Capitolul 2

2. Stratul de ozon al Pământului

Soarele emite continuu radiaţii ultraviolete dar stratul de ozon localizat în

stratosferă înconjoară planeta constituind un filtru natural care blochează aproximativ
98% din aceste radiaţii.
În ultimii ani, radiaţiile solare ultraviolete au crescut în intensitate, datorită
reducerii stratului de ozon, cauzată de progresul tehnologic, mai precis de folosirea
excesivă a unor substanţe cu perioadă mare de descompunere.

Fig 1. Radiaţii ultraviolete.

2.1 Atmosfera.

Învelişul gazos care înconjoară planeta Terra (Pământ),

este cunoscut sub denumirea de atmosfera acesteia. Fără
o limită superioară precisă atmosfera trece treptat în spaţiul
interplanetar. Viaţa pe planetă este asigurată de existenţa
atmosferei, energiei solare şi a câmpul magnetic planetar.
 Atmosfera are rolul de a absorbi energia de la Soare, de
a recircula apa şi alte chimicale şi prin forţe magnetice şi
electrice asigură un climat moderat. Atmosfera ne
protejează de asemenea faţă de radiaţiile cu energie mare
şi de vidul cosmic.
În cadrul atmosferei terestre se deosebesc cinci straturi
principale, între care nu există o delimitare precisă,
împărţirea lor făcându-se după caracteristicile termice,
compoziţie chimică, direcţie de deplasare şi densitate.
• troposfera - cuprinsă între suprafaţa Pământului şi
altitudinea de circa 8 - 14,5 km, este zona în care se
găsesc aproape toţi vaporii de apă şi în care se desfăşoară
principalele fenomene meteorologice, are densitatea cea
mai mare; pe măsura ce urci temperatura media scade de
la +17 la -52°C; Aerul troposferic este foarte important
pentru organism si factorii de mediu deoarece asigură
respiraţia (prin compoziţia chimică), termoreglarea (prin
proprietăţile fizice), autopurificarea, sau din contră poluarea
aerului prin prezenta unor substanţe străine de compoziţia
naturală şi care pot afecta starea de sănătate.
• stratosfera - cuprinsă între troposferă şi altitudinea
de circa 50 km; este separată de troposferă prin
tropopauză. Faţă de troposferă aceasta, este uscată şi mai
puţin densă; în partea superioară a stratosferei există o
concentraţie masivă de ozon, care absoarbe cea mai mare
parte a radiaţiilor ultraviolete ce vin de la Soare, din această
cauză temperatura în acest strat creşte gradual spre
valoarea de -3°C; stratosfera şi troposfera conţin 99% din
cantitatea total de aer;
• mezosfera - stratul cuprins între 50 - 85 km
 altitudine; în această zonă temperatura scade din nou până
la valoarea de -93°C; moleculele sau atomii prezenţi aici
sunt în stare excitata din cauza absorbţiei de energie de la
Soare;
• termosfera este stratul cuprins între 85 km şi 600
km; temperatura acestui strat creşte gradat până la
aproape 1.727°C din cauza radiaţiei de la Soare. În această
zonă reacţiile chimice decurg foarte rapid. Caracteristica
principală a termosferei este aceea că aici se întâlneşte
plasma (între 85 şi până la aproximativ 1000 km, zonă
denumită şi ionosferă).
• exosfera - stratul între 1000 şi circa 3000 km înspre
spaţiul interplanetar; în această regiune, hidrogenul şi
heliumul sunt componentele principale, densitatea fiind
foarte redusă.
Atmosfera terestră nu are forma planetei, ci are o formă de
sferă uşor turtită, formă determinată de mişcarea de rotaţie
a planetei.

