Curs9 MPM

Evaluarea şcolară la matematică şi informatică

Docimologia didactică reprezintă un domeniu important al cercetării pedagogice. Primele

cercetări ştiinţifice referitoare la problema examinării şi notării au fost iniţiate de psihologul H.
Piéron în 1922, care a şi atribuit termenul de docimologie ştiinţei despre probe, examene (de la
cuvintele din limba greacă: „dokime”= probă, încercare, „dokimaze”= examinez, „logos”=
ştiinţă) [3].
Evaluarea şcolară este o etapă importantă în procesul de predare-învăţare-evaluare,
verificarea şi aprecierea cunoştinţelor dobândite de elevi în şcoală având o pondere semnificativă
în activitatea profesorului. Evaluarea se referă la măsurarea, cuantificarea rezultatelor învăţării,
la determinarea eficienţei metodelor de predare-învăţare utilizate. Interpretarea şi aprecierea
rezultatelor evaluării sunt determinate de metodele şi instrumentele de evaluare folosite precum
şi de factori externi cum ar fi vârsta elevilor, mediul de dezvoltare etc.
Ca sistem de principii, tehnici, metode referitoare la măsurarea şi aprecierea rezultatelor
obţinute în activitatea de învăţământ evaluarea şcolară îndeplineşte următoarele funcţii:
- Funcţia de constatare şi diagnosticare a performanţelor obţinute de către elevi,
explicate prin factorii şi condiţiile (de natură psihologică, pedagogică, socială) care au condus la
succesul sau insuccesul şcolar.
- Funcţia de reglare şi perfecţionare a procesului de predare-învăţare pe baza
informaţiilor obţinute din analiza factorilor şi condiţiilor care au determinat rezultatele evaluării.
- Funcţia de predicţie şi decizie care vizează modul în care se vor desfăşura în viitor
activităţile didactice precum şi performanţele viitoare ale elevilor.
- Funcţia de selecţie şi clasificare a elevilor în funcţie de rezultatele şcolare pe care
le-au obţinut.
- Funcţia formativ-educativă, de stimulare şi optimizare a învăţării.

1. Forme, metode şi instrumente de evaluare

În funcţie de momentul în care se face evaluarea distingem următoarele forme de evaluare:

Evaluare iniţială, care se realizează la începutul unei perioade de instruire; permite
formarea unei imagini asupra bagajului de cunoştinţe şi a posibilităţilor de progres ale elevului.
Este aplicată în general întregii clase, profesorul având posibilitatea să-şi adapteze programul de
instruire.
 Evaluare continuă (formativă), care se realizează pe tot parcursul procesului de
instruire. Această formă de verificare oferă permanent profesorului informaţii cu privire la
eficienţa programului de instruire şi permite acestuia aprecierea rezultatelor în raport cu
obiectivele operaţionale/competenţele specifice. Totodată stimulează elevii pentru învăţare şi
dezvoltă capacitatea de autoevaluare.
Evaluare sumativă (globală), care se realizează la încheierea unei perioade de instruire,
la intervale mari de timp, la sfârşitul unei secvenţe tematice sau temporale (sfârşit de semestru,
an şcolar). Acest tip de evaluare are avantajul că stimulează elevii să recapituleze întreaga
materie, le dezvoltă acestora capacitatea de analiză şi sinteză. Nu reflectă întotdeauna nivelul de
performanţă atins de elevi.
Deşi superioară prin caracterul predictiv, evaluare formativă trebuie completată şi cu
celelalte forme de evaluare.

Metodele de evaluare tradiţionale cuprind: verificarea orală, verificarea prin lucrări

scrise şi probele practice. În ultimul timp acestora li s-au adăugat metodele alternative
(complementare) de evaluare: proiectul, portofoliul, investigaţia, observarea sistematică a
activităţii şi a comportamentului elevilor, autoevaluarea.

