I.16.

Anatomia chirurgicală a pancreasului

PANCREASUL (Pancreas)

- este o glandă voluminoasă cu dublă secreţie – externă şi internă – anexată duodenului.

- aspectul exterior şi structura sa - asemănător cu glandele salivare, motive pentru care i
s-a dat şi numele de „glandă salivară abdominală”.
Forma pancreasului - neregulată.
- a fost comparat cu un ciocan, cu un echer de tâmplar, cu un cârlig, cu o limbă de câine.
- este alungit în sens transversal
- are o extremitate dr. mai voluminoasă, iar porţiunea stg. mai subţiată, ascuţită.
- este turtit în sens antero-posterior şi este aplicat pe peretele posterior al abdomenului.
Direcţia - transversală.
- nu este însă rectilin, ci uşor ascendent de la dreapta spre stânga.
- prezintă o curbură cu concavitatea posterioară, determinată de coloana vertebrală.
Culoarea - roz-cenuşie, care devine roşie în timpul activităţii. La suprafaţă - aspect lobulat.
Consistenţa - relativ fermă, dar elastică, ceea ce face ca organele din vecinătate să-şi
lase amprenta pe el. Este friabil, se rupe uşor.
- pe secţiune - aspect cărnos (de aici numele grecesc pan = tot, întreg şi creas = carne).
Dimensiuni. Lungimea: 15-20 cm; înălţimea: 4-5 cm (la nivelul capului); grosimea: 2 cm.
- este ceva mai voluminos la bărbat decât la femeie.
- ajunge la dimensiunile cele mai mari până la 40 de ani; după 50 de ani descrește treptat.
Greutatea – 80 g.

CONFORMAŢIA EXTERIOARĂ

Pancreasul este format din două porţiuni perpendiculare una pe alta.

- porţiunea dreaptă, orientată vertical, este mai voluminoasă şi se numeşte cap.
- porţiunea orizontală, uşor oblică în sus şi spre stânga, se numeşte corp; ea se termină
ascuţindu-se, prin coadă.
- între cap şi corp se găseşte un segment mai îngustat, numit col.
Capul (Caput pancreatis)
- formă aproximativ circulară; prezintă 2 feţe (anterioară şi posterioară) şi o circumferinţă.
- din marginea stângă a porţiunii inferioare a capului se desprinde o prelungire, care se în-
curbează ca un cârlig şi se îndreaptă medial şi în jos, pe dinapoia vaselor mezenterice
superioare - procesul uncinat (Processus uncinatus).
- între cap şi procesul uncinat se formează o scobitură adâncă – incizura pancreatică
(Incisura pancreatis).
Colul, segment mai îngustat, este cuprins între 2 incizuri: una superioară, alta inferioară.
Corpul (Corpus pancreatis) - formă de prismă triunghiulară, cu 3 feţe şi 3 margini.
Faţa anterioară (Facies anterior) prezintă, în vecinătatea capului, o proeminenţă joasă şi
rotunjită – tuberozitatea omentală (Tuber omentale); spre stânga prezintă o depresiune largă
şi puţin adâncă, impresiunea gastrică în care se aşează stomacul.
Faţa posterioară (Facies posterior) - străbătută de 2 şanţuri, pt. artera şi vena splenică.
Faţa inferioară (Facies inferior) priveşte spre organele etajului submezocolic.
Marginile se formează prin întâlnirea feţelor şi sunt:
- superioară (Margo superior),
- anterioară (Margo anterior)
- inferioară (Margo inferior).
Pe marginea superioară, la întâlnirea ei cu colul, unii autori descriu o proeminenţă
piramidală pe care o consideră destul de constantă şi de bine pronunţată şi pe care o
numesc tuberculul epiploic sau „tuber omentale”. El delimitează marginea stângă a incizurii
duodenale.

1
 Coada (Cauda pancreatis) se continuă fără o limită netă cu corpul. Ea poate avea forme
diferite şi poate fi lungă, sau scurtă.

