TEORII ŞI METODE UTILIZATE

ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

NOTE DE CURS

2019
 CUPRINS

1. Teoria îngrijirii şi teoria participării în asistenţă socială

2. Teoria identităţii
3. Teoria ataşamentului, și teoria pierderii
4. Intervenţia în criză
5. Evaluarea iniţială şi intervenţia în asistenţă socială

2
 1. TEORIA ÎNGRIJIRII ŞI TEORIA PARTICIPĂRII ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ

I. TEORIA ÎNGRIJIRII
În sistemul "teoriilor specifice", teoria îngrijirii (Miftode, V., 2003, pp.224-230) ocupă locul
principal, fiind în imediata apropiere a obiectivului fundamental al sistemului de asistenţă socială. Sunt
semnificative, opiniile lui Jim Black despre conţinutul asistenţei sociale şi despre caracteristicile muncii
"lucrătorului social":
a) Asistentul social este o persoana care încearcă să ajute pe cineva care are o problemă şi care nu se
poate ajuta singur;
b) Serviciul de asistenţă socială acordă un prim ajutor şi aduce mai ales uşurare şi alinare clienţilor în
problemele lor, fără a reuşi întotdeauna să le şi rezolve;
c) Asistentul social încearcă să ajute clientul să facă faţă cât mai bine problemei pe care o are şi să-l
scoată cât mai repede în afara acesteia;
d) Asistentul social este cel care ajuta pe"ceilalţi", suportând mediul în care se află şi încercând să-l
schimbe;
Tipurile sau modelele de îngrijire nu sunt statice, nici pesimiste şi nici limitate în ceea ce priveşte
potenţialul lor de intervenţie şi ajutor, în ciuda lipsei de resurse, mai ales materiale. Asistentul social
trebuie să fie întotdeauna optimist indiferent de condiţii, mai mult, trebuie să transfere clientului o stare
optimistă, faţă de care îngrijirea nu ar avea sens si, în final nu ar avea nici o eficienţă. Optimismul
asistentului social şi încrederea în utilitatea şi în necesitatea muncii pe care o desfăşoară fac parte din
statutul profesional al acestuia.
Reflectând relaţiile dintre asistentul social, client şi agenţie, într-o perspectivă sistemică, de
interdependenţă funcţională, teoria îngrijiri se prezintă drept teorie centrală a domeniului, implicând şi
depăşind prin conotaţii şi semnificaţii teoria schimbării.
În sensul acceptat si practicat în asistenta sociala, îngrijirea clientului nu presupune imperativ
schimbarea personalităţii acestuia.
Îngrijirea socială este complexă, greu de delimitat şi, adesea, mult mai dificilă decât tratamentul
sau îngrijirea medicală. Acestea nu pot fi nici confundate, nici izolate, datorită raporturilor
complementare şi chiar de interdependenţă. Pentru ca munca asistentului social să dea rezultate, trebuie
ca beneficiarul să nu aibă probleme strict medicale, intervenţia sau cooperarea medicului - când este cazul
- având prioritate.
Delimitând cât mai precis acţiunea de îngrijire de activitatea de monitorizare (sfătuire,
supraveghere), asistentul social trebuie să deţină un nivel adecvat de instruire în domeniu, să cunoască
fundamentele teoretice ale problemei şi să stăpânească tehnicile de intervenţie specifice cazului dat.
Conţinutul principal al îngrijiri îl constituie acţiunea practică în confruntare cu nevoile, temerile şi
cu ansamblul stării de vulnerabilitate în care se află clientul, cei mai mari duşmani ai muncii fiind
pasivitatea şi neglijenţa.
Teoria îngrijirii vizează atât individul în situaţia de risc (familia din care face parte),cât şi mediul
social degradat sau în curs de degradare, grupul-problemă, comunitatea sau colectivitatea umană
marginalizată, presupunând implicarea asistentului social în programe şi acţiuni practice, folosind
ansamblul abilităţilor, deprinderilor şi aptitudinilor de care dispune.
Munca asistentului social trebuie să se înscrie organic, armonios, în sistemul îngrijirii,din
perspectiva diferiţilor actori:
a) a clientului (participare la îngrijire, auto-îngrijire);
b) a familiei (sau a grupului primar din care face parte);
c) a agenţiei specializate in domeniu
d) a asistentului social propriu-zis, monitorizează permanent ansamblul activităţilor de îngrijire;
e) a comunităţii şi a factorilor instituţionali locali, responsabili de funcţionarea normală a
societăţii"locale"
Oameni şi grupuri umane defavorizate, în suferinţă, care au avut şi au nevoie de ajutor au existat
întotdeauna, în toate epocile istorice, dar asistenţa socială ca sistem de îngrijire a apărut odată cu
societatea modernă, cu valorile şi exigentele conştientizate ale vieţii individuale şi comunitare. Asistenţa
socială a apărut, ca o activitate complementară, dar imperios necesară, pentru a compensa, fie deficienţele
sau neajunsurile diferitelor forme de îngrijire umană, fie neglijenţa sau dezinteresul care se manifestă

3
chiar şi în cea mai democratică şi mai umanitară dintre societăţi faţă de membrii săi si faţă de propriile
colectivităţi umane.
Asistenţii sociali sunt indispensabili în mediile sociale anomice, în care disfuncţiile s-au
cronicizat, devianta de la normalitate a căpătat caracter epidemic. Îngrijirea umană presupune o
intervenţie calificată şi sistemică, adică implicare unei serii întregi de profesionişti (sociologi, psihologi
medici, jurişti etc.) organizaţi în echipe al căror mediator şi dirijor este asistentul social.
Obiectivul fundamental al îngrijiri îl constituie asigurarea pe termen lung a independentei
clienţilor faţă de oferta de ajutor a celorlalţi. În aceasta privinţă, îngrijirea umana nu trebuie sa vizeze
numai aspectele fizico-materiale imediate ale vieţi clienţilor - nu în primul rând acestea -, ci mai curând
însuşirea formelor, mijloacele, abilităţilor şi a stărilor psihice favorabile asigurării împlinirii aspiraţiilor
prin forte proprii. Asistenţa sau îngrijirea socială a persoanelor cu nevoi speciale nu trebuie să însemne
transformarea acestora în pensionari definitivi ai instituţiei publice, ci trebuie să vizeze, cu prioritate,
recuperarea lor socială şi profesională, deschizându-le calea spre un loc adecvat de activitate şi de viata
normală. Nu poate fi vorba de o adevărată protecţie sau îngrijire umană acolo unde nu se apără
demnitatea clientului, iar aceasta nu se realizează decât în condiţiile independenţei materiale şi afective
faţă de ceilalţi.
În calitatea lor de agenţi ai controlului social, asistenţii sociali trebuie să asigure o îngrijire
specifică indivizilor defavorizaţi atât direct, cât şi prin menţinerea stabilităţii, a unui client comunitar
favorabile dezvoltării normale şi prosperităţii fiecărui cetăţean sau grup uman. În aceeaşi calitate,
asistenţii sociali trebuie să prevină, să menţină sub observaţie sau să limiteze comportamentele deviante,
excesele şi consecinţele acestora atât asupra individului, cât şi asupra societăţi.
Asistenţii sociali trebuie să fie interesaţi de ameliorarea condiţiilor de viaţă a tuturor celor aflaţi în
dificultate sau care nu pot face faţă fără ajutor problemelor care le au. Ei trebuie să depună toate eforturile
pentru a menţine echilibrul socio-uman în spaţiul social vizat, a stopa eventuala deteriorare a condiţiilor
de viaţă ori a performanţelor individuale, a combate pesimismul, neîncrederea clientului şi a promova
spiritul participativ, valorile şi relaţiile interumane. Toate acestea fac parte din dimensiunile conceptului
de îngrijire şi din sistemul elementelor caracteristice teoriei specifice a îngrijiri umane.
Pentru majoritatea oamenilor, autoîngrijirea constituie forma firească de garantare şi asigurare a
condiţiilor normale de viaţă într-o societate care funcţionează normal. Pentru o minoritate umană însă,
formată din indivizi sau grupuri marginalizate, dependente, vulnerabile sau defavorizate, autoîngrijirea nu
este posibilă şi de aceea protecţia comunitară şi asistenţa socială specializată devin indispensabile.
Asistentul social este reprezentantul societăţii în aplicarea propriului sistem de îngrijire umană:
- în repartizarea resurselor alocate până la nivelul "clientului individualizat"
- în evaluarea cazurilor luate spre îngrijire şi exercitarea controlului şi soluţiilor şi eficienţei
activităţilor finanţate
- în dezvoltarea capacităţilor de autoîngrijire şi de reuşită individuală prin forţele proprii
Martin Davies considera că un program de instruire, de cercetare şi de profesionalizare experimentală
poate fi elaborat sub presiunea problemelor din următoarele trei arii sociale:
a) grupul şi mediul familial;
b) copiii-problemă(creşterea şi îngrijirea lor);
c) problematica bătrânilor (vârsta a treia,"a patra"etc);

A. ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI (Miftode, V., 2003, pp.230-231)

Asistenţa socială a familiei şi asigurarea îngrijirii membrilor grupului familial care au nevoie de
ea, constituie forma atât veche cât şi tradiţionala, a serviciului social, cât şi cea mai importantă activitate
în acest domeniu. Atunci când nu vor mai fi familii - problemă, putem spune că atunci nu vor mai fi, nici
copii-problema, nici bătrâni izolaţi şi nici alţi indivizi vulnerabili care să fie total lipsiţi de protecţia
familială.
Existenţa într-o familie, a unui membru cu handicap generează, aşa cum arată experienţa,
consecinţe foarte grave, pe care asistentul social nu le poate ignora : modifică mediului intern a familiei,
favorizează izolarea treaptă a familiei în mediul social înconjurător reduce semnificativ timpul liber al
celorlalţi membri ai familiei, schimbă stilul de viaţă şi programului activităţilor în sânul familiei,
blochează sau, cel puţin, afectează cariera social-profesională a familiei, determina agravarea problemelor
financiare şi gospodăreşti etc. Chiar dacă nu trec prin crize acute, familiile cu membrii cu handicap se află
sub presiunea unei ameninţări pe termen lung şi a unor probleme gospodăreşti-manageriale.