Verificarea orală, forma de evaluare cel mai des folosită, este o formă particulară a
conversaţiei prin care profesorul urmăreşte să determine gradul de însuşire al cunoştinţelor şi
deprinderilor. Verificarea orală se poate face în cadrul unei lecţii mixte, în etapa de reactualizare
a cunoştinţelor anterioare sau în etapa de fixare a noilor cunoştinţe.
Această metodă are câteva avantaje care o impun.
- Favorizează dialogul, elevul poate să participe la un schimb de idei cu întreaga clasă,
având astfel posibilitatea de a-şi argumenta propriile puncte de vedere.
- Profesorul poate detecta şi corecta imediat erorile apărute, poate identifica noţiunile
care creează dificultăţi, poate corecta deficienţele de limbaj şi de abordare a cunoştinţelor.
- Contribuie la crearea deprinderii de comunicare a elevului.
Verificarea orală are însă şi limite. Întrebările nu au toate acelaşi grad de dificultate,
profesorul nu poate testa decât un număr restrâns de elevi, timpul nu permite o verificare
completă a conţinutului predat, elevii emotivi pot fi dezavantajaţi. Metoda are un grad mare de
subiectivism.
Verificarea prin lucrări scrise, apreciată ca o modalitate mai economică de verificare,
se utilizează sub diverse forme: lucrări cu durată scurtă (de obicei 15-20 minute), lucrări cu

2
durata de una sau două ore care pot evalua lecţia curentă (extemporal), un sistem de lecţii (lucrări
de verificare sau de control) sau materia unui semestru (teze).
Lucrările scrise permit evaluarea unui număr mare de elevi într-un anumit interval de
timp, asigură un grad mai mare de obiectivitate la notare, oferă elevilor posibilitatea de a lucra
independent, în ritm propriu. Întrebările au acelaşi grad de dificultate ceea ce face posibilă
compararea rezultatelor. Principalul dezavantaj al metodei lucrărilor scrise este că profesorul nu
poate interveni şi corecta pe loc erorile. Răspunsurile incomplete pot genera diferenţe de
apreciere şi notare.
Verificările scrise pot viza expunerea unei anumite tematici sau pot fi alcătuite sub formă
de teste grilă. În ambele situaţii, profesorul este responsabil de alegerea subiectelor şi formularea
corectă, clară a întrebărilor astfel încât să se acopere materia prevăzută pentru lucrare şi să fie
posibilă încadrarea în timpul alocat. Baremul şi, în cazul testelor grilă, strategia de notare trebuie
anunţate de profesor în cadrul lucrării.
Verificarea prin teste grilă are câteva avantaje imediate cum ar fi: obiectivitate şi uşurinţă
în notare, timp de răspuns scurt, posibilitatea acoperirii unei părţi consistente de materie. Pe de
altă parte această formă de evaluare nu pune în evidenţă raţionamentul elevului şi face posibilă
„ghicirea” răspunsului.
Examinarea prin probe practice este caracteristică mai ales disciplinelor de
informatică. Se poate desfăşura în diverse forme: scrierea unor programe, editarea de texte sau
grafică pe calculator pe durata unei ore, aplicaţii complexe care necesită un interval mai mare de
timp şi, eventual, lucrul în echipă.
Proiectul este o metodă de evaluare recomandată mai ales în cadrul evaluărilor sumative.
De obicei, proiectul cuprinde o parte teoretică şi o parte practică, aplicativă. Tema poate fi
propusă de către profesor sau elev, proiectul se poate realiza individual sau în grup. Realizarea
unui proiect implică parcurgerea următoarelor etape:
- identificarea, alegerea temei;
- colectarea informaţiilor referitoare la tema aleasă, organizarea, evaluarea şi prelucrarea
acestora;
- elaborarea propriu-zisă a proiectului, redactarea acestuia;
- prezentarea proiectului de către elev/grup de elevi în faţa colegilor şi a profesorului.
La notarea proiectului, profesorul trebuie să aibă în vedere anumite criterii precum
structura proiectului, calitatea materialului, creativitatea de care a dat dovadă elevul.
Portofoliul este o colecţie de produse ale activităţii de învăţare a elevului, prin care
profesorul urmăreşte progresele realizate de elev la o disciplină de-a lungul unui semestru.

