Universitatea Apollonia Iași

Anul II, Tehnică Dentară

Student: Rohozneanu Dan-Dumitru
Profesor Îndrumător: Cătălina Girbea
Obiect de studiu: Estetică Dentară

Estetica în restaurările fixe pe implante

În societatea de astăzi , evoluată atât din punct de vedere tehnologic cât și social, o
condiție primordială a funcționării unui individ îl reprezintă apariția sa la diverse manifestări
culturale, de zi cu zi, întâlniri de afaceri, cu prietenii iar zâmbetul reprezintă salutul sau
prima impresie.
De cele mai multe ori, oamenii sunt pusi in postura de a alege dacă să zâmbească fiind
conditionați de lipsa sau deficiența dentară fie a unui singur dinte , fie a unei întregi arcade,
în funcție de caz.
Obiectivul tehnicianului dentar și a doctorului stomatolog este acela de a oferi un plan
de tratament care să asigure pacientului o estetică şi o funcţionalitate optimă, pentru o
perioadă cât mai lungă de timp.
O astfel de restaurare protetică poartă denumirea de implant( prin înșurubare).

1) Restaurarea supraimplantară fixă unidentară în regiunea anterioară

În cele mai frecvente cazuri, înlocuirea dinţilor frontali superiori cu proteze parţiale
supraimplantare, determină rezultate bune, atât în ceea ce priveşte estetica, cât şi
funcţionalitatea.
Restaurările unidentare, pe implante realizate în regiunea anterioară a arcadelor dentare,
este cea mai bună aleregere înlocuind tratamentele convenționale, reprezentate de
protezele parţiale fixe şi punţile adezive; sunt indicate la pacienţi cu anodonţii, la
pacienții care au pierdut un dinte în urma unui traumatism sau în urma complicaţiilor
dento-parodontale.
Pacientul are întotdeauna așteptările cele mai înalte și totodată dorește realizarea celei
mai bune lucrări protetice în timp foarte scurt, astfel încât, nu există loc pentru
compromis, în mod particular, când linia labială a surâsului are o poziţie înaltă.
Pe lângă datele anamnestice generale, este important de investigat:
- gradul de deschidere a gurii;
- investigarea părţilor moi şi a rezervei osoase;
- lăţimea, înălţimea şi lungimea breşei edentate - care determină tipul de implant
ales şi axa lui de inserare;
- examenul bucal trebuie făcut în contextul integrităţii dinţilor vecini breşei şi a
situării topografice a rădăcinilor acestora.
Parametrii estetici (analiză):
a) spaţiul interlabial de repaus;
b) poziţia liniei labiale în timpul surâsului;
c) înclinarea axelor dinţilor învecinaţi;
d) poziţia punctelor de contact interdentar;
e) simetria compoziţiei dentare;
f) conturul şi înălţimea gingivală;
g) aspectul liniei incisive;
h) aspectul ambrazurilor dentare (cervicale şi incizale)
i) poziţia şi orientarea planului estetic.

Prezentarea schematică a celor mai importanţi parametri estetici ,(după Belser):

- atunci când lăţimea spaţiului interdentar este modificată prin migrări dentare (edentaţii
mai vechi), este indicată redresarea ortodontică a dinţilor; dacă aceasta nu este posibilă, sunt
de preferat restaurările tradiţionale, pentru că rezultatele estetice sunt mai bune.

- pierderea unui dinte frontal superior determină modificarea morfologiei crestei

alveolare, care va fi cu atât mai atrofiată (mai ales spre vestibular), cu cât intervalul
de timp scurs până la aplicarea implantului este mai mare; procesul atrage după
sine alterarea contururilor de la nivelul ţesuturilor moi supraiacente şi
înconjurătoare: papile interdentare, gingie aderentă, în pofida faptului că există
teorii potrivit cărora, datorită fenomenului de „memorie al papilelor", acestea tind
să revină la poziţia iniţială.
Papilele din proximitatea implantelor nu sunt papile reale, ci ţesut de cicatrizare care se
poate modela cu ajutorul coroanelor provizorii.
Aceste modificări impun uneori inserarea spre oral a implantelor, ceea ce
generează o poziţionare prea vestibularizată a stâlpilor implantări şi implicit, a viitoarei
restaurări; pentru a preîntâmpina acest efect, este indicată utilizarea implantelor
cilindrice cu bont angulat.
 Pe de altă parte, o poziţie prea lingualizată a stâlpilor, pentru a fi compensată
estetic, necesită o supraconturare vestibulară a viitoarei restaurări; supradimensionarea
suprafeţelor vestibulare determină, la rândul ei, raporturi nefiziologice la nivelul gingiei
vestibulare, cu instalarea fenomenelor inflamatorii.
Pentru implantele care se fixează prin înşurubare, din considerente estetice,
poziţionarea, în sens vertical a umărului implantului, se va face endostal (cu
aproximativ 2 mm mai adânc, faţă de alte localizări); modelarea corespunzătoare a
ţesuturilor moi periimplantare se realizează cu ajutorul unor cape din material plastic,
cu diametru calibrat corespunzător umărului implantului.
Aceste cape sunt utilizate ulterior pentru ataşarea stâlpilor implantări pe care se va
fixa (prin înşurubare) restaurarea provizorie şi cea finală.