Fig. 4 - Atmosfera terestră

 Masa atmosferei terestre este considerată a fi de circa
1•10-6 din cea a Pământului. Pe 1 m2 al suprafeţei terestre
acţionează o masă de atmosferă de circa 10.000 kg.
Densitatea şi presiunea atmosferei scad cu creşterea
altitudinii. În plus, presiunea atmosferică variază şi în
funcţie de conţinutul de apă. Presiunea aerului uscat la
nivelul mării este egală cu 760 mm Hg, iar densitatea de
1,292 kg/m3.
Datorită expunerii alternative a atmosferei la radiaţia
solară (din cauza rotaţiei în jurul axei) diferenţele de
temperatură cauzează diferenţe ale densităţii aerului şi
astfel apar deplasări ale aerului, atât pe orizontală cât şi pe
verticală, denumite vânt.
Compoziţia atmosferei variază atât cu altitudinea cât şi cu
latitudinea. Se consideră că atmosfera terestră reprezintă
un amestec mecanic de mai multe substanţe aflate în stare
gazoasă, lichidă şi solidă. Componenţii gazoşi ai atmosferei
formează ceea ce se denumeşte aer. În general, aerul
conţine în volume: ~78% azot, ~21% oxigen, ~0,93%
argon, iar restul este format din gaze inerte, dioxid de
carbon şi cantităţi variabile de vapori de apă. Componenţii
în stare lichidă ai atmosferei sunt reprezentaţi de particule
fine de apă, iar cei solizi sunt reprezentaţi de gheaţă,
particule de diferite dimensiuni de naturale sau artificiale.
Ca urmare a activităţii vieţuitoarelor, dar în special a
oamenilor, compoziţia atmosferei se modifică continuu.
2.1 Ozonul O3
Ozonul este o stare alotropică a oxigenului, are formula chimica O3, se găseşte
în straturile superioare ale atmosferei în concentraţii foarte mici şi formează ceea ce se
numeşte pătura de ozon. El are proprietatea de a reţine radiaţiile cosmice cu lungime
de undă foarte mică şi extrem de nocive pentru organismele vii, mai ales pentru cele
animale, făcând posibilă viaţa pe pământ în forma actuală. Se estimează că la ora
actuală exista circa 3 miliarde de tone de ozon. Dacă tot ozonul ar fi concentrat în formă
pură atunci ar forma un strat în jurul pamatului doar de 3 mm.
Ozon provine din cuvântul grecesc "ozein" care înseamnă "a mirosi".

2.2 Stare naturală.

Ozonul se formează fotochimic în straturile superioare ale atmosferei prin

absorbţia de către oxigen a luminii cu λ=185nm, sau mai mică. Ozonul există în
atmosferă în cantitate mică. fiind prezent în atmosfera în concentraţie de cca. 0,04 ppm
(părţi pe milion). Acesta se găseşte cca. 90% în stratosferă şi cca. 10% în troposferă.
Deşi mică, această cantitate de ozon are un rol important din punct de vedere
meteorologic şi climateric.

2.3 Structura ozonului.

Structura moleculei de ozon a fost stabilită prin metoda difracţiei electronilor şi

prin metoda microundelor.
Molecula de O3 are o structură unghiulară de tipul:

Fig. 3 - Molecula de O3
2.3.1 Proprietăţi fizice.

În stare gazoasă, ozonul are o culoare albăstruie, absoarbe în domeniul U.V. la

245nm. Are punctul de fierbere –112,5°C, punctul de topire, -192,5°C. Este puţin solubil
în apă, dar mai solubil decât oxigenul în schimb, este solubil în unii compuşi organici, în
general în cei neinflamabili cum este freonul, CF2Cl2.
O3 are miros caracteristic de usturoi; chiar în concentraţii mici este toxic, în stare lichidă
explodează foarte uşor iar în stare solidă la simpla atingere.

