Ultima noapte

Epoca interbelica reprezinta, in contextul literaturii romane, o epoca de inflorire a

romanului, pe fondul sincronismului promovat de Eugen Lovinescu. Daca pana acum romanul
se dezvoltase in formula realismului obiectiv, urmarind o structura simetrica, cu un narator
obiectiv si o perspectiva extradiegetica, valorificand diegeze marcate de ubicuitate si istorism,
odata cu aparitia romanului subiectiv, realismul isi va asocia o dimensiune psihologica, iar
romanul va construi experiente autentice substantiale marcante. In acest context apar
romanele lui Camil Petrescu, pe care le putem subordona prozei autenticitatii, dar si categoriei
romanului experientei, prin scriitura la persoana I, perspectiva intradiegetica si focalizarea
interna, aspectul de confesiune analitica generat de calitatea de personaj a naratorului, dar si
de amprentarea psihologica si filosofica a naratiunii. Planurile narative se asociaza, istorismul
si ubicuitatea dispar, eroul devine un intelectual lucid, gata a reflecta elementele exterioare in
universul sau interior. Romanul pastreaza insa, din realism, tematica sociala, personaje
tipologice, construite in legatura cu mediul, observatia veridica si stilul aspru, bolovanos si
anticalofil.
Toate aceste idei transpar si in creatia lui Camil Petrescu, adept al romanului subiectiv
de factura proustiana, pe care si-l asuma in studiile si articolele sale: “Noua structura si opera
lui Marcel Proust”, “Teze si antiteze”, “Despre noocratia necesara”, sau “Modalitatea estetica
a teatrului”. Ideea sinceritatii si a autenticitatii este exprimata explicit in roman: “sa nu descriu
decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu”. De
la evenimentul real, scriitorul transleaza spre realitatea constiintei, singura pe care o poate
povesti la persoana I, sub marturisirea “din mine insumi nu pot iesi”. O alta idee asumata este
substantialitatea, caci experientele povestite trebuie sa fie profunde, generatoare de energii,
experiente definitive traite si in planul constiintei. Incercand sa se exprime artistic si ca poet,
romancier sau dramaturg, scriitorul sintetizeaza aceste idei teoretice si in romanul “Ultima
noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”.
In acord cu aceste idei teoretice, romanul trece printr-o perioada initiala de germinare,
sub titlul “Proces verbal de dragoste si razboi”, inlocuit ulterior, astfel incat cele 2 nopti
simbolice, “Ultima noapte de dragoste” si “intaia noapte de razboi” sa devina 2 trasee ale
cunoasterii: jurnalul de front al combatantului Camil Petrescu va fi valorificat in jurnalul
eroului Stefan Gheorghidiu, in partea a doua a romanului, in timp ce prima parte va urmari
povestea sa de iubire cu Ela. Cele 2 parti se transfera in planuri narative, care coexista la
nivelul constiintei personajului narator, iar la nivelul discursului epic pun in relatie fluxul
amintirii si realitatile frontului. Primul capitol (“La Piatra Craiului in munte”) reprezinta
punctul de congruenta al acestor 2 planuri, caci din acest moment al prezentului va curge
povestea de razboi si va fi evocata analitic povestea de iubire.
Pornind de la acest artificiu compozitional, subiectul va urmari atat meandrele
retrospectiei, cat si adevarurile clipei prezente, astfel incat timpul nararii este dublat de un
timp psihologic al analizei si de unul obiectiv al faptelor. Cronologia se construieste din
aceste planuri temporale, de la geneza iubirii pentru Ela, pana la stingerea sentimentului, si de
la izbucnirea razboiului, pana la apogeul din capitolul “Ne-a acoperit pamantul lui
Dumnezeu”. Temele, iubirea si razboiul, se asociaza si altor teme sociale, familia sau avaritia,
care definesc monografic lumea bucuresteana a Primului Razboi Mondial.
Romanul de dragoste debuteaza narativ in primavara anului 1916, la Piatra Craiului,
unde era incartiruit tanarul sublocotenent, Stefan Gheorghidiu, mutat, mai apoi, in mai, in
munti, deasupra Dambovicioarei. Scrisorile pe care le primeste de la Ela mentin comunicarea
dintre ei, pana cand aceasta il cheama urgent la Campulung, unde isi petrecea vara. Reusind
sa ajunga alaturi de sotia sa, Gheorghidiu isi spulbera fericirea vietii de cuplu, afland de
dorinta Elei de a trece pe numele ei o parte din “lirele englezesti de la Banca Centrala”, pentru
situatia in care va fi ucis pe front. Gandul razbunarii, nelinistea conjugala, gelozia fata de
Grigoriade zdruncina profund echilibrul interior al eroului. Calea de salvare este confesiunea
lucida pe care o declanseaza in capitolul “Diagonalele unui testament”. Casatorit de 2 ani
jumatate cu Ela, traieste alaturi de ea frumusetea iubirii, pe care, insa, vizita la unchiul Tache
si nesperata mostenire o destabilizeaza profund. Devenit peste noapte bogat, Stefan intra in
afaceri cu Nae Gheorghidiu si Tanase Vasilescu Lumanararu, dar isi continua si munca
academica, in vreme ce Ela se lasa prada mondenitatilor, alaturi de verisoara Anisoara si de
prietenii snobi ai acesteia.
