Drumul foarte lung si complex pe care il parcurge copilul de la existenta

biologica la cea sociala este, in esenta, drumul umanizarii si socializarii acestuia.

Acest fenomen de adanca transformare a copilului se realizeaza treptat prin
extinderea si perfectarea continua a relatiilor cu mediul, ceea ce echivaleaza cu
ridicarea sa de la conduitele primare, inferioare, la conduitele superioare,
sociale. Procesul de umanizare si socializare a fiintei umane nu este un
fenomen simplu, supus unei coordonari totale si certe. In acest proces intervin
un complex de factori care favorizeaza dezvoltarea conduitelor fie in sens
pozitiv, fie in sens negativ. Ca urmare, diversele manifestari exprimate in
conduita copilului constituie criteriul de evaluare a nivelului de constiinta pe
care l-a atins in dobandirea sensului social al vietii, precum si gradul devierilor
de conduita contractate (asimilate).
In societate exista concomitent mai multe sisteme de norme (morale, culturale,
religioase, juridice etc.), consacrate prin reguli scrise sau nescrise, transmise,
raspandite si sanctionate prin legislatie sau prin traditii, obiceiuri si opinia
publica, orice abatere sau atitudine contrara delincventa juvenila este un
fenomen complex care cuprinde ansamblul unor comportamente aflate in
conflict cu valorile si relatiile sociale protejate de legea penala. In cercetarea
acestui fenomen, atat din punct de vedere psihologic, cat si din punctul de
vedere a altor stiinte (criminologie, sociologie) s-a incercat conturarea unei
definitii cat mai complete a delincventei juvenile. In termeni comuni,
delincventa juvenila se regaseste sub mai multe acceptiuni, astfel: - organele de
politie considera ca fiind delincventi juvenili, persoanele care savarsesc
infractiuni, dar care n-au trecut de varsta majoratului, intr-un cuvant, minorii; -
cadrele didactice iau drept delincventi pe elevii care chiulesc de la ore sau pe
cei care fumeaza in grupurile sanitare ; - pentru unii parinti, delincventii sunt
copiii neastamparati ai altor familii; - micii hoti, amatori de furtisaguri
apartinand grupurilor marunte care se aduna pe la coltul strazii , sunt
considerati de proprietarii sau personalul care lucreaza in magazine ca fiind
delincventi.
Nici expertii care studiaza fenomenul delincventei juvenile n-au cazut de acord
asupra limitelor conceptului. Unii definesc delincventa ca fiind un
comportament antisocial persistent, altii o vad ca find un comportament
emotional deviant. Unii autori o definesc ca fiind un comportament
adolescentin fata de cel asteptat, iar unii autori pragmatici o definesc ca un
comportament pe care politia si celelalte autoritati publice il considera
deviant . Confuzia privind delincventa juvenila nu e din cauza multitudinii de
definitii, ci de corectitudinea lor; ea apare pentru ca nu s-a reusit definirea in
cuvinte putine si persuasive a unui comportament aparte, a unei probleme
sociale care creeaza conflicte cu legea. Orice definitie a conceptului de
delincventa juvenila, functioneaza pentru autoritati, scoala, familie sau alte
sfere interesate si este la fel de corecta precum oricare alta, in propriul ei
context institutional. Oricum, in timp ce in viata cotidiana, un baiat care nu
place vecinilor poate fi considerat de catre acestia delincvent, intelesul
delincventei juvenile si al comportamentului aferent isi gaseste baza definitorie
in lege. Totusi legile nu formuleaza definitii. Ele stabilesc interdictii si limite de
varsta, circumstante si sanctiuni. In articolul 17, Codul Penal Roman defineste
infractiunea ca fiind fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si
prevazuta de legea penala . Codul Penal nu da si o definitie a infractorului sau a
delincventului, mai cu seama a delincventului minor si nici o definitie a
delincventei sau a delincventei juvenile nu se regaseste in legea penala. Din
punct de vedere juridic, delincventa juvenila reprezinta incalcarea unor norme
care reflecta cerintele oicarei forme de convietuire umana. Juridic nu putem
stabili si aprecia cauzele acestui fenomen fiind posibila doar o distinctie intre un
comportament delincvent, contrar normelor penale, si un comportament
normal acceptat de societate. De foarte multe ori notiunea de delincventa
juvenila se confunda cu cea de criminalitate sau cu cea de infractionalitate, dar
aici avem de-a face cu termeni intelesi intr-un sens strict juridic . Definirea
delincventei juvenile da nastere la o serie de ambiguitati din cauza lipsei unor
criterii de determinare a ei. Ea nu este operanta decat in raport cu criteriul
normei penale, mai precis, cu urmarile vatamatoare ale unor acte sociale
sanctionate din punct de vedere juridic. In definirea delincventei juvenile,
sociologii pornesc de la devianta morala, ca forma benigna de manifestare a
creativitatii care la un moment dat intra in conflict cu norma penala
transformandu-se in delincventa, fenomen cu implicatii negative atat pentru
societate, cat si pentru destinul ulterior al tanarului. In final se poate considera
ca: delincventa juvenila este forma de manifestare tipica inadaptarii si
neintegrarii sociale a minorilor si tinerilor, din cauza esecului sau disfunctiilor
procesului de socializare, a scaderii controlului social exercitat de diferite
institutii si organizatii sociale si a altor factori care determina sau favorizeaza un
comportament materializat in incalcarea normelor juridice. Conceptia
sociologica cu privire la delincventa juvenila Conceptia sociologica cu privire la
delincventa juvenila cuprinde o serie de directii si perspective teoretice care
considera ca un act infractional este dependent de problemele mai largi ale
deviantei, conformitatii si controlului social. Ca un criteriu in calificarea actului
delincvential, putem retine abaterea de la normele sociale recunoscute de
societate. Din acest punct de vedere, delincventa juvenila are un efect cu un
continut disfunctional atat in raport cu consecintele sale asupra societatii, cat si
asupra individului. Abordarea notiunii de delincventa juvenila sau de devianta,
in sens larg din punct de vedere sociologic, nu poate avea un continut precis in
toate cazurile si toate situatiile, notiunea osciland in functie de anumite
premise socio-culturale si de un sens obiectiv ce trebuie atribuit devierii de la
functionarea normala a societatii. Delincventa juvenila trebuie privita ca un
conflict al tanarului, al personalitatii sale, cu valorile societatii in ansamblul ei.
Aflat intr-un mediu social defavorizant, tanarul tinde catre un mod de viata si
idealuri superioare grupului sau clasei sociale din care face parte, dar care nu
pot fi atinse prin mijloace legitime de realizare, fiind lipsit de acestea. In acest
context, el va recurge disperat la delincventa considerata de el ca fiind unica
modalitate de a se revolta, impotriva inegalitatilor dintre clase, in actiunea de
a-si atinge scopurile dorite. Acest tip de comportament este explicat de
W.C.Reckless in teoria sa cu privire la rezistenta individului la frustrare.Desigur
autorul imbina in teoria sa factori psihologici, care tin de latura subiectiva a
individului cu factori sociologici, exogeni care tin de grupul sau de clasa sociala
din care acesta face parte. Reckless sustine ca exista o structura sociala externa
alcatuita din grupurile sociale la care tanarul participa si este socializat ( familie,
scoala, prieteni, etc. ) si care ofera dobandirea unui statut social si o structura
psihica interioara, care dobandeste o importanta in anumite momente, care
asigura tanarului constiinta identitatii de sine si a imaginii sale in raport cu alte
persoane, grupuri sau categorii sociale, convingerea orientarii spre scopuri
dezirabile si toleranta la frustrare. Daca unul sau mai multe din componentele
celor doua structuri lipsesc, tanarul este predispus la savarsirea de acte cu
caracter delincvential. Bazandu-se pe ideile lui Rockless, unii sociologi au
considerat ca actele delincventiale ale tinerilor sunt din cauza capacitatii lor
limitate de a depasi anumite situatii de frustrare. Aceasta stare poate sa
survina ori de cate ori tanarul se loveste de cate un obstacol sau de o ”bariera
sociala” care il impiedica sa-si atinga propriile scopuri si interese. In asemenea
situatii el este inclinat spre savarsirea unor acte deviante prin folosirea de
mijloace ilicite. Un alt factor generator de delincventa este tendinta de asociere
a tinerilor in bande, care ofera acestora un sentiment de solidaritate cu cei
defavorizati ca ei si o identitate in numele careia isi poate procura o serie de
satisfactii imediate, putandu-se totodata revolta contra sistemului social
considerat de el inechitabil. Din cauza faptului ca la un moment dat tanarul
este in imposibilitate, amplificata totodata de incapacitatea de a-si determina
rolul si locul dorit in societate, el se va integra in grupuri antisociale in care
exista posibilitatea desfasurarii unor veritabile relatii intre roluri diferite. Aceste
grupuri isi au propriile lor norme, contrare celor ale societatii, iar respectarea
lor capata o importanta deosebita, deoarece participarea in cadrul lor permit
instaurarea unui proces de integrare ce ofera sentimentul identitatii si
responsabilitatii, orientand pe membrii sai pentru atingerea obiectivelor la care
tind, prin mijloace ilicite. In aceasta situatie avem de-a face cu asa zisa
subcultura a grupurilor delincvente. Aceasta problema a fost studiata si
ideologizata de A.K.Cohen in teoria sa cu privire la subculturile delincvente ale
caror norme si valori se afla in contradictie cu cele ale societatii. El formuleaza
ipoteza ca aceste subculturi au luat nastere ca urmare a unor reactii de protest
fata de normele si valorile societatii, precum si din dorinta anihilarii frustrarilor
de ordin marginal si a anxietatilor. Deoarece indivizii din asemenea subculturi
au convingerea ca le sunt blocate caile si mijloacele de acces spre bunurile si
valorile sociale, ei recurg la diferite mijloace ilegale, devenind potentiali sau
certi delincventi. W.F. Whythe, elaboreaza o varianta a acestei teorii, varianta
care-si propune sa explice delincventa juvenila. El isi intituleaza aceasta teorie,
drept teoria societatii (grupului) de la coltul strazii . Whythe arata ca in procesul
de formare a personalitatii, tanarul simte nevoia de a fi recunoscut, acceptat si
stimulat de catre cei de o varsta cu el, grupul reprezentand o posibilitate sigura
de a-si manifesta si realiza dorintele si aspiratiile. Dar unele dintre grupuri sunt
acoperite de sentimente de frustrare si insatisfactie sociala si individuala, de
violenta si agresivitate, fapt pentru care sunt marginalizati de societate. Aceste
grupuri ajung sa respinga normele si valorile societatii adultilor adoptandu-si un
sistem de norme si valori proprii de comportament si de conduita in care se
folosesc de mijloace ilicite pentru atingerea propriilor interese. Astfel aceste
grupuri de tineri devin veritabile surse de delincventa. Pericolul consta in faptul
ca sunt constituite, intr-o proportie considerabila, din tineri cu carente in
socializare. Nu trebuie sa treaca neobservata nici perspectiva teoretica a
dezorganizarii sociale care pune delincventa juvenila pe fondul unor schimbari
si conflicte sociale la nivel macrosocial. Este vorba de procesele modernizarii
( industrializare, urbanizare, imigratie, etc.). Pe langa modificarile in structura
sociala, politica, economica si culturala, apar modificari de conduita largindu-si
sfera libertatii si autonomiei personale, eliberandu-l pe individ de vechile
legaturi familiale traditonale, ca si de controlul social rigid al microgrupurilor
comunitare. Intr-o asemenea conjunctura, individul asimileaza exigente
normative noi care intra in contradictie cu identitatea culturala, mostenita
printr-o socializare comunitara traditionala avand ca efect aparitia unor
comportamente hibride, aculturale si deviante putand foarte usor determina
aparitia unor manifestari cu caracter antisocial. Delincventa juvenila, privita din
aceasta perspectiva, este calificata drept un fenomen urban avand ca premisa
conflictele culturale si sociale generate de procesele de dezvoltare sociala.
Reprezentanti ai acestor teorii sunt C.R. Shaw si H.D. McKay care avanseaza
ipoteza ca mediul urban este spatiul propice si principal al generalizarii si
proliferarii comportamentelor delincvente. E. Durkheim elaboreaza teoria
anomiei sociale in care isi propune sa evidentieze ideea ca fenomenul de
delincventa are un caracter universal fiind implicat in orice societate. Din
punctul sau de vedere delincventa este un efect util si necesar in cadrul
evolutiei societatii, a moralei si a dreptului. Plecand de aici, Durkheim introduce
notiunea de anomie, adica fara lege, care reprezinta o stare obiectiva a
mediului social in care traiesc indivizii si grupurile sociale, fiind caracterizata
printr-o dereglare totala a normelor si valorilor sociale, ca urmare a unor
schimbari bruste la nivel macro si microsocial, situatie care se contureaza in
absenta unor definitii precise a valorilor si scopurilor care orienteaza
comportamentul. Autorul desemneaza starea de deruta normativa ca fiind
urmarea unor perioade de mari crize sociale ( razboaie, revolutii, calamitati,
catastrofe, etc. ) care provoaca suspendarea temporara a functionalitatii
vechilor norme si slabirea autoritatii controlului exercitat de institutiile
specializate in aplicarea de sanctiuni celor catre incarca legea. Notiunea de
anomie a fost preluata de sociologul Robert Merton care formuleaza o teorie in
raport cu care anomia se naste ca rezultat al tensiunilor dintre scopurile pe
care le propun modelele culturale ele societatii si mijloace legitime permise de
sistemul de organizare sociala. El considera delincventa ca un tip de reactie in
raport cu lipsa de concordanta dintre scopurile valorizate social si mijloacele
permise pentru a le realiza. Perioadele de criza sociala, prin situatiile anatomice
pe care le genereaza, amplifica ponderea si intensitatea fenomenului de
delincventa juvenila prin determinarea unor premise infractionale si prin
absenta unui control social institutionalizat. In final, dar nu in ultimul rand,
trebuie amintita si teoria etichetarii sociale care isi propune sa explice de ce un
tanar delincvent este clasat ca deviant si este sanctionat. Din punctul de vedere
al acestei teorii delincventa este caracterizata drept un fenomen determinat de
mecanisme de control social. Conform acestui concept un adolescent care
incalca intamplator normele morale sau legale este posibil, de cele mai multe
ori, sa se transforme in delincvent. Fiind stigmatizat drept delincvent de catre
institutiile de control social el va include aceasta eticheta in imaginea despre
eu-l sau ajungand sa se comporte in concordanta cu aceasta . Sintetizand toate
aceste teorii si concepte sociologice reusim sa determinam, intr-un cadru
general, principalele cauze ale provenientei si evolutiei comportamentului
delincvent juvenil. Aceste teorii isi gasesc aplicabilitate si in tara noastra, mai
ales in actuala etapa de tranzactie, perioada care determina profunde
schimbari in sfera socialului creand totodata un teren favorabil delincventei
juvenile in Romania. Pe baza acestor teorii si concepte sociologice prezentate
putem concluziona ca din punct de vedere sociologic, delincventa juvenila este
privita ca un fenomen evident social analizand cauzele, legalitatile si mijloacele
de combatere, cuprinzand ansamblul abaterilor si incalcarilor normelor sociale
si juridice savarsite in realitate. Factori determinanti ai manifestarilor cu aspect
predilectual si infractional
Inadaptarea comportamentala a unor minori vizeaza, in principal, tulburarile de
relationare a acestora cu parintii, profesorii, colegii si incalcarea regulilor
colectivitatii scolare sau extrascolare. Paleta acestor tulburari este larga, ea
cuprinzand atat modificari comportamentale mai putin grave sub raport juridic
(penal), dar si suparatoare, de tipul: minciuna, inconsecventa
comportamentala, violente verbale, copiatul la ore, fumatul ostentativ,
bruscarea de catre baieti a fetelor, refuzul de a saluta, diferite atitudini non-
conformiste, cat si abaterile grave de la normele morale si legislatia penala,
cum sunt: furtul repetat, vagabondajul, actele de spargere sau talharie,
consumul curent de alcool sau droguri, prostitutie etc. Profesorii se confrunta,
de obicei, cu tulburarile de conduita mai usoare, neinfractionale in sensul
propriu al termenului, dar destul de raspandite sunt, in ultimul timp, si
abaterile severe de conduita, care cer mult timp si efort pentru a fi eradicate.
