, să elimine
un bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit.
Varianta c) este corectă, conform art. 994 alin. (3) C. pr. civ.
Confonn art. 996 alin. (2) C. pr. civ., în acest caz, partea interesată va trebui să
exercite acţiunea în revendicare.

Obligaţia de a-i comunica debitorului o somaţie este o procedură prealabilă de ordine
privată, astfel că devine incident art. 193 alin. (2) C. pr. civ., neputând fi invocată de
instanţă, din oficiu, ci doar de pârât, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.
Varianta a) este eronată, întrucât, potrivit art. 1.021 alin. (3) C. pr. civ., creditorul
poate introduce o cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun, dacă cererea
este respinsă în condiţiile prevăzute de art. 1.021 alin. (1) şi (2), adică prin încheiere; prin
urmare, dacă cererea este respinsă prin sentinţă [pentru orice alte motive decât cele prevă
zute de art. 1.021 alin. (1) şi (2), de exemplu, ca neîntemeiată, ca prescrisă etc.], soluţia
are autoritate de lucru Judecat într-o cerere ulterioară formulată potrivit dreptului comun.
Varianta b) este, de asemenea, greşită, conform art. 1.015 alin. (1) C. pr. civ., ter
menul fiind de 15 zile de la primirea acesteia.

Potrivit art. 1.019 alin. (3) C. pr. civ., întâmpinarea trebuie depusă cu cel puţin 3 zile
înaintea termenului de Judecată; conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C, pr. civ., când termenul
se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua
când acesta se împlineşte; din moment ce întâmpinarea trebuie depusă cu cel puţin 3 zile
înainte de termen, ultima zi în care aceasta poate fi depusă este 5 aprilie 2021; astfel, ziua
de 9 aprilie nu se ia în calcul, ziua de 8 aprilie ar constitui prima zi, cea de 7 aprilie a doua
zi, iar cea de 6 aprilie a treia zi (deci ultima, care nu se ia în calcul); întrucât ultima zi
pentru depunerea întâmpinării este 5 aprilie 2021 (deci întâmpinarea poate fi depusă cel
târziu la 5 aprilie 2021), rezultă că aceasta poate fi depusă oricând înainte de această dată.

în măsura în care înscrisul de care se prevalează creditorul este titlu executoriu, atunci
acesta nu mai prezintă interes să obţină un nou titlu, pe calea ordonanţei de plată.
Varianta a) este eronată, în cazul ordonanţei de plată neexistând o limită privind
valoarea cererii, cum este în cazul procedurii cu privire la cererile de valoare redusă.
FLORIN VÎLCEANU
Varianta b) este, de asemenea, greşită. Această durată nu este incidenţă în toate

cazurile, potrivit art. 1.023 alin. (2) C. pr. civ., ci în cazul în care debitorul nu contestă
creanţa prin întâmpinare.

Varianta este corectă, conform art. 1.016, respectiv art. 1.028 alin. (2) C. pr. civ.
Varianta a) este eronată, deoarece nu este o asemănare, întrucât, în situaţia cererilor
de valoare redusă, instanţa nu poate fixa cuantumul cauţiunii, acesta fiind prevăzut de
art. 1.033 alin. (2) C. pr. civ., respectiv 10% din valoarea contestată.
In cazul cererilor de valoare redusă, termenul este de 30 zile de la comunicare, potrivit
art. 1.033 alin. (1) C. pr. civ., varianta c) fiind, de asemenea, greşită.

Varianta a) este adevărată. întrucât această procedură prealabilă nu este prevăzută în
cazul cererilor de valoare redusă, ci doar în cazul ordonanţei de plată, potrivit art. 1.015 şi
art. 1.017 alin. (2) C. pr. civ., fiind o deosebire.
Art. 1.019 alin. (4) C. pr. civ. prevede că, în cazul ordonanţei de plată, întâmpinarea
nu se comunică; în schimb, art. 1.030 alin. (5) C. pr. civ. statuează că, în cazul cererii de
valoare redusă, întâmpinarea (răspunsul pârâtului) se comunică, varianta b) fiind, aşadar,
corectă.
Aceasta este o asemănare între cele 2 proceduri, întrucât cheltuielile de judecată pot
fi solicitate pe cale separată în ambele situaţii, neexistând vreo dispoziţie în sens contrar.

