UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE INGINERIA SISTEMELOR BIOTEHNICE

Programul de masterat: CERCETAREA, PROIECTAREA ŞI TESTAREA
SISTEMELOR BIOTEHNICE

ERGONOMIE ȘI DESIGN INDUSTRIAL

CURS 6
CERINȚE ERGONOMICE PRIVIND FACTORII DE AMBIANȚĂ
PARTEA I

An Univ. 2021-2022, Sem. I

 1. Considerații generale

 mediul de muncă influențează în mod hotărâtor starea fizică și psihică a

executantului în timpul procesului de muncă, reflectându-se atât în cantitatea
și calitatea muncii sale, cât și în modificarea capacității lui funcționare
(oboseala) [1];

 desfășurarea activității pe fiecare loc de muncă este condiționată și de factorii

mediului ambiant;
 ergonomia nu se limitează numai la studierea adaptării mijloacelor de muncă
la om, ci studiază și problema asigurării unui mediu de muncă corespunzător
cerințelor fizice și psihice ale organismului omenesc, care să conducă la
menținerea și dezvoltarea capacității normale de muncă a acestuia, și implicit
la creșterea productivității muncii.

2
Factorii de ambianță pot fi grupați după cum urmează:

iluminatul, zgomotul, vibrațiile, puritatea

Factori de ambianță fizică: aerului, microclimatul (temperatura,
umiditatea)l

coloritul, muzica funcțională, variația –

monotonia, considerația – desconsiderația,
Factori de ambianță psihică: colaborarea – necolaborarea, interesul -
dezinteresul

o Sarcina cercetării ergonomice este aceea de a elabora un sistem de referință care

să poată fi utilizat pentru a prevedea efectul mediului ambiant asupra
performanțelor în muncă.

3
 2. Factorii de ambianță fizică

Zgomotul

o unul dintre factorii de ambianță fizică care constituie adesea cauza oboselii și a
diminuării rezultatelor activității desfășurate este zgomotul;
o zgomotul influențează organul auditiv, dar poate avea efecte și asupra anumitor
centri nervoși și chiar asupra întregului organism, ceea ce provoacă modificări
biologice și fiziologice, care în final influențează rezultatele muncii [1];
o cunoașterea efectelor zgomotului asupra organismului uman, și mai ales a
posibilităților de ameliorare și înlăturare a efectelor negative ale acestuia,
constituie un mod de creștere a eficienței muncii;

4
o în acest sens, ergoacustica are ca obiect studiul ambientului și al efectelor
acestuia asupra activităților desfășurate;
o ergoacustica analizează ambientul sonor în relație cu celelalte componente ale
muncii;
o această analiză studiază zgomotul ca element ce poate interfera cu munca
operatorului și cu felul în care acesta își desfășoară activitatea;
o valorile de expunere care declanșează acțiunea (nivelurile în decibeli la care un
angajator trebuie să ia anumite măsuri) sunt stabilite la o expunere zilnică sau
săptămânală între 80 dB (valoarea inferioară) și 85 dB (valoarea
superioară) [2].

5
problemele de pierdere a auzului cauzate de zgomot reprezintă una dintre
cele mai frecvente 10 boli profesionale întâlnite în Uniunea Europeană [4];

hipoacuzia (pierderea auzului) sau surditatea cauzată de zgomote dăunătoare,

face parte din bolile incluse în lista europeană a bolilor profesionale;

pe lângă pierderea auzului la lucrătorii deja afectați, zgomotul general duce

la apariția de riscuri suplimentare de accidente la locul de muncă, ca urmare
a dificultăților de comunicare rezultate din activitatea propriu-zisă [4].

6
Conform Directivei 2003/10/CE a Parlamentului European și a Consiliului din
6 februarie 2003 privind cerințele minime de securitate și sănătate referitoare
la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de agenți fizici (zgomot), la locul
de muncă trebuie să se aibă în vedere următoarele aspecte [2]:

locurile de muncă în care se depășesc valorile de expunere care declanșează

acțiunea trebuie să fie marcate în mod corespunzător, iar accesul la acestea
să fie limitat;
angajatorul trebuie să pună la dispoziția lucrătorilor mijloace de protecție
auditivă individuale;
utilizarea de mijloace de protecție auditivă este obligatorie atunci când
nivelul de zgomot depășește valoarea superioară de expunere care
declanșează acțiunea.

7
În măsura posibilului, factorii de risc trebuie să fie eliminați la sursă sau reduși la
minimum, luând în considerare [2]:

1. alte metode de lucru cu mai puțină expunere la zgomot;

2. alegerea unor echipamente de lucru adecvate;
3. proiectarea locurilor de muncă;
4. formarea profesională, consultarea și participarea lucrătorilor privind utilizarea
corectă a echipamentelor de muncă, în scopul reducerii la minimum a expunerii
acestora la zgomot;
5. reducerea zgomotului prin mijloace tehnice: reducerea zgomotului aerian prin
utilizarea elementelor de compartimentare, a spațiilor-tampon, a căptușelilor
fonoabsorbante; reducerea zgomotului structural prin montarea dublajelor
fonoizolante;
6. organizarea muncii: programele de lucru și perioadele de odihnă astfel încât să
se reducă zgomotul prin limitarea duratei și intensității expunerii .

8
Dacă se constată expuneri peste valorile limită de expunere, angajatorul trebuie:

să ia măsuri de reducere a expunerii sub valorile limită de

1 expunere

să identifice cauzele expunerii excesive

2

să adapteze măsurile de prevenire și protecție pentru a evita orice

3 recurență

 Lucratorii a căror expunere la zgomot depășește valorile de expunere

superioare, au dreptul la examenul medical periodic, inclusiv testarea auzului,
efectuat de medicul specialist/primar de medicina muncii, în conformitate cu
legislația națională [3].

9
Tabel 1. Limitele maxime admise pentru zgomot la posturile de muncă cu solicitare neuropsihică și
psihosenzorială (atenție, responsabilitate, decizie, constrângere temporală) crescută și deosebită [4]
Nivel admis de
Complexitatea muncii Postul de muncă zgomot
Lech, z dB(A)
Posturi de muncă cu solicitare - laboratoare de încercări sau depanări;
neuropsihică și psihosenzorială - cabine de supraveghere a proceselor tehnologice; 75
crescută - puncte vamale.
- studiouri RTV și cinematografice;
- cabine de comandă și control (dispecerat
energetic, dispecerat mijloace de transport rutier,
feroviar, naval);
- laboratoare pentru măsurări, cercetare și 60
Posturi de muncă cu solicitare
proiectare;
neuropsihică și psihosenzorială
- birouri, încăperi cu calculatoare;
deosebită
- ghișee unde se lucrează cu publicul;
- cabinete medicale, amfiteatre, biblioteci etc.
- săli de operație și tratament;
- ateliere de creație; 50
- săli de dirijare și informare trafic aerian
Lech, z dB(A) – nivelul de expunere zilnică la zgomot;
10
• Atunci când estimăm riscul de deteriorare a auzului trebuie luați în calcul trei
factori importanți: timpul de expunere, frecvența (Hz) și presiunea
acustică (dB);
• Timpul de expunere este măsurat pe o perioadă de 8 ore, pentru a simula un
mediu de lucru standard;

• Este utilizat un filtru (dB A), care ține cont de curba de toleranță normală a
urechii umane și asigură o estimare corectă a nivelului de risc.

11
Metode de reducere a zgomotului

Combaterea zgomotului este o problemă de sistem, prin sistem înțelegându-se

ansamblul format din sursa de zgomot, mediul (căile) de propagare a energiei
acustice și receptorul [4].

Procedurile de combatere a zgomotului pot fi clasificate astfel:

metode de combatere a zgomotului la sursă;
metode de combatere a zgomotului pe căile de propagare;
metode de combatere a zgomotului la receptor.

12
o metoda cu cea mai mare eficacitate este combaterea zgomotelor de la
sursă;
o aceasta presupune conceperea utilajelor, agregatelor și proceselor
tehnologice după principii noi, în vederea eliminării vibrațiilor care produc
unde acustice în aer;
o reducerea zgomotului de la sursă se poate realiza și prin înlocuirea pieselor
din materiale zgomotoase sau optimizarea procesului tehnologic;
o combaterea zgomotului este activitatea care are ca scop modificarea unui
câmp acustic perceput astfel încât acesta să fie în conformitate cu
obiectivul stabilit pentru receptor;

o măsurile cele mai importante pentru combaterea zgomotului și implicit a

efectelor acestuia trebuie să fie luate în faza de proiectare a mijloacelor de
muncă.

13
Vibrațiile

 pe lângă oscilațiile mecanice din gama sonoră, în întreprinderi se întâlnesc

frecvent și oscilații din gama infrasonoră, percepute ca vibrații, care
determină pe lângă scăderea capacității de muncă, și o serie de tulburări sau
boli;

 vibrațiile cu frecvențe foarte joase, ca cele de 0,1 Hz sau mai mici, provoacă
fenomene asemănătoare cu răul de mare;

 oscilațiile cuprinse între 1 și 30 Hz, care se întâlnesc la utilajele de transport,

pe lângă alte tulburări, duc la fenomene de inhibiție nervoasă, cu stare de
somnolență, care pot constitui cauze de accidente [5];

 acuitatea vizuală este afectată de vibrații între 25-40 Hz și 60-90 Hz.

14
Printre mijloacele de reducere a efectelor vibrațiilor, se numără:

 montarea utilajelor pe blocuri amortizoare;

 utilizarea la fundații a unor elemente elastice;

 montarea utilajelor pe fundații separate;

 executarea de pardoseli speciale.

15
Iluminatul. Influența luminii asupra organismului uman și oboseala

confortul vizual constituie una dintre condițiile de mediu care contribuie la

menținerea capacității de muncă, la asigurarea securității în muncă și a bunei
dispoziții [5];

un sistem de iluminat, bine proiectat, este important pentru productivitatea şi

calitatea muncii, cât şi pentru performanţa, confortul şi comoditatea
operatorului [8];

una dintre cele mai importante caracteristici ale ambianţei luminoase o

constituie intensitatea luminoasă, a cărei unitate de măsură este lux-ul, definit
ca volumul fluxului luminos ce cade pe o anumită suprafaţă [6].

16
Iluminatul ca factor de ambianță fizică, trebuie apreciat ca un element
legat de [1]:

 eficacitatea muncii;

 sănătatea executanților;

 protejarea analizatorului vizual;

 asigurarea confortului în muncă.

17
S-a demonstrat că solicitarea îndelungată și intensă în condiții necorespunzătoare
de iluminat, obosește ochii, ducând la apariția fenomenelor de:
 oboseală oculară (slăbirea acuității vizuale; reducerea vitezei de
percepere; apariția vederii duble (diplopia));
 oboseală nervoasă (diminuarea preciziei și reducerea vitezei
mișcărilor; scăderea capacității de percepție vizuală; dureri de cap
etc.).

Acuitatea vizuală = calitatea pe care o posedă ochiul de a distinge detaliile

obiectelor

 contrastele;
Factorii principali care influențează
 nivelul de iluminare;
acuitatea vizuală sunt:
 timpul de expunere.

18
Iluminatul încăperilor și al locurilor de muncă are numeroase efecte, cum
sunt:

 îmbunătățește condițiile de muncă;

 menține capacitatea de muncă;

 contribuie la creșterea productivității muncii;

 îmbunătățește calitatea produselor;

 previne accidentele de muncă.

19
 La locul de muncă întâlnim două tipuri de iluminat: natural (lumina zilei)
şi artificial (lămpile electrice), fiecare având o serie de particularităţi, avantaje,
dezavantaje.

Tipuri de iluminat

Iluminat natural Iluminat artificial

lateral de sus general local

combinat combinat

Figura 1. Tipuri de iluminat [7]

20
 se obţine prin iluminatoare, goluri în
acoperişuri, precum şi prin diferenţe
de înălţimi ale halelor interioare
de sus

Iluminat
lateral natural combinat

se obţine prin
se obţine prin
folosirea
intermediul
ferestrelor şi
ferestrelor plasate în
luminatoarelor
pereţii exteriori ai
concomitent
clădirilor industriale

Figura 2. Metode de iluminat natural

21
 Iluminatul natural
Avantaje Dezavantaje
 ochii sunt cel mai bine adaptați;  repartiţie limitată a fluxului
 prezintă o difuzie mai mare a luminos;
luminii;  variaţii în timpul zilei.
 este mai economic;
 este igienic;
 nu obosește ochii.

Măsura și modul de utilizare a luminii naturale sunt stabilite din faza de proiectare,
când se hotărăsc amplasarea clădirilor, dimensiunile ferestrelor și luminatoarelor și
amplasarea utilajelor [1].

