CUPRINS

LISTA ABREVIERILOR 2
INTRODUCERE 4
CAPITOLUL 1. CADRU TEORETIC ȘI METODOLOGIC DE FUNCTIONARE
AL ONU IN NOUL MEDIU DE SECURITATE 6
1.1. Globalizare și suveranitate 6
1.1.1. Efectele globalizării 7
1.1.2. Necesitatea reformei ONU 8
1.2. Securitatea umană în societatea globalizării 10
1.2.1. Extinderea procesului de securitate la nivel global 10
1.2.2. Securitatea umană în perspectiva ONU 11
1.3. Neoliberalism instituționalist în relațiile internaționale și funcționarea ONU 12
1.3.1. Adunarea Generală a ONU 15
1.3.2. Consiliul de Securitate al ONU 16
1.3.3. Secretariatul și Secretarul general al ONU 16
1.3.4. Consiliul Economic și Social 17
1.3.5. Consiliul de Tutelă 17
1.3.6. Curtea Internațională de Justiție 17
1.4. Rolul pe care îl are Consiliul de Securitate în menținerea păcii și securității 18
1.5. Rolul ONU în asigurarea securității individuale și colective 23
1.6. Nivelul sistemic și de analiză în relațiile internaționale 25
CAPITOLUL 2. ONU - INTERVENȚIE ȘI ACȚIUNE 27
2.1. Uniunea Africană
2.2. Liga arabă
2.3. Cazuri de succes ale ONU în Africa Subsahariană
2.3.1. Intervențiile ONU în Somalia
2.3.2. Operațiunea Artemis-exemplu de cooperare ONU-UE
2.3.3. Sudan
2.4. Cazuri de eșec ale acțiunilor ONU
2.4.1. Liberia
2.4.2. Sierra Leone
2.4.3. Somalia
2.5. Umanitarism vs. violență
2.5.1. Definirea intervenției umanitare
2.5.2. Declarația Universală a Drepturilor Omului
2.5.3. Indicatorii crizei umanitare
2.5.4. Intervențiile UDHR în Africa Subsahariană
CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ - PANDEMIA SARS-COV 2
3.1. Indicatorii crizei umanitare
3.2. Intervenția ONU, a ONG-urilor
3.3. Necesitate sau minimalism
3.4. Situația actuală
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE 28
ANEXE

1
 LISTA ABREVIERILOR

ACC - Comitetul Administrativ de Coordonare

AMIS II - Misiunea Uniunii Africane în Sudan
AMISOM - Misiunea Uniunii Africane în Somalia
AU - Uniunea Africană
CIJ - Curtea Internațională de Justiție
CNN - Cable News Network
CPC - Comitetul pentru Programe şi Coordonare
EAC - Comunitatea Africa de Est
ECA - Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru Africa
ECE - Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru Europa
ECHO - Oficiul Umanitar al Uniunii Europene
ECLAC - Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru America Latină și Caraibe
ECOMOG - Grupul de monitorizare al comunității economice din statele vest-africane
ECOSOC - Consiliul Economic și Social
ECOWAS - Comunitatea Economică a Statelor Vest Africane
ESCAP - Comisia Economică și Socială a ONU pentru Asia si Pacific
ESCWA - Comisia Economică și Socială a ONU pentru Asia de Vest
EUPOL Kinshasa - Misiunea Poliției Uniunii Europene în Republica Democratică Congo
FAO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Hrană şi Agricultură
FARDC - Forțele armate ale Republicii Democrate Congo
FDLP - Forțele democrate pentru eliberare din Rwanda
FMI - Fondul Monetar Internațional
FPR - Frontul Patriotic Rwandez
HIV - Virusul Imunodeficienței Umane
ICNUR - Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați
ICTR - Tribunal Penal Internațional pentru Rwanda
ICTY - Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie
IDP - Persoanele strămutate intern
IEMF - Forța mutinațională pentru cazuri de urgență
INDCB - Programul de Control al Drogurilor
INSTRAW - Institutul de Cercetare pentru Promovarea Femeilor
MONUC - Misiunea Organizației Națiunilor Unite în Republica Democratică Congo
NATO - Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
NPFL - Frontul Național Patriotic din Liberia
OAU - Organizația Uniunii Africane
ONG - Organizații nonguvernamentale
ONU - Organizația Națiunilor Unite
ONUSOM - Organizația Națiunilor Unite în Somalia I
ONUSOM II - Organizația Națiunilor Unite în Somalia II
OSCE - Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
PNUD - Programul de Dezvoltare al Națiunilor Unite
PSC - Comitetul Politic și de Securitate al Organizației Națiunilor Unite
PSI - Organizația Internațională a Sănătății
RDC - Republica Democrată Congo

2
RUF - Frontul Revoluționar Unit
SIDA - Sindromul Imunodeficienșei dobandite (în urma infecției cu HIV)
SPLM - Mișcarea de Liberare a persoanelor din Sudan
SUA - Statele Unite ale Americii
TFG - Guvernul Federal de Tranziție al Somaliei
UDHR - Declarația Universală a Drepturilor Omului
UE - Uniunea Europenă
UNAMID - Misiunea de Pace Comună a Organizației Națiunilor Unite și Uniunea Africană
UNAMIS - Misiunea Națiunilor Unite în Sudan
UNAMSIL - Misiunea Națiunilor Unite în Sierra Leone
UNCHR - Comisia Organizației Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului
UNHCR - Înalta Comisie a Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați
UNICEF - Fondul Internaţional al ONU pentru Urgenţe ale Copiilor
UNMIL - Misiunea Națiunilor Unite în Liberia
UNMIS - Misiunea Organizaţiei Naţiunilor Unite în Sudan
UNOMIL - Observatorul Națiunilor Unite în misiunea din Liberia
UNOL - Oficiul Națiunilor Unite al suportului de pace din Liberia
UNWFP - Programului Națiunilor Unite pentru Alimentație
WHO - Organizaţia Mondială a Sănătăţii

3
 INTRODUCERE

Continentul african este din ce în ce mai mult studiat și analizat din cauza faptului că marile
economii mondiale sunt tot mai interesate de bogăția resurselor care există în Africa. Am ales ca
studiu de caz Rwanda pentru că, în primul rând a reprezentat cel mai sever genocid din istorie și,
în al doilea rând pentru rolul pe care l-a avut comunitatea internațională în stomparea acestui
genocid.
În această lucrare mi-am propus să analizez intervențiile pe care le-a avut Organizația
Națiunilor Unite în unele țări africane pe fondul recentei crize pandemice SARS COV 2, intervenții
care au fost încoronate cu succes sau care au fost considerate un eșec. Pentru analiza acestor
intervenții am pornit de la indicatorii crizei umanitare și pe parcursul lucrării am urmărit evoluția
acestor indicatori din unele țări africane. Totodată, pe măsura analizei situațiilor din aceste țări, am
stabilit care sunt cauzele care au dus la un conflict sau pentru care comunitatea internațională a
fost nevoită să intervină.
Din punct de vedere geografic, teza se va axa pe zonele din Africa Subsahariană, în general
și pe teritoriul Rwandei. Pe parcursul lucrării vom face referire și la Statele Unite ale Americii,
Belgia, Franța și bineînțeles și alte țări membre ale Organizației Națiunilor Unite.
Documentele de bază în realizarea lucrării au fost Carta Națiunilor Unite 1, precum și
rezoluțiile Organizațiilor Națiunilor Unite. Destul de importante sunt și Rezoluţiile Consiliului de
Securitate al ONU, care includ şi multiple recomandări în privinţa implicării comunităţii
internaţionale în soluţionarea crizei rwandeze. O sursă de informare reprezintă şi Rapoartele
Secretarului General al ONU, unde sunt descrise foarte detaliat problemele şi mijloacele de
soluţionare ale conflictelor.
Pentru capitolele de început care fac o introducere în literatura de specialitate, am folosit
manuale de Relații Internaționale (Andrei Miroiu și Radu Ungureanu). O sursă importantă o
reprezintă și cartea Luminiței Dragne care face referire la rolul Consiliului de Securitate în
menținerea păcii și securității internaționale. Pentru înțelegerea mai exactă a funcționării ONU și
a intervențiilor care au avut loc în țările Africane, am utilizate și surse precum declarațiile
oficialilor ONU, rapoartele anuale, articole de presă dar și stiturile oficiale ale organizațiilor
implicate în stomparea conflictelor și în ajutorarea civililor.
În prima parte a lucrării, vom defini conceptul de globalizare ca și fenomen
multidimensional. În ceea ce privește sectorul economic și social, impactul globalizării este și mai
profund. Accelerarea globalizării a modificat rapid și profund relația dintre diferitele nivele de
decizie referitoare la problemele majore ale dezvoltării. ONU nu este chemată să participe de către
niciun mecanism al pieței. Vocația sa ține numai de nevoia unei intervenții globale față de
multiplicarea și expansiunea sărăciei, creșterea subocupării și somajului la scară globală,
împingerea unor categorii tot mai largi ale populației spre marginalizare și excludere, agravarea
amenințărilor la adresa mediului și viabilității pe termen lung a metodelor de exploatare a
resurselor naturale ale planetei. În contextul globalizării ONU aduce elemente noi, printre care
schimbarea însăși a viziunii asupra dezvoltării. ONU propune o percepție care ia în considerare
calitatea vieții, respectarea mediului natural și chiar armonia relațiilor sociale asociate acestui tip
de dezvoltare.
Tot în acest capitol am analizat și importanța securității individuale și colective în contextul
globalizării. Necesitatea unei securități la nivel global a apărut, sunt de părere autorii ”operei

1
http://www.un.org/en/documents/charter/index.shtml

4
fundamentale asupra globalizării”2 în condițiile războiului industrializat, când niciun stat nu se
simțea capabil, de unul singur, să dispună de resursele necesare obținerii victoriei sau evitării
înfrângerii. Astfel, doar alianțele militare au fost capabile să facă față amenințărilor grave la adresa
securității, coagulând eforturile statelor componente în organizarea și ducerea războiului.
Un rol important în menținerea păcii și securității îl are și Consiliul de Securitate, care este
cel mai important organ al ONU.
Consiliul de Securitate, astăzi, pune accent pe importanța construii păcii după conflictele
care au avut loc, precum înființarea unei păcii durabile și o dezvoltare a rezultatelor conflictelor
și aducerea în prim plan a nevoii unor strategii efective de construire a păcii pentru a asigura o
pace și o creștere durabile. Mai mult, Consiliul recunoaște reforma națională în ceea ce privește
sectorul securității ca fiind esențial pentru procesul de construire al păcii, la fel ca și importanța
stabilității politice și securității alături de dezvoltarea socio-economică3. Nevoia unei bune
cooperări între Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, Consiliul Economic și Social,
Secretariat, instituțiile financiare internaționale, donatori și alți actori au fost de asemenea
subliniată, cum a fost și întărirea parteneriatului cu organizațiile regionale și subregionale
Pentru a înțelege și mai bine cum funcționează acest organ am acordat o importanță majoră
raportului din 1992, când a avut loc cea de-a 3046 întâlnire unde, pentru prima oară, Consiliul de
Securitate s-a întrunit la nivel de șefi de state și de guverne. Consiliul a inclus în odinea sa de zi,
tema care s-a intitulat Responsabilitatea Consiliului de Securitate în menținerea păcii
internaționale și a securității. Majoritatea șefiilor de stat la această întâlnire au preluat cuvântul și
au discutat despre problemele observate de aceștia.
Capitolul al doilea al lucrării se concentrează pe intevențiile pe care le-a avut sau le mai are
ONU în țările din Africa Subsahariană. După cum bine știm situația tărilor africane este destul de
îngrijorătoare deoarece, din punct de vedere politic, economic, social, educațional nu sunt stabile.
Problemele întâlnite în zonele acestea au pus în dificultate întreaga comunitate internațională care
a trebuit să intervină pentru ameliorarea situației. Ca și analiză a acestor intervenții am ales țările:
Somalia, Sudan, Liberia și Sierra Leone (țări care se confruntă cu probleme cum ar fi: seceta,
foametea, lipsa unui sistem sanitar, educațional, boli, rata mare a mortalității, copii subnutruți etc).
Pentru această analiză am folosit rapoarte oficiale, publicații mass-media și siturile oficiale ale
organizațiilor implicate în aceste intervenții. Fiecare intervenție din fiecare țară a fost considerată
ori un succes, ori un eșec al ONU. În cazul unui eșec am analizat cauzele acestuia, modul în care
s-a implicat sau nu ONU în stomparea conflictelor din țara respectivă.
Pentru ultima parte a tezei, am ales studiul de caz, criza pandemică din Rwanda datorită
complexității acestui eveniment. La nivel de obiective specifice acest studiu de caz îşi propune: să
analizeze implicaţiile externe în evoluţia istorică și să evidenţieze esenţa celor mai importante
documente ale ONU în problema rwandeză și să evidenţieze implicarea post-criză a comunităţii
internaţionale. Pentru acest lucru am folosit materialul legislativ existent în domeniu, rapoarte
oficiale, declarațiile oficialilor ONU, publicațiile mass-mediei. În acest capitol am urmărit
intervenția ONU în timpul crizei pandemice și după criză.

