Sunteți pe pagina 1din 11

AMZA

ADELINA
MARIANA
ANUL I MASTER
Structura fonologică a enunțului românesc
(prezentare generală)
Fonetica, ca disciplină lingvistică, studiază unitățile fonice segmentale (şi
suprasegmentale) ca producere, recepție, caracteristici fiziologice, acustice, modificări produse
prin influență în segmentul fonic şi combinațiile de unități fonice. Ca unități materiale, aceste
unități fonice sunt componentele vorbirii, adică ale actului lingvistic, ca o concretizare a
elementelor sistematice specifice limbii române.
Considerații fonetice propriu-zise asupra fenomenului lingvistic sunt prezente în ştiința
românească începând cu secolul al XIX-lea, chiar dacă în acest sens istoria lingvisticii
consemnează, pe drept cuvânt, şi contribuția unor oameni de cultură din perioade anterioare. În
cele mai multe cazuri, până la 1780, pot fi identificate interpretări sau simple înregistrări ale unor
fapte de limbă motivate mai ales de un bun-simț lingvistic şi spirit de observație. Interesul pentru
cunoaşterea sunetelor limbii române cunoaşte un curs ascendent. Exceptând unele preocupări
sporadice legate de un aspect sau altul (tipuri de pronunție, particularități zonale, asocieri cu
sunetele din latină etc.), prima etapă în cercetarea propriuzisă a sunetelor din perspectiva unei
metodologii ştiințifice „se plasează înainte de 1921“ şi se leagă de „cea mai veche descriere
detaliată a sunetelor limbii române“, care este, se pare, gramatica lui C. Diaconovici-Loga din
1822.1
Articularea unui sunet cuprinde totalitatea mişcărilor întreprinse de organele articulatorii în
acest scop. Articularea are trei componente, determinate de cele trei categorii de factori coordonaţi :
a) modul de articulare, definit prin forma şi specificul mişcărilor la nivelul rezonatorilor;
b) locul (punctul) de articulare, definit ca atare prin termenii corespunzători şi prin denumirea
organului mobil al articulării;
c) prezenţa sau absenţa vibraţiilor glotale.
Modul şi locul de articulare sunt date elementare (constituie baza inerentă a unităţilor fonice
ca sunete ale limbii) şi ultime (nedivizibile în unităţi mai mici) în care se prezintă mecanismul
producerii sunetelor vorbirii. Caracteristica lor constă în aceea că nu pot apărea izolate una de alta,
ci numai în combinaţii simultane, ca elemente constitutive ale articulării fluxului de aer în segmente