4
 B. CREŞTEREA ŞI ÎNGRIJIREA COPIILOR ÎN FAMILIA DE ORIGINE (Miftode, V.,
2003, pp.231-233)
Creşterea şi îngrijirea copiilor în familia de origine sau în afara acesteia constituie obiectivul
principal din lista de priorităţi a sistemului de asistenţă socială. După mai multe decenii de experimentări,
s-a ajuns la concluzia că cel mai bine pregătit pentru viaţa de adult este copilul crescut de proprii părinţi,
alături de fraţi şi surori, în acelaşi mediu familial. În afara familiei natale copilul este, de regulă, nefericit,
discriminat şi incapabil să se ataşeze sau să se stabilească.
Asigurarea creşterii normale a copiilor constituie prima etapă strategică a sistemului de îngrijire
umană, domeniul complex, diversificat şi nuanţat, datorită multiplelor cazuri concrete de copii şi, în
general, de indivizi care au nevoie de ajutor de protecţie şi îngrijire: sunt foarte semnificative cazurile
copiilor abuzaţi fizic, psihic, sexual etc. şi ale adulţilor dependenţi de alcool, drog etc., a căror existenţă
firească depinde de sprijinul celorlalţi. Selecţia familiilor-substitut (de creştere, adopţie etc.) sau
recrutarea părinţilor-foster pentru plasamentul copiilor-problema constituie o sarcină de cea mai mare
importanţă pentru asistenţii sociali. Se poate vorbi de un întreg program şi de o adevărată metodologie în
această privinţă, care poate cuprinde:
a) mediatizarea obiectivelor urmărite printr-o publicitate adecvata si chiar prin tehnici nici de
marketing;
b) pregătirea "parinţilor-foster"(a "familie crescătoare, de întreţinere"), care sa suplinească, pe cât
posibil, lipsa adevăraţilor părinţi, pregătire care trebuie să cuprindă un solid program de instruire din
care nu pot lipsi următoarele elemente:
- cunoştinţele de bază de care au nevoie "părinţii-foster";
- situaţiile care pot apărea în procesul creşterii, despre care familia-substitut trebuie să ia
cunoştinţă;
- formele de dezvoltare a auto-conştientizării participanţilor la noua lor activitate privind
responsabilităţile pe care şi le asumă, eventualele riscuri şi tehnicile de rezolvare;
- principiile unei bune îngrijiri practice a copiilor,
- munca în grup şi cooperarea cu alţi "părinţi-foster";
- mijloace de stimulare a autoeducaţiei permanente etc.
c) sprijinire de către stat şi de către agenţii private a "familiilor-foster: pe toată durata plasamentului
de care beneficiază un copil, pentru ca exigentele creşterii şi ale îngrijirii acestuia să fie realizate în
condiţii optime. Familiile-foster au nevoie de asistenţă socială tocmai pentru a fi în măsură să
asigure o întreţinere, o creştere, o îngrijire adecvată a copiilor adoptaţi, "semi-adoptaţi" sau acceptaţi
în interiorul lor. Funcţia "familiei-foster" este, de regulă, temporară, deoarece, după un timp, copilul
încredinţat spre creştere va fi preluat, fie de familia de origine, fie de stat, fie de agenţii private.
Paralel cu "familia-foster" funcţionează sau, după caz, poate funcţiona în relaţie directă cu
copilul aflat în plasament şi familia de origine a acestuia. În aparenţă o asemenea împrejurare este
ambivalentă, dar în fapt funcţiile celor două familii sunt complementare, prima punând accent pe
îngrijirea materială şi educaţională, a doua insistând pe îngrijirea afectivă, de identificare şi
individualizare familial-comunitară, cu un impact şi o importanţă covârşitoare pe termen lung.
Sistemul conceptual al teoriei îngrijirii poate lua forma ipotetica de mai jos:

Fig. 1.1. Paradigma teoriei „îngrijirii umane” (Miftode, V., 2003, p.233)

5
 În întreg procesul creşterii şi îngrijirii asistentul social trebuie să respecte drepturile şi interesele
copilului, inclusiv cele patrimoniale, dreptul la decizie" în ce-l priveşte" dreptul de a rămâne în "mediul
de origine" (sat, oraş)
Plasamentul familial şi obiectivele acestuia trebuie să fie stabilite în comun de către asistent,
reprezentantul autorităţii tutelare, copilul în cauză, familia de origine şi familia-foster.

C. ÎNGRIJIREA PERSOANELOR ÎN VÂRSTĂ (Miftode, V., 2003, pp.234-235)

Vârstnicii constituie cel mai numeros grup social care-datorită vulnerabilităţii şi "stării de
dependenţă" la care se ajunge - au nevoie de protecţia celorlalţi, în primul rând de protecţia grupului
familial din care fac parte, a comunităţii şi vecinătăţii umane şi, în ultima instanţă, de protecţia
ansamblului social. Problematica îngrijirii bătrânilor vizează nu atât creşterea ponderii acestora în
ansamblul populaţiei, cât diversitatea, cât şi particularităţile nevoilor şi exigenţelor persoanelor în vârstă
şi natura şi volumul tot mai mare de servicii speciale de care aceste persoane au nevoie. Cele mai bune şi
eficiente forme de îngrijire în cazul copiilor-problemă se dovedesc a fi îngrijirea rezidenţiala (în propria
lor familie) si cea comunitară (adică în "mediu social de origine"). Există dificultăţi în asemenea îngrijiri:
familiile de origine s-au destrămat, copiii s-au răspândit în diferite părţi ale ţării, alte rude au propriile lor
probleme şi nu se pot dedica unei asemenea activităţi, vecinii nu-şi asuma nici ei astfel de responsabilităţi.
Ancheta socială a asistentului este, din acest punct de vedere, decisivă pentru soluţionarea
cazurilor de acest fel şi pentru elaborarea unui program adecvat de intervenţie. Ajutorul social poate
consta in:
a) servicii zilnice adecvate noilor persoane în vârstă (pe care ceilalţi membrii ai familiei nu le pot face);
b) sprijin alimentar şi financiar;
c) consultaţii juridice şi sfaturi medicale necesare;
d) integrarea în activităţi de grup, reinserţie socială etc.;
e) ocrotire specială pentru vârstnicii aflaţi într-o stare de dependenţă accentuată care împovărează
familia.
Se manifestă şi în acest domeniu, un conflict de autoritate între diferite servicii, agenţii şi actori
sociali implicaţi în asigurarea îngrijirii bătrânilor

D. TEORIA ÎNGRIJIRII-NUCLEU AL ASISTENTEI SOCIALE (Miftode, V., 2003, pp.236-231)

Teoria îngrijirii reprezintă pentru asistentul social nucleul statusului sau în societate, oferindu-i
astfel câmpul de acţiune cel mai reprezentativ şi centrat pe problemele şi exigentele fundamentale ale
profesiei. În calitate de consilier familial sau de sfătuitor al clientului, asistentul social trebuie să uzeze de
tot talentul, de competenţa şi experienţa câştigată pentru a cuceri încrederea interlocutorului, trebuie să
transmită afecţiune, grijă şi căldură, să manifeste interes pentru client şi să probeze autenticităţi în tot ce
spune şi ceea ce face. Orice client sancţionează foarte aspru nesinceritatea, artificialitatea în relaţiile
directe, abuzul de încredere ignorarea confidenţialităţii informaţiilor transferate în şi prin relaţiile
interpersonale. Toate acestea nu pot fi ignorate în practica asistenţei sociale. Într-o altă perspectivă, mai
puţin globală, problematica îngrijirii umane poate lua următoarea formă schematică, având o funcţie
evident ipotetica şi euristică.

Fig. 1.2. Paradigma"perspectivei sistemice a as (1)" (Miftode,V., 2003, p. 237)

6
 Asemenea reprezentări conceptual-spaţiale sunt necesare în orice domeniu de analiză,
dimensionare şi investigare ştiinţifica, intru cat interconexiunile şi interdependenţele dintre factorii
implicaţi şi elementele componente sunt atât de numeroase încât înţelegerea şi surprinderea lor globală ar
fi altfel imposibilă.

