Universitatea „Dunărea de Jos”

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Autoritatea părintească. Drepturile și îndatoririle

părintești cu privire la persoana copilului
Regimuri matrimoniale

Coordonator, Student,

Lect. Dr. Liliana Niculescu Vraciu Laura

Anul 4, Gr. 3

1
 Cuprins

Capitolul I. Ocrotirea copilului în vechiul drept român…………………………3

Capitolul al II-lea. Aspecte generale privind autoritatea părintească…………....4

Capitolul al III-lea. Dreptul și îndatorirea părinților de a ține copilul.................5

Capitolul al IV-lea. Dreptul și obligația părinților de a da întreținere copilului.. 5

Capitolul al V-lea. Dreptul și îndatorirea părinților de a îndruma copilul............7

Capitolul al VI-lea. Dreptul și îndatorirea părinților de a supraveghea copilul....8

Concluzii………………………………………………………………………...9

2
 Capitolul I. Ocrotirea copilului în vechiul drept român

Vechea familie românească avea la bază regimul patriarhal, reglementat la nivel cutumiar,
în care autoritatea paternală era una extinsă în special sub aspect moral.
Puterea părintească avea ca izvor căsătoria care conferea atribuţii extinse ambilor părinţi,
dar în special tatălui, mai ales sub raport corecţional.
O altă modalitate de dobândire a puterii părinteşti era adopţia denumită „luare de suflet”,
la aceasta recurgându-se de obicei când o persoană nu avea urmaşi. Părinţii puteau să-şi vândă
copii doar în situaţii excepţionale, de exemplu, în caz de foamete când vânzarea acestora era
singura modalitate de a-i salva pe aceştia de la moarte.
În Moldova, relaţiile dintre părinţi şi copii acestora au fost reglementate în primul Cod
civil al Moldovei pe baza principiilor dreptului roman care guvernau aceste relaţii. Astfel, în
anul 1817, Codul Calimach a acordat puteri extinse tatălui care îşi exercita în mod exclusiv
puterea părintească, în timp ce, mama nu exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti nici
măcar în ipoteza în care tatăl copilului devenea incapabil. În această situaţie atribuţiile
părinteşti erau exercitate de către un tutore numit în acest scop.
În ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de „interes al copilului”, tatăl decidea singur
potrivit propriilor convingeri şi fără intervenţia mamei sau a unui magistrat, în ceea ce
priveşte educaţia acestuia, viaţa şi sănătatea copilului. Tatăl copilului avea dreptul
fundamental de a-l creşte pe acesta „potrivit rangului şi cum va socoti de cuviinţă”, însă,
copilul avea dreptul de a solicita tatălui asigurarea unei educaţii specifice respectiv de a obţine
pe cale judiciară schimbarea învăţăturii „conform plecării şi a puterilor sale”.
În dreptul intern modern românesc, sub imperiul Codului civil de la 1864, Titlul VIII
având denumirea marginală ”Despre puterea părintească”, creşterea şi educarea copiilor se
realiza prin instituţia puterii părinteşti. Sub influenţa dreptului francez, puterea părintească nu
a mai avut ca scop asigurarea autorităţii şefului de familie asupra copiilor ci obligaţia de
protejare a propriilor copii. Regimul juridic al minorităţii se baza pe regula potrivit căreia
copii „trebuie supuşi” ocrotirii exercitate de către părinţii lor.
Puterea părintească presupunea totalitatea drepturilor acordate părinţilor asupra persoanei
şi bunurilor copilului cât timp acesta era minor sau neemancipat. Codul civil 1864 făcea o
diferenţiere netă între copilul din căsătorie, considerat „legitim”, asupra căruia se exercita
puterea părintească a ambilor părinţi şi copilul din afara căsătorie, considerat „ilegitim” căruia
nu i se recunoştea nici o legătură juridică cu tatăl biologic.