1
Drăghici, Ovidiu, 2002, ”Un posibil model funcţional al semnificantului sonor în româna actuală”, în ”Analele
Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică”, XXIV, Nr. 1-2/2002, p. 149-152;
fonice. Fiecare limbă are sunete specifice, dar chiar şi sunetele care apar în mai multe limbi au
unele trăsături specifice fiecăreia dintre limbile respective.2
În procesul de producere a sunetelor, aerul porneşte din plămâni, trece, prin trahee, în
laringe, unde poate pune sau nu în vibrare coardele vocale, sub impulsul nervului recurent, apoi,
prin faringe, ajunge în cavitatea nazală sau bucală, rezonatorii; în cavitatea bucală poate întâlni un
obstacol, pe care trebuie să-l învingă. Devenit sunet, masă de aer în vibrare, aerul expirat ajunge la
urechea umană, organ de recepţie cu o structură complexă care, în urma unui proces de analiză,
descompune stimulul acustic în principalele sale componente. Scala sunetelor care pot fi receptate
de urechea umană se situează între 16 şi 20.000 Hz. Cel mai bun câmp se situează între 50 şi 5.000
Hz.3
Procesul de audiţie este un proces complex prin care sunetele receptate sunt supuse unei
analize care cuprinde:
a. receptarea mesajului acustic şi transformarea acestuia în mesaj nervos, în urma angajării
circuitelor neurologice în foarte complexe procese neurologice;
b. identificarea mesajului acustic, în urma prelucrărilor neurologice;
c. recunoaşterea mesajului acustic ca aparţinând unui model existent, ceea ce permite decodarea
mesajului. Privite din punctul de vedere al producerii lor, sunetele se împart, la modul general, în
două clase, în raport de prezenţa sau absenţa unui obstacol pe traiectul vocal. Se înţelege prin traiect
vocal tubul acustic neuniform cuprinzând porţiunea dintre laringe şi cele două ieşiri din cavitatea
bucală sau cavităţile nazale. În acest spaţiu energia musculară a unor grupuri organice se transformă
în energie acustică, modificabilă prin rezonatorii înglobaţi. Curentul de aer fonator şi modularea
acestuia în rezonatorii traiectului vocal creează o undă sonoră caracterizată fizic prin amplitudine,
frecvenţă şi spectru. Prin analiza rezultată din procesele de audiţie, componentele sunetelor vorbirii
umane devin: forţă (tărie), înălţime, timbru şi calitate.4
Cele două categorii fundamentale de sunete ce se pot distinge din punct de vedere articulator
sunt vocoidele şi nonvocoidele sau contoidele. Primele se caracterizează prin scurgerea curentului
de aer fonator prin cavitatea bucală fără să întâlnească un obstacol; acestea sunt vocalele, sunete
continue, mediane, orale, fără apariţia unor zgomote. Celelalte se caracterizează prin prezenţa pe
traiectul vocal a unui obstacol produs de un articulator (organ activ) şi un punct de articulaţie (organ
pasiv sau o porţiune a acestuia), pe care curentul de aer fonator trebuie să-l învingă, creând zgomot
de frecare din cauza îngustimii canalului fonator, sau să-l înlăture, producând zgomot de explozie
sau implozie în urma înlăturării ocluziei; sunt consoanele. În realitate există, de fapt, un continuu
2
Sanssure, Ferdinand de, ”Curs de lingvistică generală”, Ediţie critică de Tullio De Mauro, Editura Polirom, Iaşi, 1998,
p. 121-122;
3
Ionaşcu, Al., 1972, ”Fonetica şi fonologia”, în Al. Graur, (coord.), ”Tratat de lingvistică generală”, Bucureşti, EARSR,
p. 51;
4
Ionescu, Emil, 1997, ”Manual de lingvistică generală”, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura ALL, p. 98;
între cele două extreme, fără a se putea fixa limite tranşante. La un capăt se află vocalele, care din
punct de vedere acustic sunt tonuri, sunete muzicale (a, e, i, ă, î, o, u), iar la celălalt capăt se află
consoanele surde, la a căror producere coardele vocale nu participă, iar din punct de vedere acustic
sunt numai zgomote, rezultate din trecerea curentului de aer fonator de (printr-) un obstacol: (p, t, ќ,
c, f, s, ş, h, ţ, ĉ).5
Între aceste două extreme se mai pot distinge:
a) tonuri însoţite de zgomote, rezultate din apariţia zgomotelor în procesul de producere a
tonurilor; coardele vocale vibrează, dar canalul fonator nu asigură spaţiul vocal la limita minimă
între muşchiul lingual şi bolta palatină, ceea ce face să apară un uşor zgomot de frecare (în cazul
semivocalelor e, i , o, u), un zgomot nazal sau lichid (sonantele, m, n, l, r);
b) zgomote însoţite de tonuri, rezultate din adăugarea la zgomotul produs la întâlnirea
obstacolului a vibraţiei coardelor vocale; sunt consoanele sonore (b, d, g’, g, v, z, j, ĝ). Pentru
simplificare ne vom limita la clasificarea sunetelor vorbirii umane în vocale, unde vom distinge
subclasa semivocalelor, şi consoane.6
Vocalele limbii române se clasifică după următoarele criterii:
a) gradul de deschidere (apertură);
b) poziţia muşchiului lingual;
c) participarea /neparticiparea buzelor.
a) Gradul de deschidere (apertură) are în vedere distanţa dintre maxilarul inferior şi
maxilarul superior, care angajează şi distanţa dintre muşchiul lingual şi bolta palatului, unde se
creează rezonatorul. După acest criteriu, vocalele se împart în: deschise (a), închise (i, î, u) şi medii
(mijlocii) (e, ă, o).
Vocalele deschise au în limba română, ca unic reprezentant, vocala a. La articularea ei, limba şi
maxilarul inferior se află în poziţia cea mai coborâtă şi buzele sunt depărtate, de aceea se spune că
vocala a se pronunţă cu cea mai mare deschidere a gurii. La rostirea vocalelor închise (i, î, u), limba
(şi odată cu ea maxilarul inferior) se află în poziţia cea mai ridicată faţă de bolta palatului. La
articularea vocalelor medii (e, ă, o), limba se află într-o poziţie mai joasă faţă de palat decât la
articularea vocalelor închise, dar într-o poziţie mai ridicată decât la articularea vocalei a.
b)Poziţia muşchiului lingual
În funcţie de specificul fiecărei vocale, limba se mişcă spre înainte sau spre înapoi, tinzând să se
apropie de bolta palatină cu partea din faţă sau cu cea posterioară.7

