Note de curs 1: Concepte şi orientări în teoria comunicării

Cuvântul comunicare a fost derivat din cuvântul latinescul communis care se traduce
prin „a face comun”, „a împărtăși cu”, „a împărtăși”, „a face în general accesibil” sau „a
discuta împreună” (Glare, 1968, p. 369). Comunicarea este un instrument cu ajutorul căruia ne
exercităm influența asupra celorlalți, aducem schimbări în atitudinea noastră și a altora,
motivăm oamenii din jurul nostru, stabilim și menținem relații cu ei. Comunicarea reprezintă
o parte importantă a vieții noastre active și este o activitate socială. Această activitate socială
este realizată prin vorbire, citire și scriere sau este nonverbală, relizându-se prin limbajul
trupului.

Comunicarea necesită un expeditor/transmițător, un mesaj, un suport și un destinatar,

deși receptorul nu trebuie să fie prezent sau conștient de intenția expeditorului de a comunica
în momentul comunicării. Comunicarea poate avea loc pe distanțe mari în timp și spațiu, dar
necesită ca părțile care comunică să împărtășească o zonă de comunitate comună. Procesul de
comunicare este finalizat odată ce receptorul înțelege mesajul expeditorului. Comunicarea cu
ceilalți implică trei pași fundamentali:

1. Gând/intenție: în primul rând, informațiile există în mintea expeditorului. Acesta poate fi

un concept, o idee, o informație, un sentiment, o emoţie.

2. Codificare: un mesaj este trimis unui receptor sub formă de cuvinte sau alte simboluri;

3. Decodificarere: în cele din urmă, receptorul traduce cuvintele sau simbolurile într-un
concept sau extrage nişte informații pe care orice persoană le poate înțelege.

Comunicare şi cultură: Abilitatea de comunicare este legată de cultura grupului căruia îi

aparține individul. Toate mesajele pe care le trimitem sau le primim sunt procesate printr-un
filtru mental. Acest filtru mental sau „mentalitatea” este determinată/influenţată/falsificată de
familia noastră, prieteni, vecinătate, școală și societate. Acest filtru mental poate facilita
înțelegerea sau, dimpotrivă, poate produce neînțelegeri. Dacă nu am înțelege atitudinea și
mentalitatea persoanei cu care interacționăm, abilitatea noastră de comunicare ar fi imperfectă
și ineficientă.

Comunicare şi limbaj. Comunicarea există chiar și între unele specii de animale, păsări și
insecte, dar este limitată la anumite zgomote, cum ar fi ciripitul sau plânsul, și este legată de
nevoile lor instinctive, cum ar fi vânătoarea și împerecherea. În cazul omului, comunicarea

1
este mai complexă, variată și are mai multe obiective. Este complexă datorită utilizării
limbajului, a unui repertoriu de coduri orale și scrise, acceptate și convenite anterior.
Comunicarea umană este şi variată, deoarece fluctuează de la gesturi simple sau expresii
faciale la cele mai avansate tehnologii de comunicare prin internet.

De ce comunicăm?

1. comunicăm pentru a convinge;

2. comunicăm pentru a oferi sau furniza informații;

3. comunicăm pentru a căuta informații;

4. comunicăm pentru a ne exprima emoțiile.

Definiţia restrânsă a comunicării

Comunicarea este abilitatea dobândită de a face schimb de mesaje, fapte, idei, opinii și
emoții. Această abilitate este dobândită fie fără efort conștient, fie prin efort conștient (prin
educație). Când abilitatea este dobândită fără efort conștient (asemenea copilului care își
dobândește limba maternă), aceasta conferă individului un anumit profil intelectual.

Examinați următoarea situație: Te afli la coadă pentru a cumpăra un bilet și o persoană

încearcă să sară peste rând. Poți reacționa agresiv, ţipând la el, poți să-i faci cu ochiul timid
sau jovial semnalându-i astfel încălcării regulii, poți comenta şi adresa o plângere împotriva
lui sau poți să-i ceri ferm și politicos să respecte norma de a se aşeza la rând. În prima situaţie
ești agresiv, în a doua ești non-asertiv, în a treia ești viclean și în a patra instanță ești asertiv.
Dacă ai un profil asertiv, reușești întotdeauna să comunici adecvat. O persoană asertivă crede
în drepturile sale și recunoaște drepturile altora. Este politicoasă și fermă în părerile sale. Dar
într-o situație de conflict, ea este flexibilă la un nivel rezonabil. Ea poate spune „Nu” unei
sugestii sau unei cereri fără a ofensa persoana cu care comunică. Persoana asertivă are
capacitatea de a rezolva problemele fără a se angaja în conflict. Abilitatea noastră de
comunicare ne ajută să reușim. Trebuie să fim conştienți că toate aceste comportamente de
comunicare ne reflectă mentalitatea, atitudinea și cultura.

