Enigma Otiliei

G. Călinescu
- particularități de construcție a personajului -

Introducerea (informații diverse + prezentarea statutlui social, moral și psihologic

al personajului ales)

Criticul literar G. Călinescu era de părere că misiunea sa de exeget nu poate fi

îndeplinită dacă nu încearcă el însuși să creeze sau cel puțin „să rateze în cât mai multe
genuri” (Principii de estetică). De aceea, scriind patru romane, Călinescu a pătruns în
laboratorul de creație al prozei, înțelegându-i toate mecanismele. În Cartea nunții, Enigma
Otiliei, Bietul Ioanide și Scrinul negru autorul prezintă societatea bucureșteană din prima
jumătate a secolului al XX-lea într-o manieră realist-clasică dominată de obiectivitate.
Ca teoretician al romanului românesc, G. Călinescu respinge proustianismul și
pledează pentru realismul clasic (romanul obiectiv de tip balzacian), opera literară „Enigma
Otiliei” încadrându-se în această categorie, cu elemente moderniste aparținând prozei
interbelice. De asemenea, opera în discuție este un roman social și citadin prin tematica
abordată și viziunea despre lume a autorului.
Veritabilă frescă a societății bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, „Enigma
Otiliei” investighează atât istoria unei moșteniri, cât și relațiile de familie, toate aflate sub
dominația nefastă a banului. Familia, temă a operei, este tratată din perspectivă realistă
(goana pentru avere), dar și cu nuanțe ale clasicismului (fizionomiile, tipurile umane).
Treptat, alături de Felix Sima, cititorul pătrunde într-o lume marcată de aspirații materiale:
este cazul familiei Tulea care urmărește banii bătrânului avar Costache Giurgiuveanu.
Scriitorul este istoricul moravurilor, pictorul societății contemporane, astfel realizând
o frescă socială. Aspectul de frescă al romanului poate fi evidențiat prin detaliile care
conturează societatea vremii, a Bucureștiului de început de secol al XX-lea (arhitectură,
mentalități, dorința de înavuțire). Descrierile au funcție decorativă, dar mai ales simbolică,
fiecare detaliu fiind semnificativ pentru subiect. În acest sens se poate observa cum aspectul
casei dezvoltă ceva din caracterul proprietarului (rafinamentul lui Pascalopol), iar
vestimentația și detaliile Otiliei au de asemenea rol în determinarea caractrului acesteia,
reprezentând metafora exterioara a ființei.
Personajul principal, feminin și eponim al romanului este Otilia Mărculescu, suflet
încifrat și caracter tare, care, încă din sugestiile surprinse în titlu, se detașează de celelalte
personaje prin spiritul enigmatic, controversat și tulburător pe care îl deține. Otilia reprezintă
tipul tinerei intelectuale, al femeii-copil, al cprei suflet nu se încadrează în normele sociale
ale vremii dominate de meschinărie și mediocritate.
Din punct de vedere social, Otilia este fiica celei de-a doua soții a lui Costache
Giurgiuveanu în grija căruia rămăsese în urma morții mamei sale. Este o tânără de
optsprezece ani, cu ten măsliniu, trup firav și mereu ravisantă. Amestecul de eleganță și
dezordine sporesc aura misterioasă de care e înconjurată, iar nehotărârea este trăsătura ei
dominantă („Eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau”). Această ultimă caracteristică o definește
pe fată și din punct de vedere moral și psihologic deoarece firea contradictorie o plasează la
granița dintre copilărie și maturitate și evidențiază coordonatele morale după care tânăra își
ordona viața. Însușirile Otiliei sunt conturate în carte mai ales prin ochii altor personaje,
folosindu-se tehnica reflectării poliedrice. De la elegantă, copilăroasă și generoasă la
„întreținută” și persoană de moravuri ușoare, trăsăturile fetei sunt multiple și descriu în
totalitate caracterul acesteia

Cuprinsul
 (prezentarea modului în care tema se reflectă în textul narativ studiat, prin
comentarea a două secvențe narative semnificative)