5
Iordan, Iorgu; Guţu Romalo, Valeria; Niculescu, Alexandru, ”Structura morfologică a limbii române”, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1967, p. 56;
6
Poghirc, Cicerone, 1972, ”Unităţile fonetice”, în Al. Graur (coord.), ”Introducere în lingvistică”, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, p. 156;
7
Al. Rosetti, ”Introducere în fonetică”, Bucureşti, 1957, p. 44-46;
În primul caz, când limba este împinsă înainte, apropiindu-se de partea anterioară a
palatului, se produc vocalele anterioare sau palatale (e, i), rezonatorul aflându-se în partea
posterioară a cavităţii bucale.
În cel de-al doilea caz, când muşchiul lingual este împins către înapoi şi partea posterioară a
limbii se ridică spre palat, se produc vocalele posterioare sau velare (o, u), rezonatorul, situându-se
în partea anterioară a cavităţii bucale, în faţa muşchiului lingual.
Există şi a treia situaţie, când partea posterioară a muşchiul lingual se apropie de partea
posterioară a palatului tare; aşa se produc vocalele centrale sau mediale (a, ă, î ). Între prima vocală
şi celelalte două, din seria centrală, unii foneticieni fac o deosebire. Din cauză că la rostirea lui a,
limba este aşezată pe maxilarul inferior într-o poziţie apropiată de aceea pe care o are în poziţia de
repaus, această vocală ar fi o vocală neutră.
Deoarece la rostirea vocalei a, dosul limbii execută o mişcare foarte scurtă de retragere, fără
să se ridice spre palat, încadrarea acestei vocale în categoria vocalelor centrale se justifică.
c) Participarea/neparticiparea buzelor când muşchiul lingual este împins spre înapoi,
rezonatorul se află în partea anterioară a gurii şi se prelungeşte dincolo de incisivi prin participarea
buzelor, motiv pentru care vocalele o, u se numesc şi labiale (lat. labium ,,buză”) sau rotunjite, în
opoziţie cu toate celelalte vocale (e, i, a, ă, î), numite nelabiale (nerotunjite), pentru că la articularea
lor buzele nu participă. La vocalele anterioare şi la cele posterioare avem două grade de deschidere
(i este închis, e este mediu; u este închis, o este mediu), pe când la vocalele centrale întâlnim toate
cele trei grade de închidere (a este deschis, ă este mediu, î este închis): ” După Em. Vasiliu,
sistemul vocalic al limbii române este constituit din 7 vocale a, e, i, ă, î, o, u. Semivocalele [e, i, o,
u] sunt alofone ale vocalelor legate de centrul vocalic prin jonctura silabică /+/. Această interpretare
fonologică a semivocalelor românești, diferită de cele ale altor cercetători are avantajul de a fi
economică, reducând numărul unităților invariante, și de a stabili paralelismul în sistem, întreaga
serie a semivocalelor căpătând o interpretare fonologică uniformă, ca o serie de alofone ale
fonemelor vocalice corespunzătoare.”8
Există grupuri de vocale:
Diftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi o semivocală, pronunţate în aceeaşi
silabă.
– broas – că (diftong ascendent sau urcător; semivocala precede vocala);
– ştiu – că (diftong descendent sau coborâtor; vocala precede semivocala).
Exemple de diftongi:
– ştiucă, broască, câine, doi, cuib, soare, deal, iute, piatră, nou, vrei, ziuă, oameni, ziuă.
– seară, iarbă, iepure, iubi, soare, rouă, mai, noroi, pui, august, fiu, lei, stea, fier, două.