2
David Helt, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perranton, Global transformation: Politics, economics
and culture, Polity Press, Cambridge, 1999, p. 15.
3
http://www.un.org/News/Press/docs/2010/sc9907.doc.htm

5
 CAPITOLUL 1
CADRU TEORETIC ȘI METODOLOGIC DE FUNȚIONARE AL ONU ÎN
NOUL MEDIU DE SECURITATE

1.1. Globalizare și suveranitate

Conceptul de globalizare apare în jurul anilor `60 -`70 sub noțiunea de internațional4, apoi
sub denumirea de economie globală și guvernare globală. După 1990, se va utiliza conceptul de
globalizare. Acest proces prin care lumea tinde să devină un spațiu unic este fie contestat de către
conservatori, fie promovat de către liberali ca o măsură a prosperității universale, păcii și
libertății, fie tratată ca un pericol din unghiul superteritorialității și dimensiunii planetare a
relațiilor sociale (de critici)5.
Hiperglobaliștii plasează globalizarea în domeniul economicului, tratând-o ca pe un proces
de denaționalizare a economiilor, prin dezvoltarea unor economii fără granițe, cu instituirea unor
rețele transnaționale de producție, comerț și finanțe, mult mai puternice decât statele înseși. Se
consideră chiar că globalizarea economică creează și va crea noi forme de organizare socială ce
vor înlocui în final statele-națiune tradiționale6.
Bineînțeles că scepticii resping această idee a subminării puterii guvernelor naționale sau a
suveranității statelor iar transformativiștii văd în globalizare o puternică forță transformatoare a
societățiilor, instituțiilor de guvernare și a ordinii mondiale, un proces de durată contradictoriu și
modelat de factori conjuncturali7, care duce la o stratificare globală de societăți și comunități tot
mai angrenate în ordinea globală, și pe de altă parte, de societăți și comunități tot mai
marginalizate, la scindarea relației dintre suveranitate, teritorialitate și puterea statală.
Definită ca un proces de extindere, aprofundare și accelerare a interconectării globale,
globalizarea este situată într-un continuum spațio-temporal al schimbării, cu legarea și extinderea
activității umane peste regiuni și continente 8. După Elmer Altvater, globalizarea este procesul de
surmontare a granițelor apărute de-a lungul istoriei, sinonim cu eroziunea (dar nu cu dispariția)
suveranității statelor naționale, care se înfățișează ca o detașare a economiei de piață de normele
morale și legăturile instituționalizate dintre societăți. Legitimată de nevoia obiectivă de dezvoltare
și democrație, dar și aceea de justificare a schimbărilor dorite la nivelul politicii și economiei și
de punere în scenă a transformărilor politice 9, globalizarea sistematizează într-un proces în care
interdependența duce la implicații enorme, obligă statele să coopereze pentru a-și atinge scopurile
și a-și servi interesele10.
În ceea ce privește multicauzalitatea globalizării, în cercurile academice americane este
cristalizată ideea că mondializarea s-a declanșat pentru că democrațiile au ieșit victorioase, în
secolul XX, în lupta lor prelungită cu ideologiile totalitare. Cauzele globalizării consistă, în opinia

4
Edwin Seligman, Enciclopedia of social sciences, The Macmillan Pub Co, New York, 2008, p. 30.
5
Jan, Beyond the bussard: Towapd the critical theory of globalization apud Eleonore Koffman, Gillian Youngs
Gillian, Globalization. Theory and Practice, London, 1996.
6
David Held, Anthony McGrew, David Golbdlatt, Jonathan Perraton, Transformări globale. Politică, economie și
cultură, Ed. Polirom, Iași, 2004, p. 27.
7
Ibidem, p. 31.
8
Ibidem, p. 39.
9
http://www.dadalos-d.org/globalisierung/grundkurs_2/regionalisierung.htm
10
Robert Gilpin, Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iași, 2004, p.
24.

6
lui Robert Gilpin, în progresul tehnologic și interacțiunea forțelor pe piață, care cresc nivelul
integrării economiei mondiale. Mai bine spus, cauzele globalizării trebuie căutate în barierele
vamale, costurile de transport, liberul schimb la nivel regional, procesul tehnologic. După R.
Gilpin, globalizarea economică a fost determinată de schimbări politice, economice și tehnologice.
Noile identități politice, economice, culturale, etc. conduc la conștientizarea tot mai mult a lumii
ca un întreg, cum apreciază Roland Robertson. Analiștii acceptă, în prezent, o lume multicentrică,
potrivit concepției lui Huntington, dar se gândesc și la varianta postmodernistă noncentrică 11.

1.1.1. Efectele globalizării

Globalizarea are atât efecte negative cât și pozitive. Ca elemente pozitive, s-ar putea
evidenția: amplificarea și liberalizarea comerțului, a investițiilor și fluxurilor financiare, extinderea
valorilor democratice, apărarea identității individuale, protecția mediului înconjurător, dar și libera
circulație a securității. În opinia lui Hans Blommestein, pentru prima oară în istorie, o piață
tehnologică globală transformă lumea financiară, cea a afacerilor, cea politică și psihologia,
făcându-le de nerecunoscut. Din perspectiva pieței libere12, globalizarea va genera o prosperitate
fără precedent întrucât tot mai multe națiuni vor participa la economia globală, iar fluxurile
tehnologice și financiare dinspre țările dezvoltate înspre cele mai puțin dezvoltate vor determina o
egalizare a bogăției și o dezvoltare a întregii lumi 13. John Grey accentuează faptul că globalizarea
pe care o vede ca pe o interconectare susțiunută de tehnologie între evenimente politice,
economice, culturale mondiale, are efect de hibridizare a culturilor, păstrare, înnoire și dezvoltare
a identitățiilor culturale. Globalizare reprezintă o punte de comunicare între comunități. Acest
lucru devine posibil datorită companiile multinaționale, ONG-urilor, domeniului educațional,
Internetului, care în era informațională, sunt de un real folos migrației internaționale și sporirii
contactelor umane.
Printre efectele negative ale globalizării am putea enumera următoarele: un grad redus al
siguranței, globalizarea fenomenelor cronice locale și regionale, mondializarea marii criminalități
organizate (traficul de arme, droguri, persoane), radicalizarea fanatismelor etnice și religioase, a
terorismului. În plan cultural, după Jean-Pierre Warnier, globalizarea fragmentează culturile în
subculturi: rap, homosexualitate, a vârstei a treia, a fanilor fotbalului etc, sau culturi de nișă, care
nu oferă soluții de integrare pentru indivizii ce le compun. Aceste aspecte negative se datoreză și
faptului că globalizarea un proces necontrolat, neguvernat, necondus. Globalizarea economică,
care este scăpată de sub control politic, duce, de exemplu, la haos economic și la devastarea
ecologică în multe părți ale lumii.
Din perspectivă naționalistă14, globalizarea determină creșterea inegalității economice și
accenruarea șomajului în cadrul economiilor industrializate, produce restrângerea și chiar
prăbușirea programelor sociale și a statului bunăstării, în numele competitivității internaționale,
distrugerea culturilor naționale și a autonomiei politice naționale, migrația inegală, criminalitatea,
etc. Crima organizată transfrontalieră exprimă foarte bine noul concept al globalizării: ea

11
Vasile Popa, Implicațiile globalizării asupra securității naționale, Ed. Universității Naționale de Apărare Carol I,
București, 2005, pp. 10-11.
12
Bryan Lowell, Diana Farell, Market unbound: Unleashing global capitalism, John Wiley, New York, 1996.
13
Vasile Popa, op. cit., p. 13.
14
Robert Gilpin, op. cit., p. 221.

7
speculează oportunitățile oferite de revoluția în domeniul comunicațiilor 15, pentru a crește
abilitatea rețelelor proprii, a prolifera acțiunile acestora și a le consolida poziția în diferite state.

1.1.2. Necesitatea reformei ONU

În conceptia lui Petru Dumitru, ONU este laboratul încercărilor de multiplicare a polilor de
putere și spațiul de rezistență față de asaltul voluntarismului unilateral. Agenda externă a Uniunii
Europene este în mod organic legată de marile teme și provocări gestionate de ONU.16
Odată cu trecerea timpului, responsabilitățile vitale ale ONU s-au extins, reflectând fiecare
epoca și aspirațiile, de la securitate statală la securitate umană, de la dezvoltare cu orice preț la
dezvoltare durabilă, de la drepturile omului la cele ale mediului natural. Toate aceste modificări
nu au surprins organizația nepregătită. ONU este o instituție politico-socială imperfectă, construită
de state, imperfecte și ele în abilitatea de guvernare, în proiecția de valori, ca și în capacitatea de
reprezentare a intereselor popoarelor în numele cărora au intrat în organizație. ONU se află la
intersecția doctrinelor care aspiră să fie explicația și soluția marilor probleme ale epocii
contemporane.
ONU a construit, întotdeauna, o combinație de aspirații idealiste și circumstanțe geopolitice
constângătoare. ONU reprezintă, simultan, sursa ridicării standardelor internaționale de
menținere a păcii, de respectare a deminității umane, de creare de prosperitate, dar și expresia
insuficienței nivelului de atingere a acestor obiective, printre altele și datorită preocupărilor
naționale de satisfacere a propriilor interese.17
Statele fondatoare ale Națiunilor Unite și-au declarat hotărârea să reafirme credința în
drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în
drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari sau mici, să creeze condițiile
necesare menținerii justiției și respectării obligațiilor decurgând din tratate și alte izvoare ale
dreptului internațional, și să promoveze progresul social și condiții mai bune de a trăi într-o mai
mare libertate.18 Deși ONU a făcut obiectul unor continue modificări instituționale și de substanță,
matricea sa conceptuală a rămas neschimbată, bazată pe ideea de coexistență între sisteme și forțe
opuse în modelul de distribuire a puterii. Prevenirea conflictelor globale a fost numitorul comun
al acțiunii, în sfera politică și în relațiile economice.19
În opinia autorilor precum Held, globalizarea este definită în baza conexiunilor dintre
diferitele regiuni ale lumii (culturale sau criminale, financiare sau legate de mediu) și de căile prin
care se schimbă și se amplifică în timp. În acest sens, globalizarea s-atr-un proces de desfășurare
de secole. Globalizarea contemporană este diferită, atât ca substanță cât și ca amplitudine dar acest
lucru nu înseamnă sfârșitul statului național sau moartea politicii. Acest lucru înseamnă doar faptul
că politica nu se mai poate sprijini doar pe statele-națiune. Problema centrală o reprezintă

15
Emil Hașdeu, Crimă organizată transfrontalieră - sursă de risc cu implicații asupra securității naționale a
României, în vol. Surse de instabilitate la nivel global și regional. Implicații pentru România, Ed. Universității
Naționale de Apărare, București, 2004, p. 124,
16
Petru Dumitru, Sistemul ONU în contextual globalizării: reforma ca vointă și reprezentare, Ed. Curtea Veche,
București, 2008, p. 6.
17
Ibidem, p. 39.
18
Această referire se bazează pe versiunea în limba română a documentului, intitulată Carta Națiunilor Unite și
Statutul Curții Internaționale de Justiție, editată sub îngrijirea Centrului de Informare ONU pentru România.
19
Maciej Perczynski, From interdependece to global partnership în Agenda for change: New tasks for the United
Nations, Leske + Budrich, Opladen, 1995.