Semnificativa este scena excursiei la Odobesti de Sfintii Constantin si Elena, care
accentueaza fisura aparuta in cuplu. Interesata de mondenul Domn G, Ela alimenteaza, prin
gesturile ei, dezamagirea si furia sotului, iar gelozia devine un sentiment al orgoliului, care
face ca despartirea sa para definitiva. Incertitudinile adancesc drama, caci, desi convins ca,
venind de la Azuga noaptea tarziu, si, negasindu-si sotia acasa, aceasta era la Domnul G,
Stefan descopera, mai tarziu, un bilet ce confirma faptul ca Ela dormise la Anisoara.
Romanul de razboi se dezvolta in paralel cu cel al iubirii, caci intreaga societate este
preocupata, de la bun inceput, de iminenta unui razboi. Constatand ca armata e total
nepregatita in fata realitatii frontului, Gheorghidiu analizeaza si realitatea razboiului,
incercand sa le devina model camarazilor sai. Trecand prin experiente de asalt, dar si prin
intamplari inedite, precum anchetarea surorilor Manciulea, adevarate eroine de razboi, firul
epic atinge apogeul in scena de haos din capitolul “Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu”.
Cosmarul mortii, panica, neputinta il marcheaza pe Gheorghidiu, care, fiind ranit, este dus la
un spital de provincie. Razboiul schimba perspectiva asupra vietii, dar si asupra iubirii, caci
trecand prin aceasta experienta coplesitoare, gaseste forta de a-i lasa Elei toata averea si tot
trecutul.
In constructia complexa a romanului, principalul rol il are personajul Stefan
Gheorghidiu, avand functia de narator, dar fiind si personajul principal, in acelasi timp. Ca
narator autodiegetic, el isi ordoneaza, lucid si orgolios, propria existenta, identificandu-si
multiple ipostaze. Este, mai intai, studentul sarac la filosofie, indragostit de cea mai frumoasa
studenta de la litere, devine apoi tanarul bogat afectat de mirajul mondenitatii, soldatul care
intelege camaraderia, dar si maturul care isi traieste cu egoism si orgoliu drama
sentimentala.Constructia sa se face prin intermediul propriilor marturisiri, elocvente fiind
starile de constiinta prin care trece. Initial, e caracterizat de orgoliu, transformat in mandria de
a modela intelectual femeia iubita. Devine apoi exaltat si patimas, dar reuseste sa se distanteze
cu obiectivitate analitica de propria drama.
Mijloacele de caracterizare ale personajului se articuleaza pe monologul interior si
introspectie, fara a exclude rolul faptelor, al gesturilor si al atitudinilor. Scene semnificative ii
pun in evidenta caracterul. Prima dintre ele este scena vizitei la unchiul Tache, caci observam
acum, in contextul familiei, firea idealista a eroului. Nae Gheorghidiu il acuza ironic ca “nu
are spirit practic”, iar atitudinile lui Stefan ii pun in evidenta, in mod indirect, dispretul fata de
valorile materiale, orgoliul, superioritatea. Aceste trasaturi sunt evidentiate in contrast cu Nae
Gheorghidiu, deputatul parvenit, interesat de avere, si nu de valori. Pentru caracterizarea
indirecta, scena de razboi, in care marsul epuizant il face pe erou sa”se simta ca in iad” ii
evidentiaza luciditatea si spiritul filosofic. Din discutia cu ofiterul neamt, pe care il intalneste
pe front, Stefan intelege gratuitatea si ridicolul razboiului, lipsit de orice eroism. In egala
masura, semnificativa este si scena de la popota ofitiereasca, in care Gheorghidiu isi confirma
viziunea asupra iubirii, ca “drept de viata si de moarte”, pe care cei 2 indragostiti il au unul
asupra celuilalt.
Modern prin limbajul narativ, prin perspectiva narativa intradiegetica, prin analiza si
introspectie, prin naratiunea construita in fluxul constiintei, romanul “Ultima noapte de
dragoste, intaia noapte de razboi” ramane un roman subiectiv de profunda analiza psihologica,
si, in egala masura, un roman al experientei.