8
Vasiliu, Emanuel, ”Fonologia limbii române”, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965, p. 65;
Triftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi două semivocale pronunţate în
aceeaşi silabă.
– cre – ioa – ne (triftong ascendent sau progresiv; semivocalele preced vocala);
– le – oai – că (triftong centrat; semivocalele încadrează vocala).
Exemple de triftongi:
– doreau, beau, inimioară, lăcrămioară, aripioară, tăiai, voiau, leoaică.
– creioane, priveai, lupoaică, leoarcă, vreau, vuiau, înşeuează, soseau.
Hiatul apare între două vocale alăturate, pronunţate în silabe diferite.
– ca – i – să (hiat din vocale diferite):
– i – de – e (hiat din vocale identice).
Exemple de hiaturi:
– aeroport, fiinţă, alcool, idee, respectuos, poezie, totdeauna, supraaglomerat, aer, aur, păun.
– duel, caisă, poezie, alee, cooperaţie, indoeuropean, coautor, biologie, zoologie, triunghi.
Caracterizate prin prezenţa unui obstacol într-un anumit punct al canalului fonator,
consoanele se clasifică după natura obstacolului (modul de articulare) şi după locul unde se creează
obstacolul (locul de articulare). Se adaugă participarea/neparticiparea coardelor vocale, care duce la
opoziţia consoane sonore/consoane surde: ” Sternul al limbii române este format din 20 de
consoane: p, b, t, d, k, g, f, v, -s, z, h, t, c, g, 1, r, m,n. Sunetele [k', g] sunt descrise de autor ca
secvențe difonematice, constituite din /k, g/ + /e, i/.”9
A. După criteriul modului de articulare, toate consoanele din limba română literară, în
număr de 22 (unii foneticieni adaugă şi semivocalele i şi u ), se împart în trei categorii:
a) oclusive (explozive);
b) fricative (constrictive sau spirante);
c) africate sau semioclusive.
a) Obstacolul întâlnit de aer pe traiectul vocal poate fi o ocluzie, sau o constricţie. Ocluzia
constă în blocarea totală a canalului fonator, înlăturarea ocluziei producând un zgomot de explozie
sau de implozie. Consoanele care se produc în acest fel se numesc oclusive: p-b, t-d, c-g, k’-g’
(nesonante), m şi n (sonante): ” În favoarea caracterului monofonematic al consoanelor [c, g] în
limba română, un argument foarte convingător, pe lângă cele date de autor, l-ar putea constitui și
opoziția realizată de grupul consonantic [tj, dj ⁆ și consoanele [f, g] la joncțiunea cuvintelor. De
exemplu, în două contexte cu identitate parțială (considerăm numai primele două silabe).”10