Manifestarile cu aspect predelictual si cele infractionale rezulta, de obicei, din
interactiunea unor cauze individuale si sociale cu o serie de conditii favorizante.
Cauzele individuale atrag atentia atat asupra unor posibile determinari
ereditare (conditii interne predispozante), cat si asupra formarii nefavorabile, la
un moment dat, a personalitatii tanarului sub influenta unor factori de mediu
negativi, fapt ce duce la imprimarea in comportamentul sau a unor orientari
antisociale. Cauzele sociale vizeaza, de regula, influentele nocive ale situatiilor
concrete de viata in care s-a aflat tanarul inainte de comiterea conduitei
deviante. Conditiile favorizante cuprind, de fapt, acele imprejurari si situatii
externe care faciliteaza comiterea delictului (producerea faptei propriu-zise).
Notiunea de cauzalitate nu poate fi redusa, asadar, in acest domeniu al
deviantei comportamentale, la o singura cauza fundamentala, ci presupune un
complex de conditii, de actiuni si motivatii particulare. Desigur, este greu de
surprins ponderea acestor factori individuali, sociali si favorizanti in
determinarea si dezvoltarea conduitei deviante. Tendintei unor specialisti de a
pune un accent prea mare pe rolul factorilor sociali (sau externi) ii raspund altii,
care atrag atentia asupra faptului ca factorii externi actioneaza intotdeauna
prin intermediul condisiilor interne, neuro-psihice: "Orice fenomen psihic este
determinat in ultima instanta de actiunea externa, dar orice actiune externa
determina actul psihic (deci si actele deviante) numai mijlocit, refractandu-se
prin insusirile, starile si activitatea psihica a persoanei care este supusa acestei
actiuni" . Intr-adevar, numai asa ne putem explica de ce dintre doua persoane
aflate in aceleasi conditii de mediu defavorizant (sau psihotraumatizant) doar
una se hotaraste sa recurga la conduite deviante (sau aberante). Cand
motivatiile individuale devin presante (de exemplu, dorinta excesiva a
persoanei de a obtine diferite satisfactii prin bani, drog, sex etc.), "factorii
ambientali de precipitare" pot inspira sau declansa actul deviant, oferind
mijloacele prin care delincventa se perpetueaza.
O discutie pertinenta asupra cauzelor comportamentelor deviante la minori
pretinde, asadar, o considerare simultana a celor trei grupe de factori,
mentionate mai sus: tendintele ereditare (conditiile interne predispozante) se
realizeaza si se manifesta intotdeauna intr-un mod diferit, in dependenta de
antecedentele dezvoltarii individuale, de evenimentele copiliriei si de mediul in
care traieste copilul (sau tanarul in cauza). Fiecare caz de inadaptare are, prin
urmare, o "istorie" proprie, care impune o interpretare psiho-genetica,
dinamica si functionala a acestei inadaptarii.
Pentru a fi luate masurile profilactice necesare scaderii numarului de conduite
deviante ale minorilor, trebuie pus in discutie, fie si succint, rolul factorilor
individuali (sau interni) si al celor sociali (sau externi) in determinarea acestor
conduite.

I. Factorii individuali tin de capacitatea personala a fiecarui copil, tanar de a

reactiona, adica de resursele personale, de bogatia si calitatea "schemelor de
adaptare" ; astfel, unii elevi au un potential mai mare de adaptare (de
maleabilitate, comunicare, acceptare a interdictiilor, de toleranta la frustrare),
iar altii unul mai redus (sunt mai rigizi, mai intoleranti, mai putin permisivi in
raportul cu ceilalti); in general, acesti factori individuali pot fi grupati in doua
categorii: ● factori constitutionali, dependenti de zestrea ereditara si de
structura neuro-psihica a copilului (de exemplu, debilitate mentala, hiper-
emotivitate, autism, tendinte agresive etc.); ● unele particularitati ale
personalitatii in formare (de exemplu, diferite tulburari de caracter sau
atitudini negative, formate sub influenta unor factori defavorabili ai mediului).
Printre acesti factori individuali se enumera urmatorii: 1. Determinarile
ereditare, desi importante, nu trebuie sa duca la exagerari de genul: "inadaptat
prin nastere" , care favorizeaza un anumit "fatalism" educational. Adevarul este
ca, factorii ereditari (sau predispozanti) actioneaza nu direct, ci prin intermediul
celor de mediu, care vor favoriza sau nu exprimarea acestor potentialitati
ereditare:
a. Deficientele intelectuale. Se apreciaza astazi tot mai mult ca intarzierile
mintale reprezinta o premisa a deviantei comportamentale, mai ales atunci
cand nivelul mintal scazut se asociaza cu tulburari afective si cu conditii
defavorabile de mediu. Deficientele intelectuale exprima, de regula,
dificultatea sau imposibilitatea, celui in cauza, de anticipare, pe plan mental, a
urmarilor inevitabile ale atitudinilor deviante adoptate. Altfel spus, ele exprima
slaba capacitate de a trai anticipativ o serie intreaga de efecte sau stari
emotive, motiv pentru care persoana respectiva traieste mai mult "in prezent",
sub presiunea tiranica a pulsiunilor si trebuintelor sale primare.
b. Modificari accentuate ale vietii afective si ale vointei. Dintre aceste
modificari, cu un puternic substrat ereditar, mentionam: toleranta foarte
scazuta la frustrare, o pronuntata labilitate afectiva, un potential agresiv ridicat,
indiferenta afectiva (absenta emotiilor altruiste si simpatetice).
Astfel se stie ca sentimentul de frustrare exprima starea noastra de disconfort
in raport cu o trebuinta sau aspiratie care, din diferite motive, nu a fost
satisfacuta. Oamenii au diferite praguri de rezistenta la privare (frustrare), in
functie de cat de mult sunt dispusi sa realizeze un dialog flexibil cu ceilalti,
respectiv de a face schimburi de valori materiale si spirituale cu cei care ii
inconjoara. Minorii "problema" sub raport comportamental (disciplinar) sunt,
de obicei, persoane incorsetate de egoism in interpretarea situatiilor sociale,
sunt persoane dominate de incapacitatea de a se detasa de propriile trairi si
tendinte egocentrice, ceea ce le determina sa creada ca au numai drepturi, nu
si indatoriri. Incapacitatea de a accepta o frustrare, un repros sau o sugestie
constructiva ii face pe acestia sa recurga la incercari de satisfacere a
trebuintelor lor egoiste pe alte cai decat cele legale.
Pe de alta parte labilitatea afectiva reprezinta una din caracteristicile
personalitatii delincventilor, ea manifestandu-se prin: sugestionarea rapida in
raport cu impresiile de moment formate, reactii imprevizibile (din cauza
insuficientei dezvoltari a autocontrolului afectiv), lipsa unei autonomii afective
(determinate de o slaba dezvoltare a emotiilor si sentimentelor superioare,
indeosebi a celor morale). Despre labilul afectiv, cunoscutul specialist in
domeniul psihologiei judiciare, Tiberiu Bogdan spune ca este "un instabil
emotiv, un element care, in reactiile sale, tradeaza discontinuitate, salturi
nemotivate de la o extrema la alta, inconstanta in reactii fata de stimul" .
Si nu in ultimul rand fenomenul de agresivitate, determinat de instabilitatea
emotiva si de o structura dizarmonica de personalitate de tipul psihopatiei
impulsive, sta la originea multor devieri comportamentale. Investigarea
tendintelor psihice ale delincventilor cu teste de personalitate a relevat faptul
ca foarte multi dintre minorii delincventi testati au dat raspunsuri de tip
agresiv, care exprima opozitia si intoleranta deschisa a acestora fata de reguli
(norme, cerinte) si fata de ceilalti din jur.

2. Desi nu se poate pune semn de egalitate intre "caracteriali" si delincventi,

deoarece nu toti copiii cu tulburari de caracter devin delincventi, si nu toti
delincventii au cunoscut (traversat) in copilarie sau adolescenta o faza
"caracteriala", se constata totusi faptul ca, in numeroase cazuri, delincventa
juvenila este precedata de tulburari de caracter care apoi, prin cronicizare, s-au
fixat in structura caracterului respectivilor minori. Astfel, cercetatori cum ar fi
D. Lagache (1964), R. Mucchielli (1965), G. Basiliade (1978) etc. arata ca un
copil caracterial (cu un "caracter rau") se prezinta adesea, in cadrul vietii
sociale, ca un inadaptat, ca un sociopat, deoarece el nu reuseste sa realizeze
relatii armonioase intre el si mediul social (din cauza educatiei gresite primite si
a experientelor dureroase de viata avute). Dupa R. Mucchielli, disocializarea
copilului caracterial se exprima prin: falsa perceptie a celor din jur, absenta
aprofundarii si evaluarii corecte a consecintelor actelor comise, respingerea
sarcinilor si rolurilor propuse de parinti sau profesori. Astfel de trasaturi, care
exprima insolenta, voluntarismul afectiv, opozitia fata de incercarile educative
ale adultilor se obiectiveaza, evident, in diferite reactii si acte predelictuale care
apoi, prin cronicizare, se structureaza in personalitatea tanarului, dand nastere
la ceea ce se cheama un caracter deficitar (imatur sau gresit structurat).

II. O discutie asupra factorilor externi in determinarea conduitelor de

dezadaptare scolara este motivata de faptul, constatat de atatea ori, ca
motivatia elevului pentru invatare, perseverenta acestuia in activitate,
atitudinea sa fata de scoala sunt in relatie stransa cu realitatea psiho-
pedagogica din scoala, cu climatul afectiv din familie, cu gradul de dificultate al
activitatii scolare impuse de profesori sau parinti.

1. Factori psiho-pedagogici de ordin familial. Familia, prin tonalitatea si

atmosfera sa afectiva, prin dimensiunea sa culturala si gradul ei de integrare
sociala, constituie un mediu educativ determinant. Orice dezacorduri si tensiuni
existente in mediul familial vor genera in constiinta copilului indoieli, reticente
sau reactii neadaptative. Dintre factorii familiali care pot genera tulburari
comportamentale la copii, mentionam:
a. Deficite de climat familial si de structura familiala. Familia reprezinta "un soi
de personalitate colectiva" , a carei armonie generala influenteaza echilibrul
psihologic al fiecareia dintre parti. Faptele de viata arata, in acest sens, ca
diferitele insusiri moral-volitive ale copilului, cum ar fi, de exemplu, initiativa si
fermitatea in actiuni, curiozitatea, spiritul obiectiv de autoevaluare etc. depind
de o serie de trasaturi pe care le are familia in care copilul traieste. Astfel,
exista - spune Rose Vincent - familii reprimatoare, care inabusa spiritul de
independenta a copilului, si familii liberale, care dezvolta initiativele acestuia.
De asemenea, sunt familii integrate social, sigure de ele, care prezinta un grad
ridicat de receptivitate sociala, si familii la limita integrarii, nesigure, inchistate,
refractare la tot ce apare nou pe plan social. Nu mai putin interesante sunt asa-
numitele familii active si pasive, in cazul celor active, principala insusire este
aceea de a se afirma, de a lupta cu greutatile, de a se impune, in sensul bun al
cuvantului, in societate. Ele incurajeaza formarea la membrii mai tineri ai
familiei a dinamismului, a increderii in sine, a motivatiei muncii. Familiile
pasive, indiferente, indolente, genereaza sentimentul de esec, de neincredere
in viata, de descurajare in lupta cu obstacolele intalnite in activitate.
Parintii formeaza, se stie, miezul grupului familial. Absenta temporara a unuia
dintre parinti, situatia de deces a unuia sau a ambilor parinti etc. reprezinta tot
atatea conditii cu rasunet diferit asupra mediului familial si al echilibrului psihic
al copilului, in familia adoptiva, de exemplu, alcatuita, de obicei, din parinti mai
varstnici si dintr-un singur copil, infiat sau luat sub ocrotire, intreaga afectiune
si grija se indreapta, de regula, spre acest copil; saturat si plictisit de atatea
atentii, copilul va adopta atitudinea minimei rezistente fata de greutati, fata de
efort, in familiile disociate, deseori cei doi parinti, desi despartiti, revendica, in
aceeasi masura, copilul, fiecare dintre ei cautand sa-l atraga de partea lui si sa-l
instige impotriva celuilalt, pentru a-l compromite. Impresionante sunt, in
aceasta privinta, cazurile acelor copii deveniti confidentul unuia sau altuia
dintre parinti: aflati in postura de consolator, de "suport afectiv" al unuia dintre
parinti, acesti copii isi dau seama de prabusirea conditiilor securitatii vietii lor
de familie, ceea ce-i face sa devina blazati si neincrezatori in oameni, in cazul
copiilor orfani sau abandonati, care se afla in grija asistentei publice, cu toata
atentia care li se acorda aici, le lipseste tocmai mediul afectiv familial. De
aceea, din randul acestora se detaseaza, uneori, copilul depresiv, descurajat,
aflat in continua cautare de afectivitate, de incredere si intelegere din partea
celor din jur. Familiile reconstituite din persoane divortate, cu copii rezultati din
casatorii anterioare, vin de obicei cu principii si deprinderi de educatie total
diferite, fapt ce poate favoriza o atmosfera de nesiguranta si neliniste sau
aparitia unor conflicte si tensiuni fie intre parinti, fie intre parinti si copii. O
situatie speciala o reprezinta acele familii cu o ambianta a caminului
apasatoare, ca rezultat al unor certuri continue dintre parintii. Aceste familii
creeaza un mediu nefavorabil dezvoltarii psihice normale a copilului: o
atmosfera familiala prea trista sau prea agitata, caracterizata de certuri, injurii,
brutalitati, se rasfrange in sens negativ asupra psihicului copilului, provocandu-i
tulburari emotionale puternice. b. Copilul si divergentele educative dintre
membrii adulti ai familiei. Este stiut ca mediul familial nu se limiteaza strict la
membrii grupului familial nuclear (adica numai la parinti si copii). Cel mai
adesea si alti adulti, cum ar fi: bunici, matusi, unchi, veri, prieteni, vecini iau
parte, in mod permanent sau doar din cand in cand, la viata familiei respective.
Aceste persoane pot sa joace un rol important influentand, in unele cazuri,
natura relatiilor copilului cu parintii. "Ceea ce complica pedagogia familiala,
arata Andre Berge, este numarul de jurisdictii carora trebuie sa li se supuna
copilul. .. Sunt familii in care cea mai mica masura de ordin educativ starneste
strigatele de indignare ale bunicilor, unchilor, matuselor, prietenilor etc., care
isi prezinta opiniile, se contrazic, reproseaza severitatea sau indulgenta,
sugereaza sisteme si solutii salvatoare. Copiii mici sunt mesteri mari cand este
vorba sa profite de aceste divergente pentru a se elibera de orice regula" . De
cele mai multe ori insa, bunicii constituie o sursa de experienta bogata si
pretioasa pentru copil. Astfel, pentru copiii dintr-o familie numeroasa, bunicii
ofera acel "surplus de camin", care completeaza si intregeste mediul familial
propriu-zis si in care fiecare dintre copii se bucura de o atentie egala. Copilul
gelos, care considera ca alt copil (frate sau sora) i-a luat locul in inima parintilor
sai, vine la bunici, unde gaseste un loc de refugiu. Este adevarat insa ca uneori
bunicii se arata deosebit de protectori si de ingaduitori cu nepotii, ocrotindu-i si
aparandu-i de pedepsele parintilor lor si atunci cand nu ar trebui. Desigur,
astfel de interventii directe in atributiile parintilor clatina autoritatea acestora,
schimba pozitia copilului fata de parinti, perturba relatiile familiale, dand
nastere la tensiuni si conflicte de pe urma carora va suferi, in primul rand,
copilul. De asemenea, bunicii prea ingaduitori, care permit copilului sa se
manifeste oricum, "educa" nepoti prea alintati, obraznici.
c. Grupul fratern. Este cunoscut faptul ca, in familie, copilul sufera influenta nu
numai a membrilor adulti, ci si a celorlalti copii (frati si surori, verisori etc.).