8
regândirea valorilor, instituțiilor și identităților, astfel încât politica să rămână un vehicul eficient
al aspirațiilor și nevoilor umane.20
Globalizarea este un fenomen multidimensional. În ceea ce privește sectorul economic și
social, impactul globalizării este și mai profund. Accelerarea globalizării a modificat rapid și
profund relația dintre diferitele nivele de decizie referitoare la problemele majore ale dezvoltării.
ONU nu este chemată să participe de către niciun mecanism al pieței. Vocația sa ține numai de
nevoia unei intervenții globale față de multiplicarea și expansiunea sărăciei, creșterea subocupării
și somajului la scară globală, împingerea unor categorii tot mai largi ale populației spre
marginalizare și excludere, agravarea amenințărilor la adresa mediului și viabilității pe termen lung
a metodelor de exploatare a resurselor naturale ale planetei.
ONU aduce elemente noi, printre care schimbarea însăși a viziunii asupra dezvoltării. ONU
propune o percepție care ia în considerare calitatea vieții, respectarea mediului natural și chiar
armonia relațiilor sociale asociate acestui tip de dezvoltare. Organizația este mai puțin dispusă să
cedeze constrângerilor impuse de dictaturi sau tehnocrații.
Erskine Childers, unul din cei mai profunzi cunoscători ai ONU, este de părere că
globalizarea înseamnă parte a unei masive distorsiuni de percepție. Este folosit pentru a descrie
un proces care se extinde în toată lumea. Nu este așa. Se extinde numai acolo unde oamenii cu
bani disponibili au aranjat cu guvernele lor să forțeze economiile altor țări - cu ajutorul FMI -,
astfel încât ei să facă profit în aceste țări și apoi să-l repatrieze. Folosirea pozitivă neîncetată a
conceptului globalizare de către politicieni din Nord, de către prea mulți intelectuali și de către
aproape toți comentatorii din mass-media implică, totodată, faptul că există un sistem nou sau un
înlocuitor care acționează de-a lungul și de-a latul lumii și pentru popoarele lumii - și, deci,
percepția este, din nou, că este mai puțină nevoie de Națiunile Unite. 21
Presupunând că ceea ce afirmă Childers este corect, ONU este, de fapt, chemată să contribuie
la participarea universală la beneficiile și costurile globalizării, a tuturor statelor, cu alte cuvinte,
să promoveze globalizarea beneficiilor și distribuirea echitabilă a costurilor. Dacă este văzută ca o
creștere a conexiunilor între oameni din diferite părți ale lumii, globalizarea a creat noi criterii de
loialitate și solidaritate, cum ar fi cele legate de sex sau de etnicitate, care suplimentează sau se
suprapun naționalismului centrat pe stat. Mai mult, au apărut valori suprateritoriale, cum ar fi
respectul pentru drepturile omului sau pentru integritatea ecologică, care depășesc, ca prioritate,
suveranitatea statală și noțiunea asociată de autodeterminare asupra propriului teritoriu. ONU deja
reprezintă un simbol și un instrument al acestor valori.
Benjamin Bassin identifică patru funcții principale ale ONU în contextul guvernării
globale22: ONU constituie un forum natural de legitimizare (sau de negare a legitimității) a ideilor,
doctrinelor și orientărilor utile în cotext interguvernamental. Această funcție de legitimizare pentru
sfera economică socială ar corespunde funcției similare în domeniul politic și de securitate, cum
este, de exemplu, legitimizarea de către Consiliul de Securitate a operațiunilor de menținere sau
de impunere a păcii; în strânsă legătură cu funcția de mai sus, apare potențialul ONU de a modela
agenda internațională, de a facilita și de a influența elaborarea de noi politici; ONU, organismele
și agențiile sale de specializate, fiecare în domeniile lor respective de competență, acționează în
calitate de creatori de reguli, standarde și norme internaționale; sistemul ONU va continua să

20
Petru Dumitru, op. cit., p. 57.
21
Ersinke Childers, The United Nations and global institutions: Discourse and reality, în Global Governance, vol. 3,
nr 3, septembrie-decembrie, 1997, p. 271.
22
Benjamin Bassin, Reform of the economic and social aspects of the UN system, The Finnish Yearbook of
International Law, vol. IX , Martinus Nijhoff Publisher, The Hague/Boston/London, 1998, p. 57.

9
funcționeze ca un canal de acordare a asistenței economice și tehnice și să acționeze ca un
catalizator pentru activitățile operaționale, orientate spre stimularea dezvoltării.
ONU, ca obiectiv al organizării globale, își poate asuma prevenirea crizelor și conflictelor
prin controlarea fenomenelor negative pe care procesul integrării globale le generează. ONU oferă
platforma de reflecție comună, de negociere binevoitoare, și poate să construiască modele care să
satisfacă atât interesele naționale proprii cât și complementul acestora, interesele publice globale.
Legitimitatea ONU în condițiile globalizării va depinde de capacitatea de adaptare la schimbare și
de adecvarea deciziilor și normelor la situațiile de criză, în care coerența parteneriatelor și
alianțelor de interese sunt puse la grea încercare.

1.2. Securitatea umană în societatea globalizării

Necesitatea unei securități la nivel global a apărut, sunt de părere autorii operei fundamentale
asupra globalizării23, în condițiile războiului industrializat, când niciun stat nu se simțea capabil,
de unul singur, să dispună de resursele necesare obținerii victoriei sau evitării înfrângerii. Astfel,
doar alianțele militare au fost capabile să facă față amenințărilor grave la adresa securității,
coagulând eforturile statelor componente în organizarea și ducerea războiului.

1.2.1. Extinderea procesului de securitate la nivel global

Transformările globale care au loc în sfera securității includ și: opoziția la regionalizare a
unor forțe centripede care se orientează spre apărarea comună și aranjamente de securitate
multilaterale (în cadrul NATO, ONU, angajamentelor globale ale SUA), consolidarea reciprocă a
proceselor de regionalizare și globalizare a relațiilor militare și de securitate, nevoia funcționării
continue a unor mecanisme de coordonare și cooperare în combaterea amenințărilor difuze la
adresa securității, factori sistematici care influențează securitatea națiunilor 24.
Astăzi, securitatea globală este condiționată de revoluția militar-tehnologică, globalizarea
transferurilor de armament și de noile concentrări de putere militară. Comunitatea internațională a
multiplicat aranjamentele de securitate cooperativă, care după John Nolan25 cuprind: controlul și
siguranța arsenalelor nucleare; asigurarea conversiei industriilor militare și de apărare ce ar
periclita securitatea internaționlă; aranjamente comune de reglementare a dimensiunii și structurii
arsenalelor miliatare și proliferării tehnologiilor considerate periculoase; definirea cât mai coerentă
a noțiunii de intervenție legitimă ca proces multilateral convenit care să reglementeze utilizarea
forței ca măsură de ultimă instanță pentru asigurarea securității; promovarea transparenței și al
interesului reciproc al părților participante la aranjamente de sercuritate cooperativă.
Astfel, securitatea cooperativă oferă securității globale o nouă perspectivă. Această
perspectivă se sprijină pe parteneriat și pe prevedere, se opune, bineînțeles, recurgerii la forță și
are ca obiective prevenirea războiului și posibilitatea de constituire a mijloacelor necesare pentru
inițierea și desfășurarea unei agresiuni. Această securitate cooperativă se realizează prin
organizații internaționale și regionale (ONU, OSCE, OAU etc.), guverne și organizații
nonguvernamentale. Astăzi, securitatea globală se sprijină pe reforma instituțiilor de securitate iar
acest proces asigură o întărire a strcuturilor globale de securitate, o transformare a lor în instituții
mult mai puternice și mai reprezentative.

23
David Helt, Anthony McGrew, David Goldblatt, Jonathan Perranton, op. cit.
24
Vasile Popa, op. cit., p. 17
25
Janne E. Nolan,, Global engagement: cooperation and security in the 21st century, Brookings Institution,
Washington, D.C, 1994, p. 25.

10
 În contextul procesului de globalizare, comunicațiile și tehnologiile noi pot fi utilizate de
state, instituții și persoane oneste dar și de rețele ale crimei organizate, organizații și grupuri
teroriste, acestea din urmă realizându-și propaganda proprie sau difuzându-și amenințările dar și
procedând la spălarea banilor sau afectând securitatea statelor, prin penetrarea sistemelor de
protecție a computerelor. Se știe faptul că globalizarea poate determina insecuritate pe cele mai
diverse căi: ale terorismului politic transnațional, ale traficului ilegal de arme și mijloace letale
neconvenționale, de droguri și de persoane, ale migrației clandestine, ale agresiunii economico-
financiare și provocării de catastrofe de mediu.
Securitatea globală este foarte afectată de controlul pe care crima organizată îl execută
asupra teritoriilor, care sunt din ce în ce mai multe, și piețe interne dar și externe, de violență,
corupție, șantaj, contrabandă. Din cauza acestui lucru, necesitatea unei abordări preventive,
sistematice, coordoante a problematicii securității globale, a armonizării politicilor statale și
internaționale de combatere a crimei organizate și terorismului, a tuturor aspectelor negative,
insecurizante ale globalizării, a întăririlor actualelor instituții și mecanisme de acțiune globală, a
sporirii legăturilor și funcționalității acestora.

1.2.2. Securitatea umană în perspectiva ONU

Dezvoltarea umană în conceptul ONU este descrisă ca un proces al extinderii gamei de
opțiuni a oamenilor iar aceast lucru se bazează pe consolidarea capabilităților de bază ale
oamenilor, precum aceea de a citi și a scrie, de a avea cunoștințe, de a fi sănătoși și bine hrăniți,
de a avea un adăpost și de a fi mobili 26. Există patru componente de bază legate de conceptul
dezvoltării umane: egalitatea cât privește accesul echitabil la oportunități, durabilitatea cât privește
responsabilitatea pentru generațiile viitoare care trebuie să aibă aceleași șanse de dezvoltare ca și
cele pe care le posedă generația de acum; productivitatea privind investițiile în resursele umane și
în crearea acelui mediu macroeconomic care ar permite oamenilor să-și atingă potențialul maxim;
simțul deciziei- oamenii trebuie să atingă un nivel de dezvoltare individuală care le-ar permite să
exercite opțiuni bazate pe dorințele lor proprii, dintr-un cadru mai larg al oportunităților existente.
Omul și necesitățiile sale vitale sunt fundamentale, acetea reprezintă o valoare supremă, în
timp ce lucrurile materiale, veniturile bănești sau majorarea consumului nu mai reprezintă o
condiție sine qua non, ci doar un mijloc de asigurare a dezvoltării umane durabile. Dezvoltarea
umană nu poate fi realizată fără asigurarea societății umane. De-a lungul activității ONU, trecerea
la o nouă înțelegere a securității umane a avut loc la începutul anilor `90, odată cu sistarea
războiului rece și a confruntărilor ideologice între supraputeri. Anterior noțiunea de securitate se
referea, în mare măsură, la state, în prezent se concentrează la nivelul oamenilor. Datorită acestui
lucru a avut loc o deplasare de accente: s-a trecut de la securitate prin înarmare spre o securitate
prin dezvoltare umană durabilă. Cu toate că, aceste concepte de securitate umană și dezvoltare
umană sunt înrudite, ele nu sunt identice.
Există, bineînțeles, o conexiune între cele două concepte: progresul dintr-un domeniu
extinde posibilitățile pentru progresul celuilalt, și vice versa. Securitatea umană s-a aflat mereu în
atenția ONU începând cu Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948): Orice om are dreptul
al viață, la libertate și la securitate personală (art. 3); orice persoană, în calitatea sa de membru
al societății, are dreptul la securitate socială; ea este îndreptată ca prin efortul național și
colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină
realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și
libera dezvoltare a personalității sale (art. 22).
26
http://www.cisr-md.org/pdf/NHDR/r2.pdf

11
 Se observă două aspecte ale problemei securității umane: prima implică lipsa unor pericole
precum foametea, îmbolnăvirea iar cea de-a doua implică protejarea individului contra unor
evenimente nedorite ale vieții cotidiene (îmbolnăvire, accidente la locul de muncă, în societate).
Se cunoaște faptul că pericolele societății umane pot apărea la orice nivel al dezvoltării sociale,
atât în țările bogate cât și în cele sărace. Datoria fiecărei țări este să elaboreze mecanisme specifice
de tip legislativ și sociale pentru asigurarea securității umane și dezvoltării potențialului uman - a
avea acces la cunoștințe și resurse, a duce un mod de viață activ și sănătos. Securitate umană
subîntinde și securitatea economică, securitatea alimentară, securitatea ocrotirii sănătății,
securitatea ecologică, securitatea personală, securitatea publică, securitatea politică. Aceste
elemente menționate sunt destul de importante pentru om în orice țară, în orice situație socială.
Pericolul dezvoltării umane durabile și al bunăstării sunt generate de starea de criză a economiei
și efectele sociale care derivă din acestea: inflația, șomajul, veniturile joase, subnutriția, sărăcia,
starea precară a sănătății. Este cunoscut faptul că oamenii devin mai puțin toleranți când securitatea
acestora este în pericol27.
Aș dori să menționez faptul că în toate țările, inclusiv în Republica Moldova, există consilii
de securitate națională. Funcțiile principale ale acestor consilii sunt monotorizarea indicatorilor
securității economice, elaborarea și realizarea măsurilor preventive. Raportul Dezvoltării Umane
(PNUD, 1999), globalizarea a creat noi pericole pentru securitatea umană în țările bogate și cele
sărace iar acest lucru se reflectă prin instabilitatea financiară, insecuritatea la locurile de muncă,
amplificarea morbidității (SIDA, răspândirea rapidă a maladiilor) însă tot globalizarea a deschis
oamenilor un acces spre diverse culturi. Deși există neajunsuri, globalizarea a deschis noi
posibilități pentru milioane de oameni din întrega lume.