9
Miclău, Paul, ”Conţinut şi expresie”, în Al. Graur (coord.), ”Tratat de lingvistică generală”, Bucureşti, EARSR, 1972,
p. 456;
10
Calotă, Ion, ”Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii române”, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1968, p. 234;
La rostirea lui p, b şi m, ocluziunea are loc la nivelul buzelor; la pronunţarea lui n, t şi d,
ocluziunea are loc la nivelul alveolelor; la articularea lui c şi g , ocluziunea este la nivelul velar, iar
la rostirea lui k’ şi g’, ocluziunea are loc la nivelul palatal.
b) Constricţia, ,,reducere a dimensiunilor unui organ cavitar, a unui vas sanguin […] ca
urmare a contracţiei muşchilor constrictori” (DEX), constă în strâmtarea canalului fonator prin
apropierea unui articulator de un punct de articulaţie. Ca urmare, aerul expirat se freacă de pereţii
constricţiei, producând un zgomot de frecare; consoanele produse se numesc constrictive sau
fricative: f-v, s-z, ş-j, h (nesonante); l şi r (sonante). La rostirea lui f şi v, constricţia are loc la nivelul
buzei inferioare ridicate la incisivii superiori; articularea lui s şi a lui z se face prin strâmtarea
canalului fonator la nivelul alveolelor incisivilor superiori, prin ridicarea vârfului limbii şi, întrucât,
a marginilor ei, spre aceştia; pronunţarea lui ş şi j, se face prin ridicarea marginilor şi vârfului limbii
spre palatul moale; pentru rostirea lui h, rădăcina limbii se ridică spre laringe. Dintre consoanele
cuprinse în aceste grupe, m, n, l, r, sonante, se deosebesc de celelalte prin faptul că obstacolul creat
pe traiectul vocal este evitat. Pentru m şi n se creează o ocluzie la nivelul ambelor buze sau,
respectiv, al incisivilor superiori, dar, vălul palatului fiind coborât, aerul se scurge prin fosele
nazale, de aceea cele două consoane se numesc nazale.11
Explozia rezultată din înlăturarea ocluziei reprezintă de fapt sfârşitul articulării celor două
sunete, care sunt sunete continue, deosebindu-se astfel de celelalte oclusive. Pentru l şi r vârful
limbii se lipeşte de incisivii superiori sau de alveolele acestora, dar aerul fonator se scurge
(consoanele se numesc lichide) prin părţile laterale ale limbii (l, se numeşte şi laterală) sau prin
întreruperea contactului muşchiului lingual cu incisivii sau alveolele (r, se numeşte vibrantă).
Efortul făcut pentru pronunţarea lui r este mult mai mare decât pentru l.
În cazul lui r este nevoie ca în spatele muşchiului lingual să se creeze o presiune capabilă să
întrerupă contactul dintre organele articulatorii. Odată contactul întrerupt, canalul se deschide,
presiunea aerului scade şi muşchiul lingual reface contactul cu incisivii sau alveolele, ceea ce face
să crească din nou presiunea, care conduce la întreruperea contactului. Procesul se repetă,
producând zgomot de vibrare. În cazul consoanei l, aerul scurgându-se pe părţile laterale ale limbii,
nu se mai creează presiune, efortul articulatoriu fiind mai mic. Aşa se explică de ce copiii pronunţă
l în loc de r. 12
c) Există şi o a treia grupă de consoane, a căror particularitate constă în combinarea celor
două feluri de obstacole: articularea acestor consoane începe cu o ocluzie, care însă nu este urmată
de o explozie sau o implozie, ci de o constricţie. De aceea consoanele produse astfel se numesc
semioclusive sau africate (ţ, ĉ, ĝ).

11
Şuteu, Flora, ”Influenţa ortografiei asupra pronunţării literare româneşti”, Bucureşti, 1976, p. 98;
12
Vasiliu, Emanuel, ”Problema fonemului în lingvistica actuală”, în volumul, ”Elemente de lingvistică generală”,
Bucureşti, 1967, p. 81-89;
Predominantă este constricţia, nu ocluziunea, ambele mişcări articulatorii au loc în acelaşi
punct al canalului fonator. Trecerea de la ocluziune la constricţie este foarte scurtă, astfel încât
durata unei africate este egală cu durata unei consoane obişnuite. Pentru articularea lui ţ, de
exemplu, se produce întâi o ocluzie, necesară pentru articularea lui t, urmată de o constricţie, cea
necesară lui s. De aceea în unele limbi ţ se redă prin ts. Fiecare din cele trei consoane africate are în
limba română valoarea unui singur sunet (ĝ = ocluzie asemănătoare lui d + constricţie asemănătoare
lui ž (j).13
B. După locul de pe traiectul vocal, unde se formează obstacolul, consoanele se împart în
şapte grupe. Denumirea fiecărei grupe s-a făcut după numele organelor care au rolul esenţial în
producerea consoanelor şi după denumirea locului unde se produc:
a) bilabialele se articulează prin crearea obstacolului la nivelul ambelor buze: p, b, m;
b) labiodentalele sunt rezultatul obstacolului creat de buza inferioară şi incisivii superiori: f,
v; autorul admite existenţa unui număr de 20 de consoane, menţionând următoarele: ,,Am eliminat
din sistemul fonologic al limbii române literare actuale consoanele K’, G’, considerând că limba
română literară actuală nu are în structura ei fonologică acest tip de consoane moi (palatale), apoi,
îmbinările ce implică africatele limbii române au caracter, cum spuneam, bifonematic, despărţindu-
ne, prin această interpretare de Fonologia lui Emanuel Vasiliu”.
c) dentalele ( alveolare) se produc prin aproprierea apicului limbii de incisivii superiori
şi/sau de alveolele acestora, incisivii inferiori situându-se pe o poziţie foarte apropiată (n, d, t, l, r, z,
s, ţ); sunt dentale oclusivele t, d şi n, constrictivele (preponderent alveolare) s, z, r, l şi semioclusiva
ţ. La rostirea consoanelor s şi z, aerul fonator traversează un canal strâmt, mărginit în partea de jos
de limbă, astfel încât se produce un zgomot estompat asemănător cu acela de fluierat. Din acest
motiv, consoanele s şi z se numesc siflante;14
d) prepalatalele sunt rezultatul trecerii curentului de aer fonator prin obstacolul creat de
partea anterioară a limbii şi de partea anterioară a cerului gurii (ş, j, ĉ, ĝ); punctul de articulaţie se
poate afla într-o zonă mai largă, dintre alveole şi palatul propriu-zis, sunetele rezultate având
timbrul uşor diferit, în raport de apropierea mai mare de alveole (se numesc alveolo-palatale) sau de
palat (se numesc palatoalveolare).
e) palatalele sunt sunete produse prin apropierea părţii centrale a limbii de palatul tare,
poziţia medie a cerului gurii (g’, k’);
f) velarele sau postpalatalele se produc prin trecerea curentului de aer fonator prin obstacolul
creat de partea posterioară a limbii, ridicată la palatul moale sau vălul palatului (g, c);