2
TEORII ŞI MODELE DE COMUNICARE:

Teoriile au următoarele funcţii :

-sunt un mijloc prin care evenimentele pot fi înțelese, deci ne oferă o lentilă prin care vedem
lumea. Să vă gândiți mereu la teorii ca la o pereche de ochelari: lentilele corective permit
purtătorilor să observe mai clar, dar au și impact asupra vederii în moduri imprevizibile. De
exemplu, ochelarii pot limita unghiul vizual, mai ales atunci când încercați să priviți periferic,
în exteriorul dioptriilor. În mod similar, teoriile pot distorsiona lucrurile pe care le vedeți,
făcând „obiectele”, „persoanele”, „situaţiile” să pară „mai mari” sau „mai mici” decât sunt în
realitate. De asemenea, puteți încerca o mulțime de perechi de ochelari până când găsiţi, în
sfârșit, o pereche care funcționează cel mai bine pentru dvs. Teoriile funcționează în mod
similar:
- sunt o metodă prin care putem rezuma sau ilumina un aspect al comunicării;
- ele pot, de asemenea, să ascundă lucrurile de înțelegerea ta sau să denatureze importanța
relativă a lucrurilor;
- permit concentrarea atenției asupra anumitor concepte, clarificarea observațiilor noastre,
prezic comportamentul în comunicare și generează schimbările personale și sociale
(Littlejohn, 1999).

Tipuri de teorii

Teorii Exemple
Teorii ale simţului comun Cu cât eşti mai incompetent, cu atât eşti mai
promovat (sic!)
Teorii de lucru Pentru a putea scrie un articol într-un ziar
trebuie să ştii să scrii ca un jurnalist.
Teorii ştiinţifice Media nu ne spune cum să gândim, ci la ce
să ne gândim.

Teoria comunicării
Sintagma teorie a comunicării se referă la corpusul de teorii care constituie înțelegerea
noastră asupra procesului de comunicare (Littlejohn, 1983). Există un mare dezacord cu
privire la ceea ce constituie o teorie a comunicării adecvate. Rosengren (2000) sugerează că,

3
înainte de toate, comunicarea se referă la procesul de constituire a sensului: întrebări
referitoare la modul în care oamenii creează semnificaţie în sens psihologic, social și cultural;
interogaţii cu privire la modul în care sunt înțelese intelectual mesajele; chestionarea
ambiguităţilor şi rezolvarea lor [„comunicarea nu se petrece fără semnificaţie, adică oamenii
creează și folosesc sensul în interpretarea evenimentelor ”(Littlejohn, 1992, p. 378)].
În teoria comunicării, există cel puțin trei perspective diferite din care putem înţelege
procesul comunicării:
 comunicarea ca proces unidirecțional de construcție a semnificației, în care emițătorul
încearcă să construiască sau să reconstruiască/deconstruiască semnificația sensului
care ajunge la receptor;
 comunicarea ca proces bidirecțional de construcție a sensurilor, în care doi sau mai
mulți oameni construiesc împreună semnificații noi;
 comunicarea ca proces diacronic (omnidirecțional) de construcție a semnificației, care
se concentrează pe dezvoltarea și evoluția permanentă a sensului.

Comunicarea ca proces unidirecțional (de la expeditor la receptor):

Teoriile timpurii ale comunicării de masă s-au concentrat pe comunicare ca un proces
unidirecțional în care expeditorul comunică ceva unuia sau mai multor receptori. Identitatea
acestui ceva care este transmis a rămas temă de dezbatere. Ce poate fi, deci, acest „ceva”?:
a) un flux de informații pe care un expeditor le diseminează printr-un mesaj către
destinatari. Informația este concepută ca fiind obiectivă, asemenea limbajului
matematic (Shannon & Weaver, 1949). În acest model, dacă informaţia ajunge la
destinatar, atunci comunicarea a avut succes.
b) comunicarea persuasivă: dorinţa predefinită de schimbare atitudinală a receptorului,
adică o schimbare a sensului situației așa cum este percepută de receptor (vezi „Teoria
fluxului în doi pași” a lui Lazersfeld, Berelson și Gaudet, 1948: mass-media
informează anumite persoane, care, la rândul lor influențează înțelegerea celorlalți;
modelul de influență personală al lui Katz și Lazersfeld (1955): mesajele media sunt
mediate de comunicarea interpersonală între membrii propriului mediu social.