2.3.2 Reacţii de formare.

O3 se obţine în cantităţii mici în toate procesele chimice în care se obţine oxigen

atomic:
- descărcări electrice în aer sau oxigen
- iradierea aerului sau oxigenului cu radiaţii ultraviolete
- disocierea termică a oxigenului molecular şi răcirea lui bruscă
- în procesele electrochimice în care rezultă oxigen anodic
- în reacţiile chimice în care se obţine oxigen în stare născândă.
1. Formarea ozonului din oxigen molecular. Prin încălzirea oxigenului la temperatură
ridicată, acesta disociază în atomi după reacţia: O2 + Energie → 2O care reacţionează
cu O2 dând ozon: 2O2+2O - 2O3 → 3O2.
2. În toate procesele fizice sau chimice, în care iau naştere atomi liberi de oxigen se
formează şi ozon: O2 + O → O3.
a) Iradierea cu radiaţie ultravioletă (l = 135-185 nm ) a oxigenului molecular – acţiune
fotochimică
Fig. 2 - Formarea ozonului

b) Încălzirea oxigenului molecular la 150°C

c) Descărcări electrice în oxigen pur sau în aer
d) În procesele electrolitice, cum este de exemplu electroliza la temperatură joasă cu
electrozi inerţi, cu o mare densitate de curent la anod, a acizilor: HF, H2SO4, HClO4.
e) În reacţiile în care se formează atomi liberi de oxigen, o mică parte din aceştia se
transformă în ozon, ex. descompunerea peroxidului de hidrogen la temperaturi joase:
H202 → H20 + [O] ,
[O] + O2 → O3
Întotdeauna, cantitatea de ozon O3, respectiv concentraţia în volume este mică
deoarece O3 este instabil şi trece în oxigen molecular, O2.Practic, ozonul în concentraţie
mai mare se obţine prin descărcări electrice în atmosferă de oxigen.
Din amestecul O2 + O3, se separă O3 curat prin lichefiere cu aer lichid pe baza densităţii
mai mari a O3 lichid decât a O2 lichid.

2.3.3 Proprietăţi chimice.

Principala proprietate chimică a ozonului o reprezintă marea lui capacitate de

oxidare.
Ozonul reacţionează în trei tipuri de reacţii chimice: ca oxidant, ozonizant şi catalizator.
Caracterul oxidant. Ozonul este unul din cei mai puternici agenţi oxidanţi, poate
reacţiona numai un atom de oxigen sau cu întreaga moleculă.
- Ozonul reacţionează cu unele nemetale cum sunt: H2, Cl2, I2, S, P, As, chiar la rece
dând compuşi oxigenaţi:

- Ozonul umed atacă toate metalele cu excepţia celor din mina de platină – Pt, Pd, Ir,
transformându-le în oxizi: Mg+O3 -> MgO + O2
- Ozonul oxidează oxizii inferiori la oxizi superiori:

- Acizii oxigenaţi inferiori, respectiv, HNO2 şi H2SO3 sunt oxidaţi la acizi superiori, iar
sărurile acestora sunt oxidate la azotaţi, respectiv sulfaţi.

2.4 Fenomene fizico-chimice în stratul de ozon

Stratul de ozon este o regiune a atmosferei numită şi “Paravanul natural de

soare al Pământului”, fiind un filtru pentru razele ultraviolete (UV), înainte ca acestea să
ajungă pe suprafaţa Pământului şi să provoace pagube oamenilor sau altor forme de
viaţă. Orice reducere a cantităţii de ozon din aer ar deveni o ameninţare pentru orice
formă de viaţă existentă pe Pământ. Astfel că apariţia la mijlocul anilor 1980, a unui
mare gol în stratul de ozon deasupra Antarcticii a reprezentat o mare criză a mediului
înconjurător.

Ozonul O3 este un gaz (având punctul de fierbere la 112 ºC) care este prezent în
concentraţii mici peste tot în atmosferă. Întreaga cantitate aeriană de ozon atmosferic în
orice punct al său, este frecvent exprimată în unităţi Dobson (DU); o unitate Dobson
este echivalentă cu 0.01 mm (0.001 cm) de strat de ozon pur, aflat la densitatea la care
l-am putea deţine dacă l-am aduce la presiunea de 1 atm şi temperatura de 0 ºC. Unii
autori folosesc centimetrul miliatmosferic care este echivalent cu o unitate Dobson
pentru a măsura cantitatea din ozonul aerian; 1 matm = 1 cm = 1 DU. Cantitatea
normală de ozon aerian este de circa 350 DU; astfel că, dacă tot ozonul ar fi coborât la
un nivel mai jos, stratul de ozon pur ar avea o grosime de doar 3.5 mm. Datorită
vânturilor stratosferice, ozonul este transportat din regiunile tropicale, unde este
produs în cantităţi destul de mari, spre regiunile polare.