1.3. Neoliberalism instituționalist în relațiile internaționale și funcționarea ONU

În acest subcapitol am dorit să explic fenomenul de ”neoliberalism” din perspectiva mai
multor autorii, care este legătura acestui concept cu ONU, cum funcționeaza Organizația
Națiunilor Unite și care sunt organele competente ale acesteia.
În primul rând, termenul de neoliberalism se dezvoltă în spațiul reflexiei liberale și a fost
folosit de către Joseph Nye în anul 1988. Ideile neoliberalisme sunt dezbătute în cartea
academicianului american Robert Keohane After hegemony care a fost publicată în anul 1984. Cei
doi sunt considerați fondatorii neoliberalismului instituționalist. Viziunea liberală este determinată
de construirea unei societăți caracterizate prin libertatea de gândire a indivizilor, domnia dreptului
natural, liberul schimb de idei, economia de piață, pe baza inițiativei private și un sistem
transparent de guvernare, în care drepturile minorităților sunt garantate. Autorii subliniază
necesitatea dezvoltării valorilor unității și militează pentru o democrație deschisă, fără frontiere.
Cooperarea internațională este fundamentul principal al teoriilor neoliberaliste. Robert
Keohane definea, în After hegemony, cooperarea ca fiind un proces prin care politicile umane în
fapt de guvernare ajung să fie privite de partenerii acestora ca facilitând realizarea propriilor
obiective, ca rezultat al coordonării la nivel de politici.
În concepția lui Jan Karls, neoliberalismul implică o mulțime de ipoteze importante şi
propuneri. Cu toate acestea, ideea centrală a neoliberalismului este explicată de următoarele șase
concepții. În primul rând, neoliberalismul consideră statul ca fiind cel mai important actor al
relaţiilor internaţionale (Keohane). În al doilea rând, statul se comportă, în conformitate cu
concepția neoliberală, ca și un actor rațional (Keohan; Snidal). În al treilea rând, politica
27
Ibidem.

12
internațională este, potrivit neoliberaliștilor, adesea marcată de așa numită acțiune a problemelor
colective. În al patrulea rând, politica internațională este determinată de structura de interese ale
statelor. Pentru cea de-a cincea idee, neoliberaliștii susțin faptul că politica internațională este
influențată de caracterul anarhic al sistemului internațional. În al șaselea rând, impactul structurii
de interese ale statelor și anarhie, este, potrivit neoliberalismului, însoțit de influența altor factori
și anume, actorii timpului28.
David Baldwin (1993) a identificat patru forme de liberalism care influenţeză relaţiile
internaţionale contemporane, şi acestea sunt: comercial, republican, sociologic şi instituţionalist.
Conform liberalismului comercial, liberul schimb şi piaţa sau economia capitalistă sunt calea spre
pace şi prosperitate. În prezent, această viziune este promovată de către instituţiile globale
financiare şi de corporaţiile multinaţionale. Ortodoxia neoliberală este promovată de autori
cunsocuţi precum Thomas Friedman (2005), care susţine că liberul schimb, dreptul la proprietate
privată şi pieţele libere vor aduce o lume mai bogată, mai inovativă şi mult mai tolerantă.
Liberalismul republican afirmă că statele democratice sunt mai înclinate să respecte
drepturile cetăţenilor lor şi de aceea este, mai puţin probabil să intre în conflicte sau războaie cu
statele vecine democratice.
În concepția liberalismului sociologic, noţiunea de comunitate şi procesul de
interdependenţă sunt elemente importante. Cum activitatea transnaţională este în plină ascensiune
şi extindere, oamenii din ţări şi zone diferite sunt mult mai apropiați unii de alții iar guvernele
ţărilor acestora devin mai interdependente. Ca și concluzie, devine mult mai dificil şi mai costisitor
pentru state să acţioneze singure şi să evite cooperarea cu statele vecine. Deşi efectele şi costurile
războiului sau ale altor comportamente deviate se amplifică pentru toate statele, în cele din urmă
se poate construi o comunitate internaţională, în care pacea să domnească. Multe dintre ideile
despre liberalismul sociologic sunt reprezentate în literatuta curentă a globalizării în raport cu
societatea civilă şi cultura populară.
Instituţionalsimul liberal (neoliberalismul instituţionalist) prezintă cea mai convingătoare
provocare a gândirii realiste şi neorealiste, în concepția şcolilor de gândire. Rădăcinile acestei
versiuni de neoliberalism sunt stabilite de învăţătura funcţională de integrare din anii 1940 şi 1950
şi de studiile regionale de integrare, din anii 1960. Aceste studii sugerează că, cea mai bună cale
spre pace şi prosperitate depinde de capacitatea statelor interdependente de a-şi manageria
resursele şi de a renunţa la o parte din suveranitate, pentru a crea comunităţi integrate, pentru a
promova creşterea economică sau să răspundă la probleme regionale. Uniunea Europeană este o
asemenea instituţie, care a început precum o comunitate regională, în scopul încurajării cooperării
multilaterale în producţia de cărbune şi oţel.
Integrarea şi construirea comunităţilor au fost motivate să provoace gândirea dominantă
realistă, din cauza experienţelor create de cele două Războaie Mondiale. Avându-și rădăcinile în
gândirea liberală, teoriile integraţioniste promovate după al doilea Război Mondial, au fost mai
puţin idealistice şi mai pragmatice decât instituţionalismul liberal, care a dominat dezbaterile
politice apărute după Primul Război Mondial. Instituţionalismul neoliberal împărtăşesc multe
dintre presupunerile asupra neorealismului. Oricum, cei care au aderat la această teorie, susţin că
neo-realiştii se concentrează excesiv asupra conflictului şi a competiţiei, micşorând astfel şansele
pentru cooperare, chiar şi într-un sistem internaţional anarhic. Neoliberalii instituţionalişti văd în
instituții un mediator şi mijloace pentru obţinerea cooperării între actorii din sistem. Neoliberalii

28
Jan Karlas, Neoliberalism and institutional form in international relations: Theoretical precision and empirical
challenges, Institute of International Relations, Praga, 2006.

13
instituţionalişti îşi concentrează cercetările asupra problemelor ce privesc guvernarea globală şi
crearea şi menţinerea instituţiilor asociate cu fenomenul de globalizare.
Pentru neoliberalii instituţionalişti, concentrarea pe interesele mutuale se extinde mai departe
de problemele comerţului şi dezvoltării. Odată cu sfârşitul Războaielor Mondiale, statele au fost
obligate să formuleze noi teme de gândire legate de securitate, cum ar fi ameninţarea creată de
către terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă şi creşterea numărului de conflicte
interne, care ameninţă securitatea regionalăşi globală.
Graham Allison afirmă că una dintre consecinţele globalizării asupra problemelor de
securitate precum terorismul, traficul de droguri şi epidemiile de HIV/SIDA este realizarea că
ameninţările la adresa securităţii oricărei ţări, nu pot fi adresate unilaterale29. Răspunsurile
considerate un succes la ameninţările adresate securităţii necesită crearea de regimuri globale şi
regionale, care promovează cooperarea între state şi coordonarea răspunsurilor politice la aceste
noi ameninţări.
Robert Keohane (2002) sugerează că un rezultat al atacurilor teroriste din 11 septembrie
asupra Statelor Unite ale Americii, a fost crearea unei coaliţii împotriva terorismului, formată
dintr-un număr mare de state şi instituţii globale şi regionale cheie. Neoliberalii susțin
multilateralismul cooperativ şi sunt, în general critici în legătură cu utilizarea preventivă şi
unilaterală a forţei, cum este stipulat în doctrina lui Bush, din 2002. Presupunerile pe care se
bazează neoliberalismul instituţionalist includ următoarele aspecte.
Statele sunt actorii cheie în relaţiile internaţionale, însă nu doar atât. Acestea sunt actori
raţionali sau instrumentali, mereu în căutarea maximizării intereselor proprii, în toate arealele
problematice. În acest mediu competitiv, statele caută să-şi mărească câştigurile prin cooperare.
Actorii statali sunt mai puţin preocupaţi de câştigurile sau avantajele realizate de către alte state în
aranjamente cooperative. Pentru acești actori, cel mai mare obstacol în calea cooperării este
trişarea sau înşelăciunea statelor.
Perspectiva neoliberalistă instituţională este mai relevantă în ariile-problemă, unde statele
au interese comune. De exemplu, majoritatea liderilor lumii cred că toţi vom avea de câştigat dintr-
un sistem de schimb deschis şi mulţi susţin reguli care protejează mediul înconjurător.
Instituţiile au fost înfiinţate în scopul controlării compartamentului internaţional. Perspectiva
neoliberală ar putea avea mai puţină relevanţă în zonele în care statele nu au interese comune.
Astfel, în zonele de securitate militară sau naţională cu greu poate exista o cooperare.
Literatura neoliberală instituţionalistă curentă încearcă din greu să dovedească faptul că face
parte din familia realistă sau neorealistă. Neoliberalii instituţionalişti şi nerealiştii sunt de acord cu
faptul că anarhia încurajează statele să acţioneze singure şi să promoveze comportamentul de
autoapărare. Condiţia anarhiei, de asemenea, face cooperarea şi mai greu de realizat. Totuşi,
neoliberaliştii tind să fie mai pesimişti şi să vadă lumea mai mult competitivă şi conflictuală. Pentru
majoritatea neorealiştilor, relaţiile internaţionale reprezintă o luptă pentru supravieţuire şi, în
fiecare interacţiune, există şansa pierderii în faţa unui posibil competitor sau adversar. Pentru
neoliberalii instituţionali, relaţiile internaţionale înseamnă competiţie; totuşi oportunităţile pentru
cooperare în zonele de interes comun pot atenua efectele anarhiei.
Unele învăţături sugerează că adevărata diferenţă dintre curentele neo este faptul că fiecare
studiază lumi diferite. Neoliberalii instituţionalişti se concentrează pe economia politică, pe mediul
înconjurător şi problemele legate de securitatea umană şi bunăstare. Neorealiştii tind să domine
zonele studiilor de securitate. Ei cercetează problemele securităţii internaţionale, majoritatea dintre

29
Allison Graham, The impact of globalization on national and international security apud J.S. Nye, J.D. Donahue,
Governance in globalizing world, Brookings Institution Press, Washington, DC, 2004, pp. 72-85.