Desigur, aceste influente depind de numarul copiilor in familie, de varsta si
sexul fiecaruia, de pozitia copiilor in colectivul familial. Faptul, de exemplu, ca
un copil mai are 3-4 frati si surori, il face sa intre in relatii umane mai bogate
(mai variate), in comparatie cu copilul unic in familie (si anume sa cunoasca
experienta rivalitatii, a competitiei, dar si raporturile de colaborare, de
solidaritate la nevoi). Adesea, in sanul familiei isi fac simtita prezenta, printre
copii, unele grupuri ostile: cel al copiilor mici impotriva celor mari, al fetelor
impotriva baietilor, al fratilor impotriva verilor etc. Faptele de viata arata ca, de
cele mai multe ori, conflictele dintre frati sunt determinate de pozitia copilului
pe scara varstei. Cel mai mare, de pilda, care a avut la un moment dat totul
(atentie, dragoste etc.) traieste, din momentul aparitiei urmatorului copil cu
care trebuie sa imparta dragostea parintilor, un "complex de detronare" (A.
Adler) si puternice sentimente de gelozie. El poate ajunge chiar sa creada ca
este ignorat, respins de parinti, ceea ce-l va face sa-si urasca fratele mai mic, sa
se inchida in sine si sa-si neglijeze obligatiile scolare. Copilul cel mai mic din
familie ocupa si el o pozitie aparte si destul de primejdioasa in colectivul
familial. El ajunge in situatia de a fi rasfatatul familiei, fiind inconjurat de cele
mai calde sentimente de duiosie si dragoste din partea parintilor, in felul
acesta, el isi va dezvolta la maximum "firea voluntara", devenind impulsiv,
revendicativ, obraznic in relatiile cu cei din jur. Fratii lui mai mari sau cei
intermediari de obicei nu-l iubesc, asociindu-se pentru a-l exclude din grupul
lor, sau pentru a rezista mai bine in fata presiunilor parintilor. Problemele cele
mai mari le ridica insa, pentru viata grupului familial, copilul unic, care este
destul de des un "copil-problema" in scoala. Rasfatul continuu il transforma pe
copilul unic intr-un mic tiran al familiei, pe cat de irational si capricios, pe atat
de temut si de imprevizibil in reactii, in raport cu ceilalti din jur.
d. Dezacordul dintre cerere si oferta. Parintii trebuie sa faca dovada unui simt al
masurii in atitudinea si exigentele preconizate fata de copil, dublat de
capacitatea de a prevedea reactiile si starile interne ale copilului, aparute
atunci cand iau o masura educativa. Exigentele exagerate, manifestate de unii
parinti fata de copiii lor, favorizeaza esecurile scolare, provoaca "intoxicatii
intelectuale", generatoare de irascibilitate si chiar agresivitate in raport cu
sarcinile scolare. Defectele copilului nu reprezinta altceva - precizeaza E.M.
Lemert - decat partea vizibila a unui conflict profund dintre parinte si copil: "Un
defect nu este o imperfectiune esentiala a fiintei, ci un mod deosebit si aberant
de a actiona la exigentele lumii exterioare. Defectul vadeste o dificultate de
adaptare un copil dificil este aproape intotdeauna un copil care are anumite
dificultati" .

2. Factori psiho-pedagogici de ordin scolar. Mediul scolar poate prezenta

uneori influente psiho-pedagogice negative, care sa determine fenomene de
dezadaptare scolara la elevi. In continuare sunt prezentate cateva dintre aceste
posibile influente negative:
a. Sub si supraaprecierea capacitatilor reale ale elevului. Un factor deosebit de
important al reusitei scolare a copilului il reprezinta increderea lui in fortele
proprii. Aceasta incredere este insa, in mare masura, ecoul aprecierii
profesorului, al increderii pe care el o acorda acestuia. Cand exigentele
profesorului fata de unul din copii, considerat submediocru, sunt superficiale si
formale, invatarea acestuia devine formala si mecanica. Sarcinile scolare prea
usoare au ca efect slabirea energiei nervoase si stingerea intereselor de
cunoastere. Nestimulat de catre profesor, copilul in cauza va deveni tot mai
pasiv si indiferent in timpul orelor, trecand treptat in randul acelora ramasi in
urma la invatatura. De asemenea, daca, nemultumit de raspunsurile unuia
dintre elevii sai, profesorul isi va exprima in mai multe randuri neincrederea in
capacitatile acestuia de a se indrepta in viitor, elevul respectiv va incepe sa se
convinga tot mai mult de "adevarul" celor spuse de profesor, dand raspunsuri
din ce in ce mai nesigure si obtinand rezultate tot mai slabe. Astfel
"incapacitatea" acestui elev se inscrie, asadar, in categoria deficientelor
"didascogene", create de profesor prin ignorarea, uneori fara voia lui, a
efectelor psihologice pe care le au aprecierile verbale si autoritatea
profesorala. Nu mai putin daunatoare, prin efectele ei, este si atitudinea de
supraestimare de catre profesor a posibilitatilor reale ale elevului. Ca efect al
supraaprecierii si a increderii deosebite pe care o manifesta incapacitatile unui
elev, profesorul il supraincarca intelectual, elevul in cauza fiind nevoit sa faca
mereu fata unei disproportii, de ordin intensiv si calitativ, intre sarcinile si
cerintele care-i sunt puse in fata si propria rezistenta nervoasa. Acest dezacord
intre "cerere" si "oferta" il poate determina pe elev sa actioneze fie prin protest
si respingere a exigentei, fie printr-o indeplinire formala a acesteia.
b.Dezacordurile de conduita dintre elev si professor. Pot sa apara dezacorduri
importante cu privire la motivele reale care explica reusitele sau nereusitele
sale scolare: astfel, in timp ce profesorul atribuie comportamentului elevului un
motiv pe care el, ca educator, il considera real, elevul in cauza nu se arata de
acord cu motivele ce i se atribuie in legatura cu o fapta savarsita de el si, in
consecinta, respinge masurile luate de profesor impotriva lui. Acest dezacord si
protestul launtric pot duce la aparitia sentimentului elevului ca este victima
unei nedreptati sau a unei neintelegeri, precum si a convingerii sale ca
pedeapsa la care a fost supus este nemeritata. Adesea, vazand ca nu este
inteles, elevul poate sa se inchida in sine si sa refuze sa dea explicatii. Daca
asemenea cazuri se repeta, apare la elevul respectiv asa-numitul fenomen de
"rezistenta interioara" in virtutea caruia elevul, desi intelege bine si poate sa
faca ceea ce-i cere profesorul, nu-si insuseste aceasta cerinta si se
incapataneaza sa nu o duca la indeplinire, in aceste cazuri, contactul dintre
profesor si elev se intrerupe, iar intelegerea reciproca dispare. Sa ne inchipuim,
de pilda, ca un elev nu-si pregateste o perioada de timp lectiile sau si le
pregateste in mod neglijent, fiind etichetat de profesorul diriginte ca un elev
lenes. Lenea de care da dovada insa la un moment dat un elev in activitatea sa
poate sa fie, asa cum remarca Alfred Binet, o lene "de ocazie" sau o lene "din
nastere" . Lenea de ocazie este tranzitorie, accidentala, fiind determinata de un
eveniment neplacut, care ar fi putut lipsi. Dintre aceste evenimente neplacute
putem mentiona: un elev este descurajat de o nota proasta sau de un esec la
un examen, indiferenta parintilor, care nu numai ca nu se intereseaza de
conduita scolara a copilului lor, dar reprezinta ei insisi exemple de lene si
neglijenta, iar in alte familii, dimpotriva, parintii au prostul obicei de a prelua
partial sau in totalitate sarcinile scolare ale copilului lor, realizandu-i temele si
dezobisnuindu-l astfel sa mai munceasca si in sfarsit, mai pot fi influente
nefavorabile venite din partea altor elevi care au ajuns si ei, in urma unor
experiente scolare negative, la descurajare sau chiar dezgust pentru studiu. La
lenesul "din nastere" exista, spune A. Binet, o lipsa, un defect initial in
preocuparea pentru munca. Acest elev este apatic din fire, ceea ce se constata
din insensibilitatea sa chiar fata de stimulii obisnuiti. In consecinta, el este
indiferent la orice, este indolent, nedecis si incapabil de a "gusta" placerea care
este inspirata de perspectiva scopului de atins. Daca profesorul va lega insa, in
mod invariabil, aceasta lene a elevului numai de dezinteresul acestuia fata de
scoala, explicatie cu care elevul nu va fi de acord in forul sau interior, va aparea
fenomenul de "rezistenta interioara", de pe urma caruia dialogul dintre
profesor si elev inceteaza. Mai mult chiar, dezacordul respectiv il va face pe
elev sa devina cu adevarat lenes, el extinzandu-si cu repeziciune
resentimentele de la persoana profesorului la disciplina pe care o preda, si
chiar asupra activitatii scolare in general.
c. Conflictele individuale in cadrul clasei de elevi. Starile de tensiune dintre
elevii clasei, ca urmare a competitiei acerbe care apare uneori intre acestia, sau
ca urmare a conflictului de interese dintre elevi, pot sa duca la crearea unor
subgrupuri si fractiuni cu caracter inchis, care nu comunica decat in cadrul lor
stramt si care se izoleaza de restul clasei, devenind "bisericute" sau "clici", cum
sunt denumite de restul clasei. In aceste grupuri se cultiva, adesea, preocupari
si atitudini cu caracter predelictual sau infractional, de tipul: practicarea
jocurilor de noroc, vizionarea de filme pornografice, hoinarirea pe strazi, furturi
sau talharii. estora se incadreaza in fenomenul de devianta.
Fenomenul delincventei juvenile este larg dezbatut antrenand cercetatori din
diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic
etc., conferindu-i acestui fenomen o investigatie interdisciplinara. Fenomenul
este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburari de comportament
(termen medical); tineri inadaptati (termen sociologic); “copii - problema”
(termen psiho-pedagogic); minori delincventi (termen juridic) etc. Toti acesti
termeni se refera la minori care, intr-un fel sau altul, au ajuns in conflict cu
normele morale si juridice, valabile pentru comunitatea in care traiesc.
Conduita normala este reprezentata de comportamentele socialmente
acceptabile, compatibile cu modele culturale ale societatii din care face parte
minorul.
Organizarea si functionarea societatii depinde de conformitatea indivizilor si
grupurilor sociale ce o compun fata de modelul sau etic, normativ si cultural.
Acest model, alcatuit dintr-un ansamblu articulat si ierarhizat de valori, norme,
reguli si indatoriri asigura, in cele din urma, stabilitatea, continuitatea si
progresul societatii. Normele sociale contin reguli de comportament mai mult
sau mai putin obligatorii, in functie de care isi ghideaza actiunile indivizii sau
grupurile sociale. Astfel, pot aparea diferite tipuri de comportament, atat
conformiste, inovatoare, cat si nonconformiste, evazioniste sau deviante.
Societatea apreciaza diferentiat comportamentele, stimuland pe unele si
respingand pe altele. Modalitatea concreta de apreciere (pozitiva sau negativa)
a comportamentelor se face prin intermediul “controlului social”, care
reprezinta in esenta, un ansamblu de mijloace si mecanisme sociale si culturale,
prin intermediul carora: a) sunt impuse individului o serie de interdictii si
constrangeri referitoare la necesitatea respectarii normelor si valorilor
dezirabile; b) sunt permise anumite actiuni, fiind apreciate si recomandate
conduitele care sunt conforme cu modelul normativ si cultural (Banciu, 1992).
Controlul social este un factor principal de organizare si ordonare a conduitelor
individuale si a raporturilor sociale, asigurand consistenta si coeziunea interna a
societatii, continuitatea si stabilitatea sa interna, orientarea si reglarea
comportamentului social, integrarea individului in societate. Prin intermediul
sau, societatea formeaza si impune indivizilor motivatia asimilarii si respectarii
valorilor si normelor sociale dezirabile, recompensand conduitele conforme cu
modelul sau etico-juridic si respingand pe cele care se abat de la acest model.
In orice societate controlul social poate sa fie pozitiv sau negativ, formal sau
informal, direct sau indirect (Banciu, 1992).
Controlul social pozitiv se fundamenteaza pe asimilarea si cunoasterea de catre
indivizi a valorilor, normelor si regulilor de convietuire sociala, ca si pe
motivatia acestora de a le respecta din convingere. In schimb, controlul social
negativ se bazeaza, in special, pe temerile individului ca va fi sanctionat in cazul
nerespectarii sau incalcarii normelor si regulilor sociale. Incluzand o serie de
tabuuri si interdictii de natura morala, culturala, religioasa, administrativa,
juridica, aceasta forma a controlului social consta in dezaprobarea si
respingerea comportamentelor indezirabile, prin utilizarea unor mijloace
variate: ironizare, ridiculizare, marginalizare, izolare, detentie etc. In acest caz,
indivizii se vor conforma fata de regulile de conduita nu din convingere, ci din
teama de a nu fi sanctionati.
In functie de instantele de la care emana, controlul social poate fi organizat
(institutionalizat), exercitat de societate in ansamblul ei prin intermediul unor
organisme si organizatii specializate, statale si sociale si neorganizat
(neinstitutionalizat), realizat de anumite grupuri de apartenenta (de prieteni,
vecinatate, cartier etc.). Din aceeasi perspectiva controlul social poate fi:
formal, realizat prin intermediul unor legi si prescriptii de natura morala,
administrativa, juridica etc. si informal, intemeiat pe aprobare difuza si
spontana.
Mijloacele controlului social constau dintr-o serie de instrumente de presiune si
persuasiune, organizate si neorganizate, implicite si explicite, directe si
indirecte, formale si informale, constiente si difuze etc. menite sa influenteze
indivizii pentru a respecta normele morale si juridice.
Mijloacele controlului social pot fi grupate in: 1) psihosociale, prin care se
incearca realizarea conformitatii actionandu-se asupra reprezentarilor,
atitudinilor, sentimentelor, opiniilor, ideilor si comportamentelor indivizilor,
astfel incat sa se realizeze o internalizare morala si o respectare din convingere
a normelor si valorilor sociale; 2) institutionalizate, prin care se exercita
presiunea sociala si este impusa ordinea sociala si juridica, prin interventia
organizata a diferitelor organisme statale, juridice, politice-administrative etc.;
3) neinstitutionalizate, reprezentate de obiceiuri, traditii, moravuri, uzante,
cutume etc. care, datorita evolutiei cultural-istorice si recunoasterii de catre
majoritatea membrilor unei societati, devin adevarate etaloane de conduita.
In mod obisnuit copilul dobandeste propria personalitate prin invatarea si
asimilarea treptata a modelului socio-cultural pe care societatea il promoveaza.
Socializarea devine pozitiva sau negativa ca urmare a influentei factorilor
sociali, a interactiunilor dintre individ si mediul social. In multe cazuri procesul
de socializare se desfasoara pe fondul unor conflicte intre individ si societate,
intre aspiratiile legitime si mijloacele pe care societatea le pune la dispozitie
pentru indeplinirea lor, intre conditii, aptitudini si fapte, ceea ce duce adesea la
anumite forme de inadaptare si implicit la formarea unor personalitati
dizarmonic structurate, pretabile sa comita acte infractionale. Continutul
fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat prea mult in decursul
timpului, in schimb frecventa lor a continuat sa creasca intr-un mod care in
prezent ridica probleme deosebite cu privire la integrarea sociala a viitorului
adult. In unele situatii, devierile de conduita pot lua forma unor manifestari
antisociale grave, ca aceea a delincventei infantilo-juvenile.
