Grecia Antică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă
sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii
bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.
 Acest articol este parte a seriei despre
Istoria Greciei

Civilizațiile egeene
Civilizația heladică (2800-1060 î.Hr.)
Civilizația cicladică (3000-1100 î.Hr.)
Civilizația minoică (3650-1170 î.Hr.)
Civilizația miceniană (1550-1175 î.Hr.)
Grecia antică
Era „întunecată” a Greciei (1175-750 î.Hr.)
Perioada arhaică în Grecia (750-490 î.Hr.)
Grecia clasică (490-336 î.Hr.)
Grecia elenistică (336-146 î.Hr.)
Grecia romană (146 î.Hr.-395 d.Hr.)
Grecia medievală
Imperiul Bizantin
Frankokratia
Grecia otomană
Grecia modernă
Războiul de Independență
Regatul Greciei
Ocuparea Greciei de către Puterile Axei
Războiul civil grec
Dictatura coloneilor
Republica Elenă
Istoria Greciei pe subiecte
Istoria militară a Greciei
Istoria constituției elene
Nume ale grecilor
 Istoria artei Greciei
Cronologia Greciei
Acest infocasetă: vizualizare • discuție • modificare

Grecia Antică (în greacă Ἑλλάς, în latină Hellás) a fost o civilizație antică din bazinul

mediteranean, provenită din peninsula balcanică, care a durat din secolul al XII-lea
î.Hr. până în anul 313 d.Hr., la oficializarea creștinismului, sau până la
închiderea academiei ateniene de către împăratul Iustinian I în 529 d.Hr. După colapsul
civilizației grecești antice, a urmat perioada romano-bizantină.
Civilizația grecească antică s-a dezvoltat în peninsula balcanică la trei secole după
sfârșitul epocii bronzului și prăbușirea civilizației miceniene; orașe-state grecești numite
„polisuri” s-au format din secolul al VIII-lea î.Hr. în perioada arhaică și au declanșat
procesul de colonizare a bazinului mediteranean,
în Turcia, Libia, Italia, Franța, Spania, Rusia, Egipt, România, Ucraina și Georgia de azi.
A urmat Epoca Clasică, care a culminat cu înflorirea culturală, artistică, literară,
științifică, filosofică și arhitecturală, dar și cu războaiele cu perșii din secolele V-IV î.Hr.
Epoca clasică s-a încheiat odată cu Războiul peloponesiac dintre Liga de la
Delos și Liga peloponesiacă.
În secolul al IV-lea î.Hr. regele macedonean Alexandru cel Mare a supus orașele-state
grecești și a nimicit Imperiul Persan, cucerind Orientul Apropiat și Mijlociu, răspândind
civilizația și cultura elenistică până în India. După moartea lui Alexandru imperiul
macedonean s-a dezbinat în regate succesoare cu specific grecesc: Regatul
Egiptean (Ptolemeu), Regatul Seleucid, Regatul trac al lui Lisimah, Regatul
macedonean al lui Casandru(d) și regatul greco-bactrian din Afganistanul de azi.
În secolele II-I î.Hr. Imperiul Roman a supus primele trei regate elenistice în vreme ce
regatul Bactriei a fost cucerit de indo-sciți și parți. Cultura, religia și arta romană s-a
inspirat după cea grecească, ajungând să o exporte prin procesul de romanizare în
Europa, dar și în Orient și în nordul Africii, care s-au menținut sub ocupație bizantină
până la invazia arabă și islamificarea din anii 600-700 d.Hr.
Grecia clasică a devenit o inspirație și leagănul civilizației pentru civilizația vestică în ce
privește politica, filosofia, arta, știința și arhitectura, dar și stilul de viață.
Atletul victorios, o sculptură din Grecia Antică (circa 310 î.Hr.)

Cuprins

 1Periodizare
 2Istoriografie
 3Geografie
o 3.1Regiuni
o 3.2Orașe-state și colonii
 4Istorie
o 4.1Perioada arhaică
o 4.2Grecia Clasică și Epoca de Aur a Atenei
o 4.3Grecia elenistică
o 4.4Grecia romană
 5Politică și societate
o 5.1Guvern și lege
o 5.2Structura socială
o 5.3Sclavia
 6Educație
 7Economie
 8Război
 9Cultură
o 9.1Filozofie
o 9.2Literatură și teatru
o 9.3Muzică și dans
 10Știință și tehnologie
 11Artă și arhitectură
  12Religie
 13Galerie
 14Note
 15Lectură suplimentară
 16Vezi și
 17Legături externe

Periodizare[modificare | modificare sursă]
Grecia antică include strict perioada pre-creștină, cand religia era politeistă. Astfel,
istoria Greciei antice se împarte în:

 Civilizația heladică (3200 î.Hr.– c. 1050 î.Hr.)