Situaţie
- profund în abdomen şi este aplicat pe coloana vertebrală.
- la dreapta lui se găseşte duodenul, la stânga splina.
- este împărţit prin inserţia mezocolonului, în 2 porţiuni: supramezocolică (situată în etajul
superior al abdomenului) şi submezocolică (situată în etajul inferior al abdomenului)
.- răspunde primei vertebre lombare; el poate urca până la a 12-a vertebră toracică
(situaţie înaltă), sau poate coborî până la vertebra a 3-a lombară (situaţie joasă).
- ocupă epigastrul, iar prin coadă pătrunde în hipocondrul stâng.
Se proiectează la suprafaţa corpului în felul următor:
1) în sus – un plan orizontal care trece prin extremitatea anterioară a coastelor 8;
2) în jos – un plan orizontal care trece la două lăţimi de degete deasupra ombilicului;
3) la dreapta – un plan sagital dus la două degete în dreapta liniei mediane;
4) la stânga – un plan sagital care trece la 2 cm medial de linia medio-claviculară stângă.

Mijloace de fixare
- este unul dintre organele cele mai fixe ale cavităţii abdominale.
- este menţinut în poziţia sa prin: conexiunile cu duodenul, în care se deschid canalele
sale excretoare; prin peritoneu; prin fascia de coalescenţă retro-duodeno-pancreatică Treitz;
prin vase şi nervi. Acestora li se adaugă şi presa abdominală.
Nu toate porţiunile pancreasului au aceeaşi fixitate. Capul, fiind cuprins în concavitatea
duodenului, este cu mult mai bine fixat decât coada, legată de splină prin ligamentul
splenico-renal (frenicosplenic).
În cazuri excepţionale, pancreasul a fost găsit deplasat în torace sau formând conţinutul
unei hernii ombilicale.

RAPORTURILE PANCREASULUI

Raporturile pancreasului, mai cu seamă ale capului, se aseamănă cu cele ale duodenului,
fapt care a făcut pe unii să le cuprindă împreună sub numele de „simbioza duodeno-
pancreatică” - asociere justificată dpv ontogenetic, anatomic şi clinic.
- pancreasul se dezvoltă sub forma unor muguri care pornesc din peretele duodenal;
ductele excretoare ale glandei sunt o dovadă a acestui fapt.
- ulterior, fenomenele de deplasare a celor două organe duc la formarea fasciei de
coalescenţă retro-duodeno-pancreatică Treitz, care le fixează împreună la peretele
abdominal posterior.
- în stadiul dezvoltării complete, raporturile dintre duoden şi capul pancreasului sunt foarte
intime, iar vascularizaţia lor este comună. În clinică, se întâlnesc adesea cazuri când
suferinţa unuia dintre ele afectează şi starea celuilalt. Chirurgul trebuie să ţină seama de
aceste caracteristici. Căile de acces, raporturile strânse, planurile de clivaj, intervenţiile
radicale (duodeno-pancreatectomia cefalică şi cea totală) sunt un exemplu în acest sens.
- simbiozei duodeno-pancreatice i se adaugă un al 3-lea partener –ductul coledoc.
Raporturile pancreasului:
– capul pancreasului este cuprins în concavitatea duodenului;
– capul pancreasului vine în raport înapoi cu ductul coledoc;
– pe faţa posterioară - fascia de coalescenţă retro-duodeno-pancreatică Treitz;
– pancreasul este împărţit prin mezocolonul transvers în două porţiuni; cea mai mare parte a
lui se găseşte în etajul supramezocolic – deoarece mezocolonul transvers închide în jos
bursa omentală, porţiunea supramezocolică a glandei răspunde acestei cavităţi.
Raporturile detaliate ale fiecărei porţiuni a pancreasului:
Capul – prezintă de studiat circumferinţa, o faţă anterioară şi o faţă posterioară.
Circumferinţa vine în raport cu concavitatea duodenului, de care aderă prin tracturi
conjunctive solide. Aderenţa celor două organe variază după diferitele lor porţiuni.