Varianta este corectă, potrivit art. 1.031 alin. (1) C. pr. civ.; acest caz reprezintă o
derogare de la textul general, respectiv art. 396 C. pr. civ., potrivit căruia pronunţarea
poate fi amânată pentru un termen care nu poate depăşi 15 zile; de altfel, art. 1.031
alin. (1) C. pr. civ. nici nu face referire la o eventuală amânare de pronunţare.
Varianta a) este eronată, deoarece art. 1.026 alin. (1) C. pr. civ. stabileşte că pentru
stabilirea valorii cererii nu se iau în calcul dobânzile; prin urmare, cererea are valoarea de
9.000 lei, astfel că procedura este aplicabilă.
Varianta b) este, de asemenea, greşită. în acest caz, cererea va fi judecată potrivit
dreptului comun, conform art. 1.027 alin. (3) C. pr. civ.

Varianta este adevărată, faţă de prevederile art. 1.042 alin. (5) C. pr. civ., respectiv
art. 997 alin. (2) şi art. 1.025 alin. (1) C. pr. civ.
Potrivit art. 1.038 alin. (2) C. pr. civ., denunţarea cemtă de lege pentru încetarea
contractului va fi considerată şi notificare de evacuare a imobilului, dacă locaţiunea este
pe durată nedetenninată (nu detenninată), varianta a) fiind greşită.
FLORIN ViLCEANU
Varianta c) este, de asemenea, eronată. împrejurarea dacă judecata se face cu sau fără
citare nu este la aprecierea instanţei, potrivit art. 1.042 alin. (1) C. pr. civ.

Varianta este adevărată, întrucât art. 1.037 alin. (1) C. pr. civ. nu distinge, fiind vorba,
în acest caz, despre o prezumţie absolută cu privire la domiciliu.
Varianta a) este eronată, întrucât art. 1.043 alin. (2) C. pr. civ. prevede că pârâtul
poate invoca apărări de fond privind temeinicia motivelor de fapt şi de drept ale cererii,
inclusiv lipsa titlului reclamantului.
Varianta c) este greşită, deoarece, potrivit art. 1.042 alin. (3) C. pr. civ., întâmpinarea
nu este obligatorie; prin urmare, art. 208 alin. (2) C. pr. civ. nu este aplicabil, întrucât
întâmpinarea nu este obligatorie.
383. Răspunsuri corecte: a) şl b)

Afirmaţia de la varianta a) este adevărată, aşa cum a stabilit ICCJ prin Decizia
nr. 19/2015 (RIL).
Afirmaţia variantei b) este adevărată prin raportare la prevederile art. 1.050
C. pr. civ., având în vedere că drepturile asupra bunurilor mobile nu sunt susceptibile a fi
înscrise în cartea funciară.
Procedura specială priveşte doar uzucapiunea extratabulară, aspect ce rezultă inclusiv
din analiza documentelor cerute de art. 1.051 alin. (3) C. pr. civ.; de asemenea, în ipoteza
uzucapiunii tabulare, dreptul posesorului este deja înscris în cartea funciară, astfel că nu
şi-ar mai găsi raţiunea art. 1.053 C. pr. civ.

Varianta b) este corectă, pentru că art. 1.051 alin. (1) C. pr. civ. prevede că cererea
de uzucapiune se depune la judecătoria în circumscripţia căreia este situat imobilul, fără
a distinge în funcţie de valoarea acestuia (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie
să o facă).
Afirmaţia de la varianta c) este adevărată, potrivit art. 1.052 alin. (5) C. pr. civ., care
prevede că, în acest caz, vor fi ascultaţi numai reclamantul şi martorii, iar instanţa va
verifica îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru dobândirea dreptului reclamat în
temeiul uzucapiunii.
Afirmaţia de la varianta a) este falsă, deoarece, potrivit art. 1.053 alin. (3) C. pr. civ.,
reclamantul este considerat proprietar de la data înscrierii, în condiţiile legii, în cartea
funciară a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii.