22
Iluminatul artificial se utilizează la locurile de muncă la care nu este posibil
să se asigure lumină naturală de intensitate corespunzătoare, precum și la
locurile de muncă lipsite de lumină de zi.

Iluminatul artificial prezintă avantajul că poate avea nivel constant și, în

funcție de necesități, i se poate asigura permanența, dar este mai costisitor
decât iluminatul natural.
Lumina artificială trebuie să fie cât mai aproapiată de lumina naturală,
astfel, calitatea luminii artificiale depinde în mare măsură de corpurile sau
instalațiile de iluminat.

23
 ILUMINATUL ARTIFICIAL
Iluminatul general
 asigură o iluminare uniformă a întregului
spațiu supus iluminării;
 corpurile de iluminat sunt instalate în zona
superioară a încăperii sau pe tavan;
 se utilizează în încăperile în care se
lucrează în orice punct al suprafeței de
producție;
 datorită caracterului difuz al iluminatului
general, acesta se aseamănă foarte mult cu
iluminatul natural, având o ambianță
plăcută.
Iluminatul local
 se realizează prin fixarea corpurilor de
iluminat în imediata apropiere a
suprafețelor de lucru;
 nu se poate folosi simplu, ci numai
împreună cu iluminatul general, din
cauza diferenței prea mari de iluminare
dintre suprafețele de lucru și cele din jur,
diferență care necesită adaptarea
ochiului omenesc, având un efect de
disconfort vizual care favorizează
producerea accidentelor.
24
Iluminatul artificial local se recomandă:

 la locurile de muncă la care se cere distingerea unor detalii;

 la locurile de muncă unde obiectele muncii sunt de culoare închisă;

 în cazurile în care se cere iluminarea intensă a suprafețelor verticale sau a

secțiunilor.

25
 Iluminatul combinat

 realizează o iluminare mai intensă a unei suprafețe prin combinarea iluminatului

local cu cel general;

 se recomandă la locurile de muncă unde specificul activității cere o iluminare

bună sau la acele locuri de muncă unde prin iluminarea generală se produc umbre
care îngreunează percepția vizuală cu influențe asupra rezultatelor muncii.

Iluminatul artificial combinat asigură:

 o iluminare mai bună a suprafețelor de lucru;
 înlătură umbrele;
 dă posibilitatea de a ilumina interiorul obiectelor de prelucrat;
 permite economisirea energiei electrice prin întreruperea iluminatului la locurile
de muncă unde nu se lucrează.

26
Un sistem ergonomic de iluminat trebuie să țină seama de următoarele
condiții [1, 5]:

 asigurarea unui nivel de iluminare suficient de ridicat care să asigure

vizibilitatea necesară la locul de muncă;
 în câmpul vizual să nu se afle nici un corp luminos;
 sursele de lumină să nu proiecteze umbre pe câmpul vizual;
 să se asigure uniformitatea iluminării printr-o corectă repartiție a fluxului
luminos, evitând oboseala ochiului prin eforturi repetate de adaptare de la un
nivel de iluminare la altul;
 la lucrările de precizie să se folosească lumina din direcția frontală, cu ecrane
de protecție ale vederii directe;
 să se elimine trepidațiile aparatelor de măsură și control care trebuie urmărite cu
privirea.

27
 REFERINŢE

1. Manolescu Aurel, Lefter Viorel, Deaconu Alecxandrina, Ergonomie, Ediția a doua, Ed. Economică, 2013, ISBN 978-973-
709-641-8.
2. Directiva 2003/10/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 februarie 2003 privind cerințele minime de
securitate și sănătate referitoare la expunerea lucrătorilor la riscuri generate de agenți fizici (zgomot),
http://publications.europa.eu/resource/cellar/7113ad88-439c-46a1-a23b-c4bd8dfa2810.0021.02/DOC_3.
3. Hotarâre nr. 493 din 12.04.2006 privind cerintele minime de securitate si sanatate referitoare la expunerea lucratorilor la
riscurile generate de zgomot
4. Platon S.N., Badea D., Antonov A., Institutul National de Cercetare – Dezvoltare pentru Protectia Muncii «Alexandru
Darabont» București, Ghid de Securitate și Sănătate în Muncă privind expunerea lucrătorilor la zgomot. Ghid de aplicare
a Hotărârii Guvernului nr. 493/12.04.2006 privind cerințele minime de securitate și sănătate în muncă referitoare la
expunerea lucrătorilor la riscuri generate de zgomot, 2013.
5. Marcu S., Ţuţuianu G., Elemente de ergonomie, Note de curs Universitatea Politehnica din București, 2001.
6. ***http://psihologie.tripod.com/somm.html
7. Croitoru C., Cerințe igienice față de iluminare, 2016. https://igienagenerala.usmf.md/wp-
content/blogs.dir/151/files/sites/151/2016/09/Iluminarea.pdf

28
 UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE INGINERIA SISTEMELOR BIOTEHNICE
Programul de masterat: CERCETAREA, PROIECTAREA ŞI TESTAREA
SISTEMELOR BIOTEHNICE

ERGONOMIE ȘI DESIGN INDUSTRIAL

CURS 7
CERINȚE ERGONOMICE PRIVIND FACTORII DE AMBIANȚĂ
PARTEA a II-a

An Univ. 2021-2022, Sem. I

Microclimatul

proiectarea sau organizarea ergonomică a locurilor de muncă presupune și

existența unor condiții de microclimat cât mai favorabile sau ergonomice,
necesare asigurării sănătății executanților și menținerii capacității normale de
muncă a acestora.
menținerea capacității de muncă în orice activitate este condiționată și de un
anumit grad de confort, rezultat din interacțiunea organismului cu factorii
climatici.

Condițiile de microclimat în care se desfășoară munca sunt determinate de o serie

de factori care condiționează solicitarea organismului uman și implicit rezultatele
activității desfășurate [1]:

 temperatura;
 umiditatea;
 viteza aerului;
 radiațiile calorice.

2
 temperatura mediului se poate considera în limite normale dacă este între 18-
24 °C vara și 17-22 °C iarna, iar umiditatea între 30 % și 70 %, pentru a se
asigura nivelul de confort optim [2];
 viteza aerului se recomandă să fie între 4-8 m/min;
 atât temperatura cât și umiditatea aerului trebuie să fie corelate cu natura
activității care se execută;
 temperaturile recomandate pentru diferite munci trebuie să aibă în
vedere solicitarea fizică pe care activitatea respectivă o impune.

3
 Tabel 1. Temperaturile de lucru recomandate pentru diferite genuri de
activități [1]
Temperatura (° C)
Genul de muncă Minim Optim Maxim
Muncă ușoară în poziție șezând 18 20 24
Muncă ușoară în poziție ortostatică 17 18 22
Munca grea 15 17 21
Munca foarte grea 14 16 20

4
pentru a crea un microclimat corespunzător, este necesar să existe o
diferență cât mai mică între temperatura aerului și temperatura suprafețelor
înconjurătoare;

condițiile de microclimat sunt determinate și de cantitatea și calitatea

aerului inspirat;

cele mai frecvente cauze de viciere a aerului sunt: mirosurile, vaporii,

praful, gazele, lipsa de oxigen, concentrația de dioxid de carbon.

5
scăderea umidității sub 30% nu este indicată, având efecte nefavorabile
asupra căilor respiratorii, precum și asupra vederii; aerul este uscat, iar
purificarea nu se mai face corespunzător;
umiditățile care depășesc 70% devin dăunătoare prin împiedicarea
eliminării normale a transpirației;
între temperatură și umiditatea relativă a aerului există o legătură de
dependență; cu cât sunt mai ridicate valorile de temperatură, cu atât mai
redusă trebuie să fie umiditatea relativă a aerului;
prin optimizarea condițiilor de ambianță de lucru, se urmărește păstrarea
echilibrului termic între organism și mediu fără a fi necesar un efort
suplimentar pentru menținerea temperaturii constante a corpului uman de
37°C.

6
Radiațiile calorice [1]

o schimbul de căldură prin radiație, este schimbul de căldură între corpul

omenesc, pereți și diversele obiecte care îl înconjoară și absorb sau reflectă
căldură;

o temperatura suprafețelor echipamentelor tehnice sau ale oricăror altor suprafețe

cu care angajatul vine în contact la locul de muncă, trebuie să se situeze sub
valorile prevăzute în tabelul de mai jos:

Tabel 2. Nivelul estimat al radiațiilor calorice

Timpul de suportare a expunerii Nivelul estimat al radiațiilor calorice
(s) (cal/cm2/min)
240 1
50 2
20 3

7
o Schimbul permanent de căldură între corpul omenesc și mediul ambiant,
depinde de o serie de factori:
 temperatura aerului;
 temperatura suprafețelor înconjurătoare;
 temperatura materialelor și obiectele care vin în contact cu pielea;
 umiditatea relativă a aerului;
 mișcarea aerului.

Din cauza efectelor negative pe care un mediu necorespunzător din punct de

vedere al microclimatului le are asupra organismului uman, sub aspect
fiziologic și implicit asupra capacității de muncă a executanților, scăzând
cantitatea și calitatea muncii, normele de securitate și sănătate în muncă din țara
noastră stabilesc temperatura, umiditatea și mișcarea aerului în funcție de
categoria de dificultate a muncii.

8
 Factorii de ambianță psihică

Ambianța cromatică (coloritul)

alături de ventilație, zgomot și mai ales de iluminat cu care se află în strânsă

interdependență, culorile fac parte din ambianța generală a locului de
muncă [2];

coloritul mediului de muncă este un factor cu efecte psihologice asupra

personalului și cu influențe în luminozitatea generală.

culoarea reprezintă efectul psihofiziologic produs asupra ochiului de o

porțiune foarte restrânsă a radiațiilor energetice cuprinse între anumite lungimi
de undă [2];

cercetările și experimentele realizate au demonstrat efectele pe care culorile le

au direct asupra omului și indirect asupra rezultatelor muncii acestuia.

9
Din punct de vedere al modului de utilizare și de acțiune asupra omului, culorile
întrebuințate în cadrul mediului ambiant se pot clasifica în [1]:

 culori funcționale;
 culori convenționale.

Funcționalitatea culorilor în ambianța generală este dată de efectele pe care

acestea le au direct asupra omului și indirect asupra rezultatelor activității
desfășurate.

Efectele psihologice ale culorilor sunt determinate de adaptarea ochiului uman la

condițiile naturale ale ambianței. Astfel, s-a constatat că diferite nuanțe de culori
produc asupra oamenilor reacții psihice diferite [1].

Din acest punct de vedere, culorile pot fi:

 culori calde și culori reci;
 culori stimulative, iritante și culori liniștitoare;
 culori ușoare și culori grele.

10
 Culori le calde și culorile reci

 culorile roșu-galben-portocaliu sunt considerate calde prin asociație cu

lumina solară sau căldura focului;
 aceste culori au o influență stimulatoare asupra psihicului, dar prin acțiune
îndelungată provoacă oboseală [2].

 culorile situate în zona verde – albastru a spectrului evocă răcoarea apei, a

mării, a cerului, a pădurii și de aceea sunt considerate culori reci;
 acestea au efecte calmante micșorând tensiunea nervoasă și reducând
senzația de oboseală [2].

11
Culorile stimulative, iritante și culori liniștitoare
- nuanțele vii și culorile calde sunt stimulative, dar prin acțiune prelungită
provoacă oboseala;
- nuanțele pastel și culorile reci sunt liniștitoare, producând efecte calmante.

Culorile ușoare și culorile grele

- aceste culori dau senzația de ușor (culori deschise) și senzația de apăsare și
greutate (culori închise).

12
 Tabel 3. Efectele psihice ale culorilor [2]

Culoarea Efectele psihice

ROȘU - culoare foarte caldă
- stimulator general
- stimulator intelectual
PORTOCALIU - culoare caldă
- stimulent emotiv
GALBEN - culoare caldă
- stimulează vederea
- calmant al psihonevrozei
VERDE - culoare rece
- culoare liniștitoare
- impresie de prospețime
- facilitează deconectarea nervoasă
ALBASTRU - culoare foarte rece
- culoare liniștitoare
VIOLET - culoare rece
- culoare neliniștitoare, descurajantă

13
 Tabel 4. Efectele fiziologice ale culorilor [2]
Culoarea Efectele fiziologice
ROȘU - stimulează presiunea sângelui
- ridică tonusul muscular
- stimulează ritmul respirației

PORTOCALIU - accelerează pulsatile inimii

- menține presiunea sanguină
- favorizează digestia

GALBEN - acțiune favorabilă asupra sistemului

cardiovascular
VERDE - scade presiunea sângelui
- calmează respirația și frecvența pulsului
ALBASTRU - scade tonusul muscular
- scade presiunea sângelui
VIOLET - crește rezistența cardiovasculară
- crește rezistența plămânilor

14
Culorile convenționale sunt în general aplicate pentru diferite scopuri bine
determinate [1]:
 de identificare;
 de securitate;
 de semnalizare.