Delincventa juvenila reprezinta un fenomen ce include totalitatea incalcarilor
de norme sociale savarsite de catre tineri sub 18 ani, incalcari sanctionate penal
(Popescu-Neveanu, 1978). Ea se refera asadar la activitatile ilegale comise de
copil sau adolescent (Henggeler, 1989).
Din perspectiva psihofiziologiei varstelor se considera ca perioada minoratului
coincide cu copilaria si adolescenta. Intre aceste doua perioade nu exista
granite cronologice precis determinate. Adolescenta cuprinde doua etape,
preadolescenta, de la 11-12 la 14-15 ani si adolescenta propriu-zisa, de la 14-15
ani pana la 18 ani, cand de regula, s-au produs toate modificarile
psihofiziologice si biologice care marcheaza trecerea la maturitatea normala.
Acest proces de transformare si evolutie a copilului insotit adesea de momente
de criza, de indoieli, de nelinisti etc. se desfasoara in medii si contexte sociale
diferite, cu propriile lor particularitati, influentand dezvoltarea si formarea
personalitatii minorului.
Odata cu varsta adolescentei incep sa apara conflictele de autoritate,
conflictele de idei, conflictele afective etc. Adolescenta este considerata “varsta
contestatiei” (Vincent, 1972). Adolescentul se revolta impotriva atitudinii
“protectioniste” si “paternaliste”. Preocuparea lui majora in relatia cu adultul
este sa stabileasca raporturi de egalitate si nu raporturi de tipul celor dintre cel
educat si educator. Contestarea reprezinta, de fapt, o etapa de maturizare
psihologica. Nevoia de a contesta aproape totul nu este altceva decat
reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regandi totul
independent si de a nu accepta nici o idee “de-a gata”, fara ca mai intai sa o fi
trecut printr-un rationament personal.
Termenul de delincventa juvenila este o creatie a doctrinei penale si a teoriilor
criminologice sau sociologice in incercarile lor de a grupa infractiunile in functie
de criteriul de varsta a infractorului.
Sistemul nostru juridic diferentiaza in cadrul categoriei largi de minori cateva
subcategorii. Astfel, minorii pana la varsta de 14 ani nu raspund penal, chiar
daca ei comit infractiuni (pentru acestia se iau masuri cu caracter de ocrotire
prin incredintarea familiilor ori altor persoane pentru supraveghere deosebita
sau de internare in scoli speciale de reeducare). Cei care au varsta intre 14 si 16
ani raspund juridic limitat numai daca se stabileste existenta discernamantului
la expertiza medico-legala psihiatrica, iar minorii cu varsta intre 16 si 18 ani,
avand discernamant raspund in fata legii.
Definirea delincventei juvenile a preocupat un numar mare de cercetatori,
pornind de la evidentierea caracteristicilor specifice personalitatii
delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la conturarea unui “profil psihologic” al
acestuia (Popescu-Neveanu, 1978): inclinatia catre agresivitate, fie latenta, fie
manifesta, ce este bazata pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor
socialmente acceptate (munca, de exemplu); instabilitatea emotionala
generata de carente educationale si, in ultima instanta, de fragilitatea eului;
inadaptarea sociala, provenita din exacerbarea sentimentului de insecuritate,
pe care minorul cauta sa-l suprime prin schimbarea frecventa a domiciliului,
vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viata si munca; duplicitatea
conduitei, manifestata in discordanta dintre doua planuri: unul, cel al
comportamentului tainic, intim in care se pregateste infractiunea si celalalt,
nivelul comportamental de relatie cu societatea, prin care isi tradeaza de cele
mai multe ori infractiunea; dezechilibrul existential, exprimat prin patimi, vicii,
perversiuni etc. Drumul foarte lung si complex pe care il parcurge copilul de la
existenta biologica la cea sociala este, in esenta, drumul umanizarii si
socializarii acestuia. Acest fenomen de adanca transformare a copilului se
realizeaza treptat prin extinderea si perfectarea continua a relatiilor cu mediul,
ceea ce echivaleaza cu ridicarea sa de la conduitele primare, inferioare, la
conduitele superioare, sociale. Procesul de umanizare si socializare a fiintei
umane nu este un fenomen simplu, supus unei coordonari totale si certe. In
acest proces intervin un complex de factori care favorizeaza dezvoltarea
conduitelor fie in sens pozitiv, fie in sens negativ. Ca urmare, diversele
manifestari exprimate in conduita copilului constituie criteriul de evaluare a
nivelului de constiinta pe care l-a atins in dobandirea sensului social al vietii,
precum si gradul devierilor de conduita contractate (asimilate). u3m15md
In societate exista concomitent mai multe sisteme de norme (morale, culturale,
religioase, juridice etc.), consacrate prin reguli scrise sau nescrise, transmise,
raspandite si sanctionate prin legislatie sau prin traditii, obiceiuri si opinia
publica, orice abatere sau atitudine contrar acestora se incadreaza in
fenomenul de devianta.
Fenomenul delincventei juvenile este larg dezbatut antrenand cercetatori din
diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic
etc., conferindu-i acestui fenomen o investigatie interdisciplinara. Fenomenul
este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburari de comportament
(termen medical); tineri inadaptati (termen sociologic); “copii - problema”
(termen psiho-pedagogic); minori delincventi (termen juridic) etc. Toti acesti
termeni se refera la minori care, intr-un fel sau altul, au ajuns in conflict cu
normele morale si juridice, valabile pentru comunitatea in care traiesc.
Conduita normala este reprezentata de comportamentele socialmente
acceptabile, compatibile cu modele culturale ale societatii din care face parte
minorul.
Organizarea si functionarea societatii depinde de conformitatea indivizilor si
grupurilor sociale ce o compun fata de modelul sau etic, normativ si cultural.
Acest model, alcatuit dintr-un ansamblu articulat si ierarhizat de valori, norme,
reguli si indatoriri asigura, in cele din urma, stabilitatea, continuitatea si
progresul societatii. Normele sociale contin reguli de comportament mai mult
sau mai putin obligatorii, in functie de care isi ghideaza actiunile indivizii sau
grupurile sociale. Astfel, pot aparea diferite tipuri de comportament, atat
conformiste, inovatoare, cat si nonconformiste, evazioniste sau deviante.
Societatea apreciaza diferentiat comportamentele, stimuland pe unele si
respingand pe altele. Modalitatea concreta de apreciere (pozitiva sau negativa)
a comportamentelor se face prin intermediul “controlului social”, care
reprezinta in esenta, un ansamblu de mijloace si mecanisme sociale si culturale,
prin intermediul carora: a) sunt impuse individului o serie de interdictii si
constrangeri referitoare la necesitatea respectarii normelor si valorilor
dezirabile; b) sunt permise anumite actiuni, fiind apreciate si recomandate
conduitele care sunt conforme cu modelul normativ si cultural (Banciu, 1992).
Controlul social este un factor principal de organizare si ordonare a conduitelor
individuale si a raporturilor sociale, asigurand consistenta si coeziunea interna a
societatii, continuitatea si stabilitatea sa interna, orientarea si reglarea
comportamentului social, integrarea individului in societate. Prin intermediul
sau, societatea formeaza si impune indivizilor motivatia asimilarii si respectarii
valorilor si normelor sociale dezirabile, recompensand conduitele conforme cu
modelul sau etico-juridic si respingand pe cele care se abat de la acest model.
In orice societate controlul social poate sa fie pozitiv sau negativ, formal sau
informal, direct sau indirect (Banciu, 1992).
Controlul social pozitiv se fundamenteaza pe asimilarea si cunoasterea de catre
indivizi a valorilor, normelor si regulilor de convietuire sociala, ca si pe
motivatia acestora de a le respecta din convingere. In schimb, controlul social
negativ se bazeaza, in special, pe temerile individului ca va fi sanctionat in cazul
nerespectarii sau incalcarii normelor si regulilor sociale. Incluzand o serie de
tabuuri si interdictii de natura morala, culturala, religioasa, administrativa,
juridica, aceasta forma a controlului social consta in dezaprobarea si
respingerea comportamentelor indezirabile, prin utilizarea unor mijloace
variate: ironizare, ridiculizare, marginalizare, izolare, detentie etc. In acest caz,
indivizii se vor conforma fata de regulile de conduita nu din convingere, ci din
teama de a nu fi sanctionati.
In functie de instantele de la care emana, controlul social poate fi organizat
(institutionalizat), exercitat de societate in ansamblul ei prin intermediul unor
organisme si organizatii specializate, statale si sociale si neorganizat
(neinstitutionalizat), realizat de anumite grupuri de apartenenta (de prieteni,
vecinatate, cartier etc.). Din aceeasi perspectiva controlul social poate fi:
formal, realizat prin intermediul unor legi si prescriptii de natura morala,
administrativa, juridica etc. si informal, intemeiat pe aprobare difuza si
spontana.
Mijloacele controlului social constau dintr-o serie de instrumente de presiune si
persuasiune, organizate si neorganizate, implicite si explicite, directe si
indirecte, formale si informale, constiente si difuze etc. menite sa influenteze
indivizii pentru a respecta normele morale si juridice.
Mijloacele controlului social pot fi grupate in: 1) psihosociale, prin care se
incearca realizarea conformitatii actionandu-se asupra reprezentarilor,
atitudinilor, sentimentelor, opiniilor, ideilor si comportamentelor indivizilor,
astfel incat sa se realizeze o internalizare morala si o respectare din convingere
a normelor si valorilor sociale; 2) institutionalizate, prin care se exercita
presiunea sociala si este impusa ordinea sociala si juridica, prin interventia
organizata a diferitelor organisme statale, juridice, politice-administrative etc.;
3) neinstitutionalizate, reprezentate de obiceiuri, traditii, moravuri, uzante,
cutume etc. care, datorita evolutiei cultural-istorice si recunoasterii de catre
majoritatea membrilor unei societati, devin adevarate etaloane de conduita.
In mod obisnuit copilul dobandeste propria personalitate prin invatarea si
asimilarea treptata a modelului socio-cultural pe care societatea il promoveaza.
Socializarea devine pozitiva sau negativa ca urmare a influentei factorilor
sociali, a interactiunilor dintre individ si mediul social. In multe cazuri procesul
de socializare se desfasoara pe fondul unor conflicte intre individ si societate,
intre aspiratiile legitime si mijloacele pe care societatea le pune la dispozitie
pentru indeplinirea lor, intre conditii, aptitudini si fapte, ceea ce duce adesea la
anumite forme de inadaptare si implicit la formarea unor personalitati
dizarmonic structurate, pretabile sa comita acte infractionale. Continutul
fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat prea mult in decursul
timpului, in schimb frecventa lor a continuat sa creasca intr-un mod care in
prezent ridica probleme deosebite cu privire la integrarea sociala a viitorului
adult. In unele situatii, devierile de conduita pot lua forma unor manifestari
antisociale grave, ca aceea a delincventei infantilo-juvenile.
Delincventa juvenila reprezinta un fenomen ce include totalitatea incalcarilor
de norme sociale savarsite de catre tineri sub 18 ani, incalcari sanctionate penal
(Popescu-Neveanu, 1978). Ea se refera asadar la activitatile ilegale comise de
copil sau adolescent (Henggeler, 1989).
Din perspectiva psihofiziologiei varstelor se considera ca perioada minoratului
coincide cu copilaria si adolescenta. Intre aceste doua perioade nu exista
granite cronologice precis determinate. Adolescenta cuprinde doua etape,
preadolescenta, de la 11-12 la 14-15 ani si adolescenta propriu-zisa, de la 14-15
ani pana la 18 ani, cand de regula, s-au produs toate modificarile
psihofiziologice si biologice care marcheaza trecerea la maturitatea normala.
Acest proces de transformare si evolutie a copilului insotit adesea de momente
de criza, de indoieli, de nelinisti etc. se desfasoara in medii si contexte sociale
diferite, cu propriile lor particularitati, influentand dezvoltarea si formarea
personalitatii minorului.
Odata cu varsta adolescentei incep sa apara conflictele de autoritate,
conflictele de idei, conflictele afective etc. Adolescenta este considerata “varsta
contestatiei” (Vincent, 1972). Adolescentul se revolta impotriva atitudinii
“protectioniste” si “paternaliste”. Preocuparea lui majora in relatia cu adultul
este sa stabileasca raporturi de egalitate si nu raporturi de tipul celor dintre cel
educat si educator. Contestarea reprezinta, de fapt, o etapa de maturizare
psihologica. Nevoia de a contesta aproape totul nu este altceva decat
reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regandi totul
independent si de a nu accepta nici o idee “de-a gata”, fara ca mai intai sa o fi
trecut printr-un rationament personal.
Termenul de delincventa juvenila este o creatie a doctrinei penale si a teoriilor
criminologice sau sociologice in incercarile lor de a grupa infractiunile in functie
de criteriul de varsta a infractorului.
Sistemul nostru juridic diferentiaza in cadrul categoriei largi de minori cateva
subcategorii. Astfel, minorii pana la varsta de 14 ani nu raspund penal, chiar
daca ei comit infractiuni (pentru acestia se iau masuri cu caracter de ocrotire
prin incredintarea familiilor ori altor persoane pentru supraveghere deosebita
sau de internare in scoli speciale de reeducare). Cei care au varsta intre 14 si 16
ani raspund juridic limitat numai daca se stabileste existenta discernamantului
la expertiza medico-legala psihiatrica, iar minorii cu varsta intre 16 si 18 ani,
avand discernamant raspund in fata legii.
Definirea delincventei juvenile a preocupat un numar mare de cercetatori,
pornind de la evidentierea caracteristicilor specifice personalitatii
delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la conturarea unui “profil psihologic” al
acestuia (Popescu-Neveanu, 1978): inclinatia catre agresivitate, fie latenta, fie
manifesta, ce este bazata pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor
socialmente acceptate (munca, de exemplu); instabilitatea emotionala
generata de carente educationale si, in ultima instanta, de fragilitatea eului;
inadaptarea sociala, provenita din exacerbarea sentimentului de insecuritate,
pe care minorul cauta sa-l suprime prin schimbarea frecventa a domiciliului,
vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viata si munca; duplicitatea
conduitei, manifestata in discordanta dintre doua planuri: unul, cel al
comportamentului tainic, intim in care se pregateste infractiunea si celalalt,
nivelul comportamental de relatie cu societatea, prin care isi tradeaza de cele
mai multe ori infractiunea; dezechilibrul existential, exprimat prin patimi, vicii,
perversiuni etc.
Alte cercetari sustin ca in definirea delincventei sa se porneasca de la conceptul
de maturizare sociala (Preda, 1981). Din aceasta perspectiva, delincventul ne
apare ca un individ cu o insuficienta maturizare sociala si cu dificultati de
integrare in societate, care intra in conflict cu cerintele unui anumit sistem
valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezinta un deficit
de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienta proceselor de
asimilare a cerintelor si normelor mediului socio-cultural si a proceselor de
acomodare la acesta prin acte de conduita acceptabile din punct de vedere
social-juridic. La majoritatea delincventilor se manifesta in diverse moduri, un
caracter disonant al maturizarii sociale si implicit , al dezvoltarii personalitatii.
Astfel, intalnim decalaje intre nivelul maturizarii intelectuale, pe de o parte, si
nivelul dezvoltarii afectiv-motivationale si caracterial-actionale, pe de alta
parte, decalaje intre dezvoltarea intelectuala si dezvoltarea judecatilor si
sentimentelor morale sau atat o perturbare intelectuala cat si o perturbare
afectiv-motivationala si caracteriala.
