Caracterizarea Vitoriei

Criticii literari l-au considerat pe Mihail Sadoveanu cel mai de seamă reprezentant al realismului
mitic. Creațiile literare reprezentative ale lui Sadoveanu au apărut în perioada interbelică, etapa
literară marcată de realism. Trăsăturile curentului menționat mai sus se găsesc în opera ”Baltagul”,
publicată în anul 1930, scriitorul construind personaje realiste rotunde. Testul unui personaj rotund
este capacitatea de a ne surprinde într-un mod convingător. În ceea privește personajele unui
roman, acestea sunt individualități foarte bine conturate, originale, nu de puține ori ciudate,
aparținând unor anumite categoriii umane, cu rolul de a contura tema centrală a operei. În acest
sens, se remarcă: protagonista, Vitoria Lipan, personaje secundare ( Minodora, Gheorghiță) și
episodice ( Calistrat Bogza și Ilie Cuțui).

Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi, statutul social al personajului principal, Vitoria
Lipan, despre care aflăm că este o femeie de oier înstărit, preocuparea ei de bază fiind torsul, așa
cum este surprinsă încă din incipitul romanului. Se poate constata că statutul social al protagonistei
este în schimbare: la început, este in asteptarea soțului despre care bănuiește că ar fi trecut pe
lumea cealaltă, iar, în râpa de sub Crucea Talienilor, temerea ei este confirmată la vederea
osemintelor lui Nechifor, devenind pentru cei din comunitate, văduva oierului înstărit. Mamă
autoritară, aparent mai severă cu Minodora decât cu Gheorghiță, Vitoria este responsabilă pentru
educația fetei, care ar trebui să-i calce pe urme, așa cum și ea a urmat tradiția luată de la mamă și
bunică. Minodora este influențată de lumea profană, dar mama îi atrage atenția asupra faptului că
poartă coc, bluză și dansează vals. Aflată în căutarea lui Nechifor Lipan, pentru a dobândi informații
prețioase cu privire la traseul urmat de soțul ei, aceasta spune interlocutorilor că-l caută pe Nechifor,
pentru că îi datorează o sumă de bani, totodată, refuză să apară în ipostaza soției înșelate.

Din punct de vedere moral, Vitoria reprezintă tipul femeii de la munte, ”frumoasă și iubeață”. Este
o femeie arhaică, postește douăsprezece vineri la rând, se spovedește și se împărtășește, pentru a
pleca cu sufletul curat, dar, în același timp, este superstițioasă, cerând sfat și de la vrăjitoare. În
relație cu Minodora, Vitoria se dovedește a fi încăpățânată, ținănd foarte mult ca fata să fie crescută
dupa rânduiala veche, chiar dacă cea din urma suferă din cauza incapabilității mamei sale de a
accepta trecerea la o noua rânduială. Printre trăsăturile morale, se evidențiaza calitățile care sunt
puse în slujba misiunii justițiare de a-și găsi soțul. Pentru ea, moralitatea și omeniea primeaza,
faptele celor doi ucigași intrigând-o și sporind dorința acesteia de a le vădi nelegiuirile celor doi.

Privitor la statutul psihologic, evoluează de la tipicitate la individualitate, prin traseul pe care-l

parcurge, dă dovadă de o forță interioară de nestăvilit, propunându-și să ajungă și pe lumea cealaltă
să-și găsească soțul. Se metamorfozează în ipostaza de inițiator al propriul fiu, Gheorghiță observând
că-i crescuseră ”țepi de aricioaică”. Dacă, până la plecarea în călătorie, Vitoria avea o relație
afectuoasă cu Gheorghiță, spre deosebire de severitatea cu care o trata pe fată, în călătorie, este
dură cu fiul ei, care va fi inițiat în ,,treptele lumii’’ contrar practicilor ancestrale, unde mentorul este
bărbat. Vitoria preia rolul lui Isis, zeița din mitul egiptean, care își inițiază fiul, Horus.

Una din însușirile care se desprind indirect și prin intermediul acțiunii, este firea justițiară,
semnificative în acest sens fiind două scene, regăsibile în capitolele XIV și XVI. Astfel, un prim episod
ce pune în valoare tăria de caracter a Vitoriei este cel al coborârii în râpa de sub Crucea Talienilor,
unde Gheorghiță este inițiat în ”treptele lumii” sub îndrumarea mamei. Lăsandu-l pe Gheorghiță
singur într-o prăpastie pustie să vegheze rămășițele tatălui său, Vitoria îl pregătește pe tânăr pentru
inițiere. Privind osemintele tatălui, Gheorghiță ”plânge ca un copil mic”. Mama, în schimb, simte o
putere nouă, gândindu-se la datoria sa de a găsi ucigașul soțului. Gheorghiță rămâne să vegheze
osemintele tatălui, iar Vitoria merge în sat după ajutoare.
Ultimul capitol, al XVI-lea, prezintă modul în care Vitoria Lipan și-a îndeplinit datoria față de soț și
față de tradiție. Atitudinea resemnată în fața sorții nu exclude revolta eroinei față de acest criminal.
Fapta lui Bogza e o încălcare a tuturor normelor impuse de religie și tradiție. Vitoria are, totuși,
mulțumirea că și-a răzbunat soțul, dar și că a împlinit legea creștinească a înmormântării. Deși
sufletul este supraîncărcat de emoție, durere, suferință, are tăria de a-și planifica riguros toate
acțiunile pe care le mai are de făcut. Îi spune lui Gheorghiță că trebuie să meargă să-ți ia în primire
turmele, apoi își propun să se întoarcă să-i facă lui Nechifor pomană de nouă zile. Vitoria se
preocupă de problema cea mai importantă a sezonului : urcarea turmelor la pășune, pentru care
trebuiau tocmite pajiștele cu baciul Alexa. Acțiunile se intensifică : trebuie să fie adusă și Minodora în
aceste locuri ca să cunoască mormântul tatălui și trebuie împlinită pomenirea lui Nechifor de
patruzeci de zile. Viața își va relua cursul după tradiție și evenimentele naturii. Vitoria, femeie aprigă
și tenace, își va dirija copiii spre rostul existențial tradițional, motiv pentru care nu va accepta ca fiica
sa să se casătorească cu fiul dăscăliței lui Topor. Replica finală a romanului îi revine Vitoriei. Ea
fixează etapele traseului de întoarcere acasă, subliniind importanța respectării rânduielilor. Gândul
nu i se mai întoarce spre trecut.