3
 Capitolul al II-lea. Aspecte generale privind autoritatea părintească

De la începuturile societăţii umane instituirea unor norme convieţuire socială care,

ulterior, s-au transformat în norme juridice a avut drept obiect protejarea persoanei
fizice. Necesitatea protecţiei unor valori sociale specifice precum şi existenţa unor
categorii de persoane cărora, din diverse raţiuni, trebuie să li se asigure această protecţie
specială au condus la adoptarea de norme juridice care conturează regimuri de protecţie
distincte pentru fiecare din categoriile de persoane vulnerabile.
Creșterea, îngrijirea, educarea și ocrotirea copiilor prin părinți se realizează printr-un
ansamblu de norme juridice care reglementează exercitarea autorităţii părinteşti,
exercitarea efectivă a drepturilor și îndatoririlor părintești față de persoana copilului,
exercitarea efectivă a drepturilor și îndatoririlor părinteşti față de patrimoniul copilului
precum şi decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti.
Prin intrarea în vigoare a Codului civil, s-a procedat la abrogarea expresă totală a
Codului familiei şi parţială a Legii nr. 272/2004. Acest act normativ a devenit
principalul instrument de reglementare a domeniului protecţiei copilului prin părinți sub
denumirea generică de ”autoritate părintească”.
În Codul civil românesc autoritatea părintească este reglementată de art. 483 - 512
din cadrul Titlului IV, Cartea a II-a, intitulată ”Despre familie”. Aceste dispoziții cu
caracter general sunt completate și cu dispozițiile Legii nr. 272/2004.
Legiuitorul român a definit noţiunea de „autoritatea părintească” ca fiind ”ansamblul
de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului” preluând
astfel definiția autorității părintești din Codul civil francez şi Codul civil italian.
Raporturile dintre părinţi şi copii au la bază îndatorirea primordială a părinţilor de
a-l creşte şi educa pe copil ceea ce a condus legiuitorul la menţionarea expresă a
elementelor care compun noţiunea de „autoritate părintească”, după cum urmează:
„părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea
lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a
acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului”. De
asemenea, „ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării
corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia”.
În sistemul de drept românesc, drepturile și îndatoririle părintești nu sunt limitate
doar la persoana copilului ele vizează şi bunurile respectiv actele civile ale copilului.
Distincția între cele două categorii este una utilă, având în vedere posibilitatea separării
autorității părintești, când are loc o divizare a drepturilor și îndatoririlor specifice, în

4
special a celor ce vizează bunurile copilului, între cei doi părinți sau între aceștia și o
terță persoană care asigură protecția subsidiară a minorului.1

Capitolul III-lea. Dreptul și îndatorirea părinților de a ține copilul

Locuința copilului se stabilește de comun acord de către părinți. În caz de neînțelegere, va

hotărî instanța de judecată, cu ascultarea autorității tutelare și a copilului care a împlinit vârsta
de 10 ani, ținând cont de concluziile raportului de anchetă psiho-socială. Părintele are dreptul
de a cere, pe cale judecătorească, înapoierea copilului de la orice persoană care l-ar ține fără
drept. Dacă pe baza probelor administrate și a intereselor copilului care a împlinit 10 ani se
dovedește că înapoierea minorului nu este prielnică, instanța poate respinge cererea (art.
295(2) C. civ.). Aceeași instanță poate dispune plasamentul copilului la persoana care se află,
dacă există o cerere reconvențională în acest sens.
Cu referire la copilul care locuiește cu unul dintre părinții săi, schimbarea locuinței
copilului împreună cu părintele la care locuiește, dacă este de natură să afecteze exercițiul
autorității părintește sau al unor drepturi părintești, nu poate avea loc decât cu acordul
prealabil al celuilalt părinte; în caz de neînțelegere între părinți hotărăște instanța de tutelă, cu
ascultarea părinților și a copilului luând în considerare și concluziile raportului de anchetă
psiho-socială. Atunci când schimbarea s-a produs fără acord, părintele „nerezident” ar putea
solicita modificarea măsurilor privitoare la copil în temeiul art. 403 C. civ.
În situația deplasării minorului în vârstă de până la 16 ani din statul reședinței sale
obișnuite într-un alt stat ori a reținerii acestuia în acest al doilea stat, poate fi adusă în discuție
incidența prevederilor Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile
ale răpirii internaționale de copii.2