2
 La nivelul primei porţiuni nu există o aderenţă propriu-zisă şi conturul capului
pancreasului este doar aplicat pe duoden.
La nivelul porţiunii descendente a duodenului, circumferinţa pancreasului este groasă
şi prezintă un jgheab care îmbrăţişează duodenul „ca parotida ramura mandibulei”. Rareori,
formează un adevărat inel complet, care ar putea strangula duodenul şi să jeneze sau chiar
să oprească tranzitul (pancreasul inelar).
La nivelul porţiunii transversale a duodenului, conturul capului devine din nou subţire
şi acoperă doar faţa lui anterioară.
Pe faţa anterioară a capului pancreasului se află vasele gastro-omentale drepte şi vasele
pancreatico-duodenale anterioare. Peste procesul uncinat trec vasele mezenterice
superioare.
- această faţă, împreună cu vasele care o parcurg, este acoperită de peritoneu şi
încrucişată de rădăcina mezocolonului transvers.
- porțiunea supra-mezocolică a feţei se află în vestibulul bursei omentale şi este acoperită
înainte de porţiunea pilorică a stomacului;
- porțiunea sub-mezocolică răspunde cavităţii peritoneale mari şi vine în raport cu colonul
transvers şi cu ansele intestinului subţire.
Faţa posterioară are un raport deosebit de important cu ductul coledoc, care este aplicat
pe ea prin fascia de coalescenţă retro-duodeno-pancreatică Treitz.
- raportul cu coledocul explică retenţia de bilă şi prin aceasta icterul prelungit, în cazul
comprimării ductului printr-o tumoră a capului pancreasului.
- compresiunea coledocului prin mase tumorale împiedică bila să se scurgă în duoden.
Aceasta se acumulează în vezica biliară, care se dilată încât fundul ei bombează sub arcul
costal drept (semnul Courvoisier-Terrier); în acelaşi timp dilată canalele biliare intrahepatice,
transformând ficatul într-un burete plin cu bilă.
- raportul coledocului cu capul pancreasului explică de ce inflamaţia ductului se poate
propaga la pancreas – fie prin contiguitate, fie prin ductele pancreatice – şi să dea
pancreatite. Această asociere se stabileşte în cazul litiazei biliare cu pancreatita cronică.
- faţa posterioară a capului vine în raport cu vasele pancreaticoduodenale posterioare; cu
vena cavă inferioară, care repauzează pe stâlpul drept al diafragmei şi cu pediculul renal
drept. Procesul uncinat ajunge până la flancul drept al aortei. O tumoră a capului
pancreasului poate comprima vena cavă inferioară şi să dea edeme ale membrelor
inferioare.
Raporturile capului pancreasului cu arcadele vasculare
Dispozitivul arterial al acestei porţiuni a pancreasului interesează în tot aşa de mare
măsură şi duodenul şi coledocul. Acest dispozitiv arterial este format din două arcade, una
anterioară, alta posterioară, cu originea superioară din artera gastro-duodenală şi cu originea
inferioară din mezenterica superioară.
Există astfel 2 grupe de artere pancreaticoduodenale (Aa. pancreaticoduodenales),
fiecare cuprinzând două artere.
A. Arterele pancreatico-duodenală superioare
1. Artera pancreatico-duodenală supero-posterioară
- naşte din gastro-duodenală şi are traiectul cel mai caracteristic, din cauza raporturilor pe
care le contractă cu coledocul.
- de la originea ei, artera alunecă între capul pancreasului (înainte) şi coledoc (înapoi);
- coboară apoi pe flancul drept al coledocului şi după un traiect variabil, încrucişează din
nou coledocul, de data aceasta pe faţa lui posterioară, pentru a se anastomoza cu
pancreatico-duodenala infero-posterioară provenită din mezenterica superioară.
- în drumul ei, artera încrucişează de 2 ori coledocul, „îi dă braţul”. Acest dispozitiv este
foarte important pentru intervenţiile chirurgicale pe coledoc.
- prin anastomoza arterei pancreaticoduodenale post-sup cu cea post-inf => o arcadă,
situată în întregime pe faţa post. a capului pancreasului.
2. Artera pancreatico-duodenală supero-anterioară
- pleacă din gastro-duodenală la nivelul feţei anterioare a capului pancreasului, coboară în
şanţul dintre acesta şi porţiunea descendentă a duodenului, apoi se încurbează spre stânga

3
şi se anastomozează cu artera pancreaticoduodenală inf-ant, ramură din mezenterica
superioară => a 2-a arcadă arterială, situată integral pe faţa ant. a capului pancreasului.
B. Arterele pancreaticoduodenale inferioare – una postorioară, alta anterioară
– nasc printr-un trunchi comun din mezenterica superioară.
- amândouă merg spre dreapta, prima înapoia, a 2-a înaintea capului pancreasului, spre a
se anastomoza, aşa cum am văzut, cu arterele pancreaticoduodenale superioare.
Din aceste arcade pleacă ramuri pentru duoden, capul pancreasului şi coledoc.
Venele formează două arcade paralele cu arcadele arteriale.