Rezultatele estetice sunt favorabile pe termen lung, cu condiţia respectării designului,

atât la nivelul parodonţiului marginal, cât şi la nivelul suprastmcturii şi a menţinerii unei
igiene corespunzătoare; efectele cheie sunt: contururile ţesuturilor moi (existenţa unei
cantităţi suficiente de mucoasă keratinizată, în special la nivel vestibular), volumul coronar,
forma, textura şi culoarea restaurării la nivelul suprafeţei vestibulare.

1) Restaurarea supraimplantară fixă în regiunea laterală

Restaurarea protetică a edentaţiilor terminale este cu atât mai dificil de realizat
prin tratamente alternative tradiţionale, cu cât vârsta pacienţilor este mai tânără; aceasta,
 deoarece tratamentul convenţional cu proteze mobilizabile (varianta cea mai bună, din
punct de vedere biomecanic) este, de regulă, foarte greu acceptat.
În edentaţiile terminale, restaurările protetice fixe pe implante se pot realiza cu
sprijin pur implantar, sau cu sprijin mixt (la un capăt al breşei, sprijinul se face pe un
dinte natural, iar la celălalt capăt, sprijin implantar).
Există trei situaţii tipice pentru acest tip de edentaţie:
a) Absența molarilor:
- se utilizează, în general, restaurările cu agregare mixtă;
- este suficientă inserarea unui singur implant în regiunea primului sau celui de-al
doilea molar permanent;
- agregarea se face pe ambii premolari;
- în funcţie de situaţia clinică, se utilizează sisteme de ruptori de forţă,
- absenţa molarilor şi a premolarului secund:
- se utilizează cel puţin două implante;
- este de preferat ca restaurarea să prezinte sprijin exclusiv implantar;
- se poate opta pentru un sprijin mixt, dacă antagoniştii sunt reprezentaţi de o
proteză mobilizabilă.

b) Absenţa molarilor şi premolarilor:

- restaurarea se va realiza cu agregare strict implantară;
- caninul nu se va cuprinde niciodată în restaurare.
Suprastructurile se pot fixa, fie prin cimentare (imposibilitatea de a controla implantele),
fie prin înşurubare (costuri mai mari, iar prezenţa şuruburilor poate interfera cu ocluzia).
Din punct de vedere estetic, este important să se respecte curbele de ocluzie şi să
se realizeze o înălţime a restaurărilor şi a contururilor gingivale care să asigure
obţinearea efectului de perspectivă.

2) Restaurări supraimplantare fixe în edentaţia totală

Sunt relativ frecvente situaţiile în care pacienţii, fiind nemulţumiţi de stabilitatea
protezelor mobile, solicită înlocuirea lor cu PPF cu sprijin implantar. În aceste cazuri,
inserarea implantelor este condiţionată de următoarele aspecte:
- starea de sănătate generală şi locală: având în vedere că, în general, este vorba
de persoane vârstnice, se va stabili dacă sunt cardiaci, suferă de boli sangvine,
endocrine, renale, sau prezintă afecţiuni maligne, situaţii care contraindică aplicarea
implantelor;
 - să nu fie fumător sau mare consumator de alcool;
- zona topografică să permită inserarea implantelor, în funcţie de oferta osoasă a
câmpului protetic şi de existenţa unor afecţiuni locale care interferează cu poziţionarea
implantelor, cum ar fi prezenţa micozelor;
- existenţa unui spaţiu interarcadic suficient, în plan vertical (presupune deter minarea, în
prealabil, a dimensiunii verticale de ocluzie).

În cazul edentaţiilor totale sau extinse, procesele resorbtive de la nivelul crestelor

sunt uneori atât de accentuate, încât, pentru ca dinţii artificiali să nu aibă dimensiuni
verticale nefireşti de mari, este necesară confecţionarea unor măşti gingivale, cu un profil
emergent, la nivelul zonei de tranziţie a umărului implantului; chiar şi aşa, aspectul estetic
este acceptabil doar în situaţiile în care linia labială a surâsului are o poziţie joasă.

3) Concluzii:
- tratamentele pe implante se adresează pacienţilor nefumători, cu o stare de
sănătate, generală şi locală, bună;
- evaluarea statusului local al pacienţilor este decisivă în stabilirea indicaţiei
terapeutice; aceasta se face prin examinare clinică directă, examene complementare
(radiografii panoramice) şi examinarea modelelor de studiu;
- PPF pe implante se pot realiza cu două tipuri de sprijin (pur implantar şi mixt -
dento-implantar). Sprijinul pur implantar este, la ora actuală, cel mai apreciat din punct
de vedere al comportamentului în timp;
- fixarea PPF se poate face prin cimentare sau prin înşurubare; în cazul sprijinului
mixt, cele două metode se pot combina, cu condiţia ca între stâlpii naturali (la nivelul
cărora, lucrarea va fi cimentată) şi stâlpii implantări (la nivelul cărora, lucrarea va fi
înşurubată) să existe sisteme de ruptori de forţă, deoarece reactivitatea parodontală, la
solicitările mecanice, este diferenţiată;
- însuşirea unei tehnici corecte de igienizare, la nivelul implantelor şi a
structurilor supraimplantare, este o condiţie a menţinerii, în timp, a rezultatelor
terapeutice;
- realizarea tratamentelor protetice pe implante este de competenţa medicilor
dentişti specialişti în acest domeniu; tendinţa unor medici dentişti generalişti, de a-şi
extinde sfera de activitate şi în domeniul implantologiei, poate duce la eşecuri cu
răsunet greu previzibil, atât pentru pacient, cât şi pentru practician.