II. TEORIA PARTICIPĂRII ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ (RELAŢIILE DINTRE CLIENT

ŞI ASISTENTUL SOCIAL) (Miftode, V., 2003, pp. 239-244)
Experienţa practică din domeniul protecţie umane şi al programelor de ajutor destinate
populaţiilor defavorizate sau vulnerabile arată că eficienţa activităţilor întreprinse în acest sens se găseşte
un raport de gradul de implicare şi participare a beneficiarilor la organizarea şi realizarea lor. Există, de
aceea, două perspective de analiză şi apreciere atât a participări specifice domeniului, cat şi a raporturilor
dintre sistemele sau părţile angajate:
A. PERSPECTIVA SISTEMULUI SOCIAL asupra relaţiilor cu clientul, cu "obiectul munci"sale , cu
alţi agenţi participanţi, vizând structurarea şi ierarhizarea activităţilor;
B. PERSPECTIVA CLIENTULUI sau a beneficiarului acţiunilor de protecţie şi sprijin aspra relaţiilor
sale cu ceilalţi participanţi şi, în primul rând, cu asistentul social ,"imaginea" pe care şi-o face clientul
despre o asemenea activitate, despre conţinutul ajutorului, personalitatea lucrătorului social, formele de
sprijin şi cooperare în folosul lui etc.
Este necesar ca asistentul social să acorde toată atenţia acestor imagini şi modului de percepere a
activităţilor de asistenţă socială şi a relaţiilor dezvoltate în domeniu, pentru a-şi modela sau orienta munca
în maniera cea mai adecvată. El trebuie să cunoască exact:
a) ce înseamnă ajutorul pentru client (indiferent de concepţia general-socială sau de propria sa concepţie
asupra problemei);
b) care sunt activităţile de sprijin nereceptate în conţinutul lor sau respinse de client şi care urmează să fie
evitate în etapele următoare (sau reevaluate);
c) ce înseamnă eficienţa în propria activitate în raport cu aspiraţiile şi sistemele de valori ori cu tradiţiile
proprii clientului şi ce reprezintă eşecul în această muncă (asistentul social să aibă în vedere diferenţa
dintre modul propriu şi maniera clientului de a diagnostica eşecul sau eficienţa);
d) ce trebuie să facă şi cum trebuie să procedeze asistentul social pentru a genera un impact pozitiv asupra
clientului şi pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor lui;
e) în sinteza, ce place şi ce nu place clientului, atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi forma de
protecţie, a intervenţiei sau ajutorului dat de asistentul social.
Problema feed-back-lui este, în acest domeniu, una care ţine de profesionalism şi de experienţa
practică şi abilitate, aparţinând, în esenţă, de statusul asistentului social şi mai puţin de interesul sau
capacitatea clientului de a o înţelege sau a o conştientiza. În comportamentul şi atitudinile faţă de clienţi
este nevoie de multă atenţie, discreţie, capacitate de previziune şi discernământ, de multă abilitate şi tact.
David Howe spune că dacă un client este derutat şi încurcat atunci el este greu de ajutat, trece în
defensivă şi se comportă cu stângăcie, ajungându-se la blocarea prin refuz a cooperării sau la conflicte de
opinii şi în final la eşuarea programului sau a activităţii respective. Nimic nu trebuie ascuns clientului din
cea ce el are dreptul să ştie, relaţiile trebuie bazate pe claritate şi sinceritate. Calitatea relaţiei dintre cele
două părţi este fundamentală pentru reuşita programelor iniţiate, în măsura în care sunt bazate pe
încredere reciprocă, interes, răbdare şi cunoaştere şi comunicare.
Asistentul social care nu ştie situaţia şi obiectivul urmărit nu poate stabili formele sau procedeele
de intervenţie şi nu îşi va da seama când şi în ce măsură a izbutit ceea ce trebuie sa realizeze sau dacă a
ajuns acolo unde trebuia să ajungă prin activităţile efectuate. Stăpânind ferm traiectoria ASISTENT
SOCIAL-ACTIUNE-CLIENT, lucrătorul social poate elabora cu exactitate atât "inventarul de probleme",
cât şi drumul critic al etapelor şi activităţilor pe care trebuie să le întreprindă. Proiectarea ierarhizarea şi
eşalonarea acestora sunt etape hotărâtoare în atingerea obiectivelor.
Sintetizând aspectele structurale ale muncii asistentului social, David Howe formulează
următoarele 5 întrebări (Miftode, V., 2003, pp.241-242):
1. Care este problema? (despre ce este vorba)
2. Care este conţinutul sau contextul problemei (cum se explica ceea ce se întâmplă? cum apreciem
situaţia?)
3. Care este obiectivul? (ce este de făcut?)
4. Care este calea de intervenţie? (care sunt mijloacele sau procedeele de atingere a obiectivelor?)
5. Care este rezultatul? (au fost atinse obiectivele prevăzute? în ce măsură?)

7
 David Howe susţine că unii oameni au o problemă, în timp ce alţi oameni sunt ei însăşi o
problemă (primi devin clienţi voluntari, cei din a doua categorie devin clienţi involuntari):
- un copil al străzii sau un copil delincvent reprezintă o problemă pentru ceilalţi, dar el înşişi nu vede, nu
înţelege şi nu acceptă că are o problemă şi că este o problema pentru ceilalţi
- un şomer îşi dă seama că nu se poate descurca singur şi atunci cere ajutor sau sfaturi pentru a-şi rezolva
problema, fiind conştient că el are o problemă, fără a fi el însuşi o problemă.
A stabili cine este clientul nu constituie o sarcina uşoară. Două întrebări par inevitabile:
a)cine are legitimitatea de a defini problema şi a alege clientul?
b) pentru cine constituie o problemă clientul (ipotetic)?
DEFINIREA CLIENTULUI devine şi mai dificilă atunci când mai mulţi factori implicaţi au
nevoie de ajutor. Fie următoarea situaţie: un copil abandonat, dintr-o familie destrămată, repartizat într-o
instituţie socială lipsit de condiţii adecvate de îngrijire. În funcţie de mijloacele de care dispune şi de
cadrele calificate, sistemul asistenţei sociale trebuie să intervină atât în ceea ce priveşte protecţia directă a
copilului abandonat, cât şi pentru ameliorarea situaţiei familiei destrămate şi a instituţiei unde urmează sa
fie transferat copilul-problemă.
DELIMITAREA CONTEXTULUI în care a apărut cazul de referinţă sau obiectul asistenţei
este, o sarcină ca impune profesionalism şi experienţă.
Asistentul social trebuie să identifice cauzele şi să formuleze cele mai argumentate răspunsuri la
asemenea întrebări, alcătuind liste ipotetice pentru cazuri concrete privind condiţiile favorizante ale unor
comportamente sau fapte anomice. De exemplu;
- copilul care fuge de acasă este bătut, sau terorizat de alţi membrii ai familiei,este lăsat în voia sorţii, este
neglijat
- copiii care fug din orfelinate, cămine-şcoală sau din alte instituţii de protecţie sunt neîngrijiţi şi ne
supravegheaţi; ei reacţionează astfel la condiţiile de mizerie în care trăiesc şi la degradarea materială şi
umană a unor astfel de unităţi sociale etc.
- cerşetorul din coltul străzii a constatat că se poate trăi bine practicând această "meserie" sau nu dispune
de nici o altă posibilitate de a-şi câştiga existenta sau pierzând simţul demnităţii, imită pe alţii care fac
acelaşi lucru şi se descurcă.
Asemenea ipoteze trebuie verificate prin anchete ştiinţifice, organizate de profesionişti, în primul
rând de asistenţii sociali, fapt pentru care trebuie să stăpânească foarte bine instrumentele metodologiei
necesare.
RELAŢIILE DINTRE CLIENT ŞI ASISTENTUL SOCIAL sunt cel mai bine ilustrate şi cel
mai puternic implicate în domeniul obiectivelor urmărite. De exemplu vorbim despre ameliorarea
relaţiilor familiale, schimbarea atmosferei afective în instituţia din care fug copii, vindecarea
comportamentală a alcoolicului, asigurarea unei îngrijiri normale copilului orfan sau bătrânului rămas
singur, deschiderea unei perspective de muncă unui delincvent eliberat din închisoare, modificarea
mentalităţii oamenilor din cartierele periferice degradate, cooperarea terapeutică cu bandele de cartier.
Decisivă în realizarea obiectivelor stabilite este metodologia sau tehnologia de intervenţie, adică
întregul sistem de mijloace, tehnici, procedee, forme şi căi de acţiune în spaţiul social al cazului respectiv.
Traiectoria unei asemenea activităţi se întinde de la investigarea generală a cazului până la aplicarea sau
experimentarea unor tehnici particulare, specifice sau foarte completa.
Importante,putem spune chiar indispensabile,sunt procedeele adecvate muncii cu grupul in
general,cu toata familia,in special (când este vorba de o familie problema), sau cu"bande de delicvenţi".

8
 2. TEORIA IDENTITĂŢII

TEORIA IDENTITĂŢII (Miftode, V., 2003, pp.252-253)

Problema identităţii a apărut în strânsă legătură cu aspectele şi, mai ales cu efectele adopţiei sau
ale împărţirii responsabilităţilor privind creşterea şi educare unor copii între mai multe familii (între
familia de origine de pildă, şi o familie-substitut de îngrijire). Prima familie (de origine a părinţilor
naturali) îşi conservă drepturile parentale şi deplina răspundere asupra propriului copil îndeosebi în ceea
ce priveşte latura afectiv-formativă. A doua familie are de regulă o misiune pe termen scurt, urmărindu-se
ca mai târziu copilul să revină în familia de origine sau, în cazuri, nefericite, să fie transferat într-o
instituţie publică sau privată. Indiferent de situaţie, copilul are dreptul la identitate şi încă la o identitate
sigură, permanentă şi adecvată.
Soluţia abandonării definitive a copilului spre adopţiune, în deosebi imediat după naştere, ridică
probleme grave, adesea tragice, legate de identitatea copilului adoptat ajuns la maturitate. Eventualele
descoperiri divergente privind propria identitate provoacă evenimente tragice atât din perspectiva
"fostului copil" cât şi din perspectiva "foştilor părinţi adoptivi". Pentru a fi admis de către copiii adoptaţi,
cuplul reprezentând familia adoptivă trebuie să fie sincer recunoscând adevăratul statut social şi familiar.
Paradoxal, el nu va pierde dragostea copiilor ci o va câştiga definitiv.