Caracteristicile individuale ale adolescentilor care tin de comportamentul
delincvential includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. si judecatile morale, precum
si aspecte ale competentei sociale, incluzand abilitatile sociale, abilitatile in
rezolvarea de probleme si imaginea de sine (self-esteem) (Henggeler, 1989).
Competentele sociale se refera la abilitatile de a utiliza mediul si resursele
personale pentru a achizitiona o buna dezvoltare ulterioara. Fiecare din aceste
caracteristici se formeaza prin influenta mediului social asupra adolescentului,
care la randul sau influenteaza mediul social. Este vorba de un feed-back. De
exemplu, familia si grupul social interactioneaza sinergic in influentarea acestor
competente sociale ale adolescentilor, iar rezultatele acestor influente se
rasfrang asupra relatiilor cu familia si grupul social. Aceste variabile se
interrelationeaza, Q.I. fiind asociat cu fiecare dintre ele. Cercetarile sugereaza
ca asocierea dintre delincventa si Q.I. este dependenta de relatiile
disfunctionale si de variabilele de personalitate ale adolescentului.
Quay (1987) concluzioneaza ca delincventii juvenili au un Q.I. mai scazut decat
subiectii nondelincventi. Un Q.I. ridicat ajuta la protejarea riscului de a fi
implicat in cazuri de delincventa.
Abilitatile intelectuale scazute predispun copiii la dificultati de adaptare scolara
si fiecare dintre acestea este asociata cu un comportament delincvent.
Abilitatile intelectuale scazute sunt asociate cu dificultati psihosociale,
delincventa crescuta reprezentand o manifestare a acestor dificultati (Rutter &
Giler, 1984).
Exista cercetari (Henggeler, 1989) care atesta faptul ca minorii delincventi
poseda o deficienta morala care-i impiedica sa inteleaga ce e bine si ce e rau si
ca limitele acestei aprecieri raman la latitudinea lor.
Kohlberg (1969) a formulat un model conform caruia comportamentul
delincvent este rezultatul unor intarzieri in dezvoltarea structurilor cognitive.
Kohlberg a postulat existenta a cinci stadii in dezvoltarea judecatilor morale la
copii. In stadiul 1 si 2 (preconventional) binele si raul sunt larg determinate in
termenul contingentei externe (intariri pozitive sau negative). In stadiul 1 copiii
cedeaza in favoarea autoritatii doar pentru a nu fi pedepsiti. In stadiul 2, copiii
au o constiinta naiva asupra a ceea ce altii doresc de la ei si apreciaza notiunea
de “bine” (pozitiv), doar in sensul actiunilor ce le satisfac dorintele personale si
cateodata si dorintele altora. Stadiul 3 si 4 (conventional) asimileaza regulile si
asteptarile familiei si societatii. Stadiul 3 defineste binele ca pe niste actiuni
care vin in intampinarea asteptarilor celorlalti. In stadiul 4, binele reprezinta
acele actiuni care vin sa ajute la mentinerea ordinii sociale. Stadiul 5
(postconventional) recunoaste caracterul utilitar dar arbitrar al legilor sociale si
apreciaza ca aceste legi pot fi schimbate.
Gibbs (1987) apreciaza ca in stadiul 2, adolescentii sunt mai predispusi
activitatilor delincventiale decat in stadiul 3, deoarece gandirea lor este
egocentrica si pragmatica, evaluand avantajele si dezavantajele actiunii doar
prin punctul lor de vedere.
Arbuthnot (1987) concluzioneaza ca aceasta asociere intre judecatile morale si
comportamentul antisocial nu este mediata de varsta, clasa sociala sau
severitatea infractiunii.
In completarea judecatilor morale, teoreticienii (Goldstein & Glick, 1987) au
sugerat ca empatia este un factor important in decizia adolescentilor de a fi
morali. Empatia are un rol important in ameliorarea comportamentului
antisocial.
In general, stima de sine (self-esteem) se refera la perceptia individului asupra
lui insusi sub aspectul competentei si al succesului, cat si asupra propriului
potential.
Cercetarile arata ca o stima de sine (self-esteem) scazuta favorizeaza un
comportament delincvent (Gold & Kaplan, 1980). Adolescentii care au avut
experienta de succes relativ se pot angaja in savarsirea unui comportament
delincvent in incercarea de a-si imbunatati stima de sine.
Stima de sine scazuta a adolescentului delincvent reprezinta o apreciere
realista a experientelor negative de viata ale acestuia si a esecurilor
concomitente si nu cauza acestor dificultati. De asemenea este logic faptul ca o
slaba apreciere a propriei competente va duce in mod cert la exacerbarea
propriilor probleme de catre adolescent.
9.2. FACTORII IMPLICATI IN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI
INFRACTIONAL LA MINORI
Cu toata complexitatea si varietatea lor, factorii implicati in determinarea
deviantei comportamentale a minorilor pot fi sistematizati in doua mari
categorii: a) factori individuali, de personalitate si b) factori externi, sociali. Din
prima categorie fac parte: particularitatile si structura somato-fiziologica si
neuro-psihica, structura psihologica particulara a minorului, posibilitatile
intelectuale, particularitatile afectiv-temperamentale etc. In a doua categorie
se includ factorii de ordin familial, socio-afectivi si educationali, socio-culturali,
economici etc.
Raportul dintre cele doua categorii de factori, ponderea fiecaruia in
determinarea deviantei comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu
se poate izola sau exagera rolul unei categorii de factori. Acesti factori nu
actioneaza izolat, unilateral, ci concertat, delincventa fiind rezultatul
interactiunii la un nivel scazut al acestora.
Dezacordul dintre factorii individuali si cei sociali este defavorabil structurarii
unor conduite concrete. Dezacordul poate sa apara fie prin cresterea
solicitarilor de mediu la un nivel care depaseste posibilitatile minorului, fie cind
acestea sunt sub nivelul posibilitatilor sale reale.
Devianta comportamentala rezulta din “intalnirea” specifica a diferitilor factori
pentru fiecare caz in parte (Mitrofan & colab., 1992).
Studii efectuate (Dragomirescu, 1980) au stabilit ca factorii implicati in aparitia
deviantei comportamentale a minorilor au urmatoarea pondere: 31,20% cei de
ordin individual, de personalitate, 25% cei de ordin extern, sociali si 43,8%
combinati, care subliniaza caracterul de concurare si potentare reciproca a
conditiilor care duc la decompensarea pe fondul evident al inadaptarii.
Cercetarea efectuata pe baza de chestionar (Pitulescu, 1995) asupra unor
minori din centrele de reeducare Gaiesti, Targu Ocna (240 minori) si din
aresturile unor politii judetene (734 minori) a evidentiat cauzele si conditiile
care determina comportamentul infractional in randul minorilor (procentele se
refera la subiecti):
• 98% incrimineaza teribilismul si spiritul aventurier specifice varstei
minoratului;
• 93% se refera la imaturitatea psihica datorita unei insuficiente socializari in
familie si scoala si nedepistarea la timp a unor eventuale afectiuni psihice;
• 93% mentioneaza ca negativa lipsa de conlucrare intre factorii educationali
(familie, scoala, alte forme institutionalizate);
• 92% remarca o crestere considerabila a libertinajului in randul minorilor si
perceperea alterata a valorilor democratiei;
• 87% din subectii chestionati au acuzat carentele educationale din familiile
dezorganizate sau aparent organizate;
• 86% acuza lipsa de preocupare de la toate nivelurile pentru orientarea
minorilor spre activitati folositoare, cultural-educative, care sa se defasoare in
timpul liber al acestora;
• 82% incrimineaza consumul de bauturi alcoolice practicat, de obicei, de
minorii proveniti din familii cu parinti alcoolici;
• 79% mentioneaza insuficienta preocupare pentru pregatirea minorilor in ceea
ce priveste viata sexuala, fapt care se afla la originea infractiunilor de viol,
perversiuni sexuale etc.;
• 79% mentioneaza dezinteresul total din partea unor cadre didactice fata de
elevii care prezinta deficiente de adaptare;
• 78% incrimineaza - in contexul atitudinal general - inadaptarea scolara,
aptitudinile scolare slab dezvoltate, tulburarile afectivitatii si cele caracteriale;
• 78% acuza raspandirea divortului pe o scara din ce in ce mai larga, ca o
determinanta a abandonarii obligatiilor de educare si supraveghere a copiilor;
• 70% se refera la decalajul dintre aspiratiile si tentatiile specifice varstei
minorilor si posibilitatile reale ale familiei de a le satisface, ceea ce duce la
comiterea unor furturi, talharii, inselaciuni etc.;
• 68% se refera la exemplul negativ al parintilor - relatii conflictuale
persistente, consum de alcool etc.;
• 67% constata ca multi minori recepteaza rapid modelul speculantilor, care
ajung prin mijloace frauduloase la un standard de viata ridicat si manifesta
predilectie pentru a adopta un asemenea model existential;
• 57% vizeaza pericolul pe care il reprezinta liderii negativi - majori si minori -
mai ales spre influentarea spre devianta a minorilor marginalizati ori cu
deficiente;
• 48% manifesta ingrijorare fata de amploarea cazurilor de minori care
inhaleaza aurolac si alte substante halucinogene deosebit de nocive pentru
sanatatea lor fizica si psihica;
• 47% se refera al inadaptarea minorilor proveniti din mediul rural la modul de
viata urban, fapt ce faciliteaza atragerea lor de catre infractorii majori la
comiterea unor infractiuni;
• 43% acuza cu severitate tendintele unor cadre didactice de a promova toti
elevii, mentionand fluctuatia profesorilor si a invatatorilor, tolerarea aspectelor
de indisciplina din scoli etc.;
• 35% se refera la consecintele pe plan infractional pe care le produce
necuprinderea tuturor minorilor in procesul de invatamant.
Corelarea complexa a datelor obtinute pe baza interviurilor structurate aplicate
esantionului format din minori infractori si esantionului derivat format din
parinti, precum si al cadrelor didactice a pus in evidenta o disfunctionalitate de
tip familial.
Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii, al conditiilor
economico-sociale si a deficitului educativ. Mediul familial poate prezenta
carente foarte diverse de ordin juridic, social, moral, pedagogic, legate de
situatii ca: infidelitate, parasire, divort, concubinaj, deces, narcomanii, vicii
sexuale etc., fara a mai aminti de insasi absenta mediului familial, ca in cazul
copiilor orfani, abandonati, aflati in seama asistentei publice.
Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauza a esecului in procesul de
integrare si, implicit cauza esentiala a deviantei comportamentale a minorilor.
Parintii cercetati faceau educatie in mod empiric, bazandu-se pe intuitie si
obisnuinta. Carentele educative ale familiei se manifesta prin: lipsa totala de
interes pentru educatia copilului; excesul de grija, rasfatul din afectiune
exagerata; lipsa unitatii de opinie in masurile educative ale membrilor familiei;
lipsa autoritatii morale a parintilor datorata unor deficiente caracteriale, a unor
vicii etc.; neputinta de a oferi copilului modele umane pozitive prin propriul lor
exemplu de comportare; lipsa de intelegere si afectivitate datorita egoismului si
indiferentei fata de copil; severitatea excesiva, inconstienta sau voita, care
creeaza un climat familial anxios; folosirea actelor de violenta ca mijloace
educative.
Cea mai frecventa forma de manifestare a inadaptarii copiilor, avand drept
cauza carentele mediului familial, este vagabondajul, 20% dintre minori au
parasit inaintea savarsirii infractiunilor familia sau scoala; dintre acestia 18%
provin din familii deficitare comportamental. Formele cu deficiente de
structura a familiei sunt multiple. In 20% din cazuri, familia avea un singur
parinte, datorita dezorganizarii ei prin divort, 18% prin abandon si 3% prin
deces; in 5% din cazuri familia fusese reconstituita prin mariaj, avind un parinte
vitreg, 88% din aceste familii aveau un mediu conflictual. Socul produs de
despartirea parintilor a constituit momentul hotarator care a marcat evolutia
spre devianta comportamentala.
Cadrele didactice investigate au semnalat in proportie de 98% ca, aducand la
cunostinta parintilor numarul mare de absente si nivelul scazul la invatatura al
minorilor, acestia au raspuns prin indiferenta.
In delincventa juvenila trebuie luate in considerare alterarile complexului
somato-psihic, intarzierile de maturizare intelectuala sau social-morala,
profundele perturbari in dezvoltarea afectiva, alaturi de rolul unor factori de
macro si microclimat social (trairi confictuale in familie, traume psihice,
educatie incorecta etc.), nefavorabil unei dezvoltari armonioase si unui
comportament adecvat.
Din anul 1990 delincventa juvenila se inscrie pe o linie ascendenta. Factorii care
au determinat aceasta crestere sunt in general de ordin economic, social,
cultural etc. Perioada de tranzitie in care ne aflam genereaza in mod obiectiv
unele efecte economice imprevizibile, care la randul lor au devenit cauze
imediate ale multora din disfunctile aparute pe plan social. Astfel, trecerea de
la sistemul economic supercentralizat la cel al economiei de piata, a dat nastere
unei inflatii galopante, necontrolabile, cu consecinte negative pentru
standardul de viata al oamenilor. In aceasta perioada apare in societate un
fenomen nou, necunoscut majoritatii cetatenilor, fenomenul somajului, cu
impact asupra venitului familial si implicit asupra individului. Se contureaza o
disproportie intre nivelul preturilor si puterea de cumparare, efectul
resimtindu-l, in primul rand, categoriile sociale cu venituri mici.
Afectarea generala a conditiilor de viata le determina pe unele persoane sa
caute solutii de obtinere a unor venituri compensatorii prin care sa-si poata
ameliora conditiile de existenta, folosindu-se de cai ilegale. Are loc o diminuare
a autoritatii si functiei de control social al familiei. Se contureaza tot mai
pregnant aparitia unor stari permisive accentuate fata de comportamentele
deviante ale minorilor. Permisivitatea in asociere cu indiferenta fata de viitorul
propriilor copii, influenteaza negativ personalitatea acestora, determinandu-i
chiar sa comita acte infractionale.
Conditiile de viata precare ale unor familii au contribuit la aparitia fenomenului
social cunoscut sub denumirea de “copiii strazii”, care se adapostesc prin gari,
autogari, subsolurile cladirilor, retele de termoficare si a caror sursa de
existenta o reprezinta cersetoria, furtul etc., devenind in mod frecvent victime
ale unor pedofili.
9.3. GENURI DE INFRACTIUNI COMISE DE MINORI
Comportamentul, luat ca rezultanta dinamica a interactiunii complexe
organism-mediu, are la baza multiple asocieri psihologice, elaborate in functie
de dinamica mediului, de conditiile de viata si de educatie. Cand mediul
actioneaza organizat, stabil si asigura satisfacerea trebuintelor minorului,
atunci comportamentul sau este pozitiv, iar cand actiunea mediului este
nefavorabila, comportamentul va fi negativ, deviant.
In procesul socializarii, minorul opereaza relational cu atitudini adoptate dupa
modelul oferit de mediul social. Prin repetare, atitudinile sale se consolideaza si
se organizeaza in comportamente ce se pot modifica in functie de motivatie si
interes. Psihologic, manifestarea exterioara a comportamentului apare ca o
modalitate de actiune tipic umana influentata de insusirile temperamentale ale
persoanei.
Debutul infractional al minorului este greu de precizat. Acesta capata
semnificatie intr-un anumit context familial, scolar, social, reprezentand o
perturbare a raportului relational al copilului cu obiecte sau persoane,
constituind intotdeauna un raspuns la atitudinea altora. La varsta prescolara
incep sa apara manifestari cu adresa relativ conturata. Ele apar cu precadere in
mediul familial si pot lua expresia unei ostilitati la adresa unora dintre membrii
familiei, ostilitate obiectivata in gesturi de neascultare, deteriorare sau
distrugere de obiecte, impolitete, obraznicie, uneori chiar injurii si loviri etc.