Cu cât ne aflăm mai aproape de ecuator, cu atât mai puţin ne va proteja stratul
de ozon de razele ultaviolete. Concentraţia ozonului la tropice este în medie de 250 DU,
faţă de zonele subpolare, unde media este de 450 DU, exceptând găurile care apar în
stratul de ozon în aceste regiuni.

Concentraţiile de ozon au variaţii foarte mari de la anotimp la anotimp,

înregistrând un nivel foarte înalt primăvara şi scăzut în restul anului, aşa cum este
ilustrat în figura 1.1, [1].

Găurile de ozon din Antarctica au fost descoperite de Dr. Joe C. Farman şi

colegii săi de la British Antarctic Survey. Ei au înregistrat prezenţa straturilor de ozon în
această regiune încă din anul 1957. Aceste date indică faptul că întreaga cantitate de
ozon a crescut până în octombrie, după care a început să scadă începând cu
anii 1970, fapt ilustrat în figura 1.2, [2]. Lunile septembrie-noiembrie corespund
primăverii la Polul Sud, anotimp în care noaptea ţine 24 de ore foarte friguroase.

Pe la mijlocul anilor 1980, Antarctica, în anotimpul de primăvară pierduse din

cantitatea de ozon cam 50 %, din cât avea iniţial. Astfel, putem vorbi despre găurile
formate în stratul de ozon apărute în anotimpul de primăvară în Antarctica de ceva timp
încoace.

În medie, suprafaţa Pământului este acoperită de găuri în stratul de ozon. O

imagine a acestei situaţii o constituie America de Nord (vezi figura 1.3.), [2].

Mulţi ani, de la descoperirea găurilor în stratul de ozon, nu a fost clar dacă

acestea sunt fenomene naturale produse de fenomene meteorologice sau
mecanisme chimice, determinate de poluanţii din aer. Substanţa chimică suspectă a
fost clorul, produs în special sub formă de gaz eliberat în aer în cantităţi mari, dar se
considera că acest clor va distruge statul de ozon numai în cantităţi mici şi numai după
trecerea unor ani. Descoperirea găurilor de ozon din Antarctica a venit ca o surpriză
mare pentru toţi, [3,4,5,6]. Ozonul a început să dispară nu numai din aerul de deasupra
Antarcticii, ci şi din întreaga lume, [7,8,9]. Extinderea dispariţiei ozonului asupra întregii
lumi este reprezentată în figura 1.4, [9], care prezintă schimbările produse în întreaga
concentraţie de ozon, dar nu şi în regiunile polare.

Pierderile de ozon sunt în valoare de 3% pentru fiecare decadă a anului, iar în

latitudinea nordică ajung, în sezonul de primăvară, la 9%. Aici sunt goluri şi vara, când
oamenii sunt expuşi soarelui la maximum. De exemplu, nivelul stratului de ozon în
Toronto, în luna iulie era scăzut cu 12 % faţă de valorile din 1980. O imagine a stratului
de ozon din 2 iulie 2001, conform datelor NASA de pe situl http://jwocky.nasa.gov este
redată în figura 1.5.

Concentraţiile de ozon şi temperaturile medii la altitudini mai mari de 70 de

kilometri de Pământ sunt prezentate în figura 1.6.