 Civilizația cicladică (3200 î.Hr.–c. 1050 î.Hr.)
 Civilizația minoică (3000 î.Hr. – c. 1100 î.Hr.)
 Civilizația miceniană (1600 î.Hr. – c. 1100 î.Hr.)
 Secolele obscure ale Greciei (1100 î.Hr. – c. 750
î.Hr.)
 Perioada arhaică în Grecia (750 î.Hr. - 490 î.Hr. )
 Grecia clasică (490 î.Hr.-323 î.Hr.)
 Grecia elenistică (323 î.Hr.-146 î.Hr.)
 Grecia romană (146 î.Hr.- 330 d.Hr.)

Istoriografie[modificare | modificare sursă]

Herodot
Tucidide

Un fragment din scrierile lui Herodot, găsit la Oxyrhynchos

Perioada istorică a Greciei Antice este prima atestată academic ca fiind comprehensivă,
istoriografică, narativă. Despre civilizațiile anterioare cunoaștem doar din izvoare
arheologice și documente fragmentare precum anale, liste de regi și inscripții.
Herodot din Halicarnas este considerat a fi "părintele istoriei, al jurnalismului și
geografiei". Acesta a făcut o imensă „anchetă” și a realizat o carte de istorie universală
despre Imperiul Persan, Babilon, Egipt și orașele-state grecești, o lucrare
atotcuprinzătoare, care abordează toate problemele societății antice. Cartea sa, Istorii,
este o istorie relativă ce nu afirmă superioritatea culturii grecești și pune accentul pe
delectarea cititorului și nu pe adevăr sau pe caracterul științific.
Tucidide creează o nouă abordare a studiului istoric, fiind considerat al doilea
întemeietor al istoriei. Axându-se pe adevărul istoric în redarea evenimentelor politice și
militare, el respinge legendele, miturile și operele logografilor, considerând cǎ istoria
trebuie să judece izvoarele pentru a extrage adevărul, iar sursele cercetate trebuie
privite critic. A scris o lucrare despre Rǎzboiul Peloponesiac, care conținea 8 cărți ce
cuprind perioada 431-411 î.e.n., o vastă istorie militară și politică, numind conflictul „cea
mai puternică zguduire” sau „războiul cel mai de seamă”. A introdus conceptul de
cauză, diferită de pretext, cauzele fiind psihologice, economice, sociale, comerciale etc.
și a introdus discursul fictiv, incluzând în descriere fraze de tipul „ce îmi pare că ar fi
trebuit să vorbească fiecare despre cele ce îi stăteau în față”.
Xenofon, om politic, istoric, filosof și general, este autorul primei mostre a genului
memorialistic, fiind unul din cei 10.000 de mercenari greci ce au făcut parte din armata
lui Cyrus cel Tânăr, descriind aventura sa în lucrarea Anabasis.
Aristotel, filosof cu operă vastă, din domenii variate (filozofie, politică, retorică etc.),
învățător al lui Alexandru cel Mare - a scris Politica și Statul atenian, îndreptând istoria
către cercetarea comparată a instituțiilor.

Geografie[modificare | modificare sursă]

Regiunile Greciei continentale

Dialectele grecești în perioada clasică

Orașele grecești din jurul Mării Negre

Regiuni[modificare | modificare sursă]
Istoria Greciei antice s-a desfășurat în Grecia de azi și insula Creta, dar și în coloniile
sale. Teritoriul Greciei este predominant muntos, iar regiunile sale sunt delimitate de
munți, de aceea fiecare regiune are dialect, cultură și identitate proprie. Regionalismul a
dus la formarea orașelor-state și la războaie regionale între acestea în cursul istoriei
Greciei.
Grecia este scăldată de următoarele mări:

 Marea Mediterană la sud

 Marea Egee la est
 Marea Cretei la sud-est
 Marea Ionică la sud-vest.
Grecia peninsulară constă din peninsula Peloponez care este este alcătuită din
regiunile Laconia (sud-est), Mesenia (sud-vest), Elida (vest), Achaia (nord), Corintia
(nord-est), Argolida (est) și Arcadia (centru). Grecia continentală este alcătuită din
regiunile Aetolia și Acarnania în vest, Locrida, Dorida, Focida în centru, Beoția, Attica și
Megarida în est, Tesalia în nord-est și Epir în nord-vest. Grecia nordică este alcătuită
din Macedonia și regiuni precum Elimeia, Pieria și Orestida. Partea nordică a Greciei s-
a învecinat la nord-est cu civilizația tracică (Bulgaria de azi) și cu civilizația ilirică în
nord-vest (Serbia, Macedonia de Nord și Albania de azi).
Orașe-state și colonii[modificare | modificare sursă]
Harta coloniilor grecești (în roșu) din secolele VIII-VI î.Hr.

Imperiul lui Alexandru cel Mare

În perioada arhaică populația grecească a crescut cu mult peste capacitatea

sustenabilității terenurilor arabile disponibile. Astfel, a rezultat o migrație în masă și
colonizarea altor teritorii din afara spațiului grecesc. Populația Greciei în anul 800 î.Hr.
era de 800 000 de locuitori. În anul 400 î.Hr., populația a atins cifra de 7-10 milioane de
locuitori. Colonizarea altor teritorii a durat 250 ani, fiind întemeiate colonii pe coasta
egeică a Asiei Mici, urmate de insula Cipru, coasta Traciei, Mării Marmara și coasta de
sud a Marii Negre, apoi s-a întins până în Ucraina, Rusia, insula Sicilia, sudul Italiei și
Franței, Serbia, insula Corsica, estul Spaniei, Egipt și Libia. Grecii au întemeiat orașe
ca Siracuza, Napoli, Marsilia și Istanbul (anterior Bizantion/Constantinopol).
Coloniile grecești au jucat un rol important în răspândirea influenței grecești în Europa,
Africa și Asia, stabilind rute comerciale pe distanțe lungi, ceea ce a dus la prosperitatea
economică a orașelor-state și înflorirea lor culturală.

Istorie[modificare | modificare sursă]
Perioada arhaică[modificare | modificare sursă]
Vaza de la Poarta Dipylon, din Perioada Geometrică târzie sau începutul perioadei arhaice (c. 750 î.e.n.)

După prăbușirea civilizației miceniene Grecia a intrat într-o epocă întunecată. Literatura

și scrierea miceniană au fost pierdute, grecii au adoptat alfabetul fenician modificându-l
în ceea ce avea să devină alfabetul grec. Obiectele de ceramică și inscripțiile din
secolele 9-8 î.Hr. sunt singurele izvoare care atestă existența grecilor în peninsula
balcanică în aceea perioada. Grecia era divizată datorită reliefului muntos în mai multe
comunități mici și autonome.
Anul 776 î.Hr. este primul an în care au avut loc jocurile olimpice. În anii 710-650 î.Hr. s-
a desfășurat Războiul Lelantin, primul război grecesc documentat, fiind purtat
de orașele-state Chalcis și Eretria pentru fertila Câmpie Lelantină de pe insula Eubeea.
Învingătorul avea să aibă recoltele cele mai bune: Chalcis a câștigat războiul.

Grecia în perioada arhaică: zonele orașelor-state cu roșu, zonele tribale cu violet.