La varsta scolara pot sa apara tulburari de comportament, cu semnificatie
morala, care merg de la forma preinfractionala pana la cea infractionala
propriu-zisa. Chiar daca minorii nu comit in toate cazurile acte cu caracter
antisocial, comportamentul lor indezirabil, atitudinile lor in dezacord cu
exigentele scolare, lasa deschisa ori grabesc aceasta posibilitate. La aceasta
varsta incep sa apara unele conduite discordante: nesupunerea, obraznicia fata
de profesori, violenta fata de colegi, absenteismul, minciuna, fuga si
vagabondajul, furtul etc.
In ceea ce priveste infractiunile de furt din avutul public si privat, numarul
deosebit de mare al acestora, diversitatea modurilor de operare, marimea
grupurilor de minori si valoarea pagubelor, presupune o analiza cauzala mai
atenta. Este de remarcat faptul ca, in timp ce furturile in dauna avutului public
inregistreaza o usoara tendinta de scadere, cele din avutul particular cresc
(Pitulescu, 1995). Principala explicatie a acestor tendinte consta in cresterea
patrimoniului privat al unor persoane fizice dupa anul 1990, prin achizitionarea
de bunuri si valori care suscita interesul minorilor.
Infractiunile de furt comise de minori au anumite particularitati, astfel:
• furturile savarsite de minori se disting in primul rand prin valoarea mai redusa
a bunurilor furate. Ei sustrag obiecte mici si usor vandabile (radiocasetofoane,
casete audio si video, minicalculatoare etc.), manifestand o anumita predilectie
pentru furtul dulciurilor, tigarilor fine si chiar bauturilor;
• manifesta multa fantezie si ingeniozitate in comiterea furturilor, patrund prin
locuri inaccesibile unui infractor major;
• de regula nu folosesc instrumente sau dispozitive specifice spargatorilor
profesionisti, ci improvizeaza si utilizeaza mijloace gasite intamplator;
• in foarte putine situatii devin violenti; in conditiile in care sunt descoperiti de
cele mai multe ori folosesc fuga;
• nu manifesta prea multa grija pentru a-si proteja urmele, ceea ce duce la
descoperirea lor rapida;
• infractorii minori manifesta multa precipitare in a se debarasa de bunurile
furate, astfel incat pot fi intalniti la scurt timp dupa comiterea faptei, oferind
spre vanzare bunurile insusite, la preturi derizorii;
• de obicei, furturile sunt comise prin participarea mai multor minori conduse
adesea de infractori recidivisti.
Dupa anul 1990 se manifesta o recrudescenta a infractiunilor comise de minori
indreptate asupra vietii si integritatii persoanelor (omor, tentativele de omor si
lovirile cauzatoare de moarte). Cea mai mare parte din aceste infractiuni au
fost savarsite in grup, avand ca mobil jaful, violul etc. De obicei sunt vizate
persoane varstnice, lipsite de aparare, care locuiesc in case izolate. Anterior
savarsirii infractiunii, se remarca o anumita predispozitie a minorilor spre
consumul de bauturi alcoolice sau spre inhalarea unor substante halucinogene.
O alta categorie de infractiuni cu violenta care a inregistrat o evolutie constant
ascendenta este cea a talhariilor. Se constata ca tot mai multe infractiuni de
acest tip sunt savarsite de minori constituiti in grupuri, care, noaptea sau ziua
in diferite medii si locuri actioneaza cu violenta asupra unor persoane
presupuse sau studiate ca ar poseda bani sau bunuri de valoare. Uneori
talhariile savarsite de minori se soldeaza cu obtinerea unor sume derizorii sau
bunuri de mica valoare, dar impotriva victimelor se foloseste o violenta
extrema. Talhariile sunt comise mai mult in mediul urban si pe strada decat in
mediul rural sau in imobile, uneori participand si infractori majori.
Violurile savarsite de minori (Pitulescu, 1995), in afara faptului ca inregistreaza
cresteri alarmante, dobandesc si unele caracteristici specifice, cum sunt:
• numarul infractorilor este de regula mai mare decat cel al infractiunilor, ceea
ce denota existenta mai multor participanti la comiterea violului;
• intr-un procent de 58% din totalul infractiunilor savarsite, faptuitorii nu au
cunoscut anterior victimele;
• 32% din numarul violurilor s-au comis in imobilele infractorilor, iar 68% s-au
consumat in case parasite, pe camp sau alte locuri;
• in 32% din cazuri, violurile au fost insotite de perversiuni sexuale;
• infractiunile de viol au fost comise atat asupra victimelor foarte tinere, cat si
asupra celor varstnice.
Edificator in acest sens sunt infractiunile de viol, perversiuni sexuale si talharie
comise in Cluj-Napoca asupra unei eleve in varsta de 16 ani.
In seara zilei de 14 martie 1997 eleva se deplasa cu un autobuz spre Cartierul
Zorilor, unde locuia. Cand a ajuns in statia de langa Complexul Studentesc
“Observator” a coborat din autobuz impreuna cu mai multi calatori,
continuandu-si drumul spre locuinta. Ajunsa intr-o zona mai intunecata si mai
putin circulata la acea ora (21:00), a fost acostata de catre un grup de tineri
tigani - doi baieti si doua fete - aflati sub influenta bauturilor alcoolice (care
ulterior au declarat ca au calatorit in acelasi autobuz cu victima). Acestia au
imobilizat-o si au tarat-o intr-o ghena de gunoi de langa caminele studentesti.
Eleva a fost lovita cu pumnii si cu picioarele, iar apoi a fost dezbracata. Cu toata
impotrivirea, victima a fost violata de catre cei doi tineri, iar prietenele acestora
au supus-o la perversiuni sexuale. In final, victima a fost talharita de catre
grupul de infractori si abandonata la locul unde s-a comis fapta.
Politia Municipiului Cluj-Napoca a fost sesizata despre aceasta fapta abia dupa
trei zile. In aceasta perioada grupul de infractori fiind inca in libertate prezenta
un real pericol in victimizarea altor tinere.
In urma activitatilor specifice intreprinse de catre politie, in numai doua zile de
la sesizare, acest grup periculos de infractori a fost depistat: M.C. in varsta de
18 ani - recidivist, A.S. in varsta de 16 ani, F.I. in varsta de 15 ani - insarcinata in
luna a cincea si A.V. in varsta de 19 ani, toti fara ocupatie, cu un grad redus de
scolarizare (F.I. fiind chiar nescolarizata, iar A.S. avand doar trei clase).
Infractorii minori care actioneaza in mediul urban au posibilitatea de a
receptiona experienta negativa cu mult mai repede decat cei din mediul rural,
datorita multitudinii locurilor si mediilor favorabile savarsirii de infractiuni.
Minorii frecventeaza barurile, salile de jocuri mecanice, locurile aglomerate,
cinematografele, salile de sport, practica jocurile de noroc, avand astfel
posibilitatea sa-si studieze victimele si sa comita furturi din buzunare, furturi de
bagaje, furturi din autoturisme, iar in timpul noptii chiar talharii. Minorii
infractori din mediul urban se cunosc intre ei, se asociaza in grupuri, cunosc
gazdele de infractori la care uneori dorm si prin intermediul carora valorifica
bunurile provenite din infractiunile comise. La aceste grupuri actioneaza si
minorii fugiti din scolile de reeducare, centrele de primire, scolile ajutatoare,
casele de copii etc. (Minorul N.M. in varsta de 13 ani, in luna martie 1997, a
fugit din Centrul de reeducare Nedelea, jud.Prahova, fiind depistat in
municipiul Cluj-Napoca, unde a comis mai multe furturi din buzunare). De cele
mai multe ori locuiesc in conditii insalubre la cate un minor fara familie sau
unde exista familii dezorganizate, alcoolice, cu parinti infractori, fosti
condamnati etc. Constituirea in grupuri se realizeaza pe baza de amicitie
(cartiere, strazi etc.), pe baza de legaturi infractionale anterioare. Se constituie
si in grupuri mixte minori-adulti, conduse de lideri periculosi cu experienta
infractionala. Dupa savarsirea infractiunii, parasesc localitatea de domiciliu si
tranziteaza in alte judete unde comit noi infractiuni, uneori incearca sau trec
fraudulos frontiera de stat. Sunt buni cunoscatori ai oraselor, fiind la curent cu
locurile vulnerabile ale unitatilor comerciale, precum si cu marfurile care pot fi
sustrase. Isi formeaza locuri de intalnire in subsolurile blocurilor, in holurile
cinematografelor, in pasajele subterane etc., unde isi planifica actiunile si
elaboreaza ipotezele.
Din grupul de infractori fac parte si minorele care se grupeaza, de obicei, pe
langa barurile particulare deschise toata noaptea, acostand diferite persoane,
cu care intretin relatii sexuale in schimbul unor foloase materiale. De cele mai
multe ori aceste persoane ajung victime ale diferitelor genuri de infractiuni
comise de grupul din care fac parte minorele.
In mediul rural ponderea infractiunilor comise de minori este mult mai scazuta
decat in mediul urban. In acest mediu exista posibilitatea ca infractorii sa fie
recunoscuti de victime si mai usor de depistat.
9.4. PROFILAXIA DELINCVENTEI JUVENILE
Profilaxia delincventei juvenile se realizeaza prin interventia asupra cauzelor,
conditiilor si circumstantelor care pot genera acte infractionale, actionandu-se
atat asupra minorilor cat si asupra mediului micro si macrosocial caruia ii
apartin. Prevenirea si combaterea delincventei juvenile presupune cercetarea
stiintifica a fenomenului, perfectionarea cadrului legal de sanctionare a
comportamentului deviant al minorilor si elaborarea unui sistem unitar si
coerent de prevenire a acestuia.
Cercetarea stiintifica a infractionalitatii in randul minorilor implica studii
complexe, interdisciplinare, care sa abordeze etiologia comportamentului
infractional la nivel individual, de grup si la nivel social, global. Trebuie avuti in
vedere factorii de control social, asistenta sociala si educativi care concura la
activitatea profilactica si la ocrotirea minorilor aflati in situatia de a savarsi acte
infractionale. In functie de complexitatea factorilor care genereaza
comportamentul infractional al minorilor trebuie formulate si orientate
masurile de prevenire.
Prevenirea eficienta a delincventei juvenile poate fi realizata numai printr-o
interventie educativ-coercitiva a unor institutii specializate, exercitata printr-un
control social strict, iar in cazuri de exceptie, in institutii inchise, anume create,
profilate pe un sistem corespunzator de scolarizare, de pregatire profesionala si
de redresare morala, pe o durata care sa poata fi individualizata de instantele
judecatoresti in functie de gravitatea faptei savarsite si de particularitatile
individuale ale minorului.
Prevenirea delincventei juvenile reclama necesitatea elaborarii unei strategii
noi si unitare, cu actiuni concertate din partea tuturor institutiilor,
organismelor si organizatiilor care pot contribui la reducerea fenomenului
infractional, avandu-se in vedere:
• infiintarea unor organisme nationale si locale, care sa contribuie la
cunoasterea exacta a situatiilor familiilor cu multi copii, indeosebi a celor cu
greutati materiale si insuficient consolidate moral;
• cunoasterea familiilor care isi neglijeaza indatoririle fata de copii, ii
abandoneaza, maltrateaza sau ii expun unor riscuri sociale;
• avandu-se in vedere deficitul de experienta pedagogica existent in prezent in
interiorul unei familii, indeosebi a celor recent constituite, institutiile
specializate vor trebui sa elaboreze impreuna cu alti factori educativi, actiuni
menite sa deprinda parintii in legatura cu indatoririle ce le revin in domeniul
ingrijirii si educarii copiilor, relatiile care trebuie sa caracterizeze o familie,
perioadele critice din viata copiilor, metodele care trebuie folosite pentru
depasirea momentelor dificile etc.;
• cunoasterea riguroasa, pe fiecare localitate si unitate teritoriala a minorilor
care prezinta tulburari de comportament, tendinte de inadaptabilitate, astfel
incat sa se poata lua masurile care se impun (medicale, educative etc.);
• cunoasterea pe baza de analiza a starii infractionale in randul minorilor si
elaborarea unor strategii de diminuare a acesteia;
• instituirea unui sistem de pregatire a unor specialisti in probleme de
prevenire si combatere a delincventei juvenile;
• asigurarea necesarului de institutii special amenajate pentru ocrotirea
minorilor, care din diverse motive nu au nici un fel de camin, traind in strada;
• organizarea de catre autoritatile publice locale a unor actiuni de cuprindere in
procesul de invatamant a copiilor care provin din familii de romi.
In prezent, mai mult ca oricand, institutiile de invatamant trebuie sa coopereze
intr-o mai mare masura cu familia, organizatiile comunitare si toti factorii
implicati in sistemul educativ al societatii. Invatamantul trebuie sa raspunda
unitatilor socioprofesionale actuale si de perspectiva, astfel incat toti tinerii sa
aiba posibilitatea de a se incadra in munca.
Majoritatea cercetarilor (Knopp, 1985) implicate in prevenirea delincventei
juvenile opereaza cu strategii derivate din paradigme, conditionari operante,
cognitiv-comportamentale si invatare sociala. Se propun cateva modele
generale, avand drept tinta caracteristicile cognitiv-comportamentale:
a).reducerea neincrederii si stimularea motivatiei in vederea unei integrari
sociale adecvate; b).stimularea capacitatii empatice, cultivarea relatiei si
dezvoltarea intelegerii pentru situatia victimelor; c).furnizarea unor modalitati
de actiune fata de evenimente, situatii neasteptate; d).consilierea tinerilor
victimizati; e).educatia sexuala, modificarea distorsiunilor cognitive in privinta
comportamentului sexual inadecvat; f).utilizarea unor procedee de
conditionare fata de modelele de comportament alterate; g).dezvoltarea
abilitatilor sociale si controlul anxietatii; h).terapia familiala.
Mass-media exercita o influenta deosebita asupra personalitatii in formare a
minorului. De aceea, se impune chiar interzicerea difuzarii, unor materiale
(scene, cazuri) care elogiaza furtul, violenta, amoralul, nefirescul si excentricul
in raport cu firescul, ceea ce degradeaza imaginea relatiilor interpersonale,
contamineaza deosebit de periculos viata si comportamentul minorului.
Se impune o reconsiderare a conceptiei de organizare atat a centrelor de
primire, cat si a celor de reeducare a minorilor, pentru a oferi conditii
corespunzatoare de cazare, hrana, educatie, supraveghere si formare
profesionala, elemente definitorii in reintegrarea sociala a delincventului
minor.
Unitatile de politie trebuie sa-si infiinteze formatiuni distincte specializate pe
probleme de minori, formatiuni incadrate cu specialisti din domeniul
sociologiei, psihologiei, pedagogiei, criminologiei etc., care sa studieze acest
fenomen sub toate aspectele (etiologia, evolutia si tendintele sale) pentru a
intreprinde cele mai adecvate masuri de prevenire a delincventei juvenile.
Programa de invatamant preuniversitar trebuie sa cuprinda activitati de
educatie morala, juridica si pregatire antiinfractionala a minorilor.
Directiile pentru munca si ocrotire sociala si autoritatile tutelare sa fie incadrate
cu psihologi si asistenti sociali in mod corespunzator pentru a gasi cele mai
optime solutii in problema minorilor.

Alte cercetari sustin ca in definirea delincventei sa se porneasca de la conceptul

de maturizare sociala (Preda, 1981). Din aceasta perspectiva, delincventul ne
apare ca un individ cu o insuficienta maturizare sociala si cu dificultati de
integrare in societate, care intra in conflict cu cerintele unui anumit sistem
valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezinta un deficit
de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienta proceselor de
asimilare a cerintelor si normelor mediului socio-cultural si a proceselor de
acomodare la acesta prin acte de conduita acceptabile din punct de vedere
social-juridic. La majoritatea delincventilor se manifesta in diverse moduri, un
caracter disonant al maturizarii sociale si implicit , al dezvoltarii personalitatii.