13
Horezeanu, Mihai, ”O pragmatică contrastivă a intonaţiei în engleză şi română”, Timişoara, Editura Universităţii de
Vest, 2004, p. 183;
14
Zugun, Petru, ”Cuvântul. Studiu gramatical”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 32;
g) faringalele sau laringalele sunt produse prin constricţia canalului fonator la nivelul
faringelui sau al laringelui (al glotei).
În funcţie de participarea/nonparticiparea coardelor vocale, consoanele se împart în: sonore
şi surde, grupate în perechi, opoziţia fiind asigurată de participarea/neparticiparea coardelor vocale:
p-b, t-d, k’-g’, c-g, f-v, s-z, ş-j, ĉ- ĝ; sunt numai surde, fără pereche sonoră, ţ şi h. Consoanele sonore
sunt consoanele însoţite de voce, la producerea cărora participă coardele vocale (care vibrează);
consoanele surde sunt consoanele neînsoţite de voce, la articularea cărora coardele vocale nu
vibrează. Cea mai mare parte dintre consoane (16) se grupează, potrivit acestui criteriu, în perechi,
alcătuite dintr-o consoană surdă şi cealaltă sonoră, ambele rostite cu aceleaşi organe şi în acelaşi
punct al canalului fonator. Din acest motiv aceste perechi sunt numite perechi omorganice: p-b
(oclusive bilabiale); t-d (oclusive dentale); s-z (fricative dentale); ĉ-ĝ (africate prepalatale); ş-j
(fricative prepalatale); k’- g’ (oclusive velare) etc. Consoanele sonante (l, r, m, n) sunt sunete care
comportă atât rezonanţa bucală, caracteristică vocalelor, cât şi zgomotul de expiraţie, caracteristic
consoanelor. De aceea, sonantele sunt sunete intermediare, între consoane şi vocale. Cu vocalele (cu
care sunt mai apropiate, ca trăsături fiziologico-acustice) sonantele au în comun: tonul muzical,
obstacolul minim, posibilitatea de a fi prelungite şi de a forma singure, uneori, silabă ; se deosebesc
prin localizare mult mai precisă şi prin sonoritate mai mică. La articularea lor se aud puţine
zgomote, deşi pentru rostirea unora (m şi n) canalul fonator se strâmtează.15
Sistemul consonantic poate fi structurat din perspectiva corelaţiilor cu corespondenţă în
planul conţinutului, fiind necesare câteva precizări:
• sonantele l, r, m, n, fricativa h şi africata ţ nu contractează opoziţia sonor/surd (nonsonor):
sonantele sunt numai sonore, iar ţ şi h, numai surde, chiar şi când se pronunţă cu un grad sporit de
sonoritate (compară hexagon cu hohot), de aceea opoziţia sonor/nonsonor e marcată în tabel pentru
fonemele în discuţie cu 0;
• trăsăturile articulatorii oclusiv/constrictiv/semioclusiv pot fi înlocuite cu trăsăturile
distinctive continuu/noncontinuu (continue fiind numai fricativele, dintre lichide încadrându-se aici
numai l) şi întrerupt/nonîntrerupt (preluându-se opoziţiile care au la bază modul de articulare);
• particularităţile generate de locul de articulare pot fi structurate pe opoziţiile fonologice
astfel: labiale/nonlabiale (participarea/nonparticiparea buzelor);
• consoanele la a căror producere participă limba se pot ordona după opoziţiile:
anterioare/nonanterioare, palatale/nonpalatale, velare/nonvelare;
• opoziţia oral/nonoral (nazal) este operantă numai pentru m şi n, singurele nazale.
În concluzie, există litere duble din tema lexicală care se găsesc numai în neologisme, în
1953: massa=masa; cassa=casa; iar în 1982, stress=stres; boss=bos; motto=moto; jazz=jaz.