14
aceştia susţinând că ceea ce diferenţiază studiul Relaţiilor Internaţionale de cel al Ştiinţelor
Politice, este accentul pus asupra problematicii supravieţuirii.
Pentru neoliberalii internaţionalişti, politica externă vorbește despre gestionarea
interdependenţei şi a variatelor de procese ale globalizării, dar şi de răspunderea în faţa
problemelor care ameninţă buna funcţionare a economiei. Liderii politicii externi trebuie să
găsească moduri de administrare a pieţelor financiare, astfel încât decalajul dintre bogaţi şi săraci
să nu devină de neînvins. Tot aceştia, trebuie să găsească căi de a face faţă aruncarea deşeurilor
toxice, care ameninţă proviziile de apă potabilă în statele în curs de dezvoltare. Calmantul
neoliberalilor instituţionalişti este crearea de instituţii, prin intermediul cărora să se descurce cu
zonele problemă, unde statele au interese comune.
Pentru neoliberalii instituţionalişti, crearea, menţinerea şi fortificarea acestor instituţii,
reprezintă viitorul politicii externe. Neoliberalii instituţionalişti se aşteaptă la o creştere a
numărului de instituţii şi la o expansiune a comportamentului cooperativ şi pretind că semnificaţia
instituţiilor ca actori în jocul politicilor internaţionale va creşte substanţial. Ștefan Zeletin
consideră neoliberalismul urmarea firească a dezvoltării capitalismului: consecință a legilor de
evoluție ale acestuia 30. Astăzi, Organizația Națiunilor Unite este instituția cea mai reprezentativă
în ceea ce privește liberalismul și drepturile omului. Aceasta întreprinde acțiuni de protejare în
primul rând al individului, a păcii și securității internaționale, reprezentând de asemenea forul
principal al armonizării națiunilor pentru atingerea scopurilor comune.
Proiectul Cartei, pregătit în lucrările de la Dumbarton Oaks, a adoptat denumirea de
Națiunile Unite. Principalul scop al organizației este formulat în alineatul 1 al art. 1 din Cartă, în
care se prevede că organizația urmărește ”să mențină pacea și securitatea internațională”, iar pentru
aceasta să ia măsuri colective eficace în vederea prevenirii și înlăturării amenințărilor contra
păcii și reprimării actelor de agresiune sau a altor violări ale păcii și să înfăptuiască prin mijloace
pașnice, în conformitate cu principiile justiției și ale dreptului internațional, aplanarea sau
rezolvarea diferendelor ori situațiilor cu carcater internațional, care ar putea duce la o încălcare
a păcii.
Sarcinile principale ale Națiunilor Unite sunt împărțite în trei domenii interdependente și cu
motivații specifice: garantarea păcii și securitatea internațională a devenit sarcina centrală a
Organizației; protecția drepturilor omului și dezvoltarea drepturilor popoarelor; dezvoltarea
economică și socială constituie cel de-al treilea mare punct de interes al Națiunilor Unite. Organele
principale ale ONU sunt: Adunarea Generală a ONU, Consiliul de Securitate al ONU, Secretariatul
și Secretarul General al ONU, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă și Curtea
Internațională de Justiție.

1.3.1. Adunarea Generală a ONU

În Adunarea Generală a ONU, toate statele membre sunt reprezentate, în mod egal, de o
delegaţie compusă din reprezentanţi guvernamentali: fiecare ţară dispune de un vot în acest organ
care reprezintă nucleul organizatoric al sistemului Naţiunilor Unite. Adunarea Generală ia decizii
interne, care afectează sistemul Naţiunilor Unite (de ex. bugetul organelor conexe). În cadru
extern, ea formulează recomandări, care nu au caracter obligatoriu pentru statele membre 31.
Două dintre organele principale ale ONU -Consiliul Economic și Social (ECOSOC) și
Consiliul de Tutelă- sunt plasate sub autoritatea Adunării Generale. Aceasta are o vocație
universală; aceasta poate discuta orice probleme sau chestiuni la care se referă Carta sau care

30
Grigore Georgiu, Istoria culturii române moderne apud Ștefan Zeletin, Neoliberalismul, Scripta, București, 2007.
31
http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_3/generalversammlung.htm

15
privesc puterile și funcțiile oricărui organ al Națiunilor Unite și poate face recomandări membrilor
ONU sau Consiliului de Securitate în orice chestiuni similare.
Principial, conform Cartei și altor acte constitutive, acțiunile Adunării Generale în domeniul
reglementării pașnice, la fel ca și cele ale Consiliului de Securitate, înscriindu-se în cadrul
diplomației multilaterale, nu au forță juridică obligatorie, ci numai valoare moral- politică. În acest
sens, funcțiile și puterile Adunării Generale au numai un caracter deliberativ și de recomandare 32.
Datorită faptului că reușește să creeze un cadru formal în care toate statele membre au posibilitatea
de a se întâlni și în care populațiile acestor state să fie reprezentate, AdunareaGenerală a fost
asemuită unui parlament național la scară mondială.

1.3.2. Consiliul de Securitate al ONU

Consiliul de Securitate este cel mai puternic organ principal al Organizaţiei. Conform Cartei
ONU (Articolul 24), acesta poartă răspunderea principală pentru îndeplinirea obiectivului central
al Organizaţiei, menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Competenţele ce revin Consiliului de
Securitate l-au transformat într-un for unic în sfera politicii internaţionale 33. Consiliul de Securitate
al ONU este compus din 15 state membre, cinci dintre acestea - China, Franţa, Marea Britanie,
Rusia şi SUA - ocupând o poziţie privilegiată, de membri permanenţi. Ceilalţi zece membri ne-
permanenţi sunt numiţi de către Adunarea Generală pe o perioadă de doi ani.
Procedura este de aşa natură, încât în fiecare an să fie numiţi cinci membri nepermanenţi,
astfel încât alcătuirea Consiliului de Securitate să fie în fiecare an alta. Consiliul de Securitate se
poate întruni oricând, membrii săi fiind reprezentaţi permanent la sediul de la New York.
Preşedinţia Consiliului, care se schimbă lunar, poate convoca şedinţe în orice moment. Convocarea
se face pe baza cerinţei unui membru al Consiliului sau a unui stat membru, a Adunării Generale
sau a Secretarului General al ONU. Consiliul de Securitate trebuie să se întrunească, conform
prevederilor statutare, la cel puţin 14 zile, în practică însă acesta se întruneşte aproape zilnic,
deseori chiar de mai multe ori într-o singură zi.
Conform prevederilor Capitolului VII Acţiunile care ameninţă păcea, violările păcii şi actele
de agresiune (art. 39-51), Consiliul de Securitate pretinde şi indică statelor să-şi soluţioneze
diferendele internaţionale pe cale paşnică, dar poate aplica şi măsuri de constrângere, chiar forţa
armată. În baza dispoziţiilor art. 53 din Cartă, Consiliul de Securitate colaborează cu organismele
regionale, dar nicio acţiune de constrângere nu poate fi desfăşurată fără autorizaţia sa. Acesta mai
îndeplineşte şi alte funcţii, precum elaborarea sistemului de reglementare a armamentelor,
supravegherea teritoriilor sub tutela ONU, luarea unor măsuri de constrângere pentru garantarea
respectării deciziilor Curţii Internaţionale de Justiţie, recomandarea primirii de noi membri în
ONU.

1.3.3. Secretariatul și Secretarul general al ONU

Secretariatul este organul administrativ principal al Organizaţiei. El este compus dintr-un
Secretar General, ales pe cinci ani la propunerea Consiliului de Securitate de către Adunarea
Generală, şi dintr-un aparat ierarhic alcătuit din branches, respectiv divisions (birouri) şi
departments (departamente principale). În 1998 a fost introdusă funcţia de vice-Secretar General.

32
http://www.cpcs.ro/articol-oi-onu.php
33
http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_3/sicherheitsrat.htm

16
 Funcţiile Secretarului General au un caracter internaţional şi de independenţă. Personalul
Secretariatului este recrutat de Secretarul general pe criteriul geographic şi pe criterii de pregătire
profesională, competenţă, eficienţă şi moralitate34.

1.3.4. Consiliul Economic și Social

ECOSOC este împreună cu Adunarea Generală responsabil pentru îndeplinirea sarcinilor
rezumate la Capitolul IX al Cartei ONU. Conform Articolului 63, ECOSOC poate activa în
următoarele domenii: economie, social, sănătate, educaţie, cultură şi domenii conexe35. ECOSOC
este organul de coordonare pe probleme economice şi sociale. Acest lucru explică şi felul în care
este compus acest Consiliu, reprezentat supra-proporţional de ţări în curs de dezvoltare. Este
alcătuit din 54 de membri aleşi de Adunarea Generală. ECOSOC se întruneşte o dată pe an, timp
de patru săptămâni. Mare parte din activităţile sale se petrec în cadrul organelor conexe, al căror
număr extrem de crescut a atras permanent criticile privind eficienţa Consiliului.
Aceste organe conexe pot fi împărţite în şase categorii: organe speciale: Programul de
Control al Drogurilor (INDCB), Institutul de Cercetare pentru Promovarea Femeilor (INSTRAW);
comitete permanente: Comisia pentru Locuinţe şi Aşezări Umane, Comitetul pentru Organizaţiile
Neguvernamentale, Comitetul de Negociere cu Organizaţiile Interstatale, Comisia pentru
Întreprinderi Transnaţionale; comitete speciale: Comitetul pentru Programe şi Coordonare (CPC,
împreună cu Adunarea Generală), Comitetul Administrativ de Coordonare (ACC); foruri de
experţi: foruri de experţi independenţi: Comitetul de Planificare a Dezvoltării, Conferinţa cu
privire la Programul Naţiunilor Unite pentru Administraţie şi Finanţe Publice, Grupul Ad-hoc de
Experţi pentru Cooperare Internaţională pe Probleme de Taxe şi Impozite; foruri de experţi
guvernamentali: Comitetul de Dezvoltare pentru Resurse Noi de Energie, Comitetul pentru
Resurse Naturale, Comitetul pentru Prelucrarea Bunurilor Periculoase, Grupul de Experţi ONU
pentru Toponime, Grupul de Lucru Interstatal privind Normele Contabile Internaţionale; comisii
regionale: Comisia Economică pentru Africa (ECA), Comisia Economică pentru Europa (ECE),
Comisia Economică pentru America Latină şi Caraibe (ECLAC), Comisia Economică şi Socială
pentru Asia şi Pacific (ESCAP), Comisia Economică şi Socială pentru Vestul Asiei (ESCWA);
comisii de specialitate: Comisia pentru o Dezvoltare de Durată, Comisia pentru Populaţie, Comisia
pentru Dezvoltare Socială, Comisia Statistică, Comisia pentru Drepturile Omului, Comisia pentru
Drepturile Femeii, Comisia pentru substanţele ce provoacă dependenţă, Comisia pentru Drept
Penal şi Combaterea Crimei.36

1.3.5. Consiliul de Tutelă

Este organul principal al ONU, care se ocupă de regimul internaţional al tutelei asupra
teritoriilor care nu se autoguvernează. De la înfiinţare, 11 teritorii au fost plasate sub tutela ONU,
dar toate au devenit independente. Acesta este motivul pentru care Consiliul de Tutelă, alcătuit din
5 membri ai Consiliului de Securitate şi având ca conducător SUA, şi-a suspendat activitatea37.

1.3.6. Curtea Internațională de Justiție

CIJ este singurul organ principal care nu-şi are sediul la New York, ci la Haga. El este
organul juridic al Naţiunilor Unite şi este compus din 15 judecători independenţi aleşi de Adunarea

34
http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_3/sekretariat.htm
35
http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_3/ecosoc.htm
36
Ibidem.
37
http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_3/treuhandrat.htm

17
Generală şi de Consiliul de Securitate, cu un mandat de nouă ani, are o competenţă facultativă,
contencioasă sau consultativă 38. Ea poate judeca numai diferendele pe care i le supun statele şi
hotărârile sunt obligatorii numai pentru statele membre. Competenţele Curţii de Justiţie sunt
rezumate în Capitolul XIV al Cartei ONU. Ele sunt însă ancorate şi într-un statut propriu, parte
integrantă din Carta sus-numită. Acest lucru înseamnă că toate statele care aderă la Organizaţia
Naţiunilor Unite devin şi părţi membre ale CIJ. CIJ este foarte diferit de celelalte tribunale
"normale". Acest lucru reiese mai ales din faptul că doar statele pot compărea în faţa CIJ.
Important este şi faptul că statele trebuie să se supună jurisdicţiei CIJ: ... Caracterul
comunitar al dreptului popoarelor (cere), ca părţile să se înţeleagă cu privire la supunerea faţă
de un tribunal internaţional. Dacă un singur stat nu este de acord cu acest lucru, CIJ nu poate
interveni în cazul unui conflict. În plus, sentinţele CIJ au caracter obligatoriu doar în ceea ce
priveşte părţile implicate în cauza judecată, ele nu au efecte generale.
Acestea au fost organele principale ale ONU, însă există şi organe subsidiare ale ONU.
Aceste organe sunt înfiinţate de organele principale, cu o competenţă delegată, formate din
reprezentanţi ai statelor membre sau din specialişti, cu scopul de a contribui la îndeplinirea
obiectivelor organizaţie işi ale organelor principale. Ca exemplu, Comisia de Drept Internaţional,
ca organ subsidiar al Adunării Generale a ONU, cu un rol deosebit de important în dezvoltarea
dreptului internaţional public, Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, Operaţiunile ONU
pentru Menţinerea Păcii etc.