Culorile de securitate au influență asupra eficienței muncii, deoarece indicarea

prin culori a anumitor zone periculoase avertizează, sporește atenția, reducându-se
astfel accidentele dar și întreruperile în procesul muncii.

Utilizarea eficientă a culorilor de securitate necesită respectarea câtorva

indicații:
 spre deosebire de culorile funcționale, se recomandă culori vii, de intensitate
mare, care să atragă atenția și să declanșeze reacții de apărare pentru a evita
pericolul;
 plasarea adecvată pe suprafețe având culori de contrast;
 utilizarea unde este strict necesar.

15
Exemple [2]:

conținutul conductelor și instalațiilor este semnalizat de un cod al culorilor

adoptat pe plan internațional;
astfel, conductele de apă se vopsesc în gri sau negru, cele pentru gaze sau
lichide nocive în galben, conductele de gaze explozive în roșu, iar cele
pentru combustibil lichid în albastru.
pentru securitatea muncii se utilizează combinații de culori ușor vizibile,
astfel, galbenul în contrast cu negrul se folosește pentru avertizarea
materialelor periculoase și a pericolelor în general;
roșu în contrast cu alb avertizează pericole directe, zonele interzise,
sistemele de semnalizare și combatere a accidentelor.

16
Coloritul în mediul de muncă urmărește o serie de funcții, cum sunt [2]:

1. realizarea senzației de confort;

2. diminuarea cauzelor care provoacă oboseala prin neutralizarea efectelor
fizice și psihice pe care le au unele culori asupra omului;
3. funcția de semnalizare prin culoare a unor conducte, rezervoare,
instalații;
4. funcția de securitate evidențiază pericolul prin culorile aplicate pe
aparatură, elemente de construcție etc.

17
Realizarea unei ambianțe cromatice funcționale la locul de muncă, trebuie să
țină seama de influența următorilor factori [1]:

destinația încăperilor (hală, atelier, cameră de comandă etc.);

specificul progresului tehnologic;

prezența unor factori de mediu nocivi (zgomot, temperatură, praf,

aburi);

destinația elementelor arhitecturale și a celor tehnologice (plafon,

pardoseală, pereți, mașini, conducte, mobilier etc.);

iluminatul, deoarece lumina și culoarea formează două aspecte

inseparabile ale ambianței vizuale unitare.

18
În urma cercetărilor efectuate, s-a constatat că prin aplicarea unui colorit
adecvat se pot obține:

îmbunătățirea confortului vizual;

ușurința în identificarea produselor și a zonelor de lucru;

diminuarea efortului de lucru a muncitorului;

scăderea numărului accidentelor de muncă;

creșterea productivității muncii.

19
Muzica funcțională

 reprezintă un mijloc de combatere prin mascare a unor zgomote, precum și

a plictiselii în activitățile monotone;

 intensitatea trebuie să fie mai mare cu 3-10 dB în comparație cu zgomotul

pe care trebuie să-l combată în hale, cu condiția ca aceasta să nu
depășească 80 dB;

 muzica în surdină este recomandată numai în birouri, cu efect de

deconectare în urma solicitărilor intelectuale.

20
Utilizarea muzicii ca stimulent al capacității de muncă, necesită îndeplinirea
următoarelor cerințe [2]:

 ritmul muzicii să stimuleze ritmul de muncă;

 să nu provoace distragerea atenției;

 muzica de fond să țină seama de felul muncii și să fie transmisă în etape

scurte, repartizate după curba de oboseală (câte 10-15 min la 1,5 – 2 ore);

 nu se recomandă ascultarea muzicii cu versuri, deoarece versurile pot

distrage atenția;

 control asupra alegerii melodiilor; când muzica este impusă unei persoane,
este de obicei un risc mai mare de distragere decât dacă persoana are
posibilitatea de a alege ce muzică să asculte.

21
Exemple
 Un studiu publicat în jurnalul Psychology of Music (2005) sugerează că
muzică în timpul lucrului îmbunătățește starea generală de bine și puterea
de concentrare (studiul a fost realizat pe un eșantion de 56 participanți din
cadrul unor companii canadiene de software, cercetările fiind realizate în
mediul de lucru pentru minimum 5 săptămâni) [3];

 O altă cercetare, ale cărei rezultate au fost publicate în jurnalul Applied

Ergonomics, susține ideea că muzica este eficientă în creșterea eficienței la
locul de muncă, chiar și când este utilizată pentru a acoperi zgomote de
fundal [3].

22
 REFERINŢE

1. Manolescu Aurel, Lefter Viorel, Deaconu Alecxandrina, Ergonomie, Ediția a doua, Ed. Economică, 2013, ISBN 978-973-
709-641-8.
2. Marcu S., Ţuţuianu G., Elemente de ergonomie, Note de curs Universitatea Politehnica din București, 2001.
3. Mancaș M., Muzica la locul de muncă și productivitatea, https://www.romedic.ro/muzica-la-locul-de-munca-si-
productivitatea-0P35929

23
 UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE INGINERIA SISTEMELOR BIOTEHNICE
Programul de masterat: CERCETAREA, PROIECTAREA ŞI TESTAREA
SISTEMELOR BIOTEHNICE

ERGONOMIE ȘI DESIGN INDUSTRIAL

CURS 8
ERGONOMIA ȘI MANAGEMENTUL CALITĂȚII TOTALE

An Univ. 2021-2022, Sem. I

 CUPRINS

1. Introducere
2. Conceptul de calitate
2.1 Definițiile calității
2.2 Orientări actuale în definirea calităţii
3. Calitatea produselor și calitatea producției
4. Metode de asigurare a calităţii
5. Conceptul de Management al Calităţii (MC)
5.1 Funcţiile managementului calităţii
6. Managementul calităţii totale
6.1 Evoluţia conceptului “calitate”
6.2 Definiţia managementului calităţii totale
6.3 Principiile managementului calităţii totale

2
 1. Introducere

 Ergonomia trebuie să joace un rol din ce în ce mai important în procesul de

îmbunătățire și schimbare continuă a activităților unei organizații moderne, acțiunile
ergonomiei fiind orientate asupra numeroaselor aspecte ale realității organizaționale,
inclusiv asupra calității.

 Managementul calității totale, care este o abordare a managementului organizației,

centrată pe calitate, trebuie să aibă în vedere întregul proces de afaceri de la furnizor la
client, sau să ia în considerare toate procesele unei organizații, precum și toate
dimensiunile calității, inclusiv cele ergonomice.

3
 Calitate în proiectare Calitate în procesul de
Ergonomia conceptuală CALITATEA producție
Caiet de sarcini TOTALĂ Ergonomie preventivă
Control și monitorizare

Calitate în montaj
Ergonomia preventivă Calitatea managementului
Control și monitorizare Ergonomie și RU
Analiza activității

Calitate în achiziționarea
componentelor Calitatea condițiilor Calitatea produsului sau
Ergonomia produsului de muncă serviciului
Chestionar de control Ergonomie Ergonomie

Fig. 1. Contribuții ale ergonomiei la realizarea obiectivelor calității totale

4
 2. Conceptul de calitate

 termenul de calitate provine din limba latină, de la cuvântul „qualis”, care este
tradus prin expresia „fel de a fi” [1];
apariţia şi utilizarea în viaţa economică modernă a conceptului de calitate îşi are
originea în perioada de început a secolului XX;

presiunea competiţiei şi a progresului tehnic, schimbarea permanentă a cerinţelor şi

aşteptărilor clienţilor au determinat apariţia nevoii de a evalua calitatea produselor şi
proceselor.

5
 2.1. Definițiile calității

 conform Standardului Internațional de Standardizare (ISO) 9000:2006 [2]

CALITATEA este „măsura în care un ansamblu de caracteristici îndeplinește
cerințele”.

 astfel, calitatea este definită ca reprezentând „satisfacerea cerințelor clientului”,

“disponibilitatea produsului”, “un demers sistematic către excelență”,
“conformitatea cu specificațiile”, “corespunzător pentru utilizare”, etc.
 Definițiile calității

Standardul ISO 8402:1991 defineşte calitatea ca reprezentând “ansamblul

caracteristicilor unei entităţi, care îi conferă aptitudinea de a satisface nevoile
exprimate sau implicite”.

Conform acestei definiţii [3]:

 calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică, ci printr-un
ansamblu de caracteristici;
 calitatea nu este de sine stătătoare, ea existând numai în relaţia cu nevoile
clienţilor;
 prin calitate trebuie satisfăcute nu numai nevoile exprimate ci şi cele
implicite.
 Definițiile calității

o calitatea este o noţiune complexă care poate fi definită ca expresie a gradului de

utilitate socială a unui produs sau serviciu;

o aceasta reflectă măsura în care, prin ansamblul caracteristicilor sale, produsul

satisface nevoia pentru care a fost creat şi respectă restricţiile impuse de societate
privind eficienţa economică şi protecţia mediului ambiant;
 Definițiile calității [4]

o Societatea Americană pentru Controlul Calităţii (ASQ) definea în anul 1979

calitatea ca „o abordare sistemică şi sistematică în scopul obţinerii excelenţei în
legătură cu bunurile sau serviciile realizate de o întreprindere, în special în ceea ce
priveşte modul în care ele sunt conforme cu cerinţele clienţilor şi le satisfac
nevoile;

o „calitatea înseamnă satisfacerea deplină a aşteptărilor consumatorilor”;

o Juran Joseph, defineşte calitatea ca fiind “ansamblul de caracteristici ale unui

produs care satisfac necesităţile clienţilor şi fac ca produsul să fie satisfăcător”
 2.2 Orientări actuale în definirea calităţii [1]

o orientările actuale în definirea calităţii sunt spre produs, proces, costuri, utilizator;
fiecare dintre aceste orientări defineşte într-un mod specific calitatea [1];

1. Orientarea spre produs

 calitatea este definită în acest caz ca reprezentând ansamblul caracteristicilor de

calitate ale produsului;

 caracteristicile sunt exprimate prin indicatorii tehnico-funcţionali ai produsului;

2. Orientarea spre procesele de producţie

 calitatea este privită aici din perspectiva producătorului;

 produsele aflate în fabricaţie sunt executate astfel încât să corespundă caracteristicilor

stabilite prin proiect;

 dacă produsul finit îndeplineşte aceste caracteristici este socotit un produs de calitate;

 această orientare are limite, practica dovedind că pentru cei mai mulţi consumatori
aprecierea calitativă a produsului este legată şi de reputaţia firmei care l-a fabricat.
3. Orientarea spre costuri

 calitatea produselor în acest caz este definită prin intermediul costurilor şi, implicit,
a preţurilor de vânzare;

 un produs este considerat de calitate atunci când oferă anumite performanţe la un

nivel acceptabil al preţului;

 cel mai important criteriu folosit este cost/calitate.