9
 3. TEORIA ATAŞAMENTULUI ȘI TEORIA PIERDERII

I. TEORIA ATAŞAMENTULUI
Dezvoltarea"individualizată" şi afectivă a copilului (Miftode, V., 2003, pp.245-249)
Această teorie specifică are menirea să deschidă calea înţelegerii corecte a procesului de
dezvoltare psiho-socială normală a personalităţii în general şi a copiilor în special. Două întrebări-ipoteze
ne pot ajuta să pornim la analiza unei asemenea câmp socio-afectiv de o complexitate evidentă:
1) Ce impact are asupra personalităţii copilului relaţia lui cu părinţii? (care este raportul dintre calitatea
acestei relaţii şi succesele ori insuccesele copilului?);
2) Ce se întâmplă cu copiii care „şi-au pierdut părinţii”? ce consecinţe determină asupra evoluţiei afective
a copilului:
a) lipsa îndelungată sau definitivă a părinţilor?
b) lipsa familiei sau a căminului familial de origine?
c) repetatele transferuri de la o familie la alta?
John Bowlby este unul dintre cercetătorii care s-a preocupat de soarta copiilor rămaşi pe drumuri
după al doilea război mondial, lipsiţi de căldura familială şi de îngrijirea părinţilor. El a studiat asemenea
cazuri dintr-o dublă perspectiva:
- a prezentului, adică efectele imediate ale pierderii părinţilor sau a familiei
- a viitorului, adică efectele de lungă durată aspra vieţii de adult
Studiile lui Bowlby au pus în lumină nevoia puternică a oricărui copil pentru stabilirea unor
legături profunde de ataşament cu persoanele adulte şi rolul fundamental al imaginii pe care copiii şi-o fac
despre aceste persoane. În lipsa unei imagini puternice şi în absenta unui ataşament adecvat, dezvoltarea
copilului este periclitată, iar evoluţia lui spre o viaţă de adult firească din punct de vedere afectiv este pus
sub semnul întrebării.
Stabilitatea şi „forţa” personalităţii adulte îşi au originea în stabilitatea şi profunzimea
sentimentelor de ataşament afectiv din timpul copilăriei .
La orice vârstă omul este atras de alte fiinţe umane, fiind înclinat în mod natural spre relaţii de
afecţiune cu semenii din imediata apropiere. Pierderea acestei relaţii este de regulă foarte dureroasă, chiar
tragică şi generează efecte dezastruoase asupra stării de ataşament acelui în cauză. Individul ajuns în
această situaţie se simte rănit sufleteşte, este trist tot timpul, devine chiar mânios şi dezordonat în reacţii
şi se poate spune că şi-a pierdut simţul de orientare. Asemenea efecte sunt cu atât mai puternice cu cât
persoana ataşata este percepută sau imaginată de către persoana ataşata ca fiind cea mai bună, cea mai
puternică şi cea mai înţeleaptă. Starea de ataşament vizează toate vârstele, dar manifestările ei cele mai
clare şi definitorii se observa din copilărie.
În esenţă ataşamentul înseamnă apropierea preferenţială, dezinteresată şi parţial inconştientă a
unei persoane de alta.
Ataşamentul are caracter dinamic, adică apare, se formează, se „maturizează”, atinge apogeul în
anumite condiţii ale copilăriei, se poate deteriora sub incidenta unor actori, slăbeşte şi chiar dispare atunci
când persoana ataşata dispare şi ea.
Relaţiile de ataşament au, conştient sau nu, misiunea de a proteja persoana mai slabă, vulnerabilă
în raport cu factorii sau agenţii externi sau interni. În această perspectivă, ataşamentul poate fi definit
drept mecanism de protecţie.
Pierderea sentimentului de siguranţă, teama faţă de diferite pericole, ameninţarea cu pierderea
bazei afective (mama, tata, bunicii etc.) generează un dezechilibru psihic şi induc stări tot mai puternice
de anxietate, pe care copiii le experimentează în momentele în care sunt internaţi în diferite instituţii
publice, transferaşi unor familii-substitut, lăsaţi acasă în grija cuiva pentru câteva ore de către proprii
părinţi. Este nevoie de mult timp şi de răbdare din partea părinţiilor până la formarea unui ataşament atât
de puternic încât copilul să aibă curajul –şi mai întâi încrederea –de a se îndepărta şi chiar de a se lipsi o
perioada de timp de baza afectiva, fără teama şi fără sentimentul pericolului. Siguranţa şi stabilitatea
personalităţi umane, inclusiv a copilului, sunt două condiţii fundamentale ale unei vieţi normale în
societate, condiţii care pot fi satisfăcute doar prin formarea –la fel de normală şi naturală –a ataşamentului
afectiv. David Hawe afirma că „părinţii şi copilul sunt programaţi biologic să devină ataşaţi unul de
celalalt”, primi ajutând-ul pe acesta din urmă: a) să atingă întregul sau potenţial; b) să gândească logic; c)
să-şi dezvolte o conştiinţă; d) să dezvolte interesul de cooperare cu ceilalţi oameni; e) să devină încrezător
în sine; f) să facă faţă stresului şi frustrării; g)să biruie teama şi neliniştea; h) să dezvolte relaţii viitoare; i)

10
să reducă gelozia etc.
Un copil cu o dezvoltare normală dintr-o familie cu o funcţionalitate normală, ajunge deja la
sfârşitul primului an de viaţă la asigurarea unui ataşament puternic faţă de părinţi, adică a unei baze
afective sigure şi, prin aceasta, la reducerea maximă a stărilor de nesiguranţă sau anxietate. Între aceste
două stări ambivalente (ataşament, anxietate) există un raport invers proporţional: în colectivitatea de
copii în care se manifestă frecvent teama faţă de adulţi, inhibiţia sau blocajul afectiv, comportamentele
dezordonate sau nesigure, retragerile în sine şi alte forme incipiente sau maturizate ale anxietăţii, nu s-au
dezvoltat ataşamente puternice faţă de părinţi, familie, de alţi adulţi sau de alte sisteme de referinţă.
Cu cât ataşamentul este mai puternic, cu atât baza afectivă este mai sigură, curajul copilului mai
mare, libertatea de mişcare şi spaţiul social în care îndrăzneşte să rişte să se deplaseze, mai întinse sau
mai importante. Ori de câte ori copilul se simte ameninţat el revine la bază, dar poate face acest lucru
numai dacă are deja o bază afectivă adecvată destul de stabilă.

Fig.3.1. Teoria ataşamentului. Raporturi inter- variabile (Miftode, V., 2003, p.248)

Explorarea lumi de către copii -în condiţiile existenţei unui ataşament puternic - reprezintă un răspuns
adaptativ la exigentele dezvoltării propriei lor personalităţi în raport cu condiţiile mediului înconjurător.
Copii lipsiţi în esenţă de ataşamentul afectiv normal, sunt de regula pasivi, indiferenţi, incapabili să
cunoască sau să exploreze lumea şi preocupaţi de ceea ce le lipseşte, de ceea ce simt ca au nevoie -îşi vor
cheltui energia emoţională în căutarea siguranţei afective.
Teoria ataşamentului a influenţat semnificativ -prin concluziile şi elementele nou sesizate- atât
practica în domeniul de referinţă (al protecţiei şi asistenţei sociale) cât şi politicile sociale în instituţiile
specializate.
A. TIPURI DE ATAŞAMENT (Miftode, V., 2003, pp.249-252)
În funcţie de natura şi gradul de constituire a bazei afective, există şi se manifesta trei tipuri de
ataşamente:
1)sigure, când copilul simte o protecţie puternică şi definitivă, asigurată de dragostea permanentă a
părinţilor, dragoste care îndepărtează orice stres, tristeţe sau nesiguranţă şi care dezvoltă curajul copilului
în explorarea lumii;
2)nesigure sau anxioase, când copilul nu este convins de sentimentele părinţilor, situaţie alimentată
tocmai de comportamentul ambivalent, contradictoriu, incert, "şovăielnic" al părinţilor faţă de proprii
copii.
3)foarte nesigure sau ambivalente, datorită lipsei unei relaţii normale între părinţi şi copii şi îndeosebi a
lipsei totale de afectivitate, de dragoste părintească, în perioada cea mai importantă din acest punct de
vedere -primul an de viaţă- care este anul formarii ataşamentului faţă de adulţii cei mai apropiaţi (parinţi,
bunici etc)
Ataşamentele de acest tip-ambivalente sau foarte nesigure-au consecinţe negative deosebit de
grave pentru destinul copilului respectiv, manifestându-se, în realitate, ca fals ataşament, deoarece:
a)copilul nu este sigur de sentimentele şi dragostea părinţilor şi de protecţia de care are nevoie;
b)părinţii par să fie indiferenţi, insensibili sau lipsiţi de preocupare faţă de nevoile şi sentimentele copiilor
(sau cel puţin aşa sunt percepuţi de proprii lor copii);
c)atunci când va semnaliza dorinţa de atenţie sau nevoie de ajutor copilul se aşteaptă să fie respins sau
ignorat de ipoteticele persoane ataşate;

11
d)atitudinile şi comportamentele părinţilor i se par copilului imprevizibile, perturbante sau angoasante;
e)copilul se simte părăsit, neiubit, neîncurajat, adică "fără valoare şi interes" pentru proprii lui părinţi;
f)văzând că nu este ajutat când are nevoie, copilul pierde încrederea în ceilalţi, chiar în el însuşi şi
constată că obţinerea dragostei "altuia" este destul de dureroasă;
g)văzând că nu este apreciat, că "succesele" lui nu interesează pe nimeni, copilul pierde încrederea în ceea
ce face, nu se autoapreciază şi nu se autostimulează fără încurajarea sau stimularea celorlalţi;
h)în fine, ajunge la concluzia că trebuie să te descurci singur ăi că singura cale de a evita durerea este să
nu iubeşti pentru ca lumea îţi este ostilă.
Din analiza celor trei tipuri de ataşamente rezultă că formarea unui viitor adult stabil, încrezător în
capacităţile lui şi sociabil este posibilă numai prin asigurarea unei creşteri normale a copilului, adică a
afecţiunii şi siguranţei familiare, a stimulării aptitudinilor creative, a orientării şi controlului în mediul
înconjurător, în fine, a responsabilităţii şi independenţei individuale. Toate acestea depind de calitatea
relaţiei dintre părinţi şi copii, de gradul de adecvare sau adaptare a acesteia la exigentele copiilor, în
raport cu care aceştia devin competenţi sau incompetenţi pentru viaţa socială, comunitară sau familială
normală.
Studiul cazurilor de inadaptare socială a copiilor abandonaţi arată că un asemenea fenomen se
explică în deosebi prin impactul experienţelor proprii legate de:
a) pierderea mamei sau îndepărtarea de întreaga familie;
b) întreruperea relaţiilor cu părinţii, adică a unor relaţii deja constituite, aflate pe un făgaş normal, care
dispar brusc datorită intervenţiei brutale a unui factor exterior luând copilul pe neaşteptate;
c) practicarea de către părinţi a unor relaţii discontinue, intermitente cu proprii copii, relaţii care
generează sentimente lipsite de consistenţă, stabilitate sau siguranţă şi o stare de frustrare în personalitate
unui asemenea copil.
În acest context este necesar să facem distincţie între două situaţii cu o influenţă negativă
puternică asupra destinului copilului:
a) starea de privaţiune;
b) starea de privare.
Copiii care trăiesc încă de la naştere în cămine, care nu şi-au cunoscut niciodată părinţii şi, prin
urmare, nu şi-au format ataşamentul afectiv necesar, resimt într-o formă sau alta lipsa acestuia, starea de
privaţiune în care se află. Situaţia este alta - dar tot negativă pentru copil - când acesta a fost rupt sau
izolat de relaţiile afective deja stabilite cu persoana ataşată, fără ca alte relaţii asemănătoare să fie
constituite. Această privare sau pierdere a ceva foarte important în plan afectiv favorizează dezvoltarea
sentimentului de instabilitate în relaţiile cu adulţii. Experienţa universală în domeniu probează că prezenţa
şi acţiunea familiei de origine sunt indispensabile pentru evitarea unor destine umane atât de periclitate
cum sunt cele ale copiilor lipsiţi de un ataşament parental puternic.