Capitolul al IV-lea. Dreptul și obligația părinților de a da întreținere

copilului
Părinții, titularii principali ai responsabilității creșterii copilului, au obligația de a asigura,
în măsura posibilităților, cele mai bune condiții de viață, locuință și în general întreg suportul
material necesar pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului
(art. 44(2) din Legea nr.272/2004) și de a solicita, atunci când este cazul, sprijinul autorităților

1
https://doctorate.ulbsibiu.ro/wp-content/uploads/Rezumat-teza-Nicolau.pdf 14.01.2022 19:25
2
Emese Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația - Curs Universitar, Ediția 6,
Editura C.H.Beck, București, 2018, p. 539-544
5
publice în realizarea drepturilor de asistență socială și asigurări sociale a copilului (art. 45 din
Legea nr. 272/2004); de asemenea, ei sunt obligați să apeleze la serviciile de asistență
medicală, astfel încât copilul să se bucure de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate
atinge și a fi prevenite situațiile care pun în pericol viața, creșterea și dezvoltarea sa (art. 43(3)
din Lege). În situația excepțională în care viața copilului se află în pericol iminent ori există
riscul producerii unor consecințe grave cu privire la sănătatea sau integritatea acestuia,
medicul are dreptul de a efectua actele medicale de strictă necesitate pentru a salva viața
copilului, chiar fără a avea acordul părinților sau al altui reprezentant legal – art. 43(5) din
Legea nr 272/2004.
Amândoi părinții sunt ținuți să contribuie la întreținerea copilului, fiecare proporțional cu
mijloacele sale; oricare dintre ei poate fi urmărit pentru întreaga creanță a întreținerii, urmând
ca cel care a executat întreaga prestație să-și valorifice dreptul de regres împotriva celuilalt
părinte, pentru partea ce revine acestuia.
Singura cerință impusă descendentului minor este starea de nevoie, iar aceasta este
prezumată iuris tantum3 pe toată durata minorității, scutindu-l de sarcina probei. Ceea ce
prezumă legiuitorul este incapacitatea de a munci a copilului.
Împrejurarea că descendentul minor refuză să urmeze vreo formă de învățământ și, de
asemenea, refuză să presteze o activitate aducătoare de venituri cu toate că are vârsta minimă
cerută, nu are nici o consecință asupra dreptului copilului de a pretinde și a primi întreținere.
În cazul în care un părinte refuză să plătească pensia de întreținere, acesta poate fi obligat pe
care judecătorească să contribuie ținând seama de cotele maximale din câștigul din muncă al
părintelui, și anume până ¼ pentru un singur copil aflat în întreținerea aceluiași părinte, până
la 1/3 pentru doi copii, până la ½ pentru 3 sau mai mulți copii și se datorează, ca regulă, de la
data la care a fost formulată cererea de chemare în judecată.
Când, din motive independente de voința lor, părinții nu pot asigura satisfacerea nevoilor
minime de locuință, hrană, îmbrăcăminte și educație ale copilului, ei sunt obligați să solicite
autorităților acordarea alocațiilor, indemnizațiilor, prestațiilor în bani sau în natură 4, precum și
a altor facilități prevăzute de lege pentru copiii sau pentru familiile cu copii [art. 45(2),(3) din
Legea nr.272/2004].
Părinții sunt datori să se îngrijească de asistența continuă a copilului, potrivit trebuințelor
specifice fiecărui stadiu de evoluție, inclusiv prin asigurarea mediului familial prielnic, dar în

3
locuţiune latină folosită pentru a desemna categoria legală a prezumţiilor relative, care pot fi combătute prin
proba contrară. Prezumţiile i.t. nu implică certitudine, ci numai probabilitate; în consecinţă, ele au valoare de
probă numai până la stabilirea adevărului prin proba contrară [v. şi prezumţie].
4
Prin alimente, îmbrăcăminte, manuale și rechizite sau echipamente școlare, suportarea cheltuielilor legate de
transport, etc.
6
egală măsură impune obligația negativă de a nu recurge la practici care ar putea dăuna
sănătății sau dezvoltării copilului.5

