RCE

JUNIMEA + TITU MAIORESCU

Societatea ’’Junimea’’ polarizează cele mai ample manifestări culturale românești din cea
de-a doua jumătate al secolului XIX-lea , constitunidu-se ca un reflex al nevoii de modernizare a
limbii și literaturii române, dar mai ales ca necesitate a emancipării publicului cititor, aflat într-
un veritabil impas al valorilor.
Reveniți de la studii din străinătate, personalități precum P. P. Carp, Iacob Negruzzi și
Titu Maiorescu, coștienți de situația precară a culturii române, hotărăsc înființarea la Iași, în
1863, a societății ’’Junimea’’, care era menită să aducă un suflu nou în cultura română. Asociația
era bine organizată, având o tipografie proprie, o librărie și o revistă, aceasta din urmă înființată
în 1867 - ’’Convorbiri literare’’, unde vor fi publicate pentru întâia oară operele de valoare ale
marilor clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale și Ioan Slavici.
Activitatea societății ’’Junimea’’ a fost extrem de complexă, iar manifestările junimiștilor
numeroase. Astfel, aceștia au fost preocupați de educarea publicului prin ’’prelecțiuni populare’’,
conferințe lunare organizate pe teme din domenii variate (literatură, istorie, filosofie, psihologie
etc), care aveau ca scop înțelegerea culturii cu factor de progres și moralitate. Totodată, s-au axat
pe încurajarea prin publicare a unor opere originale, care să combată imitațiile operelor străine,
lipsite de valoare estetică și proliferarea autorilor fără talent. De asemenea, Titu Maiorescu, prin
activitatea sa, contribuie la dezvoltarea spiritului critic, atât în plan teoretic, cât și în cel al
evaluării operelor literare, promovând o critică obiectivă și estetică: este promovată cu ardoare
unificarea limbii române literare, înlocuirea alfabetului chiliric cu cel latin și introducerea
regulilor gramaticale. Astfel, valorile naționale sunt puse în prim-plan.
Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societății ’’Junimea’’, impunându-se ca
adevăratul ei conducător, iar în cadrul epocii, ca îndrumător al culturii și literaturii române, ale
cărui acțiuni vor încerca să umple golul cultural survenit.
Unul dintre studiile reprezentative pentru spiritul critic junimist și pentru viziunea asupra
evoluției fenomenului cultural este ’’În contra direcției de astăzi în cultura română’’, apărut în
1868, în cadrul căruia Titu Maiorescu formulează teoria ’’formelor fără fond’’, pronunțându-se
împotriva viciului radical al culturii române din acea perioadă, manifestat în toate domeniile
vieții publice: aspirații, politică, poezie, dar și în gramatică. Criticul dezaprobă faptul că tinerii,
atrași de ’’lustrul’’ societații occidentale, împrumută fără discernământ formele exterioare, fără
să le aplice fondul propriu de cultură, încurajând mediocritatea (’’orice decât nimic’’).
Maiorescu susține că acest vid cultural instaurat de formele fără fond duce la nimicirea
artei. Ferm convins de faptul că un popor nu poate supraviețui fără cultură și convins că ea se va
constitui în mod natural în viitor, criticul respinge cu vehemență o cultură falsă (’’cu o cultură
falsă nu poate trăi un popor’’). Totodată, susține că este mai bine să nu fie înființate anumite
instituții, dacă nu există ’’maturitatea științifică’’ necesară pentru asigurarea bunei funcționări ale
acestora: ’’este mai bine să nu facem o școală deloc, decât să facem o școală rea’’.
Un alt studiu reprezentativ, ’’O cercetare critică asupra poeziei române la 1867’’,
teoretizează raportul formă-conținut, fiind axat pe stabilirea unui set de principii care să-i
ghideze pe poeți și critici. Considerat actul de naștere al criticii românești, articolul intenționează
să furnizeze sugestii de interpretare și înțelegere a poeziei. ’’Cercetarea’’ debutează cu distincția
între valorile științifice, care au ca scop adevărul și valorile estetice, care au ca finalitate
frumosul. Adevărul cuprinde idei, în timp ce frumosul conține ’’idei manifestate în materie
sensibilă’’, nu cugetări sau percepte morale. De aceea, poezia trebuie să abordeze stări,
sentimente general-umane, nu evenimente politice sau concepte științifice, de natură perisabilă.