Elementele de structură și de compoziție – titlul și modalitățile de caracterizare- vor pune în

valoare particularitățile de construcție a personajului. Așadar, titlul operei este simbolic, ambivalent,
făcând referire la instrumentul prin care se realizează crima, dar se înfăptuiește și acțiunea
reparatorie (pedepsirea vinovaților), potrivit unei străvechi legi a talionului. Pe de altă parte, baltagul
comdandat de Vitoria, sfințiti de părintele Dănilă și purtat de Gheorghiță rămâne imaculat, ca simbol
al inițierii flăcăului. În mod interesant, cuvântul ”labirint” vine de la grecescul ”labrys”, care
înseamnă secure cu două tăișuri, deci baltag. Armele cu două tăișuri sugerează dualitatea, fiind un
simbol al vieții și al morții. Drumul eroilor acestui epos păstoresc, Vitoria și Gheorghiță, se desfășoară
de la răsăritul la apusul soarelui. Adăugăm observația că ”labirintul este simbolul direcției pierdute,
adesea cu un monstru în centrul său.” (Northrop Frye). Dacă interpretăm arhetipal și simbolizăm,
Calistrat Bogza, poreclit Iepure, are acest rol al monstrului. În mitologia română, iepurele este
vestitot al nenorocirii, al morții. Viziunea arhetipală este dublată și de o perspectivă realistă,
ilustrând monografia satului moldovenesc de la munte cu elementele ei specifice : mentalitate,
familie, educație, tradiții, obiceiuri. Mesajul etic conturat de misiunea Vitoriei presupune restabilirea
unui echilibru prin actul său justițiar.

În ceea ce privește mijloacele de caracterizare, imaginea eroinei este completată de caracterizarea

directă realizată de către narator și personaje. Detaliul semnificativ al portretului fizic ( ”Ochii ei
căprii, în care parcă se răsfrânge lumina castanie a părului, erau duși departe”), o suprinde într-un
moment de meditație, cu gândul la soțul înstrăinat. Naratorul reliefează frumusețea păstrată la cei
patruzeci de ani : ,,nu mai era tânără, dar avea o frumusețe neobișnuită în privire”. Tot, prin
caracterizarea directă, o prezintă și Gheorghiță, care îi admiră inteligența : ,,Mama asta trebuie să fie
fărmăcătoare, cunoaște gândurile omului.” Portretul moral al personajului feminin se conturează
prin caracterizarea indirectă, Vitoria se impune printr-o inteligență ieșită din comun, știind să
culeagă informații despre bărbatul dispărut, să pătrundă în mintea și sufletul oamenilor pentru a afla
adevărul despre moartea soțului său. E vicleană la nevoie, stăpânind arta diplomației și a intuiției.
Vorbele sale dovedesc înțelepciune : ,,Toate pe lumea asta arată ceva.” Dialogul relevă trăsăturile
eroinei, căci, în discuția cu părintele Dănilă, Vitoria își deschide sufletul, mărturisindu-și iubirea
pentru soț, credința în dragostea lui, dar și durerea ascunsă în adâncul inimii, căci întârzierea mult
prea mare este semn că i s-a întâmplat ceva. De asemnenea, numele ei sugerează că va fi
victorioasă, biruind toate greutățile și împlinindu-și destinul.
 Concluzionând, ”Baltagul” este un roman realist, având rolul de a completa cele două romane ale
lui Liviu Rebreanu, astfel realizându-se o trilogie care ilustrează viața țăranului din cele trei
principate, urmărită în complexitatea ei. Primul roman ”Ion” prezintă drama țăranului din
Transilvania care era sub ocupție austro-ungară, al doilea roman al trilogiei este ”Răscoala”
consacrat dramelor din Regat. Al treilea roman din programul lui Liviu Rebreanu, nedus la bun
sfârșit, trebuia să abordeze problematica pământului în Basarabia. Astfel, ultimul roman aparținând
trilogiei este ”Baltagul” ce urmărește condiția țăranului moldovean și problemele cu care acesta se
confruntă. Prin urmare, trăsăturile realiste ale acestei creații sunt prezente atât prin particularitățile
de construcție a personajului, cât și prin modul în care acest tip de discurs generează reacțiile
receptorului, Mihail Sadoveanu, devenind un model prin excelență pentru scriitorii de mai târziu.