Colul pancreasului este înconjurat de vase.

- este delimitat de două incizuri.
- în incizura superioară, mai largă, se găseşte cotul arterei hepatice din care pleacă artera
gastroduodenală (aici se face ligatura ei).
- în incizura inferioară se găsesc vasele mezenterice superioare. Aici ia naştere uneori din
mezenterică, artera colică mijlocie, care poate fi lezată în cursul intervenţiilor pe pancreas şi
să ducă la necroza colonului transvers.
Faţa anterioară a colului este acoperită de porţiunea pilorică a stomacului, de care este
separată prin vestibulul bursei omentale.
Pe faţa lui posterioară se formează vena portă, care urcă apoi spre pediculul hepatic.
Compresiunea venei printr-o tumoră dă naştere ascitei.

Corpul - raporturi:
Faţa anterioară - în raport cu faţa posterioară a stomacului (impresiunea gastrică), de
care este despărţită prin bursa omentală.
- este acoperită de peritoneul parietal al bursei.
Faţa posterioară, neacoperită de peritoneu,
- este în raport cu fascia retro-duodeno-pancreatică Treitz. Prin intermediul acesteia
corpul pancreasului stabileşte raporturi, de la dreapta spre stânga, cu următoarele organe:
- aorta cu originea mezentericei superioare, acoperite ambele de plexul celiac;
- cu vena renală stângă; cu rinichiul stâng;
- cu artera şi vena splenică ce străbat şanţurile de pe această faţă;
- vena splenică primeşte vena mezenterică inferioară => trunchiul spleno-mezenteric,
care participă la formarea venei porte;
- grupul important al limfonodurilor pancreatico-splenice.
Prin intermediul acestor organe, faţa posterioară repauzează pe coloana vertebrală şi pe
stâlpul stâng al diafragmei.
Faţa inferioară - este acoperită de peritoneul marii cavităţi
- prezintă 3 impresiuni lăsate de organele cu care vine în raport de la dreapta la stânga:
flexura duodeno-jejunală, ansele jejunale superioare şi colonul transvers.
Marginea superioară - în raport cu plexul celiac (care se prelungeşte şi pe faţa
posterioară) şi e parcursă în parte de artera splenică.
Marginea anterioară răspunde inserţiei mezocolonului transvers.
Marginea inferioară este aplicată pe peretele abdominal posterior.

Bursa omentală este un mare diverticul al cavităţii peritoneale, delimitat:

- înainte de stomac şi ligamentul gastrocolic,
- în jos de mezocolonul transvers şi
- înapoi de pancreas.
Pentru a ajunge la pancreas trebuie să incizăm ligamentul gastrocolic şi să ridicăm
stomacul, sau să secţionăm mezocolonul transvers.
În bursa omentală se revarsă colecţiile supurate sau sangvine provenite de la pancreas.