II. TEORIA PIERDERII (Miftode, V., 2003, pp.253-254)

Omul trece, de regulă, într-o asemenea împrejurare prin următoarele stadii de evoluţie afectivă:
- Şoc
- Negarea pierderii
- Dorinţă puternică de căutare şi regăsire a “obiectului” pierdut
- Mânia, resentimentul, vina
- Disperare, deprimare, retragere în sine
- Acceptarea situaţiei reorganizarea interioară a vieţii
Teoria pierderii este puternic implicată în ansamblul activităţilor şi programelor de asistenţă
socială, întrucât cea mai mare parte a clienţilor au suferit pierderi afective, ceea ce a generat situaţia în
care se află sau a agravat starea de dependenţă. Fiecare pierdere provoacă o problemă specifică ce impune
un tratament specific.
Persoana ataşată va trece prin fazele menţionate, trecere care va putea fi ameliorată cu ajutorul
asistentului social.

12
 4. INTERVENŢIA ÎN CRIZĂ

I. Rezolvarea de probleme (Buzducea, D., 2005, pp. 119-123)

Teoria rezolvării de probleme a fost dezvoltată de Perlman(1950) la Universitatea din Chicago.
Este proprie asistenţei sociale şi a influenţat, la rândul său, dezvoltarea altor teorii specifice. Iniţial a fost
percepută ca fiind o teorie a casework –ului, dar la ora actuală este aplicată în toate situaţiile practice şi în
toate contextele socioculturale.
Rezolvarea de probleme poate fi definită ca o „activitate cognitivă al cărei scop este acela de a
schimba o problemă de la starea iniţială la starea propusă” (Mayer, 1994, p.600) sau ca o „abordare
sistematică într-un proces de gândire şi acţiune pas cu pas ce implică trecerea de la o stare indezirabilă la
una dezirabilă” (Gelfand, 1988, p. 1).
Abilitatea de a rezolva probleme este esenţială pentru fiinţele umane şi de aceea începe în stadiile
timpurii ale dezvoltării şi continuă pe tot parcursul vieţii. De altfel, Perlman (1957), descriind viaţa ca pe
o continuă mişcare, de la naştere şi până la moarte, consideră existenţa umană ca fiind un proces de
rezolvare de probleme, de adaptare la cerinţele exterioare sau de adaptare a acestora la propriul sine
pentru a obţine satisfacţie maximă.
Aplicaţie la practica de asistenţă socială
a) În primul rând, una dintre funcţiile asistenţei sociale este aceea de a rezolva probleme, în
special problemele sociale contemporane. Scopul asistenţei sociale este, pe de o parte, acela
de a ajuta persoanele să-şi îndeplinească nevoile psihologice şi sociale în interacţiune cu
societatea, iar pe de altă parte, de a crea o societate care să vină în întâmpinarea acestor
nevoi.
b) În al doilea rând, ca teorie directivă şi cu aplicabilitate practică extinsă la munca cu indivizii,
cuplurile, familiile şi grupurile, rezolvarea de probleme dezvoltă un cadru conceptual care
ghidează asistentul social şi clientul etapă cu etapă, pas cu pas, pentru a transmuta persoanele
de la probleme la soluţii.
c) În al treilea rând, pentru asistenţii sociali, dar şi pentru alţi profesionişti angajaţi în
planificare şi politici sociale, rezolvarea de probleme oferă un proces logic de evaluare a
problemei sociale, de revizuire a soluţiilor şi de dezvoltare a unui plan de rezolvare/
ameliorare.
Bloom (1982, 1990) oferă o interpretare energetică a teoriei rezolvării de probleme în care include
stadii ca: get ready, get set şi get go.
În primul stadiu, asistentul social se pregăteşte să fie util clientului, asociind cunoştinţele
problemei prezentate, resursele comunitare şi intervenţiile ce vor fi utilizate.
În al doilea stadiu, asistentul social stabileşte setul de valori care va fi implicat în acest caz şi se
pregăteşte psihologic pentru a fi receptiv la client.
În stadiul al treilea, asistentul social aplică etapele rezolvării de probleme.
Potrivit unor autori (Compton şi Galaway, 1984), această teorie poate fi aplicată nu doar la nivel
individual, ci şi la nivelul grupurilor, organizaţiilor şi al comunităţilor.
Rezolvarea de probleme reprezintă conceptul central în jurul căruia se organizează metodele
practice de intervenţie, precum şi, parţial, alte teorii specifice, cum ar fi teoria centrată pe sarcină,
intervenţia în criză, teoria ecologică. Aceasta cuprinde şi unele aspecte comune cu alte teorii, cum ar fi
teoria sistemică, teoria comunicării, teoria rolului, psihologia eului.
Ideea de bază este aceea conform căreia clientul şi asistentul social sunt capabili să comunice
reciproc despre probleme, scopuri, resurse, planificare şi implementare.
Faza/ etapa de contact :
- identificarea problemei, stabilirea scopului, contractul, explorarea
Faza/etapa contractului:
- evaluarea, formularea unui plan de acţiune, prognoza
Faza/etapa acţiunii:
- implementarea planului, finalizarea, evaluarea finală.
Johnson stabileşte o listă de dificultăţi pe care asistentul social le întâmpină în munca lui cu
clienţii:
- lipsa de claritate în definirea problemei;
- nu oferă informaţiile de care are nevoie asistentul social;
- comunicare precară cu cei care se implică în procesul de rezolvare a problemelor;

13
- climatul în care se iau decizii este unul culpabilizator, critic, ceea ce conduce la o încălcare a valorilor
şi principiilor umane – principiul autodeterminării;
- lipsa deprinderilor în rezolvarea de probleme;
- pierderea motivaţiei – pentru a rezolva problemele, clientul trebuie să aibă răbdare şi o motivaţie
puternică, iar lipsa de experienţă poate conduce la diminuarea sau chiar pierderea motivaţiei.
Teoria centrată pe rezolvarea de probleme are câteva contribuţii semnificative la dezvoltarea
asistenţei sociale.
În primul rând, teoria a realizat mutarea accentului de la boală şi diagnoză la implicarea activă
alături de client în rezolvarea de probleme. Conceptul de istorie socială presupune nu doar o retrospectivă
a evenimentelor trecute din viaţa persoanei, ci şi o evaluare intergeneraţională complexă (stare de
sănătate, comportament). Problemele apar în activităţile de zi cu zi, de aceea, un accent important se pune
pe relaţionarea problemei prezentate cu altele, precum şi pe implicarea tuturor resurselor pentru
rezolvarea problemei. De aceea, teoria a dezvoltat relaţia dintre aşteptările clientului faţă de
agenţie/organizaţie şi resursele şi posibilităţile pe care le are agenţia/instituţia respectivă. Pe de altă parte,
s-a acordat importanţă conceptului de timp în cadrul relaţiei de intervenţie.

II Intervenţia în criză (Buzducea, D., 2005, pp. 123-127),

Asistenţii sociali întâlnesc zilnic persoane care se confruntă cu diverse situaţii de criză. De altfel,
majoritatea indivizilor experimentează de-a lungul stadiilor vieţii, într-un fel sau altul, o asemenea
situaţie, iar uneori participă activ sau pasiv la situaţiile de criză ale celorlalţi.
În timp ce unele persoane reuşesc singure să depăşească aceste etape, altele solicită ajutor de la
prieteni, rude sau cer sprijin practic şi emoţional din partea specialiştilor în asistenţă socială.
Formele de manifestare, precum şi caracteristicile crizei diferă de la un individ la altul, ceea ce
face cu atât mai dificil procesul de definire a crizei. Această teorie consideră că fiecare persoană are un
potenţial de creştere, precum şi abilitatea de a rezolva problemele. Asistentul social trebuie doar să
faciliteze celor aflaţi în situaţii de criză procesul de descoperire şi dezvoltare a strategiilor necesare pentru
a face faţă dificultăţilor.
Intervenţia în criză reprezintă acţiunea de întrerupere a unei serii de evenimente care conduc la
disfuncţionalităţi sociocomportamentale, propunând schimbări pe termen lung în ceea ce priveşte
capacitatea clienţilor de a face faţă problemelor.
De obicei, teoria intervenţiei în criză este asociată cu ideea de echipă multidisciplinară (medic,
psiholog, asistent social) care intervine în cazul clienţilor ce se confruntă cu diverse crize (copiii ai căror
părinţi divorţează, clienţi cu boli cronice aflate în fază terminală, victimele violenţei domestice).
Mai mulţi autori - Caplan (1964), Baldwin(1978) şi Thompson (1991)- consideră că printr-o
intervenţie minimală în timpul perioadei de criză se pot obţine efecte maxime. Este nevoie de o
intervenţie rapidă în situaţia de criză, chiar dacă după aceea se decide şi acordarea pe termen lung a altor
servicii de asistenţă socială.
Literatura de specialitate diferă în funcţie de crizele asupra cărora se axează: pierderi şi suferinţă,
suicid, victimele violenţei, clienţi cu probleme mentale, consumatori de droguri şi alcool etc.
Este dificil de stabilit ce înseamnă o situaţie de criză. Ceea ce constituie o criză pentru unii nu este
criză pentru alţii, iar persoanele reacţionează diferit la situaţiile de criză.
Criza reprezintă o tulburare emoţională acută a individului asociată cu lipsa abilităţilor de a face
faţă acesteia. Ea se manifestă la nivel fizic, psihic, cognitiv şi relaţional şi poate să fie experimentată fie la
nivel individual, fie la nivel de grup (familial) sau comunitar.
De regulă, o criză este precedată de evenimente stresante de viaţă (naştere prematură, diverse boli)
care induc sentimentul pierderii, ameninţare cu pierderea, suferinţă şi schimbare.
Situaţia de criză este limitată în timp la câteva săptămâni sau luni, după care apare o rezolvare
adaptativă sau, în cel mai rău caz, o rezolvare maladaptativă.
Două categorii de evenimente de viaţă determină o criză (Baldwin, 1978):
- experienţele universale de viaţă (copilăria, adolescenţa, căsătoria) şi
- experienţele extraordinare, traumatice de viaţă (deces, abuz sexual, crimă).
O criză este însoţită de confuzie, anxietate, depresie, disperare, precum şi de simptome fizice.
Individul experimentează vulnerabilitatea psihică, diminuarea capacităţii de funcţionare socială şi a
capacităţii şi abilităţilor de a face faţă situaţiei de criză. Răspunsul la criză implică şoc, reacţii emoţionale
şi eforturi de restabilire a echilibrului.