Art. 1.057 alin. (2) C. pr. civ. prevede că, în cazul cererilor al căror obiect nu este
evaluabil în bani, dacă legea nu prevede altfel, cauţiunea nu va putea depăşi suma de
10.000 lei.
FLORIN VÎLCEANU
Varianta b) este eronată, potrivit art. 1.058 C. pr. civ., conform căruia se depune, de
regulă, în numerar, dar poate consta şi în instrumente financiare sau în oferirea de garanţii
(deci nu se depune numai în numerar).
Varianta c) este, de asemenea, greşită. Art. 1.064 alin. (4) C. pr. civ. prevede că, dacă
cererea pentru care s-a depus cauţiunea a fost respinsă, instanţa va dispune din oficiu şi
restituirea cauţiunii; cu toate acestea, cauţiunea nu se restituie întotdeauna din oficiu în
acest caz, întrucât există o excepţie în materia contestaţiei la executare, art. 720 alin. (6)
C. pr. civ. fiind o normă specială faţă de art. 1.064 alin. (4) C. pr. civ.; astfel, potrivit
art. 720 alin. (6) C. pr. civ., atunci când contestaţia a fost respinsă, suma reprezentând
cauţiunea depusă rămâne indisponibilizată; prin urmare, cauţiunea nu se restituie odată cu
respingerea cererii de suspendare a executării, ci rămâne indisponibilizată până la solu
ţionarea definitivă a contestaţiei (iar dacă se respinge contestaţia, recipisa de consemnare
a cauţiunii va fi comunicată executorului).
FLORIN VILCEANU
Lîbrâria ta de carte de specialitate
juridica, economica şi business
Din 2008 suntem

alegerea lor...
TU?
Cursuri universitare•Tratate•Monografii •Coduri •Legislaţie•Jurisprudenţâ•Revistedespecialitate
www.ujmag.ro
Bd. luliu Maniu nr. 7, clădirea Cotroceni Business Center corp C,

sector 6, Bucureşti (lângă AFIMALL)
I.» 021.312.22.21 I 0733.673.5S5 | comenzi@ujmag.ro
C are su n t avantajele lucrării „Teste-grilâ
pentru e xam e n e le de adm itere în profesiile
juridice. Drept p ro ce su a l c iv il"?
oferă o irnagine de ansamblu asupra problemelor de drept procesual civil ce nor

constitui întrebări la toate concursurile/examenele pentru admiterea/definitivo-
rea în magistratura şi INM,avocatura, precum şi in alte profesii juridice;
este adaptata cerinţelor, exigenţelor şi nivelului ridicat de dificultate pe care le
presupun concursurile şi examenele specifice profesiilor juridice;
permite o evaluare corecta şi completa a cunoştinţelor acumulate;
consolidează noţiunile juridice într-o maniera structurata şi adaptata condiţiilor
de examen;
antrenează gândirea şi logica şi ajuta la realizarea de conexiuni între diferitele
instituţii de drept procesual civil;
ajuta la înţelegerea mecanismului de rezolvare a subiectelor tip grila, la formarea
raţionamentului logico-juridic specific, la înţelegere greşelilor ce pot apareo în
rezolvarea grilelor şi la evitarea repetării acestora;
conţine grile cu una sau mai multe variante de răspuns corecte ori cu nicio
varianta de răspuns corecta;
este raportata la legislaţia în vigoare, la deciziile Curţii Constituţionale, deciziile
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursuri în interesul legii şi privind dezlegoreo
unor chestiuni de drept incidente în domeniul dreptului procesual civil;
conţine trimiteri la opiniile doctrinare relevante;
coriţlne explicaţii argumentate consistent pentru fiecare varianta de răspuns,
indiferent ca este corecta sau greşita, cu trimiteri la textele de lege relevante;
este realizota de un colectiv de autori alcătuit din judecători, avocaţi şi cadre
didactice cu ovasta experienţa profesionala, practica şi coordonata de unjudecător
şi cadru didactic recunoscut în domeniul dreptului procesual civil;
asigura dobândirea succesului în cariera juridica visata.
ISHN. ‘>7ft-606-.î9-OX72-9
EVELINA OPRIMA
C O O R D O N A T O R
: E X P L IC A Ţ II ALE V A R IA N T E L O R DE R ĂSPUN S
! PESTE 3 5 0 DE GRILE
DREPT P R O C E S U A L C I V I L
TESTE-GRILA
PENTRU EXAMENELE DE ADMITERE ÎN PROFESIILE JURIDICE 2021
' \ ^
éfhBW
V la d im ir D iaconiţâ
M aria Fodor
M âdâiina Jebelean
M ihaela C ristin a M ocanu
G abriela R îşnoveanu
O ana Surdu
Florin V îlcea nu

Teste Grila Civil-Diaconescu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teste Grila Civil-Diaconescu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Editat de Universul Juridic SRL, editură cu prestigiu recunoscut.

Eîditura Universul Juridic este acreditată CNATDCU (lista A2).