15
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, ”Principiile ortografice ale limbii române”, Sinaia, 1973, p. 274;
a) Se mențin cu vocale repetate, susținută de pronunția cultă, următoarele cuvinte: zoologie,
alcool, vacuum și derivatele lor;
b) Vocale repetate la sfârșitul cuvântului: fenomenul se petrece când tema lexicală se
termina
cu o vocală identică cu cea care reprezintă desinența de plural:
ee= muzeu/muzee; sabaceu/sabacee;
ii= unghie/unghii; rochie/rochii;
iii= copii/copiii; geamgiu/geamgii/geamgii.
Litere repetate în mijlocul cuvântului:

1. a) în flexiunea verbală:

ee= creez, creezi, creează, creeze;


ii= scriind, știind, fiind;
b) în flexiunea nominală, formele cu articol hotărât:
uu= atuul, atuurile, atuului;
ee= panaceelor, crustaceelor;
ii= fiilor, copiilor;

2. Prin întâlnirea literei finale a prefixului (prefixoidului) cu inițiala cuvântului:

aa= contraargument, ultraactiv;


ee= reedită, preelectoral, neelucidat;
ii= antiinfecțios, semiindustrial;
oo= microorganism, monocular;
nn= înnopta, înnebunit;
rr= superreacție, interregional;
ss= transsiberian.

BIBLIOGRAFIE:
Avram, Andrei, ”Studii de fonologie romanică”, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2000.
Calotă, Ion, ”Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii române”, Craiova, Editura Scrisul
Românesc, 1986.
Ciobanu, Fulvia; Lidia Sfîrlea, ”Cum scriem, cum pronunţăm correct”, Bucureşti, EŞ, 1970.
Dominte, Const.; Mihail, Zamfira; Osiac, Maria, ”Lingvistică generală”, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2000.
DOOM2, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan − Al. Rosetti”,
”Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române”, ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic., 2005.
Drăghici, Ovidiu, ”Un posibil model funcţional al semnificantului sonor în româna actuală”,
în ”Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe filologice. Lingvistică”, XXIV, Nr. 1-2/2002,
2002.
Horezeanu, Mihai, 2004, ”O pragmatică contrastivă a intonaţiei în engleză şi română”,
Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2004.
Hristea, Theodor, ”Fonetică şi fonologie”, în Theodor Hristea (coord.), ”Sinteze de limba
română”, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Albatros, 1984.
Ionaşcu, Al., ”Fonetica şi fonologia”, în Al. Graur, (coord.), ”Tratat de lingvistică generală”,
Bucureşti, EARSR, 1972.
Ionescu, Emil, Manual de lingvistică generală, Ediţia a II-a, [Bucureşti], Editura ALL, 1977.
Iordan, Iorgu, ”Limba literară. Studii şi articole”, Editura „Scrisul românesc”, Craiova,
1977.
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, ”Limba română contemporană”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978.
Irimia, Dumitru, ”Structura stilistică a limbii române”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1986.
Irimia, Dumitru, ”Introducere în stilistică”, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Martinet, A., ”Elemente de lingvistică generală”, Bucureşti, 1970.
Miclău, Paul, ”Semiotică lingvistică”, Editura Facla, Timişoara, 1977.
Moldoveanu, C. Gheorghe, ”Ortografia limbii române. Privire istorică”, Editura
Universităţii ,,Ştefan cel Mare”, 2000.
Munteanu, Ştefan, Ţâra, Vasile D., ”Istoria limbii române literare”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983.
Rosetti, Al., ”Introducere în fonetică” (ediţia a IV-a), Bucureşti, 1967.
Rosetti, Al., Lăzăroiu, Aurelian, ”Introducere în fonetică”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

S-ar putea să vă placă și