14
 Procesul de intervenţie în criză
Caplan (1961) a definit trei faze ale crizei, iar Roberts (1991) a stabilit existenţa a şapte etape ale
procesului de intervenţie în criză. Ambii autori stabilesc o structură a crizei şi, respectiv, a intervenţiei,
chiar dacă în practică este dificil de stabilit în mod clar graniţele dintre aceste stadii.
Cele trei faze ale crizei descrise de Caplan sunt următoarele (Buzducea, D., 2005, p. 125):
1. stadiul de impact: se manifestă atunci când evenimente neaşteptate creează confuzie şi dezorientare.
În această fază este foarte important să se stabilească efectele imediate asupra individului şi
modalitatea de percepere a crizei de către acesta. Persoana aflată în criză trebuie implicată atât în
definirea naturii problemelor, cât şi în procesul de intervenţie. Există trei activităţi extrem de
importante ce trebuie dezvoltate în această fază: analiza emoţiilor, restructurarea situaţiilor de criză şi
elaborarea unui răspuns;
2. stadiul de retragere: apare atunci când individul încearcă să folosească mecanisme convenţionale
(obişnuite) de depăşire a crizei pentru a-şi regăsi echilibrul, iar aceste mecanisme eşuează.
Experienţa eşecului induce o stare de supărare şi dezorganizare. Thompson afirma că pot apărea şi
simptome fizice asociate acestei faze ale procesului de criză, cum ar fi oboseala, durerile de cap sau
probleme cu stomacul;
3. ajustare şi adaptare: este de asemenea un stadiu de „inovare” sau o etapă integrativă a crizei. Această
fază are o importanţă deosebită pentru că implică individul şi asistentul social cu care lucrează într-o
confruntare cu crizele şi intervenţiile realizate.
Roberts (1991) identifică şapte stadii ale intervenţiei în criză (Buzducea, D., 2005, p. 126):
- evaluarea crizei şi a percepţiei individului asupra crizei;
- stabilirea între client şi asistentul social a unei relaţii bazate pe încredere şi respect;
- identificarea problemelor majore sau a evenimentelor precipitante, precum şi a metodelor obişnuite,
dar ineficiente de depăşire a crizei;
- analiza sentimentelor şi oferirea de suport prin ascultare activă şi facilitarea exprimării într-un mediu
securizat care încurajează autodezvăluirea;
- explorarea alternativelor posibile prin examinarea reacţiilor trecute mai puţin adaptate la evenimentele
de criză şi definirea unor comportamente adaptate rezolvării crizei;
- formularea unui plan de acţiune prin restaurarea funcţiei cognitive şi întărirea dorinţei de a face faţă
problemelor;
- asigurarea disponibilităţii de a lucra şi în alte situaţii de criză în viitor.
Golan (1978) sintetizează teoria intervenţiei în criză în felul următor (Buzducea, D., 2005, p. 126):
- orice persoană, grup sau organizaţie se confruntă cu diverse crize de-a lungul vieţii;
- evenimentele problematice sau o serie de dificultăţi sunt cele care determină apariţia crizelor;
- evenimentele pot fi anticipate (criza din adolescenţă) sau neanticipate (decesul, divorţul, apariţia unor
boli cronice);
- vulnerabilitatea se instalează atunci când anumite evenimente determină pierderi;
- echilibrul depinde de capacitatea de a coopera cu ceea ce li se întâmplă;
- când echilibrul este ameninţat sau distrus, încercăm să găsim soluţii la problemele apărute;
- tensiunea şi stresul însoţesc fiecare eşec;
- există situaţii problematice percepute de client ca fiind o criză, dar de fapt acestea să fie doar un
eveniment minor căruia i s-au asociat emoţii imense;
- răspunsurile sunt diferite în funcţie de evenimentele stresante (pierderi-depresie, schimbări-speranţă,
ameninţări-anxietate);
- toate crizele sunt soluţionate în 6-8 săptămâni;
- persoanele aflate în criză sunt mult mai deschise pentru a primi ajutor decât cele care nu trec printr-o
criză;
- în procesul de reintegrare ce se desfăşoară după criză, persoanele devin mai eficiente în rezolvarea
viitoarelor probleme.
Există câteva principii ale intervenţiei în criză (Buzducea, D., 2005, p. 127):
- intervenţia este realizată cât mai repede posibil;
- intervenţiile sunt limitate în timp;
- rolul practicianului este unul activ;
- reducerea simptomelor reprezintă principalul scop;
- se acordă sprijin tangibil şi informare;
- sprijin social;

15
- se încurajează experimentarea sentimentelor;
- se analizează capacitatea de a face faţă situaţiei;
- se testează realitatea prin confruntarea experienţelor stresante.
Etapele procesului de reintegrare sunt următoarele :
- percepţie cognitivă corectă: o viziune corectă din partea clientului asupra evenimentelor care-l
afectează;
- analiza sentimentelor generate de situaţiile de criză;
- dezvoltarea noilor răspunsuri comportamentale.
Rapoport (1970) defineşte două niveluri ale intervenţie (Buzducea, D., 2005, p. 127):
- la primul nivel distingem următoarele tipuri de activităţi:
 eliminarea simptomelor;
 readucerea clientului la stadiul anterior de funcţionare;
 sprijinirea clientului în înţelegerea crizei;
 implicarea familiei şi a comunităţii.
- la al doilea nivel, activităţile sunt următoarele:
 sprijinirea clientului în înţelegerea legăturii dintre prezent şi crizele trecute;
 căutarea unor modalităţi de soluţionare.

16
 5. EVALUAREA INIŢIALĂ ŞI INTERVENŢIA ÎN ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Domeniul asistenţei sociale reprezintă un ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi

profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor şi comunităţilor cu probleme
speciale, aflate temporar în dificultate, care nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace proprii un mod
normal, decent de viaţă.
Pentru a putea acţiona asistentul social trebuie să-şi dezvolte priceperi de ajutare.
Acestea sunt:
- priceperi în ceea ce priveşte înţelegerea;
- priceperi în asigurarea unui climat ce favorizează relaţia de ajutor
- priceperi în activitatea centrată pe problemele clientului
- priceperi necesare în comunicarea cu alte persoane
În asistenţa socială prin client se înţelege o persoană, o familie sau un grup de persoane asupra
cărora se concentrează activitatea de ajutare a asistentului social.
Clientul este o persoană care solicită ajutor, cel ce beneficiază de serviciile unei instituţii de asistenţă
socială.
Asistenţii sociali pot avea mai multe tipuri de clienţi:
- care solicită ajutorul pentru sine;
- care solicită ajutorul pentru o altă persoană;
- care nu solicită ajutorul, dar blochează funcţionarea socială;
- care solicită ajutorul, dar în scopuri inadecvate, ca alternativă la alte tipuri de asistenţă (juridico-
represivă)
Identificarea categoriei clientului reprezintă primul pas pentru a oferii servicii şi de a stabili tipul
de interacţiune ce va exista între asistentul social şi client.
Potrivit lui David Landy, procesul prin care o persoană devine client al asistenţei sociale
presupune o serie de etape:
- individul recunoaşte faţă de sine că ceva nu merge bine în viaţa sa;
- cel care caută ajutor îşi asumă riscul ca apropiaţii lui să afle de incapacitatea lui de a-şi rezolva singur
problemele;
- cel care caută ajutor îşi recunoaşte starea critică şi incapacitatea de a o depăşi prin forţe proprii;
- cel care solicită ajutorul specializat acceptă să renunţe la o parte din autonomia sa şi să se plaseze într-
un rol de dependenţă.

Perspectiva persoanei asistate (Cădariu, L., 2005, pp. 85-95)

În relaţia asistent social - client, clientul se caracterizează prin nevoie şi prin natura motivaţiei
sale. Intensitatea motivaţiei diferă, astfel:
- dacă se adresează asistentului social de bunăvoie (şi-a dat seama că are o problemă şi că asistentul social
este cel care l-ar putea ajuta să o rezolve), motivaţia este de obicei crescută;
- dacă a fost trimis la asistentul social de către un alt specialist, motivaţia poate fi de intensitate medie;
- dacă este obligat să se adreseze asistentului social (în cazul celor din sistemul de probaţiune, de
exemplu), motivaţia poate fi scăzută sau chiar să lipsească (şi extrinsecă).
Clientul cere de la asistentul social:
- o relaţie bazată pe încredere şi acceptare;
- proceduri clare şi bine stabilite;
- să fie informat asupra stadiului procesului;
- să fie implicat în luarea deciziilor pe întreaga durată a procesului de asistenţă socială;
- obţinerea de rezultate pozitive în procesul de asistenţă socială.
Evaluarea problemei în relaţia de asistenţă socială. Asistentul social nu are de rezolvat doar o
singură problemă a unui asistat, are de-a face cu o constelaţie de probleme, legate unele de altele.
Problema imediată este ceea ce îl preocupă cel mai mult pe client, în legătură cu care el se vede
nevoit să solicite ajutor. Exemplu: un tânăr ajunge la centrul pentru minori fiindcă a fost găsit în gară,
fugit de la un centru de plasament.
Problemele adiacente se referă la situaţia care a cauzat şi care tinde să menţină problema
imediată.
Exemplu: situaţia unui copil de la un centru de plasament e dificilă, rezultatele sale şcolare fiind foarte

17
slabe. În ultimul an nu a fost vizitat de părinţi, mama fiind bolnavă, iar tatăl în închisoare. Copilul şi-a
exprimat de câteva ori dorinţa de a-şi revedea mama.
Probleme curente sunt acele probleme care trebuie rezolvate pentru a se obţine o schimbare sau pentru a
remedia o situaţie.
Exemplu: - situaţia şcolară a copilului;
- relaţiile copilului cu familia sa;
- relaţiile copilului cu personalul şcolii;
- starea de sănătate a mamei.
Pentru fiecare caz asistentul social trebuie să urmărească:
- evaluarea nevoilor persoanelor care solicită ajutor şi stabilirea priorităţilor de intervenţie;
- evaluarea resurselor disponibile;
- evaluarea serviciilor din reţea care pot răspunde nevoilor persoanei asistate;
- dezvoltarea planului individualizat de intervenţie;
- crearea legăturilor persoanei asistate cu serviciile selectate;
- monitorizarea intervenţiei;
- evaluarea rezultatelor intervenţiei atât pentru persoana asistată, cât şi pentru serviciu.