1.4. Rolul pe care îl are Consiliul De Securitate în menținerea păcii și securității

internaționale
În timp ce Adunarea Generală se ocupă de o arie vastă de resposanbilități pentru a facilita
cooperarea intenaționlă, responsabilitatea primară a Consiliului de Securitate, aflată sub
subordinea Cartei ONU, este de menținere a păcii și securității internaționale39. Consiliul de
Securitate are autoritatea de a investiga orice dispută care ar putea crește rapid tensiunea
internațională, de a recomanda acțiuni pentru a potoli aceste dispute, de a recomanda Adunării
Generale o reuniune a Secretarului General cu membrii noi ai statelor dar și cu Adunarea Generală
pentru a alege judecătorii Curții Internaționale de Justiție. Mai mult, Consiliul de Securitate este
autorizat de către Cartă să cheme membrii ONU pentru a aplica sancțiuni economice dar și alte
măsuri fără a include folosirea forței pentru prevenirea agresiunilor și, în unele cazuri, pentru a
autoriza statele membre să ia măsuri militare împotriva unui agresor.
Principiile, pe baza cărora este organizată şi funcţionează ONU sunt: egala suveranitate a
tuturor membrilor, îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate de către toţi membrii, în
conformitate cu Carta ONU, rezolvarea paşnică a tuturor disputelor dintre statele membre, astfel
încât pacea şi securitatea internaţională, ca şi justiţia, să nu fie periclitate, abţinerea tuturor
membrilor de la ameninţarea cu forţa sau utilizarea forţei în relaţiile internaţionale împotriva
integrităţii teritoriale şi a independenţei politice a oricărui stat sau într-o altă manieră nepotrivită
cu scopurile organizaţiei, acordarea oricărui tip de asistenţă ONU de către statele membre în orice
acţiune angajată în concordanţă cu Carta, abţinerea membrilor de la acordarea de asistenţă oricărei
ţări contra căreia ONU a decis acţiuni preventive sau de forţă, impunerea de către ONU a
respectării acestor principii şi de către statele care nu sunt membre atât cât este necesar pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, neautorizarea intervenţiei ONU în chestiunile
specifice jurisdicţiei interne a oricărui stat, nici măcar sub forma supunerii unor astfel de probleme

38
http://www.dadalos.org/uno_rom/grundkurs_3/gerichtshof.htm
39
http://www.peacewomen.org/security_council_monitor/about-the-security-council

18
membrilor ONU pentru a le reglementa conform prevederilor Cartei, cu precizarea extrem de
importantă că sunt excluse cazurile în care se aplică măsurile de forţă prevăzute în capitolul VII
(art. 2)40.
Adoptarea deciziilor Consiliului de Securitate în problemele procedurale necesită, astăzi,
votul afirmativ a cel puţin 9 din cei 15 membri (iniţial era nevoie de minim 7 voturi pro, în total
Consiliul de Securitate având doar 11 membri). Dar adoptarea hotărârilor luate în celelalte
probleme, neprocedurale, substanţiale, de către Consiliul de Securitate necesită nu doar 9 voturi
pentru ale oricărora din cei 15 membri, ci neapărat votul pozitiv al fiecăruia din cei 5 membri
permanenţi (art. 27 alin. 3), această prevedere fiind una dintre acelea care subliniază rolul cheie
deţinut de membri permanenţi pe baza regulii „unanimităţii marilor puteri” sau, altfel spus, a
puterii dreptului de veto41.
Consiliul de Securitate are trei mecanisme de bază pentru a-și exprima propriile opinii. Prima
o reprezintă comunicatele de presă care au numai efect de transmitere a muncii Consiliului către
media. Al doilea mecanism este declarația președintelui, care exprima opinia Președintelui despre
problem înaintea Consiliului. Cel de-al treilea mecanism, dar și cel mai puternic, este Rezoluția
Consiliului de Securitate42. Rezoluțiile Consiliului de Securitate, diferite de cele ale Adunării
Generale, rămân între toții membrii ONU. Conform Cartei, toate țările sunt de acord să accepte și
să îndeplinească deciziile Consiliului. Daca unele state nu sunt de acord cu rezoluțiile Consiliului
de Securitate, acesta poate cere Curții Internaționale de Justiție să-și spună părerea sau poate
recomanda suspendarea privilegiilor țării.
În timp ce s-a admis nevoia de a extinde și de a transforma mulțimea formată din experți
civili pentru a ajuta dezvoltarea capacității naționale, Consiliul a accentuat nevoia sitemului ONU
de a întări pariteneriatul cu organizațiile internaționale, regionale și subregionale, la fel și cu
instituțiile financiare, în special prin promovarea legăturii și coordonării între planurile și
programele lor. La începutul întâlnirii din 16 aprilie 2010, în care 48 de purtători de cuvânt au
participat, Secretarul General al ONU, Ban Ki-moon a spus: Trebuie să punem mâna pe această
ocazie după ce s-a terminat un mare conflict. Trebuie să răspundem mai devreme și cu robustețe.
Și trebuie ca noi să râmânem angrenați pe termen lung, adăugând că eforturile colective ale
comunității internaționale trebuie să se adapteze la nevoile fiecărei țări 43.
În primul rând, noi trebuie să aducem pace în inimile și mințile oamenilor, a spus Secretarul
General. Munca ONU trebuie să fie mereu ghidată de principiul proprietății naționale. Finanțarea
oportună a fost, de asemenea, esențială. El a mai spus că stabilirea păcii a fost un proiect complex
și multidivers care a solicitat un număr significant de oameni, resurse financiare și instituționale.
Dar cea mai importantă ustensilă a dispoziției comunității internaționale a fost angajamentul politic
național și actorii internaționali.
Ministrul de Externe al Japoniei, Katsuya Okada, a stabilit parametrii discuției prin două
întrebări: cum au revenit conflictele după ce armistițiu a fost considerat ca fiind un succes? Și de
ce pacea nu a prins rădăcini în țările de după conflict? Acestea au fost cele două întrebări critice la
care comunitatea înternațională trebuie să găsească răspunsuri definitive. Cheia către o rezolvare
a acestor probleme o reprezintă speranța către un viitor mai bun. Ministrul a accentuat importanța
implementării de către liderii politici a unui acord de pace cu o determinare fermă și cu o nevoie

40
Gabriel Catalan, Organizarea, funcţionarea şi reformarea Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite
apud Basic facts about the United Nations, United Nations Publication, New York, 1995, pp. 4-5.
41
Ibidem, p. 9.
42
http://www.peacewomen.org/security_council_monitor/about-the-security-council
43
http://www.un.org/News/Press/docs/2010/sc9907.doc.htm

19
de a împărți roadele alegerilor democratice, inclusiv stabilitatea politică, printre oameni, inclusiv
printre cei care nu au menținut-o. Aceast lucru necesită, ca și bază, realizarea unei coexistențe
pașnice și realizarea unei împăcări între părțile aflate în conflict.
Consiliul încearcă, în primul rând, o rezoluție pașnică a situației când răspune la o problemă
regională în altă țară. Cu toate acestea, în cazul în care aceste încercări se dovedesc a fi inefective
sau insuficiente, Consiliul, cu permisiunea țării gazdă, poate autoriza implementarea trupelor a
tărilor membre pentru a ajuta la aplicarea sau menținerea păcii.
Consiliul de Securitate, astăzi pune accent pe importanța construii păcii după conflictele care
au avut loc, precum înființarea unei păcii durabile și o dezvoltare a rezultatelor conflictelor și
aducerea în prim plan a nevoii unor strategii efective de construire a păcii pentru a asigura o pace
și o creștere durabile. Mai mult, Consiliul recunoaște reforma națională în ceea ce privește sectorul
securității ca fiind esențial pentru procesul de construire al păcii, la fel ca și importanța stabilității
politice și securității alături de dezvoltarea socio-economică44. Nevoia unei bune cooperări între
Consiliul de Securitate, Adunarea Generală, Consiliul Economic și Social, Secretariat, instituțiile
financiare internaționale, donatori și alți actori au fost de asemenea subliniată, cum a fost și
întărirea parteneriatului cu organizațiile regionale și subregionale.
Pe data de 31 ianuarie 1992, la a 3046 întâlnire, Consiliul de Securitate s-a întrunit pentru
prima oară la nivel de șefi de state și de guverne. Consiliul a inclus în odinea sa de zi, tema care s-a
intitulat Responsabilitatea Consiliului de Securitate în menținerea păcii internaționale și a
securității. Majoritatea șefilor de stat la această întâlnire au preluat cuvântul și au discutat despre
problemele observate de aceștia.
După adoptarea ordinii de zi, primul care a preluat cuvântul a fost chiar președintele
Consiliului (al Statelor Unite) care a avut un discurs introductiv, în care a afirmat faptul că acest
Consiliul a înfruntat noi provocări și că ar trebui să se stabilească o nouă metodă de le a aborda 45.
El a observat faptul că prezența șefilor de stat și de guverne în număr foarte mare a reflectat
importanța pe care ei o acordă Organizației Națiunilor Unite și obligațiilor pe care și le asumă
pentru idealurile ei. Această întâlnire a marcat momentul decisiv al lumii dar și al ONU. Pe scena
intenațională, au fost martori la sfârșitul războiului rece și pentru aceasta au decis că toate
instrumentele de care dispun pentru menținerea păcii ar trebui reexaminate: acțiunea preventivă,
prevenirea crizei, restabilirea păcii prin diplomație, menținerea păcii pentru reducerea tensiunilor
și consolidarea eforturilor pentru redarea păcii. Pentru toate acestea, președintele consideră că rolul
Secretarului General a fost, în opinia sa, vital.
De asemenea, președintele mai afirmă și faptul că rolul ONU- nu doar al Consiliului de
Securitate ci toată organizația- a fost unul foate important și a observat faptul că fără o dezvoltare
a economiei și prosperității, în final pacea și stabilitatea nu s-ar fi realizat. Tot în cadrul aceleiași
întâlniri, Secretarul General a sugerat Consiliului să aibă o întâlnire la nivel înalt periodic, pentru
a face bilanțul statelor lumii. El a observat faptul că, în timp ce contururile ordinii globale post-
războiului rece au căpatat încă forme, câteva exemple negative au fost deja aduse acasă.
Democratizarea la nivel național a impus un proces corespunzător la nivelul global. Noi căi de
prevenire a disputelor interne și confruntările dintre state trebuie să se dezvolte. Președintele
Franței a observat faptul că a fost o vreme de criză caracterizată prin război, plecări în masă
(exoduri) și terorism. Pentru a rezolva aceste probleme pe viitor, el a cerut crearea unei zone libere

44
Ibidem.
45
http://www.un.org/en/sc/repertoire/8992/Chapter%208/GENERAL%20ISSUES/Item%2028_SC%20respons%20
in%20maint%20IPS.pdf