4
 Fața posterioară:
- artera splenică - la originea ei din trunchiul celiac, se găseşte de-a lungul marginii
superioare, coboară apoi pe posterioară, iar către terminare devine anterioară.
- vena, mult mai rectilinie decât artera, urmează o direcţie transversală fără să această faţă.
În afară de vasele splenice, faţa posterioară mai vine în raport cu:
1. aorta, ale cărei pulsaţii se pot simţi la indivizii slabi prin peretele abdominal;
2. artera mezenterică superioară, care la acest nivel dă naştere arterei colice medii;
3. vena renală stângă, care trece între aortă şi mezenterică;
4. vena mezenterică inferioară;
5. coloana vertebrală;
6. stâlpul stâng al diafragmei;
7. rinichiul stâng;
8. nodurile limfatice pancreatico-splenice, care uneori pot fi prinse în cancerul pancreasului
(dau fenomene de compresiune sau pot supura).
Faţa inferioară începe imediat la stânga vaselor mezenterice superioare şi se continuă
fără limită precisă pe coadă. Ea este acoperită de foiţa inferioară a mezocolonului transvers,
care la nivelul marginii anterioare a corpului se separă de foiţa lui superioară. Această faţă
este relativ îngustă, uneori poate lipsi şi de aceea unii autori o descriu ca o margine.
Marginea superioară prezintă tuberculul epiploic (să nu se confunde cu tuberozitatea
omentală) care se vede deasupra curburii mici a stomacului în vestibulul bursei omentale.
- artera splenică merge de-a lungul acestei margini.
- tot pe marginea superioară se găseşte trunchiul celiac şi plexul celiac. Unele leziuni ale
pancreasului pot interesa plexul şi să dea dureri violente în regiunea epigastrică (pancreatita
hemoragică evoluează ca o „dramă abdominală”, cancerul corpului pancreasului dă
sindromul pancreatico-solar).
Coada pancreasului se îndreaptă spre splină. Uneori cele două organe vin în contact,
alteori rămân îndepărtate; ele sunt legate prin ligamentul splenico-renal.
Variante. Pancreasul provine din doi muguri embrionari, care participă în mod inegal la
edificarea glandei.
Mugurele dorsal dă naştere porţiunii superioare a capului, precum şi corpului şi cozii în
întregime; canalul său excretor va fi ductul accesor.
Mugurele ventral dă naştere porţiunii inferioare a capului şi procesului uncinat; canalul său
va deveni ductul principal.
Cei doi muguri, care în mod normal se unesc, pot rămâne izolaţi sau sunt legaţi printr-o
punte de ţesut fibros => pancreasul divizat (Pancreas scisum).
Rareori se poate întâlni pancreasul inelar.
S-a semnalat lipsa completă a pancreasului, în unele monstruozităţi.
Cazuri de pancreas aberant, când găsim insule, fragmente de ţesut pancreatic în afara
glandei, la distanţă de ea (pancreasul accesor – Pancreas accesorium).

STRUCTURA

Pancreasul este o glandă mixtă (amficrină) cu secreţie exo- şi endocrină.

La periferie glanda are o capsulă conjunctivă (Capsula pancreatis) subţire, slab
dezvoltată. Ea se continuă în interiorul organului prin stromă, formată din septe conjunctivo-
vasculare de asemenea slab dezvoltate, care separă foarte incomplet lobulii pancreatici
(Lobulus pancreaticus).
În structura glandei pancreatice se disting două părţi componente. Masa principală a sa are
funcţie exocrină şi secretă sucul pancreatic, pe care îl varsă în duoden. O parte cu mult mai
mică, are funcţie endocrină. Este formată dintr-o mulţime de grămăjoare celulare dispersate
în ţesutul exocrin, numite insulele Langerhans. Ele secretă doi hormoni – insulina şi
glucagonul – cu rol în metabolismul glucidelor.
Pancreasul exocrin (Pars exocrina pancreatis) reprezintă 97-99% din volumul glandei şi
este format din acini de tip serozimogen, de formă sferică sau ovoidală, foarte asemănători
cu cei din parotidă.