4. Orientarea spre utilizator

 potrivit acestei orientări, calitatea bunului reprezintă aptitudinea de a răspunde

cerinţelor utilizatorului, acesta fiind în măsură să facă aprecierea asupra calităţii
bunului;

 din acest punct de vedere, calitatea reprezintă corespondenţa cu cerinţele

consumatorului referitoare la funcţionalitate, preţ, termen de livrare, siguranţă,
fiabilitate, compatibilitate cu mediul, service etc.
 3. Calitatea produselor și calitatea producției

 În standardul SR EN ISO 9000:2006 – Sisteme de management a calităţii. Principii

fundamentale şi vocabular [1], produsul este un rezultat al unui proces (ansamblu de
activităţi corelate sau în interacţiune care transformă elemente de intrare în elemente
de ieşire);

 un produs poate fi material (de exemplu: obiecte sau materiale procesate) sau
imaterial (de exemplu: cunoştinţe, concepte) sau o combinaţie a acestora.
 pentru ca un produs să fie de calitate corespunzătoare, el trebuie să posede un
ansamblu de proprietăți capabile să satisfacă necesitățile consumatorilor;

 la definirea conceptului de calitate, nu se poate face abstracţie de raportul dintre

calitate şi nivelul tehnic al produselor; un produs cu performanţe tehnice scăzute, nu
poate fi considerat un produs de calitate superioară care să fie competitiv;

 prin calitatea produsului nu trebuie să se înţeleagă numai nivelul tehnic al

acestuia, care îi asigură funcţionarea corespunzător cerinţelor, ci şi aspectele legate
de impactul produsului asupra mediului, eficienţa şi competitivitate corespunzător
intereselor producătorului şi societăţii în general;
 calitatea unui produs reprezintă ansamblul însușirilor acestuia, care exprimă
gradul în care el satisface cerințele pieței în funcție de parametrii tehnico –
economici, estetici, gradul de utilitate și eficiență economică în exploatare și în
consum [5];

 prin calitatea unui produs se înțelege totalitatea însușirilor care determină gradul în
care acesta corespunde exigențelor consumului în domeniul prevăzut de folosire a
lui;
 calitatea produselor se creează în procesul de producţie, dar se constată şi se testează
în procesul de utilizare a acestora;

 de aceea se impune precizarea deosebirilor dintre noţiunea de calitate a producţiei

şi cea de calitate a produselor;
 noțiunea de calitate a producției, are o sferă mai largă de cuprindere decât cea a
noțiunii de calitate a produsului;
 aceasta se referă atât la caracteristicile de calitate ale tuturor produselor oferite de
către întreprindere, cât și la aspectele legate de calitatea organizării procesului de
producție, începând cu etapa de proiectare și continuând cu organizarea fabricației
propriu – zise [5];

 calitatea produselor este expresia finală a calităţii proceselor de producţie, care

sintetizează performanţele tehnice, psiho-senzoriale, de disponibilitate, de
conformitate.
 gradul de utilitate al unui produs determină nivelul calităţii acestuia;

 acest grad poate fi caracterizat prin: calitatea concepţiei tehnice, calitatea de

conformitate, gradul de disponibilitate şi gradul de efectuare a prestaţiilor de tip
service [5];

 Calitatea concepţiei tehnice influenţează în mod direct asupra calităţii produsului

prin nivelul caracteristicilor tehnico-economice şi al parametrilor de exploatare sau
de folosire.

 Calitatea de conformitate este determinată de măsura în care execuţia produsului a

respectat întocmai documentaţia de proiectare elaborată.
 Gradul de disponibilitate reprezintă caracteristica produsului de a putea fi folosit
atunci când este nevoie de el.

 Prestaţiile de tip „service” reprezintă modalitatea şi măsura în care furnizorul

acordă beneficiarilor asistenţa necesară pe linia întreţinerii şi reparării produselor
aflate în exploatare.
Interdependenţa dintre calitatea concepţiei de proiectare, calitatea producţiei şi a
produsului poate fi evidenţiată cu ajutorul triunghiului calităţii.

Cerinţele
clienţilor
Calitatea
produsului Calitatea
concepţiei

Caracteristici Caracteristici
de calitate a de calitate a
produsului documentaţiei
Calitatea tehnice
producţiei

Fig. 2. Triunghiul calităţii [5]

Atât calitate cât și ergonomia trebuie să reprezinte o garanție pentru competitivitate și
sustenabilitate, precum și pentru securitatea unei organizații moderne.

Calitate

Ergonomie Securitate

Productivitate
22
Fig. 3. Relațiile dintre calitate, ergonomie, securitate și productivitate [7]
 4. Metode de asigurare a calităţii

1) Asigurarea calităţii prin control [8] acoperă prima jumătate a secolului nostru
- calitatea era asigurată prin controlul final al componentelor, urmărindu-se
identificarea şi eliminarea celor necorespunzătoare;
 atenţia era concentrată asupra produsului şi mai puţin a procesului.

2) Asigurarea calităţii prin metode statistice [8] este etapa corespunzătoare anilor
’50 – folosirea fişei de control statistic a calităţii în întreprinderi, conduce la
accentuarea controlului pe fluxul tehnologic, urmărindu-se identificarea cauzelor
apariţiei defectelor, în scopul prevenirii lor în procesele ulterioare.
3) Asigurarea calităţii prin motivarea personalului este corespunzătoare anilor ’60
şi pune accent pe motivarea personalului în asigurarea calităţii;

 în SUA sunt elaborate programe “zero defecte” iar în Japonia plecând de la acelaşi
concept s-au înfiinţat cercurile de calitate;

 acestea au căpătat o mare extindere, scopul lor fiind de a preveni defectele prin
descoperirea cauzelor acestora;

 metoda “Poka Yoke” (din japoneză poka – erori, yokeru – a evita) este un concept
de management al calităţii utilizat pentru prevenirea erorilor umane pe linia de
producţie.
4) Concepte integratoare de asigurare a calităţii corespund anilor 80 şi şi-au găsit
aplicabilitatea în primul rând în Japonia sub denumirea de “Total Quality Control”;

 această abordare se orientează tot mai mult către activităţile desfăşurate pentru
asigurarea calităţii la clienţi, implicaţiile proceselor şi rezultatelor acestora asupra
mediului înconjurător.

5) Conceptul “Total Quality Management – Managementul Calităţii Totale” pune

accent pe “proces”, urmărindu-se optimizarea proceselor de pe întreaga traiectorie a
produsului, începând cu studiile de piaţă pentru identificarea nevoilor şi până la faza de
post – utilizare, a reintegrării în natură a rezultatelor acestui proces.
 5. Conceptul de Management al Calităţii (MC)

Punctele de vedere ale specialiştilor,

Definiţia exprimate în literatura de specialitate
Managementului Calităţii
Formulările din standardul ISO
9000/2000

MC este definit de specialişti prin funcţiile sale: planificarea calităţii, ţinerea sub
control a calităţii şi îmbunătățirea calităţii (J. M. Juran – una dintre marile
personalităţi mondiale care au lansat conceptul de MC) sau ca un ansamblu de
activităţi desfăşurate în scopul realizării unor obiective, prin folosirea optimă a
resurselor (J. Kélada).
Activităţile la care se referă Kèlada sunt: planificarea, coordonarea, organizarea,
controlul şi asigurarea calităţii.
26
Conform standardului SR EN ISO 9000:2006, managementul calității reprezintă
ansamblul de activități coordonate pentru a orienta și a controla o organizație în ceea ce
privește calitatea.

Elementele care definesc esenţial MC sunt:

 planificarea;
 ţinerea sub control;
 asigurarea calităţii;
îmbunătăţirea calităţii.

27
o Congruența dintre ergonomie și managementul calității poate fi descrisă doar
dacă se au în vedere fundamentele managementului, principalele concepte ale
acestuia, componente sau funcții ale managementului care sunt esențiale pentru
ergonomie.

o Abordările calității și ale ergonomiei sunt bazate pe prevenire, măsurare și

îmbunătățire continuă.

28
 5.1 Funcţiile managementului calităţii

a) Planificarea calităţii
Funcţia de planificare se constituie din procesele care definesc principalele obiective
ale organizației în domeniul calităţii, resursele şi mijloacele necesare realizării
acestora.

Strategică
Planificarea obiectivelor
și acțiunilor
Operativă

Prin planificarea strategică sunt formulate principiile de bază, orientările generale ale
organizației în domeniul calităţii, care se vor regăsi în politica calităţii pe care o adoptă
conducerea superioară, iar concretizarea acestora se realizează la nivel operativ prin
planificarea operaţională.

29
b) Organizarea activităţilor care asigură calitatea

o se realizează prin ansamblul activităţilor desfăşurate în organizație pentru

îndeplinirea obiectivelor stabilite în domeniul calităţii;

o profesorul J. Kelada formulează o definiţie mai cuprinzătoare pentru această funcţie:

organizarea constă în determinarea structurilor administrative, alocarea resurselor
şi aplicarea sistemelor şi metodelor care vor permite realizarea calităţii propuse.

30
 c) Coordonarea activităţilor prin care se asigură calitatea

 Funcţia este determinată de procesele prin care se armonizează deciziile şi

acţiunile organizației şi ale subsistemelor sale referitoare la calitate, în scopul
realizării obiectivelor definite prin sistemul calităţii.

d) Antrenarea personalului pentru realizarea obiectivelor calităţii

 Conducerea organizației iniţiază o serie de acţiuni prin care se mobilizează întregul
personal la realizarea obiectivelor planificate în domeniul calităţii;

 Specialiştii apreciază că este indicat să se opteze pentru tehnicile de motivare

pozitivă a salariaţilor (primele).

31
e) Ţinerea sub control a calităţii

 Este asigurată prin activităţile de supraveghere a desfăşurării proceselor şi de

evaluare a rezultatelor în domeniul calităţii, în fiecare fază a procesului de
execuţie a produsului, în scopul eliminării eventualelor deficienţe şi prevenirii
apariţiei acestora în fazele următoare ale procesului de fabricaţie.

 Metodele cele mai utilizate pentru verificarea şi supravegherea calităţii

activităţilor desfăşurate în organizații sunt controlul tehnic de calitate şi auditul
calităţii.

32
f) Asigurarea calităţii

 Potrivit lui J. Kélada, funcţia de asigurare a calităţii se referă la ansamblul activităţilor

preventive, prin care se urmăreşte în mod sistematic să se asigure corectitudinea şi
eficienţa activităţilor de planificare, organizare, coordonare şi ţinere sub control, în
scopul de a se garanta obţinerea rezultatelor la nivelul calitativ dorit.

g) Îmbunătăţirea calităţii
 Funcţia se realizează prin activităţile desfăşurate în fiecare fază de fabricare a
produsului, în vederea îmbunătăţirii performanţelor tuturor proceselor şi rezultatelor
acestor procese, pentru a asigura o satisfacere mai bună a nevoilor clienţilor, în condiţii
de eficienţă.
Această funcţie este considerată cea mai importantă pentru MC.

33
 6. MANAGEMENTUL CALITĂŢII TOTALE

6.1. Evoluţia conceptului “calitate”

 evoluţia conceptului de calitate a cunoscut patru abordări esențiale: inspecţia de

calitate (IC), controlul tehnic de calitate (CTC), asigurarea calităţii (AC) şi
managementul calităţii (MC).

 Prima formă de manifestare a preocupării pe linie de calitate este ,,inspecţia

calităţii produselor’’ şi a fost practicată după Revoluţia industrială până la
sfârşitul secolului XIX.

 CTC-ul, cel de al doilea sistem de calitate cunoscut, reprezintă un ansamblu de

activităţi prin care se apreciază conformitatea produsului cu prescripţiile tehnice.

34
 Asigurarea Calității reprezintă un ansamblu de măsuri pentru formalizarea
procedeelor de CTC, organizatorice, de formare şi motivare a personalului şi a fost
aplicat în anii ’60;

 în SUA sunt elaborate programe “zero defecte” iar în Japonia plecând de la

acelaşi concept s-au înfiinţat cercurile de calitate;

 acestea au căpătat o mare extindere, scopul lor fiind de a preveni defectele prin
descoperirea cauzelor acestora;

35
 Ultimul concept, Managementul Calității Totale, reprezintă o evoluţie
considerabilă a demersului calităţii şi prezintă o serie de noi orientări incluse
în ideea generală de „totalitate”;

 Standardul ISO 9000/2000 defineşte Managementul total al calităţii ca pe un

sistem de management orientat pe calitate, extins la toate activităţile
desfăşurate în structurile organizatorice ale unei organizații; este bazat pe
participarea tuturor salariaţilor, urmărindu-se asigurarea succesului pe termen
lung, prin satisfacerea deplină a clienţilor şi obţinerea de avantaje pentru toate
părţile implicate.

36
!!! nu poate exista managementul total al calităţii fără asigurarea calităţii şi nici
aceasta fără controlul tehnic

Fig. 4. Evoluţia în timp a calităţii

Încercând să răspundă problematicii calității condițiilor de muncă sau calității 37

muncii, ergonomia este strâns legată de ideea de calitate.
 6.2. Definiţia managementului calităţii totale

Literatura de specialitate prezintă şi în cazul acestui concept puncte de vedere diferite:

M. Olaru: TQM = ,,un model de cultură a întreprinderii, având scopul de a

orienta spre client toate activităţile şi procesele acestuia şi de a le optimiza, astfel
încât să-i aducă beneficii pe termen lung’’ (Marieta Olaru, Managementul
calităţii, Editura Economică, Bucureşti,1999)

J. Koller: TQM =,,o modalitate sistematică de conducere a unei organizaţii”.

În concepţia sa pentru aplicarea TQM, organizaţiile trebuie mai întâi să-şi
elaboreze strategii corespunzătoare, să realizeze, prin metode specifice, o
schimbare în cultură şi infrastructură şi să introducă metode şi tehnici prin care
să mobilizeze şi să motiveze toţi salariaţii pentru a colabora la realizarea politicii
şi obiectivelor calităţii în organizaţie şi la îmbunătăţirea continuă a acesteia.