Capitolul al V-lea. Dreptul și îndatorirea părinților de a îndruma copilul

Tatăl și mama au dreptul și îndatorirea de a îndruma copilul îngrijindu-se de educația,

învățătura, pregătirea sa profesională, de dezvoltarea sa intelectuală, spirituală, morală și
socială, potrivit propriilor convingeri, precum și însușirilor și nevoilor copilului; părinții sunt
datori să ofere copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a
drepturilor recunoscute lui.
Părinții pot încredința educația copilului unei alte persoane sau instituții, dar au dreptul de
a supraveghea modul în care se face aceasta. Aceștia au obligația să înscrie copilul la școală și
să asigure frecventarea cu regularitate a cursurilor școlare. Dacă minorul în vârstă școlară se
sustrage procesului de învățământ, desfășurând munci cu nerespectarea legii, unitatea de
învățământ este obligată să sesizeze serviciul de îndată serviciul public de asistență socială
pentru a se încerca reintegrarea școlară a copilului.
Împlinind 14 ani, minorul are „drept de inițiativă” în legătură cu educația sa școlară, el
poate cere părinților să își schimbe felul învățăturii sau al pregătirii profesionale ori locuința
necesară desăvârșirii acestora, iar dacă părinții se opun, se poate adresa instanței de tutelă care
va hotărî, cu ascultarea copilului, pe baza raportului de anchetă psiho-socială.
Cât privește educația religioasă a copilului, părinții sunt cei care îndrumă minorul,potrivit
propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condițiile legii, ținând seama de opinia, vârsta
și de gradul de maturitate al acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la
un anumit cult religios. Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani își poate alege liber
confesiunea religioasă.
Legiuitorul nu exclude ideea de corecție a copilului, dar cere ca măsurile disciplinare să
fie luate de părinți cu respectarea demnității copilului și interzice luarea unor măsuri, precum
și aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea
emoțională a copilului (art. 489 C. civ.). În același sens, potrivit Legii nr. 272/2004, sunt
interzise pedepsele corporale sub orice formă, la fel și orice alte tratamente umilitoare sau
degradante ori privarea copilului de drepturile sale, de natură să pună în pericol viața,
dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea
corporală, sănătatea fizică sau psihică, atât în familie, cât și în orice instituție care asigură

5
Emese Florian, Protecția drepturilor copilului, Ediția 2, Editura C.H.Beck, București, 2007, p. 76-83
7
protecția, îngrijirea sau educarea copiilor. „Derapajele” în exercitarea așa-zisei „corecții
părintești”, dacă îmbracă forma abuzului sau a relelor tratamente, poate atrage decăderea
părinților din exercițiul drepturilor părintești [art. 508(1) C. civ.].6

Capitolul al VI-a. Dreptul și îndatorirea părinților de a supraveghea copilul

Atribut al autorităţii părinteşti, supravegherea copilului este, ca cele mai multe dintre
atributele componentele ale autorităţii părinteşti, un drept şi o obligaţie. Supravegherea este o
obligaţie permanentă, cu caracter general şi complex. Dreptul şi obligaţia de supraveghere
includ, pe de o parte, paza copilului de o serie de împrejurări sau evenimente nedorite, pază
care implică, cu cât copilul este mai mic, legătura nemijlocită cu acesta; paza copilului
suplineşte lipsa de discernământ a acestuia . Pe de altă parte, supravegherea se realizează, într-
un sens mai larg – şi totodată pe măsură ce copilul creşte şi odată cu vârsta creşte şi
capacitatea lui de discernământ – prin îndrumare, informare, atenţionare, educare.
Enunţat prin art. 493 C. civil, dreptul şi îndatorirea părinţilor de a supraveghea copilul este
atribut al autorităţii părinteşti inseparabil dreptului şi îndatoririi generale de a creşte copilul şi
conferă părinţilor controlul asupra preocupărilor şi asupra anturajului copilului.
Dreptul părinţilor nu are caracter absolut şi nu poate fi exercitat discreţionar, ci numai în
interesul superior al copilului. Ei sunt obligaţi să respecte viaţa intimă, privată, precum şi
demnitatea copilului [art. 488 alin. (2) lit. a) C. civil..] şi sunt îndrituiţi să împiedice
corespondenţa sau relaţiile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani numai pe baza
unor motive temeinice (art. 494 C. civil), de unde s-ar deduce că asemenea interdicţii nu pot fi
impuse copilului care a împlinit 14 ani.7
Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către părinţi a îndatoririi de
supraveghere este prezumată de lege ca fiind un element determinat al comportamentului
necorespunzător al minorului în anumite situaţii. Ca urmare, art. 1372 alin. (1) Cod Civil îi
declară responsabili pe aceştia pentru faptele păgubitoare săvârşite de minorii care locuiesc
împreună cu dânşii. Aşadar, responsabilitatea civilă a părinţilor pentru pagubele pricinuite
terţilor prin faptele ilicite ale copiilor lor minori se fondează pe ideea de culpă în îndeplinirea