Evaluare iniţială
(Interviu)
Evaluare finală şi
terminarea Planificarea
intervenţiei intervenţiei

Monitorizare
Intervenţie

Fig. 5.1 Etape în procesul de asistenţă socială (Cădariu, L., 2005, p. 88)

Asistenţii sociali află de potenţiale persoane asistate din diferite surse:

- membrii familiei, prietenii sau vecinii pot contacta instituţia cu privire la îngrijorarea lor în legătură cu
potenţiala persoană asistată;
- alţi profesionişti din comunitate pot contacta instituţia comunicând îngrijorările lor referitoare la o
persoană;
- persoana poate contacta direct instituţia pentru ajutor;
- asistentul social se poate autosesiza asupra unei situaţii de dificultate în care se poate afla o persoană;
- instituţia se poate autosesiza cu privire la existenţa unei persoane care are nevoie de ajutor.
1. Evaluare iniţială presupune identificarea resurselor interne ale clientului, resursele externe şi resursele
puse la dispoziţia clientului de către comunitate.
Evaluarea constă în aprecierea potenţialului afectiv, intelectual şi fizic de care dispune clientul.
Aceste capacităţi formează resursele interne ale clientului.
Trebuie identificate şi evaluate şi resursele din reţeaua socială a clientului: relaţia cu familia, cu
vecinii, cu grupul de apartenenţă, accesul la servicii şi la forme de dezvoltare personală şi profesională.
Aceste reţele sunt considerate primare, oferă susţinere, ajutor, chiar resurse materiale şi constituie mediul
imediat al clientului, având cea mai mare pondere în viaţa acestuia.
Resursele externe – servicii, organizaţii, instituţii, asociaţii – fac parte din mediul social al persoanei. În
afară de acestea trebuie evaluate resursele puse la dispoziţia clientului de către comunitate, întemeiate pe
o anumită legislaţie, pe resurse materiale şi financiare.
În cultura noastră să ceri sau să primeşti ajutor de la persoane necunoscute este uneori o ruşine şi
un semn de eşec personal, de aceea, asistenţii sociali pot fi folositori clienţilor doar dacă înţeleg care e
problema pe care clienţi doresc să o soluţioneze.
În faza iniţială asistenţii sociali împreuna cu clientul stabilesc care e problema asupra căreia se
acţionează, se definesc aşteptările şi scopurile.

18
 Se delimitează două categorii de clienţi:
- clientul de bună voie care vine din proprie iniţiativă la asistentul social cu o problemă ;
- clientul involuntar care vine la asistentul social fie pentru că cineva l-a obligat să o facă, fie că asistentul
social a fost trimis la client şi el a iniţiat intervenţia .
La prima întâlnire clienţii involuntari pot expune sau nu problema, dar de obicei informaţia
necesară este oferită de instituţia sau persoana care a iniţiat întâlnirea asistentului social cu acest client.
În cazul clienţilor de bună voie cel mai rezonabil lucru de făcut la prima întâlnire este să lăsăm
persoana să spună cu cuvintele proprii de ce a venit.
Acţiunea împreună cu un client semnifică de obicei depăşirea anumitor limite şi pătrunderea în
intimitate vieţii private. Asistentul social la prima întâlnire trebuie să fie atent la limitele stabilite de
client. Se pleacă de la considerarea problemei cum e văzută ea de client, iar punctul de început al
activităţii comune e stabilit de client.
Asistentul social trebuie să-i arate clientului riscurile dacă alegerea e periculoasă pentru el sau
pentru alţii chiar dacă asistentul social nu e un specialist în toate problemele. Prima sarcină este ca
asistentul social să înţeleagă de ce are clientul nevoie de ajutor.
Ca dificultăţi în perceperea problemei se delimitează:
- percepţia problemei de către client şi percepţia problemei de către asistentul social pot să nu fie identice;
- asistenţii sociali pot fi atât de concentraţi pe problema identificată încât nu mai aud ce spun clienţii şi
cum văd aceştia dificultăţile;
- problema şi cauza problemei pot fi interconectate.
De obicei clienţii pot avea mai multe probleme intercorelate şi evident că nu se poate trata o paletă
de probleme, de aceea intervine acţiunea de parţializare (procesul de separare din universul problemelor
aduse de client sau identificate de asistentul social a problemei sau problemelor specifice).
De multe ori, clienţii prezintă problema şi prezintă şi soluţia descoperită de ei cerând sprijin
pentru a o realiza. Există un scop final, dar şi unele intermediare. Uneori scopurile intermediare pot
înlocui scopul final mai ales dacă acesta se dovedeşte nerealist. Scopurile pot fi renegociate pe întreaga
perioadă a intervenţiei şi ele mai pot fi împărţite în scopuri pe termen scurt (intermediare) şi pe termen
lung (finale). Se recomandă stabilirea în comun a problemei pentru intervenţie şi a scopurilor,
obiectivelor care deocamdată sunt intermediare. De asemenea, se mai stabilesc în comun şi metodele şi
căile cele mai potrivite pentru atingerea acestor obiective.
În legătură cu colectarea informaţilor următoarele principii trebuie respectate:
- este un proces comun client-asistent social, deci clientul trebuie implicat în determinarea informaţiilor
necesare;
- sistemul client trebuie să fie principala sursă de informaţii;
- clientul trebuie să fie întotdeauna înştiinţat despre sursele folosite pentru obţinerea informaţilor (deşi, nu
întotdeauna i se cere permisiunea );
- trebuie să existe legătură între problema identificată şi informaţiile adunate, clientul trebuie să fie
conştient de această legătura;
- este necesar să fie exploatate toate zonele pe care le vede clientul, ca având legătură, precum şi cele
alese de asistentul social;
- strângerea informaţiilor continuă pe tot parcursul intervenţiei, dar este esenţială pentru etapele de
identificare a problemei, stabilirea scopului şi evaluarea iniţială;
- este important ca asistentul social să înţeleagă poziţia clientului asupra diferitelor informaţii adunate,
părerea lui despre interesul factorilor implicaţi, sentimentele şi motivele acţiunilor lor trecute.
Metodele de strângere a informaţilor pot fi împărţite in următoarele grupe :
- relatările clienţilor;
- relatări ale altora;
- întrebări şi teste verbale sau scrise;
- observaţi;
- documente ale unor instituţii
Pentru o evaluare corectă a nevoilor şi resurselor, asistentul social trebuie să înţeleagă modul în
care elementele contextului social, familial şi individual afectează:
- situaţia persoanei asistate;
- voinţa persoanei asistate de a utiliza sprijinul asistentului social pentru îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă (cine solicită ajutorul asistentului social? - persoana care are nevoie de ajutor sau o persoană din

19
anturajul acesteia; modul în care persoana asistată susţine acţiunea de colectare a datelor şi de pregătire a
documentelor necesare asistenţei etc.);
- cadrul familial (relaţiile dintre membrii familiei; compoziţia familiei şi relaţia cu rudele; identitatea
etnică, religioasă şi valorile asociate; situaţiile în care membrii familiei au mai beneficiat de suportul
serviciilor sociale şi modul în care au fost folosite resursele; distribuţia rolurilor şi a puterii în familie
etc.);
- gradul de integrare a persoanei asistate în comunitate (sentimentul de apartenenţă la alte grupuri;
responsabilităţile asumate în cadrul comunităţii; modul de utilizare a resurselor comunitare pentru a
răspunde nevoilor personale sau familiale etc.);
- aspectele de natură emoţională (tendinţa de a se retrage şi de a se izola de ceilalţi; înclinaţia spre stări
cum ar fi tristeţea, furie, teama, ruşinea etc.);
- aspectele de natură intelectuală (idei şi cunoştinţe folosite pentru înţelegerea propriei persoane, a
problemelor şi a celorlalţi; abilitatea de a interpreta propria experienţă; modalitatea de folosire a
informaţiilor şi cunoştinţelor pentru a lua decizii etc.);
- locul de muncă (relaţia cu colegii, percepţia asupra muncii etc.);

ISTORICUL SOCIAL – este un raport standardizat ce organizează informaţia cu privire la

trecutul şi funcţionarea socială actuală a indivizilor şi clienţilor.
Acesta include informaţii despre:
- sistemul client;
- preocupările, trebuinţele şi problemele conexe ale clientului;
- punctele tari şi limitele clientului în context.
Exemplu: Schiţa istoricului social pentru un client individual:
Client:
Asistent social:
Data raportului:
1. Informaţii de identificare (nume, prenume, adresă, telefon, data naşterii);
2. Informaţii profesionale de referinţă - sursa trimiterii; motivul contactului; inclusiv dificultăţile
întâmpinate şi încercările anterioare de a le rezolva;
3. Funcţionalitatea individuală - stadiul de dezvoltare; actualele abilităţi fizice, cognitive, emoţionale,
psihice şi interpersonale; domeniile în care este nevoie de ajutor;
4. Funcţionalitatea culturală - etnia, limba maternă, importanţa identităţii culturale; puncte tari culturale;
5. Informaţii despre familie - nume vârste, legătura cu clientul, familie nucleară / extinsă;
6. Interacţiuni familiale -gradul de sprijinire, perspectiva familiei asupra clientului, perspectiva clientului
asupra familiei, probleme familiale relevante;
7. Reţeaua naturală de sprijin – relaţii importante, nume şi natura legăturii
8. Mediul fizic – situaţia locativă, stabilitate financiară, vecinătatea;
9. Evenimente centrale – situaţia şi reacţia clientului faţă de moartea unor persoane dragi; pierderi grave
sau traume; alte evenimente;
10. Educaţie – etapele în educaţie încheiate
11. Ocupaţie – locul de muncă, tipul de muncă, durata angajărilor, abilităţi şi pregătiri speciale;
12. Istoric medical – informaţii despre boli, tratamente
13. Religie
14. Activităţi sociale – interese, activităţi preferate;
15. Planuri de viitor – perspectiva clientului asupra situaţiei actuale; scopuri; resurse personale; obstacole
în calea atingerii scopurilor;
GENOGRAMA reprezintă vizual cronologia familiei. Evidenţiind informaţiile despre familie,
genogramele ne ajută să înţelegem tiparele relaţiilor, problemele tranziţionale şi schimbările din ciclul de
viaţă.
ECOMAP-UL ilustrează tranzacţiile dintre client alte sisteme. Astfel, ecomapele oferă informaţii
despre potenţialul de resurse, constrângerile existente şi potenţiale noi conexiuni.
Ce sunt punctele tari? (Krogsrud, K., et al., 2006, p. 257) Punctele tari sunt acele lucruri la
care suntem buni, deprinderile înnăscute, talentele dobândite şi îndemânările pe care le-am dezvoltat.
Punctele tari implică astfel trăsături, abilităţi şi comportamente despre care avem sau nu ştiinţă. Aceste
puncte tari, fie că sunt sau nu vizibile, sunt germenii pentru elaborarea soluţiilor.