38
6.3 Principiile managementului calităţii totale

Juran Joseph Moses formulează următoarele principii:

 orientarea spre client

 competitivitate
 îmbunătăţirea continuă a calităţii
implicarea conducerii de vârf.

G. Merli aşează la baza TQM principiile:

 satisfacerea clienţilor
 calitatea pe primul plan
 implicarea întregului personal
 îmbunătăţirea continuă.

39
 BIBLIOGRAFIE

1. Boboc D., Managementul calităţii produselor agroalimentare, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro.

2. 2. SR EN ISO 9000:2006, Sisteme de management al calităţii. Principii fundamentale şi vocabular
3. Dragolea L.L., Managementul calităţii - funcţii şi principii
4. Raboca H.M., Managementul calității, 2012.
5. Bărbulescu C., Bâgu C., Managementul producţiei - Sisteme de organizare a producţiei, Vol. 1, p. 267-300, Ed.
Tribuna Economică, Bucureşti, 2001, ISBN 973-8257-44-1.
6. Cezar-Petre, Simion, Managementul calității proiectelor, - note de curs, ASE, 2007.
7. Manolescu Aurel, Lefter Viorel, Deaconu Alecxandrina, Ergonomie, Ediția a doua, Ed. Economică, 2013, ISBN
978-973-709-641-8.
8. Miclaus I.M., Managementul calităţii, Ed. Gutenberg Univers, 2007, ISBN 978-973-7776-99-0

40
 UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE INGINERIA SISTEMELOR BIOTEHNICE
Programul de masterat: CERCETAREA, PROIECTAREA ŞI TESTAREA
SISTEMELOR BIOTEHNICE

ERGONOMIE ȘI DESIGN INDUSTRIAL

CURS 9
Cerințe ergonomice privind proiectarea dispozitivelor de acționare și a
aparatelor de măsură și control
 Considerații generale

- în orice sistem om – mașină, informațiile vizuale privind modul de desfășurare a

oricărui proces de muncă sunt preluate de operator fie prin observații directe, fie prin
intermediul unor dispozitive de prezentare a informațiilor [1];

- majoritatea informațiilor operative ajung la operator sub forma semnalelor codate

transmise prin intermediul diferitelor surse informative;

- mijlocul de muncă este manevrat de către om cu ajutorul dispozitivelor de acţionare

(pedale, butoane etc.) care primesc comenzile ca urmare a deciziei luate de către
componenta umană şi le transmite mecanismelor interne ale componentei fizice [3];
- dispozitivele de comandă sunt căile sau mijloacele prin care operatorii umani
reglează sau optimizează funcționarea unei mașini sau unui proces [2];
- dispozitivul sau mașina dă informația pe care operatorul o percepe, o
interpretează și acționează asupra mașinii printr-o anumită comandă în vederea
realizării scopului dorit (figura 1);
Informație
Operator
Prelucrare Comandă Mașină
informație

Figura 1. Primirea și transmiterea comenzilor [2]

 condițiile producției moderne necesită ca informațiile să fie prezentate rapid, cu
grade mari de precizie și cu erori cât mai mici.

Pentru a se asigura nivelul necesar de performanță atât în privința receptării și

interpretării informațiilor, cât și în privința luării deciziilor, se impune respectarea
următoarelor cerințe:
 alegerea adecvată a dispozitivelor de prezentare vizuală a informațiilor în
conformitate cu scopurile urmărite și condițiile de relizare a lor;

 urmărirea ușoară a modificării semnalelor; informațiile furnizate trebuie

să fie interpretate direct, fără a fi necesare transformări mentale în alte unități
de măsură;
 corelarea volumului informațiilor furnizate cu cerințele reale ale sarcinilor
efectuate;

 prezentarea informațiilor sub forma adecvată interpretării rapide și corecte a

datelor;

 amplasarea și gruparea corespunzătoare a surselor informative în vederea

facilitării activității omului și a depistării rapide a semnalelor critice.
 Pentru ca sistemul om – mașină să lucreze în condiții optime, trebuie să se pună
problema, încă din faza de proiectare, a economiei de energie umană, timp și mișcări
în interacțiunea om – mașină [2];

 Această interacțiune depinde în special de trei factori:

1. percepția senzorială;
2. raționamentul;
3. execuția mișcărilor.

 Dacă se dorește obținerea unei productivități maxime în anumite condiții de mediu, se

recomandă îmbinarea optimă a solicitărilor fizice și psihice;
 Percepția senzorială este mai rapidă și mai ușoară când:

- semnalele se deosebesc de fond;

- semnalul este intens sau cu o durată prelungită;
- semnalul vizual apare în centrul câmpului vizual;
- semnalul auditiv sau vizual are două stări diferite (tonalități, intermitent).

Raționamentul este ușurat prin:

- reducerea posibilităților de alegere și a numărului de variante de răspuns;

- elaborarea noului semnal după îndeplinirea comenzii precedente.
Execuția mișcărilor este mai rapidă și ușoară dacă:

- distanța de parcurs a comenzii este scurtă;

- forța necesară este mică;
- are loc orizontal, de preferat de la stânga la dreapta;
- angajează membrele mai mult în sensul extensiei decât al flexiei;
- este realizată cu mâinile, dacă forța necesară este mică, sau cu picioarele, când comanda
necesită o forță superioară;
- forma și dimensiunile mijloacelor de comandă permit efectuarea cu ușurință a
comenzilor.
 Cerințe ergonomice privind proiectarea aparatelor de măsură și control

 prelucrarea informațiilor și luarea deciziilor cât mai rapid depinde de asociația logică
dintre sursa de informație și comandă;

 corelarea poziției aparatelor de control cu cea a comenzilor este de mare folos, în

practică utilizându-se două variante [2]:
 amplasarea butoanelor de comandă în bloc și în aceeași poziție dedesubtul
aparatelor deservite;
 amplasarea butoanelor de comandă lângă aparatele deservite.
Eficiența utilizării diferitelor aparate indicatoare este influențată de o serie de factori
[1]:
forma cadranului;
modul de gradare a scalei;
caracterul de numerotare a diviziunilor;
dimensiunile gradațiilor;
construcția indicatorului.
Forma cadranului

 ușurința, viteza și precizia de citire a aparatelor este determinată în mare măsură de

forma cadranului [2];

 diferitele tipuri de cadrane au erori de citire diferite, astfel:

 cele de tip fereastră 0,5% eroare ;
 tip ceas 11%;
 semicerc 16%;
 orizontal 28%;
 vertical 35%.
În conceperea și construirea aparatelor indicatoare se impune respectarea
următoarelor cerințe ergonomice:
 precizia citirii trebuie să fie adaptată exigențelor reale; o precizie a cadranului mai mare
decât cea necesară este inutilă și îngreunează citirea [1];

 diviziunea cadranelor este foarte importantă, cea mai bună diviziune este cea multiplu
de unu, de cinci, de zece sau de o sută [2];

 orientarea corectă a cifrelor pe aparatele de măsură și control în raport cu tipul scalei

utilizate:
 la cadranele fixe și ac indicator mobil, cifrele se orientează vertical pe cadran;
 la cadranele mobile și ac indicator fix, se recomandă ca cifrele și diviziunile
să fie orientate radial pe cadranul mobil, iar marcarea punctului zero să
corespundă cifrei 12 la ceas;
 la aparatele cu cadran tip fereastră, cu cadran mobil, cifrele și diviziunile sunt
orientate în așa fel încât la fereastră să apară în poziție verticală;
 alegerea adecvată a formei acelor indicatoare și amplasarea lor corectă față de
gradațiile cadranelor:

 vârful acului indicator nu trebuie să acopere cifrele și nici diviziunile scalei, iar
grosimea să fie egală cu grosimea liniilor de subdiviziune;

 acul indicator să fie în același plan cu scala pentru a se evita pericolul citirii
greșite din cauza erorilor de paralaxă (mișcarea aparentă a obiectelor apropiate
față de altele îndepărtate);
 se recomandă ca aparatul indicator să fie prevăzut cu un sistem de avertizare care să
acționeze în momentul când acesta nu funcționează normal;

 iluminarea tablourilor de comandă este un alt factor care trebuie avut în vedere atât la
construcție, cât și la amplasarea lor;
 se vor evita: reflexia surselor de lumină sau ferestrelor pe geamul aparatelor;
contrastele de lumină și semnalele luminoase;

 dacă se folosesc semnale luminoase pentru cazuri de urgență, acestea se vor

încadra într-un fond negru mat și se vor aprinde cu o frecvență de 3-10 ori pe
secundă, pentru a fi mai eficiente.
La proiectarea panourilor de comandă cu aparate de măsură și control este
recomandat să se țină seama de următoarele aspecte [2]:

 dacă rolul aparatului este exclusiv de indicare a unui parametru în valoare numerică,
atunci este de preferat aparatul tip fereastră sau afișajele numerice;
 dacă trebuie să se urmărească desfășurarea unui proces sau devierile acului indicator,
se recomandă indicatoarele mobile pe scală rotundă (aparat de tip ceas);
 la modificările lente ale parametrilor care trebuie verificați periodic, se recomandă
aparatele tip ceas;
 pentru reglarea procesului la o anumită valoare, se poate utiliza orice formă de aparat
cu indicator mobil, care permite controlul și efectuarea mai rapidă a reglajului;
 scala sau indicatorul trebuie să se rotească în aceeași direcție cu elementul de comandă
(pârghie, buton, manivelă) și cu sensul de funcționare al utilajului.
La alegerea dispozitivelor de comandă și control se recomandă să se țină seama de
următoarele aspecte [2]:

1. Funcția dispozitivului

 În concordanță cu natura obiectului controlat sau a informațiilor, sunt alese și

dispozitive pentru operații de pornit-oprit, reglaje în mod continuu sau discontinuu;

2. Cerințe de precizie, viteză și forță la utilizare

 Acestea trebuie să fie mai mici decât performanțele celor mai slabi operatori;

3. Rezistența specifică fiecărui dispozitiv

 Rezistența dispozitivelor este importantă pentru prevenirea accidentelor determinate

de acționări sau atingeri întâmplătoare, șocuri și vibrații;
4. Caracteristicile informaționale ale dispozitivelor

 Sunt date de codificarea diversă a acestora (localizare, culoare, mărime etc.)

5. Particularitățile locului de muncă

 Spațiul disponibil, posibilitățile de amplasare și localizare;

6. Respectarea principiilor de amplasare privind gruparea și asocierea dispozitivelor cu

semnalele corespunzătoare

7. Standardizarea cerințelor de codificare, localizare și amplasare la echipamente cu

funcționalitate și utilizare asemănătoare.
 Cerințe ergonomice privind proiectarea dispozitivelor de acționare

 dispozitivele de acționare reprezintă mijloacele cu ajutorul cărora se realizează

legătura dintre acțiunile motorii ale componentei umane și ale componentei fizice,
îndeplinind funcțiile de comandă și reglare;

 în funcție de destinația lor, comenzile pot fi acționate cu mâna sau cu piciorul;

 comenzile manuale (butoane, volane, manivele sau pârghii) sunt astfel concepute, încât
necesită un efort de manevrare mai redus decât cele destinate acționării cu piciorul;

 capetele terminale ale manivelelor și pârghiilor se pot grupa în 4 categorii [2]:

1. butoane pentru comutație gradată în trepte;
2. butoane pentru rotire continuă peste 360°;
3. butoane pentru rotire continuă sub 360°;
4. capete terminale pentru comenzi de tragere sau apăsare la manivele sau pârghii;
ținând seama de modul lor de acționare, capetele terminale trebuie să aibă forme
diferite pentru a fi ușor percepute la vedere;
 amplasarea butoanelor acționate prin apăsare cu degetul se face la o distanță de cel
puțin 15 mm unul de celălalt, iar cele deservite cu mâna la minim 50 mm;

 dacă acționarea butoanelor cu ajutorul degetelor necesită o forță mai mare, este
necesar să se prevadă un sprijin pentru mână;

 o categorie larg răspândită de butoane, sunt întrerupătoarele basculante care pot avea
două sau trei poziții: pornire și oprire sau pornire, așteptare și oprire;

 pentru a preveni eventuale accidente, cât și pentru a le proteja în medii periculoase,

se recomandă ca întrerupătoarele basculante să fie acoperite cu un capac de protecție.
Respectarea cerințelor ergonomice în proiectarea dispozitivelor de acționare,
asigură [1]:
intervenția promptă și în deplină siguranță a operatorului;
reducerea sau eliminarea totală a erorilor de acționare:
 erori de substituire: confundarea sau neidentificarea dispozitivelor;
 erori de ajustare: poziția greșită sau nerespectarea manipulării secvențiale
a mai multor comenzi;
 erori prin uitare: absența reglării sau efectuarea unei reglări într-un alt
moment decât cel cerut de o situație concretă;
  erori de inversiune: pentru obținerea unui anumit rezultat se efectuează
comanda în sensul invers decât cel cerut;
 erori neintenționate: cauzate de lipsa de atenție;
 erori determinate de incapacitatea de a atinge dispozitivele din cauza
distanțelor prea mari ale acestora de operatori.