6
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediția a 8-a revăzută și completată, Edit.
Universul Juridic, București, 2006, p. 639-640
7
https://lege5.ro/gratuit/gi2tsmbqhe/art-493-supravegherea-copilului-codul-civil?dp=gu3dmnbygi3te
10.11.2021, ora 19:05
8
obligaţiei de supraveghere. Neglijența gravă din partea părinților riscă să atragă decăderea
părinților din exercițiul drepturilor părintești. [art. 208 alin. (1) C. civ..]8
Art. 1374 alin. (1) noul C. civ. prevede: „Părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt
îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului”.
Analizând textul de lege, rezultă că în aceste situaţii operează un transfer de autoritate de la
părinţi la supraveghetori, însă numai pe perioada exercitării acestor atribuţii.9

Concluzii

Legiuitorul a încercat să facă o fuziune între drepturile vieții private și bunele moravuri
din familia tradițională. Părinții au dreptul de a-și educa proprii copii așa cum doresc de
cuviință, după învățăturile pe care aceștia le consideră potrivite pentru crearea unui adult
adaptabil societății. Însă, jurisprudența a demonstrat necesitatea unor reglementări mult mai
clare și mai aspre, deoarece lipsa educației de specialitate sau firea umană, pot provoca un
abuz asupra copiilor. Consider că aceste prevederi ar trebui să fie aduse la cunoștința tuturor,
pentru că necunoașterea lor ar putea împiedica copiii să-și ceară drepturile, sau părinții să fie
violenți cu copiii pentru că nu se gândesc că ar putea fi pedepsiți legal. Zilele noastre se
confruntă cu schimbări foarte mari în ceea ce privește educația copiilor. Noile cercetări au
venit în contradictoriu cu metodele disciplinare ce s-au aplicat până acum și este foarte greu
ca societatea să se adapteze la noilor reguli.

8
https://legeaz.net/dictionar-juridic/drepturi-indatoriri-parintesti 10.11.2021, ora 19:20
9
https://lege5.ro/gratuit/gi2tsmbqhe/art-493-supravegherea-copilului-codul-civil?dp=gu3dmnbygi3te 10.11.2021
ora 19:30
9
 Bibliografie
Tratate, cursuri, monografii 

1. Emese Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale.

Filiația - Curs Universitar, Ediția 6, Editura C.H.Beck, București, 2018
2. Emese Florian, Protecția drepturilor copilului, Ediția 2, Editura
C.H.Beck, București, 2007
3. Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediția a 8-
a revăzută și completată, Edit. Universul Juridic, București, 2006

Pagini web:
1. https://doctorate.ulbsibiu.ro/wp-content/uploads/Rezumat-teza-
Nicolau.pdf 14.01.2022
2. https://lege5.ro/gratuit/gi2tsmbqhe/art-493-supravegherea-copilului-
codul-civil?dp=gu3dmnbygi3te 10.11.2021
3. https://legeaz.net/dictionar-juridic/drepturi-indatoriri-parintesti
10.11.2021

10