Respect pentru autorii noştri, respect pentru profesia aleasă f

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Redactor: Alina Pîrvoi

O E d itu ra t ’niversu! J u rid ic O l ’n iversul J u rid ic

e d itu ra .u n iv c rsu l.ju rid ic

I. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

II. ACŢIUNEA CIVILĂ (ART. 29-40 C. PR. C IV .).................................................13

III. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL (ART. 41-93 C. PR. C IV .)......... 16

IV. COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

V. ACTELE DE PROCEDURĂ ŞI TERM ENELE PROCEDURALE

VI. PROCEDURA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE ’

VII. CĂILE DE ATAC (ART. 456-513 C. PR. CIV .)................................................71

VIII. SESIZAREA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

IX. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII (ART. 514-518 C. PR. CIV.)............77

X. CONTESTAŢIA PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI

XL EXECUTAREA SILITĂ (ART. 622-914 C. PR. C IV .).................................... 79

XII. PROCEDURILE SPECIALE (ART. 915-1.064 C. PR. CIV.)....................... 86

B. Excepţiile procesuale.......................................................................................... 190

1. Cu referire la primirea şi soluţionarea cererilor, următoarele afirmaţii sunt

2. Dreptul constituţional fundamental la un proces echitabil, în termen optim şi

3. Principiul legalităţii se adresează:

4. Selectaţi afirmaţia corectă:

5. Ipoteza în care pârâtul nu formulează o cerere reconvenţională împotriva

6. în ceea ce priveşte actele procesuale de dispoziţie:

7. Din perspectiva principiului disponibilităţii, alegeţi afirmaţia greşită:

8. Următoarele afirmaţii sunt adevărate, cu excepţia:

9. Alegeţi afirmaţia corectă:

c) nu se poate reţine exercitarea abuzivă a dreptului procesual de a declara calea de

10. Următoarele afirmaţii sunt adevărate, cu excepţia:

11. Constituie o încălcare a principiului contradictorialităţii:

12. Principiul fundamental al procesului civil care asigură publicitatea reală,

13. Nulitatea hotărârii intervine în situaţia:

14. Alegeţi afirmaţia corectă în legătură cu limba desfăşurării procesului civil:

15. Următoarele afirmaţii sunt adevărate, cu excepţia:

17. Selectaţi afirmaţia corectă:

18. Principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului presupune că:

19. Rolul judecătorului în aflarea adevărului constă şi în:

20. Următoarele afirmaţii sunt adevărate, cu excepţia:

22. Alegeţi afirmaţia falsă:

23. Cererea vizând partajul bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei,

26. Din perspectiva cerinţelor interesului, selectaţi afirmaţia adevărată:

28. Este admisibilă acţiunea în constatare prin care se solicită:

31. Următoarele afirmaţii sunt corecte, cu excepţia:

32. Selectaţi afirmaţia adevărată:

33. Următoarele afirmaţii cu privire la situaţia procesuală a înstrăinătorului

34. Cu referire la hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului

35. în situaţia formulării în cursul procesului, cu rea-credinţă, a unei cereri

36. Pe rolul Tribunalului Timiş se află înregistrat dosarul cu nr. xx/325/2020

37. în privinţa căilor de atac:

38. Reclamantul A a formulat cerere de recuzare împotriva judecătorului B

39. Reclamantul A a formulat cerere de recuzare împotriva judecătorului B

40. La termenul de judecată din data de 12 mai 2021, reclamantul A a formulat

41. A îl cheamă în judecată pe B, solicitând instanţei desfacerea căsătoriei din

42. în privinţa procedurii de soluţionare a abţinerii sau a recuzării:

43. Corespunde adevărului faptul că:

45. Abţinerea sau recuzarea se soluţionează:

i-a fost repartizată contestaţia în anulare face parte şi judecătorul B. A formulează

47. A formulează o cerere de chemare în judecată prin care solicită constatarea

48. Reclamantul B formulează cerere de recuzare a judecătorului A, în baza

dreptului material la acţiune, dimpotrivă, cererea fiind formulată în interiorul ter­

50. Este adevărat că:

a. Folosinţa şi exerciţiul drepturilor procesuale

dreptului material la acţiune, dimpotrivă, cererea fiind formulată în interiorul ter

62. în materie de perimare, în etapa apelului, coparticiparea procesuală gu

64. Coparticiparea procesuală subiectivă, mixtă şi necesară presupune că ter

66. Intervenientui principal voluntar poate declara împotriva hotărârii Jude