3
Acesta include: probe scrise (eventual cu rezolvarea ulterioară a problemelor), activităţi practice,
referate, proiecte, teme suplimentare, lucrări prezentate la cercurile ştiinţifice ale elevilor etc.
Investigaţia este o metodă asemănătoare proiectului prin care profesorul evaluează
capacitatea elevului de a aplica în mod original, personal cunoştinţele asimilate. Toate etapele se
realizează în clasă, individual sau în echipă. Prin intermediul acestei metode pot fi evaluate:
capacitatea de definire şi înţelegere a problemei pusă în discuţie, de alegere şi descriere a
metodelor folosite pentru a obţine soluţia problemei.
Autoevaluarea are scopul de a-l ajuta pe elev să-şi conştientizeze progresele, să-şi
elaboreze propriul plan de lucru, să-şi raporteze performanţele la sarcinile şi exigenţele învăţării.
Observarea sistematică a activităţii şi a comportamentului elevilor este o metodă de
evaluare prin care profesorul îşi formează o imagine asupra performanţelor elevilor. Profesorul
sesizează contribuţiile elevilor la desfăşurarea orelor, modul de realizare al temelor, calitatea
muncii independente, manifestări de neatenţie, dificultăţi şi greşeli semnificative care nu fac
explicit obiectul notării.

2. Instrumente de evaluare
Pentru a realiza o evaluare eficientă, instrumentele de evaluare (extemporale, lucrări de
control, teste, teze) trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
- Validitatea reprezintă precizia cu care instrumentul de evaluare şi-a propus să măsoare
performanţele elevilor. Instrumentul de evaluare trebuie să stabilească ce anume îşi propune să
evalueze şi să precizeze sarcinile de lucru.
- Fidelitatea este acea calitate a unui test de a produce rezultate asemănătoare în urma
aplicării, în condiţii identice, aceluiaşi grup de elevi.
- Obiectivitatea reprezintă gradul de concordanţă între previziunile făcute şi rezultatele
obţinute în urma evaluării.
- Aplicabilitatea desemnează calitatea testului de a fi administrat şi interpretat cu
uşurinţă.
În mod obişnuit, un test este alcătuit din întrebări (itemi) care acoperă o temă, un capitol
sau o parte mai întinsă din programă şi trebuie să asigure condiţiile unei notări obiective,
independente de evaluator. Răspunsurile pot fi „deschise”, atunci când elevii elaborează complet
rezolvarea subiectului, sau răspunsuri scurte sau „închise”, atunci când elevii aleg răspunsurile
corecte din mai multe posibile.

Există mai multe tipuri de itemi:

a) Itemi obiectivi

4
 - cu alegere duală: Elevii trebuie să asocieze unul sau mai multe enunţuri cu una din
componentele unor cupluri de alternative duale: adevărat-fals, da-nu, corect-incorect.
- în pereche: Se solicită elevilor stabilirea unor corespondenţe între elemente a două
mulţimi (distribuite pe două coloane).
- cu alegere multiplă (cu o singură variantă de răspuns corect, sau cu mai multe variante
de răspuns corect): Elevii trebuie să aleagă unul sau mai multe răspunsuri corecte din mai multe
variante de răspuns.
b) Itemi semiobiectivi
- cu răspuns scurt: Răspunsul poate fi un cuvânt, un număr sau un simbol.
- de completare: Solicită elevul să completeze o anumită afirmaţie astfel încât aceasta să
capete sens şi valoare de adevăr.
- de tip întrebare structurată: Este formată din mai multe întrebări de tip obiectiv sau
semi-obiectiv, legate între ele printr-un element comun.
c) Itemi subiectivi
- de tip rezolvare de problemă;
- de analiză, rezumat, schematizare.

O evaluare optimă presupune parcurgerea următoarelor etape:

- stabilirea obiectivelor operaţionale/competenţelor specifice şi a ponderii acestora în
tema respectivă;
- selecţionarea sau conceperea problemelor reprezentative;
- stabilirea tipurilor de itemi care se vor folosi;
- realizarea itemilor cu formulări simple, clare;
- elaborarea baremului de notare.

Bibliografie
1. Anastasiei, M., Metodica predării matematicii, Univ. ”A. I.Cuza", Iaşi, 1985.
2. Brânzei D., Metodica predării matematicii, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.
3. M. Ionescu, I. Radu, Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
4. C. Masalagiu, I. Asiminoaei, Didactica predării informaticii, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
5. M. Postolache (coordonator), Metodica predării matematicii în liceu, Editura Fair Partners,
Bucureşti, 2008.
6. G. Pólya, Descoperirea în matematică, Editura Şţiinţifică, Bucureşti, 1971.