2.4.1 Absorbţia luminii de către molecule

Variaţia concentraţiei de ozon este determinată de energia asociată cu lumina

solară. De aceea, vom începe prin a investiga relaţia dintre absorbţia luminii de către
molecule şi activitatea rezultată, sau energia moleculelor care permit reacţiile chimice.
 Absorbţia luminii o percepem în culoare pe domeniul de lungime de undă a
spectrului vizibil, de la 400 nm (lumina violetă), la 750 nm (lumina roşie), un nanometru
fiind echivalentul a 10-9 metri. Substanţele diferă foarte mult între ele, prin proprietatea
lor de a absorbi lumina în funcţie de lungimea de unda, datorită diferenţelor dintre
nivelurile de energie ale electronilor săi. Oxigenul molecular, O2, nu absoarbe lumina
vizibilă, dar absoarbe anumite tipuri de lumină ultravioletă (UV), care emite radiaţii
electromagnetice cu lungimi de undă între 50 nm şi 400 nm. Cea mai relevantă
reprezentare a spectrului electromagnetic este ilustrată în figura 1.7.

Regiunea razelor ultraviolete, notată UV, începe de la marginea violetă a regiunii

vizibile şi continuă până la regiunea razelor X. Spre sfârşitul spectrului, începând cu
porţiunea roşie a regiunii vizibile, apar razele infraroşii (IR), care devin foarte importante
în discuţia privind efectul de seră.

Un spectru absorbant ca cel ilustrat în figura 1.8, [8], este o reprezentare grafică
ce prezintă relativitatea fracţiilor de lumină care pot fi absorbite de diferite tipuri de
molecule în funcţie de lungimile de undă ale acestora. Aici, absorbţia luminii de către
moleculele de oxigen se face în regiunea UV între 70 nm şi 250 nm; cantităţi minuscule
sunt absorbite şi peste 250 nm, dar nu sunt vizibile. Absorbţia selectivă este observată
la molecule şi atomi, depinzând de structura speciei şi de nivelul de energie al
electronilor.

Ca rezultat al acestor caracteristici ale absorbţiei, oxigenul molecular, O2, poate

fi caracterizat ca un filtru al stratosferei pentru lumina ultravioletă de la 120 nm la 220
nm; restul luminii în această regiune este filtrată de O2 şi alţi constituenţi ai aerului,
precum N2. Totuşi, lumina ultravioletă are lungimi de undă mai mici de 220 nm la
suprafaţa Pământului, protejând pielea şi ochii. O2 este considerat filtru, dar nu pentru
tipurile de lumină ultravioletă, cu lungimi de undă între 220 nm şi 240 nm.
 Lumina ultravioletă, cu lungimi de undă între 220 nm şi 320 nm, este filtrată din
lumina solară, mai precis de moleculele de ozon, O3, care se află distribuite la mijlocul
şi marginea stratosferei. Absorbţia spectrului de ozon, pe această lungime de undă,
este descrisă în figura 1.9. Ozonul ajută oxigenul, care are lungimi de unde scurte, să
filtreze lumina ultravioletă emisă de soare între 220÷290 nm, cu suprapuneri în regiunea
200÷280 nm, cunoscută sub numele de UV-C.

Ozonul poate absorbi numai fracţiuni din lumina ultravioletă emisă de soare, între
nivelurile 290÷320 nm şi acest lucru se poate deduce din figura 1.9, unde este evident
că lumina absorbită la diferite niveluri este într-adevăr limitată. Cantitatea rămasă
de lumină solară la aceste niveluri, de la 10 % până la 30%, penetrează straturile spre
suprafaţa Pământului. Aşadar, ozonul nu este destul de eficient în a ne proteja de
lumina regiunii UV - B, aceasta fiind definită între 280÷320 nm.

Deoarece nici ozonul, nici un oricare alt constituent al atmosferei nu efectuează o

absorbţie semnificativă a razelor UV – A, între 320÷400 nm, cele mai multe dintre
acestea penetrează spre suprafaţa Pământului.

Efectul oxigenului diatomic şi al ozonului în a proteja atmosfera de razele UV din

lumina solară este ilustrat în figura 1.10. Curba din stânga corespunde intensităţii luminii
primite de atmosfera Pământului, iar curba din dreapta corespunde luminii transmise
spre troposferă.

Separarea verticală a curbelor cu ajutorul lungimilor de undă, corespunde

cantităţii de lumină absorbită de stratosferă şi alte regiuni ale atmosferei.