20
de arme în zona Orientului Mijlociu și adoptarea unei convenții pentru interzicerea armelor
chimice.
Regele Marocului a observat faptul că Consiliul nu a fost, întotdeauna, capabil să ducă la
bun sfârșit sarcinile pe care le-a avut în menținerea păcii și securității internaționale, în particular
sarcinile care sunt menționate în capitolul VI al Cartei. Consiliul a fost, de cele mai multe ori,
paralizat din cauza războiului rece. Acest lucru s-a reflectat în Consiliu prin recurgerea la dreptului
de veto din partea Marilor Puteri al unei sau altei alianțe. pentru același motiv, Consiliul a fost
însăși incapabil să găsească soluții satisfăcătoare pentru rezolvarea conflictelor regionale, care au
avut consecințe nocive în zona intenațională. Regele a insistat asupra importanței dialogului și
medierii în încheierea unor acorduri ale disputelor pașnice și a sfătuit ca Secretarului General să i
se ofere toate mijloacele de diplomație preventivă tocmai pentru a preveni degenerarea disputelor
în conflicte armate.
Fostul președinte al Statelor Unite ale Americii a observat faptul că odată cu sfârșitul
Razboiului Rece, Organizația a început o viață nouă, iar acest lucru se observă în evenimentele
care au avut loc în ultimul an: lumea a văzut, de curând, o Organizație mai puternică în ceea ce
privește acțiunile sale; și a confirmat faptul că ONU poate conta pe deplin, pe sprijinul țării sale în
ceea ce privește accelerarea revitalizării și construirii unei Organizații efective și riguroase. De
asemenea, ca și alții, președintele este de acord cu importanța pe care o are interzicerea armelor
chimice.
Președintele Venezuelei a declarat că, pentru a organiza pacea, ONU a fost constrânsă, din
cauza circumstanțelor creării sale, circumstanțe care se referă la sacrificarea egalității suverane în
împlinirea mandatului său. Dreptul de veto a fost, în opinia sa, o putere extraordinară, care a fost
foarte utilă în garantarea supraviețuirii Organizației; fără acea putere, ONU ar fi avut, poate, aceiași
soartă ca și Liga Națiunilor. Acum că aceste riscuri au trecut, oarecum, crede că Organizația ar
trebui să restabilească validitatea care stă la baza acesteia: aceea a egalității drepturilor și
obligațiilor. Tot el a adăugat faptul că Consiliul însăși, reflectă realitățile politice care existau la
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și nu realitățile actuale. Președintele a identificat câteva
alte priorități ale ONU referitoare la menținerea păcii. Acestea includ necesitatea întăririi
organizațiilor regionale în ceea ce privește relația operațională a acestora cu Organizația.
O altă prioritate a fost cea a dezarmări, însă acesta a privit această sarcină nu ca o
responsabilitate exclusivă a celor care s-au confruntat reciproc în timpul Războiului Rece, ci ca o
responsabilitate colectivă, care curpindea, totodată, dezvoltarea garanțiilor și controlului
comunității internaționale. A împărtășit părerea altora, cu atât mai mult, în ceea ce privește
necesitatea unui summit social al dezvoltării, pentru clarificarea problemelor subdezvoltării 46.
Cancelarul federal al Austriei a remarcat noua colaborare, la nivel global în ceea ce privește
responsabilitatea membrilor Consiliului de Securitate - membrilor permanenți și nu numai- care
au permis Consiliului să aibă numeroase poziții unanime în cele mai complexe și critice probleme.
Acesta a mai spus că Organizația, Secretarul General și Consiliul de Securitate trebuie să se
comporte ca și catalizatori ai păcii și schimbării constructive și privind acest aspect, a observat
patru probleme: puterea ONU în menținerea păcii; nevoia progresului în ceea ce privește
dezarmarea și controlul armelor, inclusiv a celor de distrugere în masă; importanța drepturilor
omului, a drepturilor minoritare și proceselor democratice pentru dezvoltare, prosperitate și pace;
și necesitatea unor măsuri efective împotriva sărăciei pentru crearea o bază pe termen lung de
stabilitate și securitate în relațiile internaționale 47.

46
Ibidem.
47
Ibidem, pp. 815-816.

21
 Nevoia unei reacții timpurii ale potențialelor conflictelor se datoreaza unor crize recente iar,
în opinia lui, diplomația preventivă a Secretarului General, dar și a Consiliului de Securitate,
trebuie să se dezvolte mai departe. El a sugerat, în această privință, că o implementare timpurie a
celor care se ocupă de menținerea păcii, posibil doar la cererea unui singur grup al conflictului, ar
putea ajuta la facilitarea unui proces de negociere și compromise înainte să se declanșeze
ostilitățile. Președintele crede cu putere că Consiliul de Securitate ar trebui să se gândească la
posibilitatea unor asemenea măsuri preventive.
Prim-ministrul Belgiei a observat că, printre cele mai importante sarcini ale Organizației,
trei ar putea fi implementate prin mijloacele de acțiune ale conducerii: cooperarea și coordonarea
dintre Statele Unite și organizațiile regionale; extinderea puterilor de inițiative și cercetare ale
Secretarului General și Consiliului de Securitate; și întărirea eficienței operațiunilor Statelor Unite
în menținerea păcii. Cu privire la organizațiile regionale, el crede că ar trebui să se implice
sistematic în acțiunile Consiliului de Securitate. Consideră că, în ceea ce a privit rezoluțiile privind
crizele din Iugoslavia, Consiliul s-a referit, continuu, doar la intervențiile comunității europene.
Prim-ministrul consideră că Secretarul General ar trebui să inventeze noi tipuri de
diplomație; că ar trebui să-și asume noi riscuri pentru a face față acestor noi provocări cum ar fi
terorismul, revenirea războaielor civile, apariția conflictelor internaționale legate de violarea
drepturilor omului. Referitor la operațiunile de menținere a păcii, el a accentuat nevoia de a garanta
imediat disponibilitatea fondurilor din momentul în care Consiliul a decis lansarea operațiunii de
menținerii păcii48. Privind acest aspect, țara sa a propus crearea unor reserve bugetare și are o
considerație favorabilă referitoare la detașarea trupelor și observatorilor ale Statelor Unite pentru
a face posibile implementările între operațiunile de menținere a păcii.
Premierul Japoniei a remarcat trei probleme majore cu care se confruntă Statele Unite ca să
răspundă așteptărilor pentru rolul pe care îl joacă în viitor pentru realizarea și menținerea păcii.
Aceste probleme erau, din punctul lui de vedere următoarele: cum ar putea reglementa Organizația
schimbările epocii care au loc; cum eficacitatea sa de menținere a păcii și eforturile sale de
restabilire a păcii ar putea fi îmbunătățite; și cum ar putea asigura o bază financiară care să suporte
aceste eforturi. Referitor la prima problemă, el a subliniat nevoia Statelor Unite să se implice chiar
ele în timp ce se adaptează la schimbarea lumii.
Mai mult, de când Consiliul de Securitate a fost centrul eforturilor Organizației de menținere
a păcii internaționale și securității, ceea ce ar trebui să se ia în considerare ar fi modurile de
reglementare ale funcționării sale, compoziția și alte aspecte care să o facă să fie mai contemplativă
referitor la noua eră. Premierul a împărtășit parerea celorlalți referitoare la activitățile de menținere
a păcii. El a accentuat nevoia de întărire a funcțiilor Statelor Unite în zona de prevenire a
conflictelor. A fost important, în opinia sa, ca Secretarului General, care a jucat un rol important
în eforturile de mediere și bune servicii ale Statelor Unite, să i se ofere suficiente informații
referitoare la tensiunile care ar fi putut să se treansforme în conflicte internaționale. A atras atenția
în ceea ce privește adoptarea, de către Adunarea Generală în decembrie 1991, a declarației On
fact-finding de către Statele Unite pe teritoriul de menținere a păcii și securității internaționale. A
mai adăugat faptul că Statele Unite au jucat un rol important pe frontul de control al armelor și
dezarmării. Referitor la acest lucru, a accentuat nevoia de prevenire a armelor de distrugere în
masă; nevoia de a încheia o convenție a armelor chimicale și nevoia de a lucra împreună pentru
implementarea, fără probleme, a Registrului Statelor Unite de Arme Convenționale 49.

48
Ibidem, pp. 816-817.
49
Ibidem, pp. 818-819.

22
 Prim-ministrul Ungariei a remarcat că experiența drastică din trecut ar trebui să încurajeze
statele membre de a sfătui Statele Unite să nu abandoneze oamenii care se luptă singuri pentru
autonomie, ci să facă imposibilul de a asista la o dezvoltare liberă și democratică și să exercite
drepturile omului în fiecare țară. Ca și membru al Consiliului, Ungaria și-ar dori să se asigure că
noua filozofie de diplomație preventivă, restabilire a păcii și menținere a păcii a fost înțeleasă în
măsurile sale efective și concrete. Limitarea armelor și numărului de trupe a unui stat agresor sau
a unei armate agresive în afara controlului politic, ar trebui, în opinia sa, să reprezinte o nouă și
importantă dimensiune a activităților Consiliului de Securitate. El a remarcat că viitorul noilor
state independente din Balcani și din fosta Uniune Sovietică, depinde de succesul sau insuccesul
acestei încercări.
În concluzie, Consiliul de Securitate este un organ al ONU foarte important iar toții membrii
ONU au un cuvânt de spus referitor la problemele cu care se confruntă țara lor sau celelalte state
membre. Deciziile importante se iau tot în cadrul reuniunilor unde participă șefi de state și guverne.

1.5. Rolul ONU în asigurarea securității individuale și colective

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată şi adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U., la 10 decembrie 1948, este primul document cu vocaţie universală în acest domeniu şi
stabileşte o concepţie unitară a comunităţii internaţionale despre drepturile şi libertăţile omului,
deschizând calea spre un sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului 50. După 1948,
Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în acest domeniu peste 60 de convenţii şi declaraţii prin
care s-a avut în vedere şi instituirea unor mecanisme specifice de protecţie a acestor drepturi.
După cum enunţă prima propoziţie a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,
respectarea drepturilor omului şi a demnităţii umane reprezintă fundamentul libertății, justiţiei şi
păcii în lume şi a fost proclamată ca un ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi
naţiunile în ceea ce priveşte respectul faţă de drepturile omului.
Declarația a reprezentat primul instrument juridic care a fixat normele pentru promovarea
drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, stabilind ca toți oamenii, indiferent de
rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau
socială, avere, naștere sau oricare alte împrejurări, beneficiază în mod egal de drepturile și
libertățile stipulate în declarație (articolul 2). Articolele 3, 5, 12, 14, 22 și 25 se referă în mod
explicit la protecția socială și securitatea individuală de care fiecare individ are dreptul să
beneficieze: orice persoană, în calitate de membru al societății, are dreptul la securitate socială
(art. 22). Un aspect important al dimensiunii securității, este acela că accentul în ceea ce privește
protecția începe să fie din ce în ce mai mult plasată pe individ, ca bază a securității statului prin
asigurarea securității cetățeanului și nu se mai pot invoca rațiuni de securitate ale statului în
detrimentul individului și al drepturilor sale fundamentale. Această stare se regăsește în
documentele și tratatele internaționale oficiale.
Raportul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare subliniază şapte dimensiuni ale
securităţii umane: securitatea economică, securitatea hranei, securitatea sănătăţii, securitatea de
mediu, securitatea personală, securitatea comunitară şi securitatea politică, şi identifică şase
principale ameninţări la adresa securităţii umane: creşterea necontrolată apopulaţiei, disparităţi în
oportunităţile economice, presiunile migraţiei, degradarea mediului, traficul de droguri, şi
terorismul internaţional (ONU 1994: 24-25). În anul 1997, Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare a revizuit conceptul de securitate umană, realizând distincţia între nivelul scăzut al

50
http://www.cpcs.ro/articol-oi-onu.php

23
veniturilor, care înseamnă venituri sub un dolar american pe zi, şi sărăcia umană, care se referă la
probleme precum speranţa de viaţă, alfabetizarea etc51.
Securitatea umană este o condiţie sine qua non a dezvoltării durabile, şi devine un obiectiv
al acesteia. Lipsa securităţii umane are consecinţe adverse asupra creşterii economice sau sărăciei,
şi prin urmare asupra dezvoltării durabile. Pe de altă parte, lipsa dezvoltării durabile sau o
dezvoltare inegală (ce implică inegalităţi orizontale evidente), reprezintă cauze importante ale
conflictelor. La Conferinţa Naţiunilor Unite despre Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro, din
iunie 1992, dezvoltarea durabilă a fost concepută în viziunea concilierii dintre economie şi mediul
înconjurător pe o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman, nu numai în câteva locuri
şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat 52.
O bună parte dintre ameninţările la adresa securităţii umane în etapa post-conflict îşi găsesc
soluţia nu în politicile de putere sau în forţa armelor, ci în dezvoltarea durabilă. Printre acestea,
enumerăm: sărăcia cronică; accentuarea diferenţelor sociale; accesul inegal la resurse sau hrană
sau dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; standarde scăzute de viaţă;
tendinţe negative persistente în plan demografic şi migraţia masivă; infrastructură slab protejată şi
insuficient protejată; problemele de mediu (poluarea excesivă, defrişări masive); starea precară şi
eficienţa redusă a sistemului de asigurare a sănătăţii populaţiei; angajarea insuficientă a societăţii
civile în dezbaterea şi soluţionarea problemelor de securitate; lipsa respectului pentru demnitatea
umană şi identitatea culturală sau religioasă53.
Toate aceste ameninţări pun în pericol nu doar valorile şi interesele unei naţiuni, ci şi
securitatea umană a cetăţenilor şi a comunităţilor. Prin urmare, este important ca ele să fie
preîntâmpinate (şi nu doar contracarate) printr-o atitudine pro-activă şi acţiuni concertate din
partea tuturor instituţiilor statale, precum şi a organizaţiilor nonguvernamentale şi a comunităţilor
locale.
În vederea respectării drepturilor omului, ONU a instituit diverse comisii, sub-comisii şi
comitete54. În acest sens există şi un Comitet pentru Drepturile Copilului sau un Comitet cu
îndatorirea de a împiedica discriminarea femeilor. În cazul comiterii unor fapte care încalcă
drepturile omului există şi posibilitatea trimiterii în judecată. În cazul unor persoane individuale,
acestea vor fi trimise în faţa unor tribunale pentru criminali de război. Dacă faptele sunt comise de
către state, organul care se ocupă cu rezolvarea conflictelor este Tribunalul Internaţional de la
Haga. Deoarece în cadrul ONU există foarte multe instituţii care se ocupă cu drepturile omului, în
1993 a fost introdusă funcţia de Înalt Comisar pentru Drepturile Omului 55. Responsabilitatea sa
este de a coordona activităţile instituţiilor ONU şi, în plus, să convingă cât mai multe persoane şi
state de importanţa şi de utilitatea drepturilor omului.
În probleme ce privesc drepturile omului, ONU a înregistrat, începând cu cel de-al doilea
război mondial, succese atât de mari, încât mulţi oameni cred că acestea sunt de la sine înţelese.
Atunci când se află despre încălcări ale drepturilor omului, de tortură şi de opresiune, ne gândim
imediat la lumea a treia sau la dictaturi îndepărtate. Dar actele de încălcare a drepturilor omului nu
se petrec numai pe anumite continente sau în anumite sisteme politice, forme sociale sau religii.
Practic în fiecare ţară din lume are loc anual câte o astfel de faptă reprobabilă.