Astfel, intalnim decalaje intre nivelul maturizarii intelectuale, pe de o parte, si
nivelul dezvoltarii afectiv-motivationale si caracterial-actionale, pe de alta
parte, decalaje intre dezvoltarea intelectuala si dezvoltarea judecatilor si
sentimentelor morale sau atat o perturbare intelectuala cat si o perturbare
afectiv-motivationala si caracteriala.
Caracteristicile individuale ale adolescentilor care tin de comportamentul
delincvential includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. si judecatile morale, precum
si aspecte ale competentei sociale, incluzand abilitatile sociale, abilitatile in
rezolvarea de probleme si imaginea de sine (self-esteem) (Henggeler, 1989).
Competentele sociale se refera la abilitatile de a utiliza mediul si resursele
personale pentru a achizitiona o buna dezvoltare ulterioara. Fiecare din aceste
caracteristici se formeaza prin influenta mediului social asupra adolescentului,
care la randul sau influenteaza mediul social. Este vorba de un feed-back. De
exemplu, familia si grupul social interactioneaza sinergic in influentarea acestor
competente sociale ale adolescentilor, iar rezultatele acestor influente se
rasfrang asupra relatiilor cu familia si grupul social. Aceste variabile se
interrelationeaza, Q.I. fiind asociat cu fiecare dintre ele. Cercetarile sugereaza
ca asocierea dintre delincventa si Q.I. este dependenta de relatiile
disfunctionale si de variabilele de personalitate ale adolescentului.
Quay (1987) concluzioneaza ca delincventii juvenili au un Q.I. mai scazut decat
subiectii nondelincventi. Un Q.I. ridicat ajuta la protejarea riscului de a fi
implicat in cazuri de delincventa.
Abilitatile intelectuale scazute predispun copiii la dificultati de adaptare scolara
si fiecare dintre acestea este asociata cu un comportament delincvent.
Abilitatile intelectuale scazute sunt asociate cu dificultati psihosociale,
delincventa crescuta reprezentand o manifestare a acestor dificultati (Rutter &
Giler, 1984).
Exista cercetari (Henggeler, 1989) care atesta faptul ca minorii delincventi
poseda o deficienta morala care-i impiedica sa inteleaga ce e bine si ce e rau si
ca limitele acestei aprecieri raman la latitudinea lor.
Kohlberg (1969) a formulat un model conform caruia comportamentul
delincvent este rezultatul unor intarzieri in dezvoltarea structurilor cognitive.
Kohlberg a postulat existenta a cinci stadii in dezvoltarea judecatilor morale la
copii. In stadiul 1 si 2 (preconventional) binele si raul sunt larg determinate in
termenul contingentei externe (intariri pozitive sau negative). In stadiul 1 copiii
cedeaza in favoarea autoritatii doar pentru a nu fi pedepsiti. In stadiul 2, copiii
au o constiinta naiva asupra a ceea ce altii doresc de la ei si apreciaza notiunea
de “bine” (pozitiv), doar in sensul actiunilor ce le satisfac dorintele personale si
cateodata si dorintele altora. Stadiul 3 si 4 (conventional) asimileaza regulile si
asteptarile familiei si societatii. Stadiul 3 defineste binele ca pe niste actiuni
care vin in intampinarea asteptarilor celorlalti. In stadiul 4, binele reprezinta
acele actiuni care vin sa ajute la mentinerea ordinii sociale. Stadiul 5
(postconventional) recunoaste caracterul utilitar dar arbitrar al legilor sociale si
apreciaza ca aceste legi pot fi schimbate.
Gibbs (1987) apreciaza ca in stadiul 2, adolescentii sunt mai predispusi
activitatilor delincventiale decat in stadiul 3, deoarece gandirea lor este
egocentrica si pragmatica, evaluand avantajele si dezavantajele actiunii doar
prin punctul lor de vedere.
Arbuthnot (1987) concluzioneaza ca aceasta asociere intre judecatile morale si
comportamentul antisocial nu este mediata de varsta, clasa sociala sau
severitatea infractiunii.
In completarea judecatilor morale, teoreticienii (Goldstein & Glick, 1987) au
sugerat ca empatia este un factor important in decizia adolescentilor de a fi
morali. Empatia are un rol important in ameliorarea comportamentului
antisocial.
In general, stima de sine (self-esteem) se refera la perceptia individului asupra
lui insusi sub aspectul competentei si al succesului, cat si asupra propriului
potential.
Cercetarile arata ca o stima de sine (self-esteem) scazuta favorizeaza un
comportament delincvent (Gold & Kaplan, 1980). Adolescentii care au avut
experienta de succes relativ se pot angaja in savarsirea unui comportament
delincvent in incercarea de a-si imbunatati stima de sine.
Stima de sine scazuta a adolescentului delincvent reprezinta o apreciere
realista a experientelor negative de viata ale acestuia si a esecurilor
concomitente si nu cauza acestor dificultati. De asemenea este logic faptul ca o
slaba apreciere a propriei competente va duce in mod cert la exacerbarea
propriilor probleme de catre adolescent.
9.2. FACTORII IMPLICATI IN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI
INFRACTIONAL LA MINORI
Cu toata complexitatea si varietatea lor, factorii implicati in determinarea
deviantei comportamentale a minorilor pot fi sistematizati in doua mari
categorii: a) factori individuali, de personalitate si b) factori externi, sociali. Din
prima categorie fac parte: particularitatile si structura somato-fiziologica si
neuro-psihica, structura psihologica particulara a minorului, posibilitatile
intelectuale, particularitatile afectiv-temperamentale etc. In a doua categorie
se includ factorii de ordin familial, socio-afectivi si educationali, socio-culturali,
economici etc.
Raportul dintre cele doua categorii de factori, ponderea fiecaruia in
determinarea deviantei comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu
se poate izola sau exagera rolul unei categorii de factori. Acesti factori nu
actioneaza izolat, unilateral, ci concertat, delincventa fiind rezultatul
interactiunii la un nivel scazut al acestora.
Dezacordul dintre factorii individuali si cei sociali este defavorabil structurarii
unor conduite concrete. Dezacordul poate sa apara fie prin cresterea
solicitarilor de mediu la un nivel care depaseste posibilitatile minorului, fie cind
acestea sunt sub nivelul posibilitatilor sale reale.
Devianta comportamentala rezulta din “intalnirea” specifica a diferitilor factori
pentru fiecare caz in parte (Mitrofan & colab., 1992).
Studii efectuate (Dragomirescu, 1980) au stabilit ca factorii implicati in aparitia
deviantei comportamentale a minorilor au urmatoarea pondere: 31,20% cei de
ordin individual, de personalitate, 25% cei de ordin extern, sociali si 43,8%
combinati, care subliniaza caracterul de concurare si potentare reciproca a
conditiilor care duc la decompensarea pe fondul evident al inadaptarii.
Cercetarea efectuata pe baza de chestionar (Pitulescu, 1995) asupra unor
minori din centrele de reeducare Gaiesti, Targu Ocna (240 minori) si din
aresturile unor politii judetene (734 minori) a evidentiat cauzele si conditiile
care determina comportamentul infractional in randul minorilor (procentele se
refera la subiecti):
• 98% incrimineaza teribilismul si spiritul aventurier specifice varstei
minoratului;
• 93% se refera la imaturitatea psihica datorita unei insuficiente socializari in
familie si scoala si nedepistarea la timp a unor eventuale afectiuni psihice;
• 93% mentioneaza ca negativa lipsa de conlucrare intre factorii educationali
(familie, scoala, alte forme institutionalizate);
• 92% remarca o crestere considerabila a libertinajului in randul minorilor si
perceperea alterata a valorilor democratiei;
• 87% din subectii chestionati au acuzat carentele educationale din familiile
dezorganizate sau aparent organizate;
• 86% acuza lipsa de preocupare de la toate nivelurile pentru orientarea
minorilor spre activitati folositoare, cultural-educative, care sa se defasoare in
timpul liber al acestora;
• 82% incrimineaza consumul de bauturi alcoolice practicat, de obicei, de
minorii proveniti din familii cu parinti alcoolici;
• 79% mentioneaza insuficienta preocupare pentru pregatirea minorilor in ceea
ce priveste viata sexuala, fapt care se afla la originea infractiunilor de viol,
perversiuni sexuale etc.;
• 79% mentioneaza dezinteresul total din partea unor cadre didactice fata de
elevii care prezinta deficiente de adaptare;
• 78% incrimineaza - in contexul atitudinal general - inadaptarea scolara,
aptitudinile scolare slab dezvoltate, tulburarile afectivitatii si cele caracteriale;
• 78% acuza raspandirea divortului pe o scara din ce in ce mai larga, ca o
determinanta a abandonarii obligatiilor de educare si supraveghere a copiilor;
• 70% se refera la decalajul dintre aspiratiile si tentatiile specifice varstei
minorilor si posibilitatile reale ale familiei de a le satisface, ceea ce duce la
comiterea unor furturi, talharii, inselaciuni etc.;
• 68% se refera la exemplul negativ al parintilor - relatii conflictuale
persistente, consum de alcool etc.;
• 67% constata ca multi minori recepteaza rapid modelul speculantilor, care
ajung prin mijloace frauduloase la un standard de viata ridicat si manifesta
predilectie pentru a adopta un asemenea model existential;
• 57% vizeaza pericolul pe care il reprezinta liderii negativi - majori si minori -
mai ales spre influentarea spre devianta a minorilor marginalizati ori cu
deficiente;
• 48% manifesta ingrijorare fata de amploarea cazurilor de minori care
inhaleaza aurolac si alte substante halucinogene deosebit de nocive pentru
sanatatea lor fizica si psihica;
• 47% se refera al inadaptarea minorilor proveniti din mediul rural la modul de
viata urban, fapt ce faciliteaza atragerea lor de catre infractorii majori la
comiterea unor infractiuni;
• 43% acuza cu severitate tendintele unor cadre didactice de a promova toti
elevii, mentionand fluctuatia profesorilor si a invatatorilor, tolerarea aspectelor
de indisciplina din scoli etc.;
• 35% se refera la consecintele pe plan infractional pe care le produce
necuprinderea tuturor minorilor in procesul de invatamant.
Corelarea complexa a datelor obtinute pe baza interviurilor structurate aplicate
esantionului format din minori infractori si esantionului derivat format din
parinti, precum si al cadrelor didactice a pus in evidenta o disfunctionalitate de
tip familial.
Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii, al conditiilor
economico-sociale si a deficitului educativ. Mediul familial poate prezenta
carente foarte diverse de ordin juridic, social, moral, pedagogic, legate de
situatii ca: infidelitate, parasire, divort, concubinaj, deces, narcomanii, vicii
sexuale etc., fara a mai aminti de insasi absenta mediului familial, ca in cazul
copiilor orfani, abandonati, aflati in seama asistentei publice.
Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauza a esecului in procesul de
integrare si, implicit cauza esentiala a deviantei comportamentale a minorilor.
Parintii cercetati faceau educatie in mod empiric, bazandu-se pe intuitie si
obisnuinta. Carentele educative ale familiei se manifesta prin: lipsa totala de
interes pentru educatia copilului; excesul de grija, rasfatul din afectiune
exagerata; lipsa unitatii de opinie in masurile educative ale membrilor familiei;
lipsa autoritatii morale a parintilor datorata unor deficiente caracteriale, a unor
vicii etc.; neputinta de a oferi copilului modele umane pozitive prin propriul lor
exemplu de comportare; lipsa de intelegere si afectivitate datorita egoismului si
indiferentei fata de copil; severitatea excesiva, inconstienta sau voita, care
creeaza un climat familial anxios; folosirea actelor de violenta ca mijloace
educative.
Cea mai frecventa forma de manifestare a inadaptarii copiilor, avand drept
cauza carentele mediului familial, este vagabondajul, 20% dintre minori au
parasit inaintea savarsirii infractiunilor familia sau scoala; dintre acestia 18%
provin din familii deficitare comportamental. Formele cu deficiente de
structura a familiei sunt multiple. In 20% din cazuri, familia avea un singur
parinte, datorita dezorganizarii ei prin divort, 18% prin abandon si 3% prin
deces; in 5% din cazuri familia fusese reconstituita prin mariaj, avind un parinte
vitreg, 88% din aceste familii aveau un mediu conflictual. Socul produs de
despartirea parintilor a constituit momentul hotarator care a marcat evolutia
spre devianta comportamentala.
Cadrele didactice investigate au semnalat in proportie de 98% ca, aducand la
cunostinta parintilor numarul mare de absente si nivelul scazul la invatatura al
minorilor, acestia au raspuns prin indiferenta.
In delincventa juvenila trebuie luate in considerare alterarile complexului
somato-psihic, intarzierile de maturizare intelectuala sau social-morala,
profundele perturbari in dezvoltarea afectiva, alaturi de rolul unor factori de
macro si microclimat social (trairi confictuale in familie, traume psihice,
educatie incorecta etc.), nefavorabil unei dezvoltari armonioase si unui
comportament adecvat.
Din anul 1990 delincventa juvenila se inscrie pe o linie ascendenta. Factorii care
au determinat aceasta crestere sunt in general de ordin economic, social,
cultural etc. Perioada de tranzitie in care ne aflam genereaza in mod obiectiv
unele efecte economice imprevizibile, care la randul lor au devenit cauze
imediate ale multora din disfunctile aparute pe plan social. Astfel, trecerea de
la sistemul economic supercentralizat la cel al economiei de piata, a dat nastere
unei inflatii galopante, necontrolabile, cu consecinte negative pentru
standardul de viata al oamenilor. In aceasta perioada apare in societate un
fenomen nou, necunoscut majoritatii cetatenilor, fenomenul somajului, cu
impact asupra venitului familial si implicit asupra individului. Se contureaza o
disproportie intre nivelul preturilor si puterea de cumparare, efectul
resimtindu-l, in primul rand, categoriile sociale cu venituri mici.
Afectarea generala a conditiilor de viata le determina pe unele persoane sa
caute solutii de obtinere a unor venituri compensatorii prin care sa-si poata
ameliora conditiile de existenta, folosindu-se de cai ilegale. Are loc o diminuare
a autoritatii si functiei de control social al familiei. Se contureaza tot mai
pregnant aparitia unor stari permisive accentuate fata de comportamentele
deviante ale minorilor. Permisivitatea in asociere cu indiferenta fata de viitorul
propriilor copii, influenteaza negativ personalitatea acestora, determinandu-i
chiar sa comita acte infractionale.
Conditiile de viata precare ale unor familii au contribuit la aparitia fenomenului
social cunoscut sub denumirea de “copiii strazii”, care se adapostesc prin gari,
autogari, subsolurile cladirilor, retele de termoficare si a caror sursa de
existenta o reprezinta cersetoria, furtul etc., devenind in mod frecvent victime
ale unor pedofili.
9.3. GENURI DE INFRACTIUNI COMISE DE MINORI
Comportamentul, luat ca rezultanta dinamica a interactiunii complexe
organism-mediu, are la baza multiple asocieri psihologice, elaborate in functie
de dinamica mediului, de conditiile de viata si de educatie. Cand mediul
actioneaza organizat, stabil si asigura satisfacerea trebuintelor minorului,
atunci comportamentul sau este pozitiv, iar cand actiunea mediului este
nefavorabila, comportamentul va fi negativ, deviant.
In procesul socializarii, minorul opereaza relational cu atitudini adoptate dupa
modelul oferit de mediul social. Prin repetare, atitudinile sale se consolideaza si
se organizeaza in comportamente ce se pot modifica in functie de motivatie si
interes. Psihologic, manifestarea exterioara a comportamentului apare ca o
modalitate de actiune tipic umana influentata de insusirile temperamentale ale
persoanei.