Temele importante ale romanului călinescian – familia, moștenirea, lupta pentru avere
– sunt frecventate de scriitorii realismului. În romanul prezentat se poate evidenția tema
principala de factură socială, cu două elemente, ambele balzaciene.
Tema iubirii este reliefată în finalul romanului. În noaptea de dinaintea plecării cu
Pascalopol la Paris, Otilia se furișează în camera lui Felix, cerându-i permisiunea de a înnopta
alături de el. Cei doi poartă o discuție lungă despre dragoste, căsnicie, despre viitor, Otilia
declarându-i iubirea. A doua zi dimineață, tânărul descoperă că patul în care a dormit Otilia
este gol. Această inconsecvență la nivel psihologic a Otiliei demonstrează diferența dintre o
dragoste inocenta (cea a lui Felix) si una matură (cea a lui Pascalopol), Otilia oscilând între
cele două, și luând decizia matură de a pleca cu Pascalopol. Gestul Otiliei se constituie într-o
importantă secvență de caracterizare indirectă ce relevă, pe lângă incosecvența și spiritul
oscilant al fetei, și un egoism necunoscut până atunci în raport cu Felix. Alegerea lui
Pascalopol deși este făcută în spiritul rațiunii, nu urmărește a proteja deloc sentimentele
tânărului Felix, care nu înțelege niciodată cu adevărat gestul fetei.
O a doua secvență semnificativă pentru construcția eroinei romanului este
reprezentată de partea finală a romanului în care Felix și Pascalopol se întâlnesc în tren și
discută despre femeia vieții lor – Otilia. În tinerețe, tânărul fusese un idealist și crezuse în
iubirea absolută, angajantă pe termen lung, inocentă și platonică față de Otilia, amăgindu-se
cu sentimentul reciprocității sentimentelor fetei. Rămâne contrariat în momentul în care este
părăsit, iar întânirea din tren îi adâncește și mai mult nedumeririle. Uitându-se la fotografia
ce-i relevă o femeie „frumoasă, cu linii fine... gen actriță întreținută”, Felix nu o recunoaște
pe fata zănatică și imprevizibilă din tinerețea sa, pentru că „un aer de platitudine feminină
stingea totul”. E o modalitate de caracterizare modernă, prin care autorul urmărește în epilog
nu numai destinul personajului feminin, ci și reverberațiile pe care acesta le are în sufletele
celor din jur.

 analiza, la alegere, a două componente de compoziție și de limbaj,

semnificative pentru textul narativ studiat, din seria: conflict, titlu...., ....,

Titlul romanului a fost dat de editura care a considerat ca termenul de „enigma” este
mai comercial decât „Părinții Otiliei”, ales de autor în tradiție balzaciană. În acest sens, Felix
declară că nu o înțelege pe fata care trasează elemente esențiale în arhitectura spirituală a
tânărului: „Pentru mine, Otilia, ai început sa devii o enigmă.” În cele mai multe replici și
acțiuni ale ei, Otilia se dovedește a fi inteligentă peste medie, însă evoluția ei, așa cum reiese
din epilog, frizează mediocritatea. De fapt, ea poarta o mască în spatele căreia enigma nu a
fost încă dezlegata.
Conflictele romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite
(Giurgiuveanu și Tulea). Istoria unei moșteniri include două conflicte succesorale: primul
este iscat în jurul averii lui moș Costache (adversitatea manifestată de Aglae împotriva
orfanei Otilia), al doilea destramă familia Tulea (interesul lui Stănică pentru averea
bătrânului). Conflictul erotic privește rivalitatea adolescentului Felix și a maturului
Pascalopol pentru mâna Otiliei. În operă există mai multe tipuri de conflicte: soț-soție,
părinți-copii, conflicte cu persoane din afara clanului (cu cei doi orfani), cu limitele proprii. O
mare dramă rezultă din faptul că oamenii nu conștientizează propriile limite, existând o mare
discrepanță între viziunea pe care o au asupra propriei persoane și realitate. Romanul este
axat pe conflicte puternice, atât pe plan interior cât și exterior. Cele din planul interior sunt un
reflex al conflictelor exterioare. Otilia, plin statutul ei este o personalitate conflictuală.
Prezența ei trezește invidie, suspiciune, ură din partea personajelor feminine și atracție, ideală
din partea lui Felix sau maladivă, concupiscentă din partea lui Pascalopol. Căsătoria
reprezintă pentru ea o formă de refugiu, de apărare.

Încheierea

„Enigma Otiliei” este un roman realist (balzacian) prin prezentarea critică a unor
aspecte ale societății bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, motivul paternității și al
moștenirii, structură, specificul secvențelor descriptive (observația și detaliul semnificativ;
rolul vestimentației și al cadrului în caracterizare), realizarea unor tipologii umane,
veridicitatea, utilizarea narațiunii la persoana a III-a. Cu toate acestea, romanul în discuție
depășește modelul realismului clasic, prin spiritul critic și polemic (parodic, ludic), prin
elemente ale modernității (ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice
deviante, tehnicile moderne de caracterizare – comportamentism, reflectarea poliedrică, reali-
zarea scenică a capitolului al XVIII-lea).