51
Ibidem, p. 48.
52
Mihai Marcel Neag, Dezvoltarea durabilă - garant final al securității umane apud Camelia Cămăşoiu, Economia
şi sfidarea naturei, Ed. Economică, Bucureşti, 1994, p. 13.
53
***, Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007, p. 16.
54
http://www.dadalos.org/rom/menschenrechte/grundkurs_4.htm
55
Ibidem.

24
 Termenul de violare a drepturilor omului nu este decât o expresie pentru cea mai mare crimă
pe care o poate comite un stat în detrimentul cetăţenilor săi. Actele de încălcare a drepturilor
omului sunt crime comise la însărcinarea, cu acceptul sau tolerate de anumite guverne, periclitând
pacea din interiorul şi din exteriorul statelor. Există însă un instrument potrivit în vederea
controlării monopolului puterilor din stat prin separaţia acestora în legislativ, executiv şi juridic
precum şi prin organizarea periodică a unor alegeri generale cu vot secret. Dictaturile, din păcate,
nu cunosc acest instrument și astfel încălcă drepturile omului iar acest lucru reprezentă o
ameninţare generală la pacea planetei.

1.6. Nivelul sistemic și de analiză în relațiile internaționale

În domeniul relațiilor internaționale, discuția privind nivelurile de analiză a apărut pentru
prima dată în 1959 odată cu publicarea de către Kenneth N. Waltz a cărţii Omul, statul şi războiul.
Termenul de niveluri a fost menţionat explici de către Waltz, care i-a preferat o altă etichetă aceea
de imagini, pentru a reprezenta diverse categorii de factori care determină războiul. Expresia de
niveluri de analiză a fost consacrată în 1961 într-un articol publicat de David J. Singer 56, care
afirma că diversele concluzii asupra cauzelor războiului apar din distincţii analitice necesare între
explicaţii ale evenimentelor internaţionale construite unele la nivelul statului, altele la cel al
sistemului în ansamblul său.
Nivelurile de analiză rămân subiectul unor controverse însă aceste ar putea fi explicate prin
prisma celor doi, Waltz și Singer. Primul, Waltz se referă la categorii de factori explicativi ai
evenimentelor internaţionale pe când Singer face referire preponderent la diverse tipuri de entităţi
sociale ca subiecte ale unor descrieri, explicaţii sau previziuni. Pornind de la această distincţie,
literatura de specialitate a relaţiilor internaţionale descoperă două concepţii (funcţii) ale
conceptului nivel de analiză: identificarea, izolarea şi analiza unei entităţi (Singer) şi localizarea
sursei explicaţiei unui eveniment, fenomen sau proces (Waltz). Altfel spus, nivelurile de analiză
sunt următoarele: nivelul individual (actorii politici); nivelul statal (intern, naţional) şi nivelul
sistemic (internaţional, global).
Nivelul statal de analiză din cadrul relaţiilor internaţionale dorește să îndrepte explicaţiile
evenimentelor internaţionale având ca orientare direcţia interior - exterior; deoarece structura şi
procesele politice, economice şi sociale din interiorul statelor constituie cauza evenimentelor
internaţionale. Principalele variabile independente de la acest nivel sunt: tipul de regim
(democratic sau nedemocratic), structura şi activităţile economice (economie liberă de piaţă sau
centralizată, tipul de producţie internă), populaţia (omogenă sau fragmentată etnic, religios,
cultural), resursele şi caracteristicile societăţii (istorie, tradiţii), toate participând la determinarea
în mod direct a comportamentului internaţional al statului.
Nivelul sistemic de analiză (internaţional, global) reprezintă sistemul internaţional şi susţine
drept variabile independente structura sistemului, dinamica şi instituţionalizarea sa. Nivelul
sistemic conduce observaţia şi explicaţia în direcţia din exterior către interior, în sensul în care
(formulată de Waltz), ”statele nu acţionează, ci reacţioneză” 57 la presiunile sistemului. Sistemul
este caracterizat de structuri, reguli şi principii care constrâng statele să se comporte într-un anumit
mod pe plan internaţional, indiferent de factori care ţin de oameni sau de specificul intern al
fiecărui stat. Cauza care determină comportamentul statelor, cauzalitatea inversă (interior spre
exterior) este chiar sistemul internațional. Pentru neorealişti, structura sistemului devine esenţială
în vederea înţelegerii relaţiilor internaţionale. Aceasta se defineşte, în opinia lui Kenneth N. Waltz,

56
J. David Singer, The level of analysis problem in international relations, World Politics, Washington D.C., 1961.
57
Andrei Miroiu, Manual de relaţii internaţionale, Ed. Polirom, Iași, 2006, p. 66.

25
prin trei elemente: principiul ordonator - ierarhie sau anarhie; diferenţierea funcţională a unităţilor
- inexistentă în sistemul internaţional, statele îndeplinind aceleaşi funcţii de reprezentare a
populaţiei în forurile internaţionale, de organizare a propriei apărări şi de asigurare a supravieţuirii
economice a acestora; distribuţia capabilităţilor între unităţi - ca indicator al puterii fiecărui stat.
Sunt aduse, de asemenea, și observații critice cu privire la asemănarea primelor două niveluri
de analiză (individual şi statal) şi al treilea nivel de analiză (sistemic). Prima dintre ele și foarte
importantă la adresa nivelului sistemic de analiză se referă la caracterul pe cât de general, pe atât
de simplu al explicaţiilor oferite de acest nivel de analiză. Kennetth N. Waltz a recomandat
utilizarea unor analize integrate prin combinarea nivelurilor de analiză statal şi sistemic. Ulterior,
mulţi autori au susţinut faptul că analiza, la nivel sistemic, furnizează explicaţii generale şi
profunde, analiza la nivel statal de analiză ilustrează cauze intermediare, iar nivelul individual de
analiză evidenţiază cauze imediate ale proceselor şi ale evenimentelor internaţionale.

26
 CAPITOLUL 2
ONU-MODEL DE INTERVENȚIE ȘI ACȚIUNE

27
 BIBLIOGRAFIE

1. Arat, Gheorghe, Arat, Oana (2010). Organizații și relații internaționale, Universitatea

Dunărea de Jos, Facultatea de Științe Juridice, Sociale și Politice, D.I.D.F.R.
2. Baldwin, David (1993). Neorealism and neoliberalism. The contemporary debate,
University Press, New York.
3. Bassin, Benjamin (1998). Reform of the economic and social aspects of the UN system,
vol. IX, The Finnish Yearbook of International Law, London.
4. Bataineh, Mohamed Daiffalla (1993). ONU și arbitrajul internațional, Universitatea
București.
5. Baylis, John, Smith, Steave (2008). The globalization of world politics, Oxford University
Press, United States.
6. Boot, Max (martie-aprilie 2000). Paving the road to hell: The failure of UN peacekeeping,
Foreign Affairs.
7. Catalan, Gabriel (octombrie 2010). Organizarea, funcţionarea şi reformarea Consiliului
de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Sfera Politicii.
8. Chebeleu, Traian (1995). Funcția ONU: dinamică și perspective de reglementare pasșnică
a diferendelor dintre state, Universitatea din Oradea.
9. Childers, Erskine (septembrie-decembrie 1997). The United Nations and global
institutions: Discourse and reality, Global Governance, vol. 3, nr. 3.
10. Dascovici, Nicolae, Ghelmegeanu, Mihail (1966). ONU: organizaţie şi funcţionare, Ed.
Academiei Republicii Populare Române, București.
11. Dougherty, James E., Pfaltzgraff, Robert L. (2001). Contending theories of international
eelations. A comprehensive survey, Longman, New York.
12. Dragne, Luminița (2008). Rolul Consiliului de Securitate în menținerea păcii și securității
internaționale, Ed. Pro Universitaria, București.
13. Dumitru, Petru (2008). Sistemul ONU în contextul globalizării: reforma ca vointă și
reprezentare, Ed. Curtea Veche, București.
14. Frunzeti, Teodor (2011). Conflict și negociere în relațiile internaționale, Ed. Universităţii
Naţionale de Apărare Carol I, București.
15. Graham, Allison (2000). The impact of globalization on national and international
security, în Nye, Joseph S. Jr., Donahue, John D. (eds.), Governance in a globalizing world,
Brookings, Washington D.C.
16. Held, David, Mcgrew, Anthony (2004). Transformări globale. Politică, economie și
cultură, Ed. Polirom, Iași.
17. Keohane, Robert (1984). After hegemony: cooperation and discord in the world political
economy, Princeton University Press, Princeton, New Jersey.
18. Miroiu, Andrei (2006). Manual de relaţii internaţionale, Ed. Polirom, Iași.
19. Morgenthau, Hans J. (2007). Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru
pace, Ed. Polirom, Iaşi.
20. Neagu, Romulus (1983). ONU- Adaptarea la cerinţele lumii contemporane, Ed. Politică,
București.
21. Nolan, Janne E. (1994). Global engagement: cooperation and security in the 21st century,
Brookings Institution, Washington, D.C.
22. Popa, Vasile (2005). Implicațiile globalizării asupra securității naționale, Ed. Universității
Naționale de Apărare Carol I, București.

28
23. Raymonde, Mouleba Yocko (1992). Contribuția ONU și a organismelor sale specializate
la promovarea și uniformizarea dreptului comerțului internațional, Universitatea din
București.
24. Sandlholtz, Wayne (2002), Humanitarian intervention: Global enforcement of human
rights? în Brysk, Alison (ed)., Globalization and human rights, University of California
Press, Berkeley.
25. Teson, Fernando (1988). Humanitarian intervention: An inquiry into law and morality,
Transnational Publishera, New York.
26. Ungureanu, Radu Sebastian (2010). Securitate, suveranitate și instituții internaționale, Ed.
Polirom, Iași.
27. Waltz, Kenneth (2006). Teoria politicii internaţionale, Ed. Polirom, Iaşi.
28. http://ec.europa.eu/echo/files/policies/consensus/acte_ro.pdf
29. http://www.cisr-md.org/pdf/NHDR/r2.pdf
30. http://www.consilium.europa.eu/solana
31. http://www.cpcs.ro/articol-oi-onu.php
32. http://www.globalsecurity.org/military/ops/restore_hope.htm
33. http://www.iss.europa.eu/uploads/media/cp097.pdf
34. http://www.peacewomen.org/security_council_monitor/about-the-security-council
35. http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf
36. http://www.refugeesinternational.org/where-we-work/africa/somalia
37. http://www.un.org/Depts/DPKO/Missions/unosomi.htm
38. http://www.un.org/en/documents/charter/index.shtml
39. http://www.un.org/en/documents/udhr/hr_law.shtml
40. http://www.un.org/en/peacekeeping/missions/past/unamsil/background.html
41. http://www.un.org/en/peacekeeping/missions/unmil/background.shtml
42. http://www.un.org/en/sc/repertoire/8992/Chapter%208/GENERAL%20ISSUES/Item%22
8_SC%20respons%20in%20maint%20IPS.pdf
43. http://www.un.org/ga/search/view_doc.asp?symbol=S/2012/230
44. http://www.un.org/News/Press/docs/2010/sc9907.doc.htm
45. http://www.unhcr.org/pages/49e45c576.html

29