4
 Canalul de comunicare

Transmițător Receptor(i)
m
zgomot

Comunicarea ca proces fundamental bidirecțional (între doi sau mai mulţi oameni):
comunicarea este considerată interactivă prin natură și participativă la toate nivelurile (pentru
o prezentare generală, vezi Servaes, 1999). Toţi actorii angajaţi în procesul comunicării sunt
activi și pot lua inițiative, iar semnificațiile sunt create, modificate şi împărtășite de toate
părțile implicate:
a) comunicarea reciprocată: conceptul de feedback devine esenţial (Wiener, 1961);
totuşi, orice comportament intenționat care necesită feedback pentru a fi ajustabil
vizează şi persuasiunea sau obţinerea unui efect special (O'Sullivan, Hartley, Saunders
și Fiske, 1983, p. 90);
b) interacţiunea: termenul se poate referi la procesele de feedback, la interacțiunea
directă între oameni, precum şi la modul în care oamenii se raportează la alte
semnificații atunci când îşi construiesc propriile semnificații (pentru o prezentare
generală, vezi Littlejohn, 1983, pp. 227-240); teoria „metacomunicării” (Watzlawick,
Beavin și Jackson (1967, pp. 48-51); teoria dialogului ca îmbunătățire a calității
comunicării (Broome, 2009, p. 305); teoria CCO -Communicative Constitution of
Organizations (Ashcraft, Kuhn și Cooren (2009): comunicarea nu este doar un
epifenomen periferic al acțiunilor umane, ci principalul model de explicare a realității
sociale (Schoeneborn & Blaschke, 2014, p. 302); teoria comunicării ca schimb
interpersonal (Taylor & Van Every, 2000, p. 33: organizaţia apare „prin laminarea
sensului, renegociat la nesfârșit, al activităților membrilor săi”).

5
 Transmițător Canalul de comunicare Receptor
zgomot

Feedback
codificare decodificare codificare
decodificare

Comunicarea ca proces diacronic omnidirecțional al constituirii sensului: interacțiunea

este văzută ca o interacțiune dinamică între actori în rolurile lor de expeditori și receptori,
ceea ce influențează consecințele tranzacțiilor comunicative la un nivel fundamental (pentru o
imagine de ansamblu, vezi Stappers, Reijnders și Möller, 1990):
a) interacțiunea se concentrează asupra actelor sociale ale tuturor celor angajați într-o
relație în procesul comunicativ în sine (Berlo (1960): procesul comunicării nu este
o succesiune de evenimente successive, ci un continuum și o interacțiune
simultană a unui semnificativ număr de variabile care sunt fluide, se schimbă și îi
afectează pe actori în mod egal);
b) constructivismul (Lindlof, 2008) și „teorema ecoului” a lui Thomas [„comunicarea
este principalul mijloc prin care lumea socială este creată, înțeleasă și reprodusă în
timp și spațiu ”(Lindlof, 2008, p. 947); Pentru Burleson și Bodie (2008, p. 953),
„constructivismul presupune că oamenii interpretează lumea în mod activ,
construiesc semnificații și acționează în lume pe baza interpretărilor lor. ”]

6
 Cogniție
Cultură
Cogniție

Codare,
decodificare
Feedback

Comportament verbal Situație

Și nonverbal

Relații

ABORDĂRI FUNDAMENTALE ÎN TEORIA COMUNICĂRII

Cea mai comprehensivă clasificare a direcțiilor de cercetare în comunicare este cea a

lui Robert Craig care distinge: (1) abordarea semiotică; (2) abordarea fenomenologică; (3)
abordarea cibernetică; (4) abordarea socio-psihologică; (5) abordarea socio-culturală; (6)
abordarea critică; și (7) abordarea retorică.
a) Abordarea semiotică: este reperabilă în teoriile care analizează rolul semnelor și al
simbolurilor în reprezentarea ideilor, stărilor, situațiilor, sentimentelor și emoțiilor.
Din acest punct de vedere, distingem semiotica (studiul semnelor și simbolurilor ca
elemente de bază ale comunicării); pragmatica (studiul relațiilor dintre semne); și
sintactica (studiul modalităților prin care semnele sunt combinate în sisteme complexe
de semne).
b) Abordarea fenomenologică: aceasta se concentrează mai mult pe individ ca o
componentă cheie în procesul de comunicare. Experiența trăită este subiectivă și unică