Cauzele care conduc la apariția erorilor sunt:

 Cauze subiective legate de executant: neatenție, uitare, pregătire necorespunzătoare;
 Cauze obiective de proiectare și concepție constructivă.
La conceperea dispozitivelor de acționare este necesar să se respecte anumite
cerințe ergonomice [1]:

1. tipul dispozitivelor de acționare trebuie să fie adecvat caracterului acționărilor

efecuate;

2. trebuie să se aibă în vedere posibilitățile organismului uman din punct de vedere al

forței, percepției și reacției;

3. codificarea dispozitivelor de acționare prin mărime, formă, culoare, localizare,

etichetare, pentru a permite identificarea corectă și rapidă a acestora;
4. amplasarea dispozitivelor trebuie să țină seama de o serie de factori, cum sunt:
 prioritatea sau importanța dispozitivelor:
- dispozitivele de siguranță trebuie să aibă poziții ușor accesibile;
- dispozitivele de acționare cu prioritate crescută rezultă din importanța
parametrilor reglați; acestea trebuie să fie plasate în zonele de muncă și vizuale
accesibile;

 gruparea dispozitivelor de acționare:

- gruparea funcțională (pe agregate, pe categorii de parametri, pe succesiunea
fazelor de prelucrare);
- grupare secvențială (conform secvențelor utilizate);
5. pentru indicarea diferitelor funcții atașate fiecărui dispozitiv de acționare, se
recomandă utilizarea diverselor simboluri care trebuie să îndeplinească următoarele
cerințe:
 să fie sugestive;
 să asigure vizibilitatea corespunzătoare de la distanța normală la care este
operatorul;
 să se evite cuvintele scrise, deoarece experiența demonstrează că informația se
poate transmite mai bine și mai repede prin simboluri sau prin figuri;

6. conceperea dispozitivelor de acționare sau a mașinilor în așa fel încât, prin măsuri
corespunzătoare, să se înlăture complet riscul de accidente.
 La amplasarea și utilizarea diferitelor tipuri de dispozitive de acționare este
necesar să se respecte anumite cerințe ergonomice [1, 2]:

 când trebuie transmisă o comandă cu forță mare, lent, precis, cu viteze mici de rotire și
de amplitudine mică, este indicată utilizarea volanului; necesită un spațiu relativ
mare, dar și folosirea ambelor mâini;

 când sunt acționate manual subansambluri care cer forțe mari, când sunt necesare
viteze de rotație mari, iar unghiul de rotire este mai mare de 90°, când se cer rotiri
complete și rapide, de mare amplitudine și pe o gamă mare de dimensiuni, este
indicată folosirea manivelelor, deoarece rotirea acestora se poate efectua mai rapid
decât la un buton sau decât la un volan.

 pentru mișcări rapide este recomandat ca mânerul manivelei să se poată roti

liber în jurul axei sale, în timp ce la reglajele de precizie trebuie să fie fix
pentru a asigura controlul mișcării.
 foarte răspândite la toate comenzile manuale pentru reglarea turațiilor, avansurilor sau
decuplării manuale sunt manetele;
 forma brațului manetei nu trebuie să împiedice manevrarea altor dispozitive de
acționare sau vizibilitatea aparatelor indicatoare;
 poziția cea mai convenabilă a unei manete este considerată cea verticală, astfel
ca greutatea mâinii să se sprijine pe mânerul ei;

 pârghiile sau levierele se utilizează pentru comenzi continue, rapide care au ca scop
schimbarea poziției de lucru a unor organe interne ale mașinii, dar au dezavantajul că
ocupă mult loc;
 pârghiile care necesită eforturi deosebite trebuie amplasate la înălțimea
umerilor, pentru poziția ortostatică, sau a coatelor pentru cea șezând;
 utilizarea pedalelor se recomandă în următoarele situații:
 când forța necesară de acționare este mare;
 când trebuie ușurat efortul muscular al brațelor;
 când mâinile sunt ocupate sau când forța brațelor este insuficientă pentru
realizarea comenzii;
 când operatorul lucrează în poziția așezat.

 în cazurile în care sunt necesare numeroase poziționări sau mai multe poziții de
comutare, sunt recomandate butoanele rotative, care pot avea până la 24 de poziții la o
rotație de 360°;
 pentru astfel de butoane se utilizează forme de săgeată sau de stea cu patru sau
mai multe colțuri care permit o manipulare ușoară.
 Referințe

[1] Manolescu Aurel, Lefter Viorel, Deaconu Alecxandrina, Ergonomie, Ediția a doua, Ed. Economică, 2013, ISBN
978-973-709-641-8.
[2] Marcu S., Ţuţuianu G., Elemente de ergonomie, Note de curs, Universitatea Politehnica din București, 2001.
[3] https://mctr.mec.upt.ro/wp-content/uploads/2019/02/Carte-ergonomie-A-Ergoinginerie.pdf - Elemente de
ergonomie.
 UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE INGINERIA SISTEMELOR BIOTEHNICE
Programul de masterat: CERCETAREA, PROIECTAREA ŞI TESTAREA
SISTEMELOR BIOTEHNICE

ERGONOMIE ȘI DESIGN INDUSTRIAL

CURS 10
APLICAREA PRINCIPIILOR ERGONOMIEI LA CONCEPEREA ȘI
UTILIZAREA ECHIPAMENTULUI INDIVIDUAL DE PROTECȚIE

An Univ. 2021-2022, Sem. I

 CUPRINS

1. Noțiuni generale privind echipamentul individual de protecție

2. Tipuri de echipamente individuale de protecție
3. Aplicarea antropometriei în proiectarea ergonomică a echipamentului individual de
protecţie
4. Studiu de caz: Evaluarea antropometrică a uniformei pompierilor

2
 1. Noțiuni generale privind echipamentul individual de
protecție

 În cadrul măsurilor de protecție a muncii, echipamentul de protecție individuală

ocupă un loc important;

 Echipament individual de protecţie = orice echipament destinat să fie purtat sau

ţinut de lucrător pentru a-l proteja împotriva unuia ori mai multor riscuri care ar putea
să îi pună în pericol securitatea şi sănătatea la locul de muncă, precum şi orice element
suplimentar sau accesoriu proiectat în acest scop [1].

3
 Uniformele de lucru obișnuite care nu au rolul de a proteja împotriva unui risc NU
reprezintă echipamente individuale de protecție;
Există o serie de riscuri în fața cărora echipamentul individual de protecție îi
protejează pe lucrători (natura acestor riscuri poate fi chimică, fizică, electrică,
biologică ).

4
Echipamentul individual de protecţie diferă din punct de vedere al formei, construcției,
materialelor, în funcție de regiunea corpului pe care o protejează și noxa față de care
trebuie să asigure protecția.
Echipamentul individual de protecție (EIP) trebuie să îndeplinească următoarele
condiții [6]:
 să fie corespunzător pentru riscurile implicate, fără să conducă el însuși la un risc;
 să corespundă condițiilor existente la locul de muncă;
 să ia în considerare cerințele ergonomice și starea sănătății lucrătorului;
 să se potriveasca în mod corect persoanei care îl poartă, după toate ajustările
făcute.
Purtarea unui echipament de protecție ridică din punct de vedere anatomo-fiziologic
și antropometric o serie de probleme:

 necesitatea unei aplicări comode pe corpul omului, fapt care impune o concordanță
corespunzătoare între forma și dimensiunile echipamentului și caracteristicile din
acest punct de vedere ale organismului purtătorului;

 necesitatea unei adaptări a parametrilor constructivi ai echipamentelor de protecție

la caracteristicile fiziologice ale organismului, pentru a nu se crea o solicitare
suplimentară sau chiar o tulburare a funcțiilor respective (funcția vizuală în cazul
ochelarilor de protecție, respiratorie la măștile de praf și de gaze, schimburile
respiratorii ale pielii și termoreglarea la îmbrăcămintea impermeabilă).
În industria construcțiilor de mașini, agricultură și construcții, se utilizează diferite
categorii de echipamente de protecție, în scopul prevenirii accidentelor de muncă și a
îmbolnăvirilor profesionale [2]:
o căști pentru protecția capului
o măști de praf și gaze pentru protecția căilor respiratorii
o ochelari de protecție
o centuri de siguranță
o încălțăminte de protecție
o haine de protecție etc.

La elaborarea și utilizarea acestor echipamente, este necesar să se ia în considerare pe

lângă factorii prezentați, și condițiile de muncă specifice locurilor de muncă (factorii
de microclimat, intensitatea efortului fizic).
 De exemplu, în domeniul îmbrăcămintei și încălțămintei de protecție se ridică o
serie de probleme fiziologice;
 în cazul în care acestea sunt confecționate din materiale impermeabile la apă și aer
(cauciuc, materiale plastice), apare problema disconfortului produs prin
imposibilitatea evaporării transpirației și a ventilării stratului de aer din apropierea
corpului; disconfortul este cu atât mai accentuat, cu cât munca se desfășoară la o
temperatură mai ridicată și necesită un efort fizic mai intens.
 îmbrăcămintea de protecție trebuie să fie cât mai ușoară, să prezinte o croială
comodă, pentru a se asigura libertatea mișcărilor în timpul lucrului, să nu irite
pielea și să fie permeabilă la aer.
 încălțămintea de protecție trebuie să se adapteze armonios la forma, dimensiunile
și funcția piciorului.
 Un loc important în cadrul mijloacelor individuale de protecție îl ocupă și
protecția individuală a căilor respiratorii împotriva prafului, aerosolilor,
vaporilor și gazelor nocive și toxice pentru prevenirea accidentelor de muncă
și a îmbolnăvirilor profesionale.

 La proiectarea și elaborarea dispozitivelor de protecție care se aplică pe față

(măști, ochelari, viziere), trebuie să se ia în considerare necesitatea asigurării
în timpul purtării acestora a unui câmp vizual cât mai mare.

10
 În acest context, ergonomia înseamnă mai mult decât confort și potrivire, cu toate că și
aceștia sunt factori importanți;

 Proiectarea ergonomică neadecvată a EIP poate să împiedice și să restricționeze

mișcarea sau să îngreuneze purtătorii să-și facă treaba;

 În cazul în care un angajat nu poartă EIP sau nu îl poartă corect, atunci consecințele
pot fi grave și chiar fatale [4].
 2. Tipuri de echipamente individuale de protecție (EIP) [7]

1) EIP a capului: căști de protecție omologate, conform normelor în vigoare;

2) EIP a mâinilor: mănuși;

3) EIP a ochilor și feței: echipamentele pentru protecția feței și a ochilor trebuie să

limiteze cât mai puțin câmpul vizual al muncitorilor; acest tip de echipament pentru
protecție trebuie să respecte dimensiunile celui care îl poartă; zonele de activitate în care
este obligatorie purtarea echipamentelor de protecție pentru ochi și față, trebuie să fie
semnalizate în permanență;
4) EIP a urechilor: în cazul în care nu se poate evita expunerea zilnică a muncitorilor la
un nivel de zgomot care depășește pragul de 85 dB, angajatorul este obligat să
furnizeze echipament individual de protecție a urechilor, omologat conform legislației
în vigoare;

5) EIP a respirației: atunci când lucrătorii sunt expuși riscului de gaze, vapori sau
materii în concentrație, care reprezintă un risc pentru sănătate.
Obligativitatea purtării EIP trebuie să fie semnalizată prin utilizarea panourilor
de obligativitate.

Figura 1. Panouri de obligativitate [3]

Exemple privind utilizarea unor astfel de panouri de obligativitate sunt [3]:
a) în încăperile cu compresoare sau pompe se afișează panoul cu “Protecție obligatorie
a urechilor”;
b) pe șantiere de construcții se afișează panoul cu “Protecție obligatorie a capului”;
c) la manipulare obiecte fierbinți sau în instalații electrice se afișează panoul “Protecție
obligatorie a mâinilor”;
d) lângă instalații laser se afișează panoul cu “Protecție obligatorie a ochilor”
Echipamentul de protecţie personală se împarte în trei categorii de risc, care diferă atât
în ceea ce priveşte efectul de protecţie, cât şi prin metodele de testare [5].