5
 În structura acinilor se găsesc celule sero-zimogene sau acinoase, dispuse pe o
membrană bazală. În segmentul lor apical conţin granule de zimogen. Se mai găsesc celule
centro-acinoase, situate topografic în interiorul acinilor; ele reprezintă segmentul iniţial al
ductelor intercalare.
Secreţia pancresului exocrin - sucul pancreatic, este intermitentă. Conţine enzime cu rol
foarte important în digestie. De aceea multe din disfuncţiile pancreasului se caracterizează
printr-un sindrom dispeptic.
Sistemul canalicular, excretor, ia naştere la nivelul acinilor prin ductele intercalare;
acestea se unesc dând ductele colectoare – intralobulare şi interlobulare. Acestea din urmă,
prin confluare, se termină în ductul principat Wirsung şi ductul accesor Santorini.
În structura canalelor excretoare intră un perete propriu, de natură conjunctivă cu
elemente musculare, şi un epiteliu cilindric.
Secreţia pancreasului exocrin este supusă unui dublu control: nervos, prin intermediul
vagului, şi hormonal (secretina şi pancreozimina elaborate la nivelul mucoasei duodenale).
Pancreasul endocrin (Pars endocrina pancreatis) este reprezentat de insulele lui
Langerhans, răspândite difuz în ţesutul exocrin.
- constituie doar 1-3% din volumul întregii glande, adică 1-2 g greutate şi sunt mai
numeroase la nivelul cozii. Numărul lor în întreg pancreasul e de 500 000 – 2 000 000 şi
atinge maximum la adult. Au un diametru de 100-400 micrometri.
Insulele lui Langerhans sunt formate din cordoane celulare între care se găsesc capilare;
la periferie sunt înconjurate de o reţea reticulo-capilară.
- pe preparatul histologic, insulele se deosebesc de acini prin coloraţia lor mai clară.
- în structura lor s-au descris cinci tipuri de celule:
- Celulele A (sau alfa), situate predominant în partea periferică a insulei, elaborează şi
secretă glucagonul, reprezintă aproximativ 10-20% din totalul celulelor endocrine.
- Celulele B (sau beta), mai numeroase (cca. 75-80% din totalul celulelor endocrine), sunt
aşezate mai mult în centrul insulelor; ele secretă insulina.
- Celulele D (sau delta) - în număr mai redus (aproximativ 5%); se găsesc în toată insula;
secretă somatostatina, care inhibă eliberarea de insulină, glucagon şi posibil P.P.
- Celulele G (1%) eliberează gastrina, care stimulează producerea de acid clorhidric.
motilitatea gastrică şi rata de multiplicare a celulelor regeneratoare a mucoasei gastrice.
- Celulele P.P. (1%) situate predominant în capul pancreasului, eliberează polipeptidul
pancreatic (P.P.) care stimulează secreţia de enzime la nivelul mucoasei gastrice şi inhibă
secreţia exocrină a pancreasului.
Cele mai importante sunt celulele A, B şi D.
Insulina, hormon hipoglicemiant, evidenţiat de N. Paulescu în 1920, determină sinteza
glicogenului în ficat şi prin aceasta scade concentraţia glucozei în sânge. Secreţia scăzută
de insulină produce diabetul zaharat, cu creşterea nivelului glucozei în sânge (hiperglicemie)
şi eliminarea ei prin urină (glicozurie). Se tratează prin administrare de insulină.
Glucagonul este un hormon hiperglicemiant; are ca efect biologic mobilizarea glicogenului
din ficat (glicoliză) şi consecutiv creşterea concentraţiei glucozei în sânge.
Factorul lipocaic are rol în metabolismul lipidelor.

Canalele excretoare ale pancreasului: unul principal, celălalt accesor.

- amândouă sunt cufundate în parenchimul glandular şi se deschid în duoden.
Ductul pancreatic (Ductus pancreaticus) sau canalul lui Wirsung
- străbate pancreasul de la coadă spre cap.
- situat în plin parenchim, la egală distanţă între marginea superioară şi cea inferioară,
însă mai aproape de faţa posterioară a glandei.
- ajuns la nivelul capului, ductul se încurbează în jos, înapoi şi spre dreapta, se alătură
ductului coledoc, perforează împreună tunica musculară şi tunica submucoasă a duodenului
şi se deschid tot împreună într-o mică dilataţie conoidă numită ampula hepato-pancreatică a
lui Vater (Ampulla hepatopancratica). Aceasta proemină pe suprafaţa interioară a duodenului
sub forma papilei mari. Apăsând pe peretele abdominal la acest nivel, se produce durere în
cazuri de pancreatite cronice – punctul pancreatic.

6
 - în traiectul lor prin peretele duodenului, coledocul şi ductul pancreatic ridică mucoasa
sub forma unei plice longitudinale. La extremitatea ei inferioară se află papila mare, pe vârful
căreia se găseşte orificiul de deschidere al ampulei în duoden.
- la terminare, înaite de deschiderea sa în ampulă, ductul pancreatic are un sfincter,
format dintr-un manşon de fibre musculare netede (M. sphincter ductus pancreatici).
- modul în care coledocul şi ductul pancreatic se deschid în duoden este supus unor
variaţiuni; ele se pot deschide uneori separat, iar ampula hepatopancreatică să lipsească.
Ductul pancreatic accesor (Ductus pancreaticus accesorius), numit şi canalul Santorini,
- ia naştere din ductul principal în locul unde acesta se încurbează în jos; de acolo se
îndreaptă spre duoden străbătând capul pancreasului şi se deschide cam la 3 cm deasupra
papilei mari, la nivelul papilei duodenale mici.
- este mai strâmt la extremitatea duodenală decât la cea pancreatică, sugerând că el ar
colecta secreţia părţii superioare a capului pe care o conduce spre ductul principal.
- când ductul Wirsung este obstruat, atunci ductul accesor se dilată şi asigură scurgerea
sucului în duoden.