7
 în cazul fiecărui individ. Comunicarea este destinată tocmai transmiterii prin limbaj a
modului în care ființele umane ajung să înțeleagă lumea prin experierea sa directă.
c) Abordarea cibernetică: este tradiția sistemelor complexe în care interacționează
elemente
care se influențează reciproc. Teoriile din tradiția cibernetică explică cum funcționează
procesele fizice, biologice, sociale și comportamentale care alcătuiesc diferite sisteme.
Sistemul este constituit din seturi de componente care interacționează, preia inputuri
din mediul înconjurător, le procesează și creează efecte care sunt trimise înapoi, în
mediul din care au emanat. În comunicare, „teoria rețelei actorilor” reprezintă o
asemenea abordare.
d) Abordarea sociopsihologică: se concentrează pe studiul individului ca ființă socială
şi pe variabilelele psihologice, afectele individuale, tipurile şi trăsăturile de
personalitate, precum şi pe aspectele legate de cogniţie (percepție și cunoaștere în
general). În domeniul comunării, abordările de acest tip studiază mintea umană ca
locus pentru procesarea, înţelegerea şi diseminarea informațiilor prin limbaj. O atenţie
specială se acordă persuasiunii (manipulării) și schimbării atitudinii celorlalţi.
Subdomeniile acestei abordări pot fi organizate astfel: (1) analiza comportamentelor
(cum se comportă oamenii în procesul comunicării); (2) analiza cogniției (a proceselor
prin care indivizii dobândesc, stochează și procesează informații într-un mod care
conduce la anumite „ieșiri” comportamentale) și (3) analiza biologicului (studiul
strucuturii şi al funcției creierului, neurochimia şi analiza factorilor genetici care
explică întregul comportament uman, inclusiv pe cele angajate în comunicare).
„Teoria reducerii incertitudinii” şi „teoria pierderii speranței/a înşelării aşteptărilor”,
de exemplu, sunt centrate pe procese cognitive care au impact semnificativ asupra
comunicării umane. A discuta problema psiho-sociologiei comunicării în organizații
presupune și problema comunicării strategice. Comunicarea strategică examinează
modul în care organizațiile folosesc comunicarea în mod intenționat pentru a-și
îndeplini misiunea (Hallahan, Holtzhausen, van Ruler, Vercic și Sriramesh, 2007;
Holtzhausen și Zerfass, 2015). Deși comunicarea este o parte integrantă a organizației,
ce se înțelege în mod fundamental prin „comunicare” rămâne încă destul de neclar.
e) Abordarea socioculturală: analizează maniera în care înțelegerile, semnificațiile,
normele, rolurile și regulile noastre sunt elaborate interactiv în procesul de
comunicare. Aceste teorii explorează lumile interacționale în care oamenii trăiesc,
afirmând că realitatea nu reprezintă doar un set obiectiv de aranjamente exterioare

8
 între noi, ci că aceasta este construită în procesul interacțiunii dintre grupuri,
comunități și culturi. În acest sens, categoriile utilizate de indivizi pentru procesarea
informațiilor ar fi create social, prin comunicare. Abordarea de acest tip pune un
accent deosebit pe conceptele de identitate culturală şi negociere.
f) Abordarea critică: investighează modul în care puterea, opresiunea și privilegiul
constituie produsul anumitor forme de comunicare în societate. Această abordare a
fost puternic influențată de curentul feminist, de postmodernism şi de discursul
postcolonialist, concentrându-se asupra constrângerilor sociale (inclusiv de limbaj)
care împiedică exprimarea liberă a creativităţii individuale.
g) Retorica: a debutat în Antichitatea greacă şi a desemnat arta de a vorbi bine cu scopul
de a convinge. În centrul tradiției retorice se află cele cinci canoane ale retoricii -
invenția, aranjamentul, stilul, livrarea și memoria.