Categoria I
 Eficienţă: Echipament simplu de protecţie personală, pentru protecţia contra pericolelor
minime.
 Exemple: Mănuşi pentru lucrări de grădinărit, ochelari de protecţie solară etc.

Categoria II
 Eficienţă: Echipament de protecţie personală, pentru protecţia contra pericolelor medii.
 Exemple: Cască de protecţie, mănuşi de protecţie la sudură, ochelari de protecţie cu
cadru.

Categoria III
 Eficienţă: Echipament complex de protecţie personală, pentru protecţia contra
pericolelor mortale sau a daunelor ireversibile asupra sănătăţii.
 Exemple: Echipamente de siguranţă contra căderii, îmbrăcăminte ignifugă, dispozitive
de protecţie respiratorie.
16
 3. Aplicarea antropometriei în proiectarea ergonomică a
echipamentului individual de protecţie

 Cunoașterea și interpretarea dimensiunilor corpului uman constituie astăzi o

condiție de bază pentru realizarea proiectării ergonomice;

 În ultimii ani s-au dezvoltat modele de date antropometrice ale corpului uman în
spațiul tridimensional, utilizând proiectarea pe calculator;

 Măsurători ale întregului corp sau părți ale acestuia pot fi realizate, din ce în ce mai
mult, folosind instrumente care implică scanarea cu laserul, metodă care înlocuiește
treptat metoda tradițională de adunare a datelor antropometrice.
În acest sens, s-a dezvoltat o metodologie care are la bază computerul, în vederea
scanării dimensiunilor umane în spațiul tridimensional, cu ajutorul tehnologiei cu laser,
tehnologie care prezintă o serie de avantaje, cum sunt [8]:
 datele antropometrice pot fi folosite pentru o mare varietate de aplicații;
 nu mai este nevoie să adăugăm măsurători individuale;
 măsurătorile sunt mai ușor de realizat decât prin metodele tradiționale;
 metodologia poate fi mai puțin costisitoare pe termen lung;
 dimensiunile sau măsurătorile obținute sunt ușor de transferat pe modele
proiectate cu ajutorul computerului.
 4. Studiu de caz: Evaluarea antropometrică a uniformei
pompierilor

 în ultimii ani, mai multe țări și regiuni din întreaga lume, cum sunt Australia și
California, au experimentat cele mai letale și mai distructive incendii din istoria lor;
 stingerea incendiilor este una dintre cele mai periculoase ocupații care necesită
muncă fizică intensivă în medii periculoase [9];
 în societatea contemporană, siguranța ocupațională a pompierilor a devenit mai
expusă riscului decât înainte, deoarece materialele de construcție moderne ard la
temperaturi și viteze mult mai mari [10];
 pompierii sunt obligați să poarte echipament de protecție personală (EIP), format
dintr-o combinație de haine și accesorii care includ: jachetă, pantaloni, cască, mănuși,
cizme, mască de față, guler și un aparat de respirație autonom certificat [9];
 în plus, pompierii poartă pe dedesubt un costum format din pantaloni și jachetă,
reprezentând stratul interior al ansamblului echipamentului de protecție;
 aceste elemente ale sistemului de protecție al pompierilor au fost concepute pentru a
oferi protecție împotriva pericolelor multiple, cum ar fi incendiile, inhalarea gazelor
toxice și vătămări fizice;
 EIP oferă o protecție esențială pompierilor, dar straturile adăugate de echipamentul
de protecție termică și respiratorie duc la o greutate suplimentară și voluminoasă,
care afectează negativ performanța fizică a pompierilor și, astfel, funcționarea și
eficiența lor profesională [10];

 factorii umani care influențează purtabilitatea și funcționalitatea EIP sunt complecși

și includ elemente precum:
• ergonomia;
• distribuția greutății și a sarcinii;
• mobilitatea și mișcarea;
• echilibrul termic;
• dimensionarea și potrivirea;
• confortul fizic.
 în ultimii ani, au fost dezvoltate o serie de tehnici inovatoare pentru evaluarea
factorilor umani ai EIP și a sistemelor de îmbrăcăminte, folosind scanarea corpului
3D și sistemul de captare a mișcării pentru analize antropometrice și ergonomice;

 utilizarea antropometriei 3D este un domeniu de cercetare relativ nou în domeniile

ergonomiei și a designului de îmbrăcăminte [11];
Figura 2. Configurația echipamentului pompierilor [9]
 Evaluarea antropometrică pantalonilor uniformei pompierilor: o comparație între
pompierii de sex masculin și feminin
(Anthropometric fit evaluation of firefighters' uniform pants: A sex comparison [10])

- acest studiu s-a axat pe evaluarea discrepanțelor de potrivire specifice pentru

pantalonii purtați de pompierii de sex feminin și masculin, în raport cu dimensiunea
și forma corpului acestora;
- 18 pompieri (nouă femei și nouă bărbați) au participat la studiu;
- s-a realizat o evaluare a potrivirii multidimensionale, constând dintr-un sondaj
subiectiv de evaluare a pantalonilor uniformei (protecția, mobilitatea, performanța și
confortul pantalonilor purtați în misiune și la baza de pompieri), scanare corporală 3D
și un interviu (participanții la studiu au identificat punctele tari și slabe ale
pantalonilor uniformei purtați);
- vârsta medie a pompierilor participanți la studiu a fost de 42 ani pentru femei, în
timp ce pentru pompierii de sex masculin a fost de 33 ani;
- talia pantalonilor a fost aleasă ca variabilă principală, deoarece este cea mai
obișnuită măsurare în determinarea potrivirii pantalonilor uniformei pompierilor;
- rezultatele au arătat că proiectarea ergonomică a echipamentului individual de
protecţie (pantaloni) purtat de sexul feminin trebuie îmbunătățită;
- participanții de sex feminin au declarat că poartă uniforme cu 1-2 numere mai mari
pentru a facilita ușurința în mișcare;
- dezavantajul purtării unei uniforme mai mari îngreunează mersul (pasul ridicat).
 Fiecare participant a fost scanat la trei niveluri diferite (figura 3):
1) fără echipament individual de protecție;
2) pantaloni utilizați la baza de pompieri;
3) pantaloni utilizați la baza de pompieri + pantaloni de participare în misiune.

Tehnologie de scanare tridimensională scanează întregul corp în câteva secunde și

produce rapid un model 3D cu peste 400 de măsurători de referință; scanerul corporal
3D folosit în acest studiu, folosește senzori non-invazivi pentru reprezentarea suprafeței
corpului.

26
Figura 3. Scanarea 3D a corpului [10]

27
 Figura 4. Ușurința funcțională a pantalonilor uniformei de pompier [10]

Graficele indică faptul că, în general, pantalonii de pompieri de sex feminin au o

ușurință funcțională mai mare decât pantalonii de pompieri de sex masculin în punctele de
referință inferioare ale corpului, cu excepția șoldurilor, ceea ce indică faptul că pompierii
de sex feminin au purtat pantalonii pentru bază largi, dar cu o potrivire strânsă la șolduri.
28
 BIBLIOGRAFIE

1) Nemes L.E., Pop M., Echipamentul individual de protectie, 28.01.2020, https://www.inspectiamuncii.ro

2) Marcu S., Ţuţuianu G., Elemente de ergonomie, Note de curs, Universitatea Politehnica din București, 2001.
3) Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, Institutul Național de Cercetare-
Dezvoltare pentru Protecția Muncii “Alexandru Darabont” Ghid de Securitate și sănătate în muncă privind utilizarea
echipamentelor individuale de protecție, 2013.
4) The ergonomics of personal protective equipment, 2013, https://app.croneri.co.uk/feature-articles/ergonomics-
personal-protective-equipment
5)https://www.hoffmann-group.com/ro/ro/horo/know-how/ghid-online/ghid-privind-echipamentele-de-protectie-
personala/e/45369/
6) Serviciul de SSM, https://serviciuldessm.ro/echipament-de-protectie/
7) https://lindstromgroup.com/ro/article/protectia-muncii-echipamentul-individual-de-protectie-ipa/
8) Manolescu Aurel, Lefter Viorel, Deaconu Alecxandrina, Ergonomie, Ediția a doua, Ed. Economică, 2013, ISBN
978-973-709-641-8.
9) Huiju Park, Juyeon Park, Shu-Hwa Lin, Lynn M Boorady, Assessment of Firefighters’ needs for personal
protective equipment, Fashion and Textiles 2014, 1:8 http://link.springer.com/article/40691/content/1/1/8
10) Park J., Langseth-Schmidt K., Anthropometric fit evaluation of firefighters' uniform pants: A sex comparison,
International Journal of Industrial Ergonomics 56 (2016), 1-8.
11) NC170: Personal Protective Technologies for Current and Emerging Occupational and Environmental Hazards,
https://www.nimss.org/projects/view/mrp/outline/18359.

29
 UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE INGINERIA SISTEMELOR BIOTEHNICE
Programul de masterat: CERCETAREA, PROIECTAREA ŞI TESTAREA
SISTEMELOR BIOTEHNICE

ERGONOMIE ȘI DESIGN INDUSTRIAL

CURS 11
ERGONOMIA ȘI SECURITATEA ȘI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ

1
 CONSIDERAȚII GENERALE

 de-a lungul timpului, ergonomia a cunoscut o multitudine de abordări şi încercări

de definire, pornind de la cea a psihologului englez Murrel (1965), care preciza
că “ergonomia este studiul ființei umane în mediul său de muncă” şi ajungând la
abordarea Organizației Internaționale a Muncii în viziunea căreia ergonomia
reprezintă „aplicarea simultană a ştiințelor biologiei şi ingineriei în vederea
adaptării reciproce optime a omului şi muncii sale, beneficiile fiind măsurate în
termeni de eficiență şi bunăstare a omului” [1].

2
 legea nr. 319/2006 a securității şi sănătății în muncă consideră securitatea şi
sănătatea în muncă (SSM) ca fiind un „ansamblu de activități instituționalizate
având ca scop asigurarea celor mai bune condiții în desfăşurarea procesului
de muncă, apărarea vieții, integrității fizice şi psihice, sănătății lucrătorilor şi
a altor persoane participante la procesul de muncă” [3].
 potrivit aceleiași legi, art. 6 alin (1), angajatorul are obligația de a
asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de
muncă.
 atât ergonomia, cât şi SSM au în prim plan omul şi grija față de acesta, dar
modul de abordare şi, implicit, instrumentele utilizate sunt diferite;

3
 preocuparea ergonomiei constă în a furniza o „stare de bine” în muncă
(reducerea oboselii) şi de a prezerva sănătatea lucrătorului, ținând cont de
rezultatele studiilor ştiințifice, de datele antropometrice şi de rezultatul analizei
sarcinilor de muncă, a condițiilor şi a mediului de muncă, în situația unor
cerințe de creştere a productivității;
 obiectivul general al securității si sănătății în muncă este eliminarea
accidentelor de muncă și a îmbolnăvirilor profesionale cu ajutorul prevenirii;
 în acest sens, în activitatea de SSM se apelează la măsuri de prevenire și
protecție de ordin tehnic, organizatoric și sanitar, dar și la măsuri de altă natură
care pot conduce la îmbunătățirea prevenirii [1];

4
 directiva Cadru 89/391/CEE [4] stabilește o serie de principii generale de
prevenire care cuprind referiri la evitarea, combaterea și evaluarea tuturor
riscurilor, atât a celor care vizează securitatea și sănătatea lucrătorilor, cât și a
celor ergonomice;
 directiva se aplică tuturor sectoarelor de activitate publică și privată
(industriale, agricole, comerciale, administrative, de servicii, educative,
culturale, de agrement și altele).

5
Directiva Cadru 89/391/CEE prevede că angajatorii [4]:
1. au obligația să asigure sănătatea și securitatea propriei forțe de muncă.
Această obligație include evaluarea și evitarea riscurilor, elaborarea unei
politici globale de securitate în muncă și asigurarea instruirii adecvate a
personalului;
2. desemnează o persoană responsabilă cu prevenirea riscurilor la locul de
muncă;
3. adoptă măsurile preventive necesare de prim ajutor, de stingere a
incendiilor și de evacuare;
4. evaluează riscurile cu care s-ar putea confrunta anumiți lucrători și
asigură aplicarea măsurilor de protecție necesare;

6
5. asigură angajaților și/sau reprezentanților acestora toate informațiile
relevante cu privire la riscurile posibile în materie de sănătate și
securitate în muncă și măsurile adoptate pentru prevenirea acestora;
6. consultă angajații și/sau reprezentanții acestora și îi implică în toate
discuțiile referitoare la sănătatea și securitatea la locul de muncă;
7. au grijă ca fiecare angajat să beneficieze de instruire adecvată cu
privire la sănătate și securitate în muncă, relevantă pentru locul de
muncă respectiv.