Debutul infractional al minorului este greu de precizat. Acesta capata
semnificatie intr-un anumit context familial, scolar, social, reprezentand o
perturbare a raportului relational al copilului cu obiecte sau persoane,
constituind intotdeauna un raspuns la atitudinea altora. La varsta prescolara
incep sa apara manifestari cu adresa relativ conturata. Ele apar cu precadere in
mediul familial si pot lua expresia unei ostilitati la adresa unora dintre membrii
familiei, ostilitate obiectivata in gesturi de neascultare, deteriorare sau
distrugere de obiecte, impolitete, obraznicie, uneori chiar injurii si loviri etc.
La varsta scolara pot sa apara tulburari de comportament, cu semnificatie
morala, care merg de la forma preinfractionala pana la cea infractionala
propriu-zisa. Chiar daca minorii nu comit in toate cazurile acte cu caracter
antisocial, comportamentul lor indezirabil, atitudinile lor in dezacord cu
exigentele scolare, lasa deschisa ori grabesc aceasta posibilitate. La aceasta
varsta incep sa apara unele conduite discordante: nesupunerea, obraznicia fata
de profesori, violenta fata de colegi, absenteismul, minciuna, fuga si
vagabondajul, furtul etc.
In ceea ce priveste infractiunile de furt din avutul public si privat, numarul
deosebit de mare al acestora, diversitatea modurilor de operare, marimea
grupurilor de minori si valoarea pagubelor, presupune o analiza cauzala mai
atenta. Este de remarcat faptul ca, in timp ce furturile in dauna avutului public
inregistreaza o usoara tendinta de scadere, cele din avutul particular cresc
(Pitulescu, 1995). Principala explicatie a acestor tendinte consta in cresterea
patrimoniului privat al unor persoane fizice dupa anul 1990, prin achizitionarea
de bunuri si valori care suscita interesul minorilor.
Infractiunile de furt comise de minori au anumite particularitati, astfel:
• furturile savarsite de minori se disting in primul rand prin valoarea mai redusa
a bunurilor furate. Ei sustrag obiecte mici si usor vandabile (radiocasetofoane,
casete audio si video, minicalculatoare etc.), manifestand o anumita predilectie
pentru furtul dulciurilor, tigarilor fine si chiar bauturilor;
• manifesta multa fantezie si ingeniozitate in comiterea furturilor, patrund prin
locuri inaccesibile unui infractor major;
• de regula nu folosesc instrumente sau dispozitive specifice spargatorilor
profesionisti, ci improvizeaza si utilizeaza mijloace gasite intamplator;
• in foarte putine situatii devin violenti; in conditiile in care sunt descoperiti de
cele mai multe ori folosesc fuga;
• nu manifesta prea multa grija pentru a-si proteja urmele, ceea ce duce la
descoperirea lor rapida;
• infractorii minori manifesta multa precipitare in a se debarasa de bunurile
furate, astfel incat pot fi intalniti la scurt timp dupa comiterea faptei, oferind
spre vanzare bunurile insusite, la preturi derizorii;
• de obicei, furturile sunt comise prin participarea mai multor minori conduse
adesea de infractori recidivisti.
Dupa anul 1990 se manifesta o recrudescenta a infractiunilor comise de minori
indreptate asupra vietii si integritatii persoanelor (omor, tentativele de omor si
lovirile cauzatoare de moarte). Cea mai mare parte din aceste infractiuni au
fost savarsite in grup, avand ca mobil jaful, violul etc. De obicei sunt vizate
persoane varstnice, lipsite de aparare, care locuiesc in case izolate. Anterior
savarsirii infractiunii, se remarca o anumita predispozitie a minorilor spre
consumul de bauturi alcoolice sau spre inhalarea unor substante halucinogene.
O alta categorie de infractiuni cu violenta care a inregistrat o evolutie constant
ascendenta este cea a talhariilor. Se constata ca tot mai multe infractiuni de
acest tip sunt savarsite de minori constituiti in grupuri, care, noaptea sau ziua
in diferite medii si locuri actioneaza cu violenta asupra unor persoane
presupuse sau studiate ca ar poseda bani sau bunuri de valoare. Uneori
talhariile savarsite de minori se soldeaza cu obtinerea unor sume derizorii sau
bunuri de mica valoare, dar impotriva victimelor se foloseste o violenta
extrema. Talhariile sunt comise mai mult in mediul urban si pe strada decat in
mediul rural sau in imobile, uneori participand si infractori majori.
Violurile savarsite de minori (Pitulescu, 1995), in afara faptului ca inregistreaza
cresteri alarmante, dobandesc si unele caracteristici specifice, cum sunt:
• numarul infractorilor este de regula mai mare decat cel al infractiunilor, ceea
ce denota existenta mai multor participanti la comiterea violului;
• intr-un procent de 58% din totalul infractiunilor savarsite, faptuitorii nu au
cunoscut anterior victimele;
• 32% din numarul violurilor s-au comis in imobilele infractorilor, iar 68% s-au
consumat in case parasite, pe camp sau alte locuri;
• in 32% din cazuri, violurile au fost insotite de perversiuni sexuale;
• infractiunile de viol au fost comise atat asupra victimelor foarte tinere, cat si
asupra celor varstnice.
Edificator in acest sens sunt infractiunile de viol, perversiuni sexuale si talharie
comise in Cluj-Napoca asupra unei eleve in varsta de 16 ani.
In seara zilei de 14 martie 1997 eleva se deplasa cu un autobuz spre Cartierul
Zorilor, unde locuia. Cand a ajuns in statia de langa Complexul Studentesc
“Observator” a coborat din autobuz impreuna cu mai multi calatori,
continuandu-si drumul spre locuinta. Ajunsa intr-o zona mai intunecata si mai
putin circulata la acea ora (21:00), a fost acostata de catre un grup de tineri
tigani - doi baieti si doua fete - aflati sub influenta bauturilor alcoolice (care
ulterior au declarat ca au calatorit in acelasi autobuz cu victima). Acestia au
imobilizat-o si au tarat-o intr-o ghena de gunoi de langa caminele studentesti.
Eleva a fost lovita cu pumnii si cu picioarele, iar apoi a fost dezbracata. Cu toata
impotrivirea, victima a fost violata de catre cei doi tineri, iar prietenele acestora
au supus-o la perversiuni sexuale. In final, victima a fost talharita de catre
grupul de infractori si abandonata la locul unde s-a comis fapta.
Politia Municipiului Cluj-Napoca a fost sesizata despre aceasta fapta abia dupa
trei zile. In aceasta perioada grupul de infractori fiind inca in libertate prezenta
un real pericol in victimizarea altor tinere.
In urma activitatilor specifice intreprinse de catre politie, in numai doua zile de
la sesizare, acest grup periculos de infractori a fost depistat: M.C. in varsta de
18 ani - recidivist, A.S. in varsta de 16 ani, F.I. in varsta de 15 ani - insarcinata in
luna a cincea si A.V. in varsta de 19 ani, toti fara ocupatie, cu un grad redus de
scolarizare (F.I. fiind chiar nescolarizata, iar A.S. avand doar trei clase).
Infractorii minori care actioneaza in mediul urban au posibilitatea de a
receptiona experienta negativa cu mult mai repede decat cei din mediul rural,
datorita multitudinii locurilor si mediilor favorabile savarsirii de infractiuni.
Minorii frecventeaza barurile, salile de jocuri mecanice, locurile aglomerate,
cinematografele, salile de sport, practica jocurile de noroc, avand astfel
posibilitatea sa-si studieze victimele si sa comita furturi din buzunare, furturi de
bagaje, furturi din autoturisme, iar in timpul noptii chiar talharii. Minorii
infractori din mediul urban se cunosc intre ei, se asociaza in grupuri, cunosc
gazdele de infractori la care uneori dorm si prin intermediul carora valorifica
bunurile provenite din infractiunile comise. La aceste grupuri actioneaza si
minorii fugiti din scolile de reeducare, centrele de primire, scolile ajutatoare,
casele de copii etc. (Minorul N.M. in varsta de 13 ani, in luna martie 1997, a
fugit din Centrul de reeducare Nedelea, jud.Prahova, fiind depistat in
municipiul Cluj-Napoca, unde a comis mai multe furturi din buzunare). De cele
mai multe ori locuiesc in conditii insalubre la cate un minor fara familie sau
unde exista familii dezorganizate, alcoolice, cu parinti infractori, fosti
condamnati etc. Constituirea in grupuri se realizeaza pe baza de amicitie
(cartiere, strazi etc.), pe baza de legaturi infractionale anterioare. Se constituie
si in grupuri mixte minori-adulti, conduse de lideri periculosi cu experienta
infractionala. Dupa savarsirea infractiunii, parasesc localitatea de domiciliu si
tranziteaza in alte judete unde comit noi infractiuni, uneori incearca sau trec
fraudulos frontiera de stat. Sunt buni cunoscatori ai oraselor, fiind la curent cu
locurile vulnerabile ale unitatilor comerciale, precum si cu marfurile care pot fi
sustrase. Isi formeaza locuri de intalnire in subsolurile blocurilor, in holurile
cinematografelor, in pasajele subterane etc., unde isi planifica actiunile si
elaboreaza ipotezele.
Din grupul de infractori fac parte si minorele care se grupeaza, de obicei, pe
langa barurile particulare deschise toata noaptea, acostand diferite persoane,
cu care intretin relatii sexuale in schimbul unor foloase materiale. De cele mai
multe ori aceste persoane ajung victime ale diferitelor genuri de infractiuni
comise de grupul din care fac parte minorele.
In mediul rural ponderea infractiunilor comise de minori este mult mai scazuta
decat in mediul urban. In acest mediu exista posibilitatea ca infractorii sa fie
recunoscuti de victime si mai usor de depistat.
9.4. PROFILAXIA DELINCVENTEI JUVENILE
Profilaxia delincventei juvenile se realizeaza prin interventia asupra cauzelor,
conditiilor si circumstantelor care pot genera acte infractionale, actionandu-se
atat asupra minorilor cat si asupra mediului micro si macrosocial caruia ii
apartin. Prevenirea si combaterea delincventei juvenile presupune cercetarea
stiintifica a fenomenului, perfectionarea cadrului legal de sanctionare a
comportamentului deviant al minorilor si elaborarea unui sistem unitar si
coerent de prevenire a acestuia.
Cercetarea stiintifica a infractionalitatii in randul minorilor implica studii
complexe, interdisciplinare, care sa abordeze etiologia comportamentului
infractional la nivel individual, de grup si la nivel social, global. Trebuie avuti in
vedere factorii de control social, asistenta sociala si educativi care concura la
activitatea profilactica si la ocrotirea minorilor aflati in situatia de a savarsi acte
infractionale. In functie de complexitatea factorilor care genereaza
comportamentul infractional al minorilor trebuie formulate si orientate
masurile de prevenire.
Prevenirea eficienta a delincventei juvenile poate fi realizata numai printr-o
interventie educativ-coercitiva a unor institutii specializate, exercitata printr-un
control social strict, iar in cazuri de exceptie, in institutii inchise, anume create,
profilate pe un sistem corespunzator de scolarizare, de pregatire profesionala si
de redresare morala, pe o durata care sa poata fi individualizata de instantele
judecatoresti in functie de gravitatea faptei savarsite si de particularitatile
individuale ale minorului.
Prevenirea delincventei juvenile reclama necesitatea elaborarii unei strategii
noi si unitare, cu actiuni concertate din partea tuturor institutiilor,
organismelor si organizatiilor care pot contribui la reducerea fenomenului
infractional, avandu-se in vedere:
• infiintarea unor organisme nationale si locale, care sa contribuie la
cunoasterea exacta a situatiilor familiilor cu multi copii, indeosebi a celor cu
greutati materiale si insuficient consolidate moral;
• cunoasterea familiilor care isi neglijeaza indatoririle fata de copii, ii
abandoneaza, maltrateaza sau ii expun unor riscuri sociale;
• avandu-se in vedere deficitul de experienta pedagogica existent in prezent in
interiorul unei familii, indeosebi a celor recent constituite, institutiile
specializate vor trebui sa elaboreze impreuna cu alti factori educativi, actiuni
menite sa deprinda parintii in legatura cu indatoririle ce le revin in domeniul
ingrijirii si educarii copiilor, relatiile care trebuie sa caracterizeze o familie,
perioadele critice din viata copiilor, metodele care trebuie folosite pentru
depasirea momentelor dificile etc.;
• cunoasterea riguroasa, pe fiecare localitate si unitate teritoriala a minorilor
care prezinta tulburari de comportament, tendinte de inadaptabilitate, astfel
incat sa se poata lua masurile care se impun (medicale, educative etc.);
• cunoasterea pe baza de analiza a starii infractionale in randul minorilor si
elaborarea unor strategii de diminuare a acesteia;
• instituirea unui sistem de pregatire a unor specialisti in probleme de
prevenire si combatere a delincventei juvenile;
• asigurarea necesarului de institutii special amenajate pentru ocrotirea
minorilor, care din diverse motive nu au nici un fel de camin, traind in strada;
• organizarea de catre autoritatile publice locale a unor actiuni de cuprindere in
procesul de invatamant a copiilor care provin din familii de romi.
In prezent, mai mult ca oricand, institutiile de invatamant trebuie sa coopereze
intr-o mai mare masura cu familia, organizatiile comunitare si toti factorii
implicati in sistemul educativ al societatii. Invatamantul trebuie sa raspunda
unitatilor socioprofesionale actuale si de perspectiva, astfel incat toti tinerii sa
aiba posibilitatea de a se incadra in munca.
Majoritatea cercetarilor (Knopp, 1985) implicate in prevenirea delincventei
juvenile opereaza cu strategii derivate din paradigme, conditionari operante,
cognitiv-comportamentale si invatare sociala. Se propun cateva modele
generale, avand drept tinta caracteristicile cognitiv-comportamentale:
a).reducerea neincrederii si stimularea motivatiei in vederea unei integrari
sociale adecvate; b).stimularea capacitatii empatice, cultivarea relatiei si
dezvoltarea intelegerii pentru situatia victimelor; c).furnizarea unor modalitati
de actiune fata de evenimente, situatii neasteptate; d).consilierea tinerilor
victimizati; e).educatia sexuala, modificarea distorsiunilor cognitive in privinta
comportamentului sexual inadecvat; f).utilizarea unor procedee de
conditionare fata de modelele de comportament alterate; g).dezvoltarea
abilitatilor sociale si controlul anxietatii; h).terapia familiala.
Mass-media exercita o influenta deosebita asupra personalitatii in formare a
minorului. De aceea, se impune chiar interzicerea difuzarii, unor materiale
(scene, cazuri) care elogiaza furtul, violenta, amoralul, nefirescul si excentricul
in raport cu firescul, ceea ce degradeaza imaginea relatiilor interpersonale,
contamineaza deosebit de periculos viata si comportamentul minorului.
Se impune o reconsiderare a conceptiei de organizare atat a centrelor de
primire, cat si a celor de reeducare a minorilor, pentru a oferi conditii
corespunzatoare de cazare, hrana, educatie, supraveghere si formare
profesionala, elemente definitorii in reintegrarea sociala a delincventului
minor.
Unitatile de politie trebuie sa-si infiinteze formatiuni distincte specializate pe
probleme de minori, formatiuni incadrate cu specialisti din domeniul
sociologiei, psihologiei, pedagogiei, criminologiei etc., care sa studieze acest
fenomen sub toate aspectele (etiologia, evolutia si tendintele sale) pentru a
intreprinde cele mai adecvate masuri de prevenire a delincventei juvenile.
Programa de invatamant preuniversitar trebuie sa cuprinda activitati de
educatie morala, juridica si pregatire antiinfractionala a minorilor.
Directiile pentru munca si ocrotire sociala si autoritatile tutelare sa fie incadrate
cu psihologi si asistenti sociali in mod corespunzator pentru a gasi cele mai
optime solutii in problema minorilor.