VASE ŞI NERVI

Arterele provin din marile trunchiuri din jur: arterele hepatică comună, splenică (este
sursa principală) şi mezenterica superioară.
- arcadele pancreatico-duodenale – formate din ramuri ale hepaticei şi mezentericei supe-
rioare – irigă mai ales capul pancreasului.
- corpul şi coada primesc sângele din artera splenică (prin ramuri pancreatice, mici şi
multiple; apoi prin artera pancreatică dorsală, artera pancreatică mare şi artera cozii
pancreasului).
- în interior, arterele se ramifică succesiv până la nivel interlobular. Aici iau naştere bogate
reţele capilare periacinoase şi periinsulare. Insulele sunt străbătute de capilare largi, care
sunt situate între cordoanele epiteliale.
Venele se formează din reţele paralele cu arterele. Au în general aceeaşi dispoziţie cu
arterele, pe care le însoțesc.
- întreg sângele de la pancreas –componenta exocrină şi cea insulară – se varsă în vena
portă (cele mai multe în vena splenică şi mezenterică superioară).
Limfaticele iau naştere în septele interlobulare. Ele se termină în numeroase noduri
situate în vecinătatea glandei (mezenterice superioare, pancreatice superioare şi inferioare,
pancreatico-duodenale). De aici limfa este condusă în nodurile celiace, situate şi ele aproape
de pancreas.
- regiunea pancreatică - o zonă de convergenţă a marilor curente limfatice, care se strâng
înapoia şi deasupra pancreasului „ca spiţele unei roţi spre centrul ei”.
Nervii - din plexul celiac şi sosesc la el prin intermediul plexurilor periarteriale splenic,
hepatic, mezenteric superior şi apoi al ramurilor care abordează glanda.
- Fibrele simpatice şi parasimpatice formează reţele periacinoase şi periinsulare cu rol
excitosecretor.
- în capsula pancreasului se găsesc receptori (de tip Vater-Pacini) care i-ar conferi atribuţii
de zonă reflexogenă.
Explorarea pancreasului
Inspecţia şi palparea ne dau foarte puţine informaţii. Numai la persoanele foarte slabe,
deprimând peretele abdominal în regiunea epigastrică, se poate depista o tumoră a
pancreasului.
Punctul pancreatic corespunde proiecţiei pe piele a deschiderii ductului pancreatic în
duoden. El se găseşte la 5-7 cm de ombilic, pe linia ombilico-axilară. În pancreatitele cronice
apăsarea în acest punct este dureroasă.
Examenul obişnuit al pancreasului este cel funcţional, de laborator.
- examenul radiologic simplu nu poate vizualiza pancreasul.
- indirect, ne putem orienta asupra capului pancreasului prin opacifierea duodenului.
- pancreatografia, arteriografia selectivă, ecografia - furnizează date extrem de valoroase.

7
 Căi de acces.
- pancreasul este profund situat în cavitatea abdominală şi el se găseşte în cea mai mare
parte înapoia bursei omentale.
- după laparotomie supraombilicală, trebuie să pătrundem în bursa omentală. Principalele
posibilităţi sunt:
1. prin orificiul omental;
2. prin omentul mic;
3. prin ligamentul gastrocolic, calea preferată;
4. prin mezocolonul transvers.
- accesul asupra cozii - prin ligamentele gastro-splenic şi spleno-renal.
- la faţa posterioară a pancreasului ajungem prin decolare duodeno-pancreatică.
- intervenţiile asupra pancreasului - incizarea şi evacuarea chistelor sau a abceselor. Se
consideră că numai coada pancreasului se poate extirpa. Astăzi se extirpă şi capul, dar este
necesar ca ablaţia să cuprindă şi duodenul (pancreatectomie cefalică cu duodenectomie)
urmată de implantarea ductelor pancreatic şi coledoc într-o ansă intestinală.