7
 specialiştii văd în ergonomie o disciplină metodică şi rațională care are ca scop
adaptarea muncii la om;

 acest lucru se realizează prin intermediul interacțiunii între lucrător,

echipamentul de muncă, sarcina de lucru şi mediu, care formează un sistem
unitar de muncă;

 fiind un sistem dinamic, acesta necesită un control al elementelor sale între

care lucrătorul este cel care caută în permanență cel mai bun randament,
confort şi securitate maximă, într-o relație de interdependență;

8
Fig. 1 Relația sistem de muncă - ergonomie – SSM [1]

9
 Evaluare a riscurilor privind securitatea și sănătatea
la locul de muncă

 riscurile ergonomice se regăsesc în toate tipurile de locuri de muncă, indiferent

de locul de muncă și de mediul înconjurător;

 una dintre cele mai importante obligații legale ale angajatorilor în domeniul
SSM este „să dispună de o evaluare a riscurilor privind securitatea și
sănătatea la locul de muncă, inclusiv a celor referitoare la grupurile de
lucrători expuși unor riscuri speciale” și să „decidă care sunt măsurile de
protecție ce urmează a fi luate (...)” [5].

10
 în România, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale este
autoritatea competentă în domeniul SSM [6];
 principalele responsabilităţi ale acestuia constau în: elaborarea politicii
naţionale şi a strategiei în acest domeniu, elaborarea de proiecte de acte
normative în vederea punerii în aplicare a strategiei naţionale şi monitorizarea
aplicării legislaţiei.

11
Riscurile ergonomice pot fi legate de [2]:
-sarcinile de lucru;
-echipamentul utilizat la locul de muncă;
-informații, instrucțiuni și proceduri;
-mediul fizic;
-mediul social;
-capacități fizice și mentale;
-cunoștințe și experiență.

12
 există mai multe metode de efectuare a unei evaluări a riscurilor, dar, în esență,
trebuie luate în considerare eventualele surse de risc la adresa angajaților;
 acest proces presupune urmărirea a cinci etape ilustrate în figura 2.

Fig. 2 Etape pentru evaluarea riscurilor [6]

13
instrumentele electronice de evaluare a riscurilor, precum instrumentul OiRA
(„Online interactive Risk Assessment” – Instrumentul interactiv online de
evaluare a riscurilor) s-au dovedit deosebit de utile;
instrumentele OiRA sunt ușor de utilizat și sunt gratuite;
acestea permit parcurgerea tuturor etapelor unei evaluări a riscurilor, începând de
la identificarea și evaluarea riscurilor de la locul de muncă, până la procesul
decizional, punerea în aplicare a măsurilor preventive, monitorizare și raportare;
instrumentele OiRA sunt disponibile în diverse limbi și destinate diferitelor
sectoare.

Fig. 3 Exemple de sectoare acoperite de instrumente specifice OiRA [7]

14
 Măsurile preventive urmăresc reducerea riscului de producere a unui
accident de muncă sau de apariție a unei boli profesionale.
Măsurile preventive pot fi de două tipuri [6]:
1. măsuri tehnice – menite să acționeze direct asupra sursei de risc, în scopul
eliminării, reducerii sau înlocuirii acesteia;
2. măsuri organizaționale sau administrative – au rolul de a schimba
comportamente și atitudini și de a promova o cultură pozitivă a securității în
muncă.

Măsuri de protecție [6]:

1. măsuri colective – menite să delimiteze sau să izoleze riscul, de exemplu prin
utilizarea unor bariere fizice, a unor măsuri organizaționale sau administrative
pentru diminuarea duratei expunerii (rotația posturilor, perioade limită de lucru,
indicatoare de securitate);
2. măsuri individuale – echipamentele individuale de protecție adecvate (EIP)
menite să protejeze lucrătorii.

15
Măsurile de atenuare includ:
planul de urgență;
planul de evacuare;
sistemele de avertizare (alarme, lumini intermitente);
testarea procedurilor, exercițiilor și simulărilor de urgență, a sistemelor de
stingere a incendiilor;
planul de reintegrare la locul de muncă.

16
 TIMPUL DE MUNCĂ ȘI TIMPUL DE ODIHNĂ

 stabilirea unui regim rațional de muncă și odihnă constă în găsirea unor

proporții sau corelații optime, pentru fiecare gen de activitate, între durata
perioadelor de muncă și durata pauzelor pentru odihnă, astfel încât să se asigure
refacerea permanentă a capacității de muncă, în vederea obținerii unei eficiențe
ridicate a activității desfășurate [1].

Capacitatea de muncă exprimă disponibilitatea organismului de a presta anumite

lucrări la nivel maxim şi care se poate aprecia prin eforul depus.
 Prin timp de muncă se înțelege timpul pe care salariatul îl folosește pentru
îndeplinirea obligațiilor de muncă, conform prevederilor contractului
individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale
legislaţiei în vigoare [3, 4];

 Durata normală a muncii este perioada de timp de muncă stabilită prin

lege, și este dată de numărul de ore pe zi, sau pe săptămână, dincolo de care
orice muncă efectuată este remunerată pentru ore suplimentare.

 cunoașterea variațiilor capacității de muncă ajută la stabilirea unor criterii

pentru organizarea științifică a muncii, pentru introducerea pauzelor necesare și
pentru adaptarea unui ritm adecvat de muncă [5];

18
 fazele de declin ale capacității de muncă coincid, de obicei, cu instalarea
oboselii și cu scăderea randamentului muncii;

 dinamica capacității de muncă se reflectă în curba muncii care are un curs

ascendent de la începutul zilei până către orele 10,30-11.00, când atinge nivelul
optim, apare apoi senzația de foame, care provoacă o ușoară scădere și care
coincide cu repausul de prânz;

 după repausul de prânz, curba capacității începe cu ascensiune moderată până

către ora 16.00, după care apare senzația de oboseală și capacitatea de muncă
scade;

 momentele de vârf ale capacității de muncă se schimbă în funcție de programul

zilei de lucru;
Fig. 4. Curba factorilor de performanță [6]

20
 în strânsă corelație cu durata timpului de muncă se află problema stabilirii
unui sistem de pauze rațional organizat, care să permită prevenirea sau
atenuarea oboselii, refacerea capacității de muncă și menținerea acesteia la nivel
cât mai ridicat pe toată durata timpului de muncă.

regimurile de muncă și odihnă sunt construite ținând cont de legile fiziologice

ale adaptării corpului uman la condițiile de muncă, precum și de caracteristicile
unui proces de producție specific;
nevoia de odihnă se datorează unei scăderi a performanței din cauza oboselii,
ducând la o scădere a producției și a calității muncii.

21
Pauzele au ca efect:
 mărirea cantității de muncă fără oboseală exagerată;
 înlăturarea monotoniei muncii;
 menținerea producției aproape de nivelul optim.

La stabilirea pauzelor de odihnă, se recomandă luarea în considerare a

următoarelor criterii:
 caracteristicile solicitărilor;
 timpul necesar pentru refacerea funcțiilor de bază ale organismului după efort;
 gradul de pierdere a antrenamentului în timpul pauzei de odihnă.
În practica organizării regimului de muncă și odihnă, există mai multe tipuri de
pauze care au caracteristici bine definite:
 pauzele prescrise (pauza de masă, pauza de prânz, pauzele de scurtă durată
sau micropauzele);
 pauzele impuse de natura muncii;
 pauzele arbitrare și camuflate.
 Pauza de masă – se introduce, de obicei, la jumătatea schimbului de muncă și
are o durată variabilă de până la 30 de minute;

 Micropauzele – sunt pauzele de odihnă scurte, cu durate variate, acordate pe

lângă pauza de masă, pe toată durata timpului de muncă, în funcție de
conținutul muncii sau natura activității desfășurate;

De exemplu, la activitățile grele cu eforturi fizice deosebite, dar cu ritm de

muncă mai scăzut sunt raționale pauzele mai puțin frecvente și cu o durată
mai mare, între 10-15 minute;

24
 Alegerea ritmului de muncă și odihnă trebuie să se facă pe baza studierii
atente a condițiilor concrete în care se desfășoară fiecare activitate;

 Procesul de muncă mai poate fi deseori întrerupt și din cauza unor pauze
impuse de natura muncii, pauze involuntare sau independente de
executanți, pauze care se produc din cauze organizatorice, tehnice sau
naturale, de ex: așteptarea materiilor prime și materialelor, reglarea mașinilor
– unelte sau a mijoacelor de transport, oprirea utilajului din cauza lipsei de
energie electrică;

Aceste pauze nu contribuie sau nu permit refacerea capacității de muncă, ci

din contră, întrerupând lanțul reflexelor condiționate din procesul de muncă,
pauzele involuntare influențează negativ capacitatea de muncă;
 Pauzele arbitrare sunt pauze vizibile pe care executantul le face pentru a
se odihni, pauze care nu sunt foarte lungi, dar frecvența lor este destul de
ridicată în cazul muncilor grele.

 Pauzele camuflate constituie ocupațiile lăturalnice care nu sunt necesare

în acel moment pentru rezolvarea sarcinilor de muncă propriu-zise, prin care
executantul încearcă să camufleze o pauză de odihnă, de exempu: curăță o
piesă a mașinii, face ordine pe masa de lucru etc.

26
 Munca în schimburi

 în cadrul organizării ergonomice a muncii, o problemă importantă, cu multiple

implicații de ordin economic, biologic și social, este organizarea muncii în
schimburi;

 proiectarea ergonomică a schimburilor de muncă trebuie să fie astfel

evaluată încât să aibă în vedere atât prevenirea, cât și evaluarea
consecințelor ce pot afecta negativ atât angajații, cât și organizația;
 necesitatea prelungirii duratei de muncă și a organizării acesteia în schimburi
alternante este determinată de o serie de aspecte sau cerințe tehnice, economice
sau sociale, cum sunt:
• unele procese de producție nu pot fi întrerupte fără anumite urmări sau
prejudicii;
• sunt unele agregate sau instalații complexe la care întreruperea
funcționării lor poate provoca avarii;
• particularitățile muncii în sectoarele de servicii al căror grad de
solicitare depinde de nevoile societății (doctori, asistente, polițiști).

28
Proiectarea unui sistem de muncă în schimburi neadecvat sau neergonomic,
prezintă următoarele consecințe:
scade productivitatea, îndeosebi, în cazul activităților intelectuale;
apar probleme de sănătate;
siguranța în muncă scade deoarece crește rata accidentelor și vătămărilor
corporale la locul de muncă.

29
1. Durata programului de lucru este corespunzătoare?
2. Numărul și durata pauzelor de odihnă iau în considerare natura muncii sau
caracteristicile solicitărilor în muncă?
3. Munca în schimburi influențează gradul de oboseală a executanților și
dăunează sănătății acestora?
4. Munca în schimbul de noapte necesită un nivel ridicat de atenție sau
solicitare?
 REFERINȚE

[1]. Bujor C., Manolescu A., Vînturache M.O., Prevenirea riscurilor profesionale din perspectiva ergonomiei
şi a securităłii şi sănătăłii în muncă, A X-a Conferință Națională multidisciplinară – cu participare
internațională, “Profesorul Dorin PAVEL”- fondatorul hidroenergeticii românești, SEBEȘ 2010, pp. 119-
126.
[2]. https://euramis.ro/cum-sa-identificati-pericolele-ergonomice-la-locul-de-munca/
[3] Legea 319 din 2006, Legea privind securitatea si sanatatea in munca,
https://www.iprotectiamuncii.ro/legi/legea-319-2006.pdf.
[4] Sănătatea și securitatea la locul de muncă – norme generale, Sinteză privind: Directiva 89/391/CEE a
Consiliului – măsuri pentru îmbunătățirea securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă. https://eur-
lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM%3Ac11113
[5] Comisia Europeană Direcția Generală Ocuparea Forței de Muncă, Afaceri Sociale și Incluziune -
Sănătatea și securitatea în muncă ne privesc pe toți. Orientări practice pentru angajatori, Luxemburg:
Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, 2016, SBN 978-92-79-65232-5 doi:10.2767/36438.
[6] Agenția Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă (EU-OSHA)- European Union
information agency for occupational safety and health, https://osha.europa.eu/ro/about-eu-osha/national-
focal-points/romania
[7] https://oiraproject.eu/en/irat-network

31