Testament

Tudor Arghezi

Poezia „Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne al literaturii
române din perioada interbelică. Poezia este așezată în fruntea primului volum arghezian „Cuvinte
potrivite” (1927).
Particularitățile ale modernismului sunt: estetica urâtului – „Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am
frumuseți și prețuri noi”, limbajul șocant, fantezia metaforica, înnoirile prozodice.
„Testament” este o arta poetica deoarece autorul își exprima propriile convingeri despre arta
literara, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate.
Este o arta poetica moderna, pentru ca în cadrul ei apare o problematica specifica liricii moderne:
transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului.
În „Testament” poetul este prezentat ca un meșteșugar al cuvintelor, poezia presupunând truda
creatorului: „Și frământate mii de săptămâni/ Făcui din ele muguri și coroane”.Pe de alta parte,
creația artistică este atât produsul inspirației divine, sugerate de metafora „Slova de foc”, cat și al
tehnicii poetice, redate de metafora „Slova făurită”.
TEMA poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca moștenire unui
fiu spiritual – Posterității.
TEXTUL poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual căruia îi este lăsată
drept unică moștenire „cartea”. Cele doua ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele „eu” (tatăl
spiritual, poetul) și „tu” („fiul”, cititorul), iar în finalul poeziei „robul” – „Domnul”.
Lirismul subiectiv este redat prin mărcile eului liric: pronume și verbe de persoana 1 singular („eu am
ivit”, „am preschimbat”), adjective posesive(„cartea mea”), dar și pronume și verbe de persoana a 2
a singular(„te”, „tine”, „urci”).
Arta poetică „Testament” ilustrează concepția lui Arghezi despre creație.Este un poet angajat social,
care își transfigurează în arta suferințele: „Din graiul lor cu îndemnuri pentru vite – Eu am ivit cuvinte
potrivite”.
Poezia sa este o „carte”, adică un bun spiritual.
Titlul poeziei are doua sensuri: unul denotativ și altul conotativ.In sens propriu, denotativ, cuvântul
desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite
după moarte, cu privire la transmiterea averii sale. Creația argheziană, „cartea”, este o moștenire
spirituală lăsată de poet urmașilor.
Organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului central, metafora „carte”, cu sensul de bun
spiritual care asigura legătura dintre generații și oferă urmașilor o identitate, pentru ca este „hrisovul
cel dintâi”.
Cuvântul „carte” are o bogată serie sinonimică în text: „testament”, „hrisov”, „ cuvinte potrivite”.
Textul poetic este structurat în 5 strofe cu număr inegal de versuri, grupate în trei secvențe poetice.
Prima secvență (strofele 1-2) sugerează legătura dintre generații: străbuni, poet și cititorii, urmași.
Secvența a doua (strofele 3 și 4) redă rolul poeziei. A treia secvență poetică (ultima strofă) reprezintă
contopirea dintre har și trudă în poezie.
Incipitul,conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual („Nu-ți voi lăsa drept bunuri
după moarte/Decât...”), evidențiază sensul titlului, ideea moștenirii spirituale, „un nume adunat pe-o
carte”.
În prima strofă, secvența. „ râpi și gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci” sugerează drumul
dificil al cunoașterii.
În versul „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”, formula de adresare „fiule” desemnează un potențial
cititor, poetul identificându-se în mod simbolic, cu un tată.
Cartea este „o treaptă” în desăvârșirea cunoașterii.
În strofa a doua, „cartea” este numită metaforic „hrisovul vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a
urmașilor
În strofa a treia „sapa”, unealtă folosită pentru a lucra pământul devine „condei, unealtă de scris, iar
„Brazda” devine „călimară”. Poetul este un născocitor și un meșteșugar de cuvinte, care transformă
„graiul lor cu-ndmenuri pentru vite” în „cuvinte potrivite”, metaforă ce desemnează poezia ca
meșteșug. În viziunea lui Arghezi, prin artă, cuvintele se metamorfozează, idee exprimată prin
oximoronul din versurile: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui
putere”.
Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, „Am luat cenușa morților din vatră / Și am făcut-o
Dumnezeu de piatră”.
În strofa a patra apare durerea, revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizata prin metafora
„vioară”.
La fel ca poetul francez Charles Baudelaire în volumul „Florile răului”, Arghezi consideră că orice
aspect al realității, indiferent ca este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material
poetic: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.
Poezia este atât rezultatul inspirației, al harului divin sugerat de metafora „slova de foc” cât și
rezultatul meșteșugului, al trudei poetice, dedus din metafora „slova făurită”: „slova de foc” și „slova
făurită” / Împărechiate-n carte se mărită / Ca fierul cald îmbrățișat în clește. Condiția poetului este
redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citește”, artistul este un „rob”, un truditor al condeiului,
iar de munca lui se bucură fără efort cititorul – „Domnul”.
Poezia cuprinde strofe inegale ca număr de versuri, cu metrică și ritm variabile, în funcție de
intensitatea sentimentelor și de idei exprimate.