1|Page
RCE

Totodată, poetul trebuie să fie original în exprimare și interpretare, reușita poetică fiind asigurată
de crearea unei așteptări, tensiuni.
În concluzie, junimismul a avut un impact major asupra literaturii române, găsind în Titu
Maiorescu un susținător ardent, acțiunile lui vizând reformarea și formarea societății. Criticismul
junimist obliga la rigurozitate, factor care a marcat profund schimbarea înfățisării culturii
române.
Un alt studiu important, ’’Comediile d-lui I. L. Caragiale’’ (1885), tratează tema
moralității în artă, pornind de la concepția că există un raport între artă și viața socială, realitatea
care, de altfel, trebuie ilustrată în operele literare.
Pornind de la constatarea că tipurile și situațiile din comediile marelui dramaturg, I. L.
Caragiale, sunt inspirate din realitatea socială (’’pe scenă câteva tipuri din viața noastră socială
de astăzi’’) criticul atrage atenția asupra faptului că artistul generalizează pentru a surprinde o
trăsătură etern valabilă a omului.
Un alt argument al criticului susține valoarea reală a operelor dramaturgului prin faptul că
arta are funcție moralizatoare, având efecte puternice asupra ființei umane: trezește emoții
estetice, nimicește răul din oameni și, în special, egoismul. Astfel, prin aceste argumente
puternice, Maiorescu combate criticile care respingeau cu desăvârșire comediile lui Caragiale, pe
motiv că ar fi imorale.
Ședințele au loc în casa lui Titu Maiorescu sau a lui Vasile Pogor; în această etapă
ideologică, ei susțin prelecțiunile populare și înființează revista Convorbiri literare, publicată în
tipografia proprie. Etapa ședințelor duble, ținute la Iași și la București, la ,,mica Junime", în urma
mutării lui Maiorescu (devenit ministru al lnstrucțiunii Publice), a lui Eminescu și a lui Slavici în
capitală, se remarcă prin consolidarea noii direcții în poezie și proză între 1874 și 1885: operele
marilor clasici sunt promovate în paginile revistei Junimii sau traduse în germană de Mite
Kremnitz. După 1885, întrunirile se răresc, iar revista capătă un caracter universitar prin
publicarea articolelor de specialitate din diverse domenii (filologie, filozofie, geografie, istorie).
În centrul tuturor acestor inițiative culturale se află Titu Maiorescu, un om-orchestră tipic
secolului la XIX-lea prin multitudinea proiectelor politice și culturale în care a fost implicat ca
ministru al Instrucțiunii Publice, al Justiției și de Externe, ca agent diplomatic la Berlin, ca
director al ziarului Timpul, ca jurist și profesor, dar mai ales ca întemeietor al criticii literare
estetice în cultura și literatura română. Într-o epocă de tranziție a culturii române, aflate în
căutarea unei identități, Titu Maiorescu are rol de călăuză, de mentor.
Titu Maiorescu este mai ales un critic cultural, de directivă, preocupându-se în studiile
sale de indicarea unor trasee pe care atât scriitorii, cât și publicul larg să le urmeze. Dintre cele
mai importante prelegeri și articole maioresciene, amintim: O cercetare critică asupra poeziei
românești de la 1867, În contra direcției de astăzi în cultura română, Direcția nouă în poezia și
proza română, Comediile domnului I.L. Caragiale, Eminescu și poeziile lui (scris la moartea
poetului), Despre scrierea limbei române, Oratori, retori și limbuți, Neologismele (ce cuprind
preocupările criticului pentru impunerea limbii române literare).
În studiul "În contra direcției de astăzi în cultura română", autorul expune una dintre cele
mai reprezentative idei estetice ale sale, respectiv refuzul formelor fără fond. Astfel, Maiorescu
pornește de la premisa că în toate straturile culturii române se poate identifica
viciul ,,neadevărului", al imitației, al superficialității, în urma unui elan al occidentalizării. El
oferă exemple atât din domeniul literar sau lingvistic (Lexiconul de la Buda), cât și din istorie
(lucrarea lui Petru Maior despre latinitatea poporului și a limbii române), apoi continuă prin a
afirma lipsa de conținut a unor instituții din epocă pecum școlile și universitățile lipsite de

2|Page
RCE

dascăli competenți, sau teatrale, care funcționează mecanic în absența unui repertoriu național
original și ai unor actori de prestanță. Maiorescu numește aceste realități ’’forme fără fond’’ și
refuză preluarea unor modele occidentale în absența unui fond autohton solid. Convins că
’’forma fără fond este de-a dreptul stricăcioasă’’ deoarece nimicește cultura, Maiorescu
recomandă îndepărtarea mediocrităților și promovaea formelor ce definesc identitatea noastră
culturală. Astfel, afirmația Ioanei Pârvulescu sintetizează marele merit al criticului de a
fi’’introdus exigența în literatură’’.
Pe de altă parte, studiul „Comediile domnului I. L. Caragiale” pornește de la declanșarea
unui scandal în presa epocii la adresa operelor dramatice ale autorului citat, acuzat de vulgaritate
a limbajului, de imoralitate și de atac la bunele moravuri ale claselor politice și sociale înalte, ce
se simțeau vizate de conținutul Scrisorii pierdute. Maiorescu înțelege necesitatea eliminării unor
prejudecăți în receptarea operelor literare și demonstreză în acest studiu inaplicabilitatea
criteriului moral în artă. La baza studiului stau lecturile autorului din "Poetica" lui Aristotel sau
din scrierile lui Arthur Schopenhauer: deoarece egoismul și răul persistă în lume
(Schopenhauer), arta rămâne singura modalitate de detașare de contingent și de purificare a
spiritului prin intensitatea emoțiilor transmise (Aristotel). Astfel, arta s-ar dovedi morală tocmai
în măsura în care ea trezește aceste sentimente; spre deosebire de adversarii săi din epocă, ce
acordau artei în primul rând un rol educativ, Titu Maiorescu afirmă gratuitatea literaturii și a
artei, rolul lor nefiind unul didactic sau moralizator, ci unul purificator, de catharsis aristotelian.
Activitatea lui Titu Maiorescu este aceea a unui intelectual convins de necesitatea
radicalismului critic într-o epocă în care confuzia mediocrităților cu valorile devenea din ce în ce
mai amenințătoare. Chiar dacă el nu este creatorul unor studii monografice sau al unei istorii
literare, Maiorescu a realizat, prin studiile sale, cadrul propice în care își vor desfășura în
deceniile următoare activitatea de critici personalități precum Călinescu, Lovinescu,Tudor Vianu,
Nicolae Manolescu sau Eugen Simion. Mentor al junimiștilor, e1 are nu numai meritul de a fi
trasat principalele direcții de dezvoltare a literaturii române, dar și pe cel al intuirii geniilor așa
cum a dovedit-o în cazul lui Eminescu, sau pe cel al susținerii și promovării valorilor.
În concluzie, activitatea cenaclului Junimea și a lui Titu Maiorescu reprezintă cea mai
importantă mișcare culturală din literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

3|Page