20
 Pentru a putea ajuta sistemele-client să îşi vadă mai bine propriile resurse, asistenţii sociali trebuie
să îşi antreneze deprinderile de identificare a punctelor relevante pentru fiecare nivel al sistemului-client –
individ, familie, grup, organizaţie sau comunitate, dar şi de a căuta cu perseverenţă toate indiciile legate
de soluţionarea lor sau care ajută la construirea încrederii şi atingerea scopurilor.
Identificarea şi conştientizarea propriilor punctelor tari îi invită pe clienţi să intre ca parteneri în
relaţia cu specialiştii dar pentru ca aceste relaţii să fie productive este nevoie de un grad mare de
deschidere în comunicare precum şi un sentiment de egalitate. Când asistentul social este preocupat mai
mult de problemele lor ignorând ceea ce ei fac bine, clienţii se retrag adesea din acest parteneriat cu
specialistul.
Un asistent care păstrează un echilibru între cunoaşterea dificultăţilor şi recunoaşterea punctelor
tari îi încurajează pe clienţi să se simtă puternici şi capabili de a avea succese chiar şi atunci când
cercetează şi zonele vulnerabile.
Conştientizarea punctelor tari ale clientului în etapele iniţiale ale dezvoltării unui parteneriat este
foarte importantă în relaţiile între persoane care aparţin unor culturi diferite.
Oamenii se schimbă atunci când sunt motivaţi să se schimbe şi când au credinţa că au capacitatea
şi resursele necesare pentru schimbare, lucru ce ne face să considerăm motivaţia şi încrederea clientului
ca fiind pietrele de temelie în relaţia de colaborare cu specialiştii.
Atunci când complimentăm un client pentru punctele sale tari îl direcţionăm spre schimbare.
Identificarea punctelor tari şi a resurselor sporeşte motivaţia clienţilor, stimulându-i în conectarea lor în
procesul de schimbare.
Un asistent social atent observă punctele tari ale clienţilor săi din etapa iniţială şi până în cea
finală a procesului de asistare.
Pentru a identifica punctele tari generale, asistenţii sociali se întreabă (Krogsrud, K., et al., 2006,
pp. 262-264):
-Care sunt calităţile remarcabile ale acestui client?
-Prin ce modalităţi demonstrează acest client că este puternic?
-Cum şi cu cine are clientul legături strânse?
-Ce caracteristici speciale sau unice are în raport cu alţii?
-Ce abilităţi ale clientului l-ar putea ajuta să stabilească o legătură cu mediul?
-Ce resurse vin în sprijinul clientului?
-Cum contribuie clientul la mediile social şi fizic?
-Cum a reuşit clientul să se adapteze la schimbări?
Puncte tari ale indivizilor.
Pentru a găsi punctele tari personale ale unui individ asistentul social trebuie să cerceteze
trăsăturile lui cognitive, afective, fizice şi culturale.
Punctele tari cognitive sunt: inteligenţa, abilitatea de a rezolva probleme şi creativitatea.
Punctele tari afective pot să cuprindă sentimente pozitive privind valoarea propriei persoane,
abilitatea de a identifica şi exprima emoţii, optimism şi sensibilitate.
Însuşirile fizice sunt calităţile atletice, înfăţişarea atractivă, rezistenţa şi starea bună de sănătate.
Identitatea culturală poate fi o sursă de mândrie care dă naştere la un sentiment pozitiv faţă de
propria persoană şi la un util sentiment de apartenenţă, spiritualitatea, stimulează responsabilitatea
personală, identitatea, respectul faţă de codurile etice, de ritualul plin de sensuri şi de constituirea
comunităţii.
Fiecare dintre aceste puncte tari personale pot favoriza relaţiile interpersonale reuşite ale
individului, acestea incluzând relaţiile armonioase cu membrii familiei. De asemenea, prietenii, vecinii,
şefii, profesorii şi preoţii pot oferi resurse importante pentru binele individului.

2. Planificarea intervenție. Factorii de bază ai planificării intervenţiei sunt:

- stabilirea obiectivelor;
- identificarea a ceea ce trebuie schimbat pentru atingerea obiectivelor;
- stabilirea activităţilor pe care părţile implicate urmează să le realizeze;
- stabilirea procedurilor de lucru;
- stabilirea timpul de lucru.
Limitări ale mijloacelor de intervenţie sunt timpul, deprinderile, etica şi funcţionarea agenţiei.
Timpul – nici un asistent social nu îşi poate aloca un timp nelimitat pentru client. De asemenea, asistentul
social trebuie să nu promită clientului servicii (întâlniri) pe care să nu le poată onora datorită lipsei de

21
timp.
Deprinderi, posibilităţi – asistentul social nu trebuie să îşi asume activităţi care îi depăşesc
competenţele(de exemplu, consiliere maritală, sfaturi financiare, boli psihice, inabilităţi fizice).
Comportare etică – chiar dacă ar fi în folosul clientului, asistentul social nu poate permite o abatere de la
norme (de exemplu, furt, înşelarea altuia, mituire etc.).
Contextul organizaţional – duce uneori la limitarea acţiunilor de rezolvare a problemelor (birocraţie,
servicii prea specializate).

3. Implementarea planului de intervenţie. Intervenţia este partea cea mai vizibilă a procesului de
asistenţă. Un plan de intervenţie nu are nici o valoare dacă nu există o înţelegere clară asupra modului în
care va fi implementat (Cădariu, L., 2005, p.94).

4. Monitorizarea (Cădariu, L., 2005, p.94) se referă la înregistrarea continuă a ceea ce se întâmplă pe
parcursul desfăşurării acţiunilor. În funcţie de efectul intervenţiei asupra contextului de viaţă al persoanei
asistate, asistentul social va decide dacă va continua, modifica sau opri acţiunile prevăzute în planul de
intervenţie. Monitorizarea este diferită de evaluare prin faptul că este realizată atunci când acţiunile sunt
în desfăşurare, pe când evaluarea are loc la sfârşitul intervenţiei, când asistentul social priveşte în urmă la
ceea ce s-a realizat.
Atunci când este posibil, asistentul social trebuie să comunice persoanei asistate rezultatele monitorizării.
Când persoana asistată are capacitatea de a identifica schimbările care se produc, comunicarea
rezultatelor monitorizării îi va oferi încredere în realizarea acţiunilor viitoare.

5. Evaluarea finală a cazului şi importanţa acesteia pentru evaluarea serviciului. (Cădariu, L., 2005,
p.95). Serviciile de asistenţă socială trebuie să-şi dovedească eficienţa în asistarea persoanelor aflate în
nevoie. De asemenea, asistentul social trebuie să fie preocupat de performanţa metodelor folosite în
rezolvarea cazului şi de cunoaşterea schimbărilor necesare pentru îmbunătăţirea calităţii serviciului.
Cele mai importante aspecte cuprinse în evaluarea eficienţei unui serviciu sunt:
- numărul de ore alocat unui caz;
- tipul de specialişti implicaţi;
- numărul şi natura resurselor folosite;
- numărul de cazuri noi;
- numărul cazurilor care au revenit la serviciu;
- numărul beneficiarilor;
- gradul de mulţumire al persoanelor asistate faţă de serviciu;
- costurile fiecărui caz şi timpul petrecut de către asistenţii sociali pentru rezolvarea activităţilor

22
 Bibliografie selectivă

1. Alexiu, M., (2003), „Faze şi valori ale acţiunii în asistenţa socială” în Neamţu, G (coord.), (2003).
Tratat de asistenţă socială, Iaşi: Editura Polirom
2. Alexiu, M., Cădariu, L., Georgevici, G., Tacsi, L., (2004), Asistenţă socială. Îndrumător. Reşiţa:
Editura “Eftimie Murgu”Reşiţa.
3. Buzducea, D., (2005). Aspecte contemporane în asistentă socială. Iaşi: Editura Polirom.
4. Buzducea, D. (2009). Sisteme moderne de asistenţă socială. Tendinţe globale şi practici locale.
Iaşi: Editura Polirom.
5. Cădariu, L., (2005). Bazele asistenţei sociale. Metode şi tehnici de intervenţie. Timişoara: Editura
Eurobit.
6. Georgevici, G., (2016). Teorii şi metode în asistenţa socială. Note de curs.
7. Krogsrud, K., O’Melia, M., DuBois, B., (2006). Practica asistenţei sociale. Iaşi: Editura Polirom.
8. Payne, M., (2011). Teoria modernă a asistenţei sociale. Iaşi: Editura Polirom.
9. Miftode, V., (2003). Tratat de asistenţă socială. Fundamente teoretice şi metodologice, Iaşi:
Editura Fundaţiei AXIS.
10. Neagoe, A., (2007). Asistenţa socială a familiei, Timişoara: Editura Universităţii de Vest.
11. Neamţu, G (coord.), (2003). Tratat de asistenţă socială, Iaşi: Editura Polirom.
12. Neamţu, G., Stan, D., (2005), Asistenţă socială. Studii si aplicatii. Iaşi: Editura Polirom.

23