Legiuitorul atenian Solon

O clasa comercială a apărut în secolul al XII-lea î.Hr., o clasă alcătuită din negustori
care au introdus moneda în jurul anului 680 î.Hr. Orașele-state erau guvernate de
regimuri aristocratice care s-au confruntat cu ambițiile negustorilor bogați care voiau
putere politică. Începând cu 650 î.Hr. înainte aristocrații trebuiau să se confrunte cu
tiranii populiști. Suprapopularea a dus la epuizarea resurselor și deficit de pământ
arabil, creând conflicte între orașele-state sărace și cele bogate. Mulți greci au părăsit
orașele natale în căutarea unei vieți mai bune și a unor pământuri arabile disponibile în
Asia Mică, Cipru, sudul Italiei, sudul Franței, estul Spaniei și Dobrogea de azi.
Sparta a purtat războaiele meseniene, cucerind Mesenia vecină și transformând
locuitorii ei în iloți, populație de sclavi subjugați de spartani puși să practice agricultura
și să muncească pentru Sparta. În acest stat sub conducerea lui Licurg au avut loc niște
reforme, prin care fiecare cetățean de sex masculin, indiferent de statut social, era
impus să trăiască ca soldat care să-și dedice loialitatea orașului-stat pe viață. Aceste
reforme, finalizate până în 650 î.Hr., au asigurat o egalitate care a diminuat orice risc de
conflict social.
Între timp Atena suferea de pe urmă crizei agricole, rezultând războaie și revolte civile.
Problemele nu au încetat nici când arhontele (dregător, conducător) Dracon a realizat
reforme legislative aspre (draconice) în 621 î.Hr. Ulterior Solon a făcut reforme
moderate în 594 î.Hr., îmbunătățind situația săracilor și încercând să mențină un
echilibru între aceștia și aristocrații aflați la putere. Atena a intrat într-o perioadă de
stabilitate. În secolul al VI î.Hr. orașe-state precum Atena, Sparta, Corint, Teba au
devenit dominante, încercând fiecare să-și impună hegemonia asupra întregii Grecii.
Sparta se evidenția ca o putere militaristă și autoritaristă, Atena și Corint s-au afirmat ca
niște puteri maritime și comerciale datorită meșteșugurilor, navigației și comerțului.
Creșterea populației grecești în secolele al VIII-lea și al VII-lea î.Hr. a dus la migrații și
formarea coloniilor în Magna Graecia (sudul Italiei și Sicilia) și Asia Mică, deschizând
rute comerciale ce au dus la creștere economică și în metropole. Colonia grecească din
Sicilia, Siracuza, a intrat în conflict cu Cartagina, o colonie feniciană, conflict care a
durat din secolul al VI-lea î.Hr. până în secolul al III-lea î.Hr.
În secolul al VI-lea î.Hr. Atena a căzut sub tirania lui Pisistrate, urmat de fii săi Hipias și
Hiparh. În 510 î.Hr. aristocratul atenian Clistene, cu ajutorul regelui spartan Cleomene I,
i-a ajutat pe atenieni să doboare tirania. Mai târziu Cleomene l-a instalat pe Isagora ca
arhonte pro-spartan. Clistene a lansat o revoluție politică pentru ca Atena să
dobândească independența față de Sparta și a propus ca fiecare cetățean, indiferent de
statutul său social, să dețină putere politică. Acest act a marcat începutul democrației
ateniene, prin care fiecare cetățean atenian de sex masculin era liber să voteze, să țină
cuvântul în adunări, să candideze pentru funcții publice etc.
Grecia Clasică și Epoca de Aur a Atenei[modificare | modificare sursă]

O monedă ateniană timpurie cu capul zeiței Atena pe față și o bufniță pe verso

Primele faze ale Războaielor Greco-Persane

În 499 î.Hr. coloniile ionice din Asia Mică s-au revoltat împotriva cârmuirii persane, iar
cu sprijinul Atenei și Eretriei, trupele acestora au avansat și au dat foc orașului Sardes.
Revolta a continuat până în 494 î.Hr. când a fost înăbușită de perși. Regele Darius al
perșilor a decis să-i pedepsească pe atenieni și în 490 î.Hr. a adunat armata și flota
persană pentru a invada Grecia. Dar perșii, după ce au debarcat, au fost învinși de
armata de hopliți atenieni la Maraton și au făcut cale întoarsă.
Liga de la Delos în 431 î.Hr. la începutul Războiului Peloponeziac

Noul rege persan și fiul lui Darius, Xerxes I, a adunat o armată și mai mare pentru a
invada Grecia. Orașele-state grecești din nord și centru s-au supus forțelor persane fără
rezistență, însă o coaliție de 31 de orașe-state, inclusiv Atena și Sparta, s-a opus
invadatorilor. În 480 î.Hr. a avut loc bătălia de la Termopile, unde, grație sacrificiului
lui Leonida, a gărzii sale de 300 de spartani și altor sute de aliați greci, populația
ateniană s-a putut retrage la timp, înainte ca inamicul să ajungă la Atena și să o
incendieze. Orașele-state au profitat de acest timp pentru a-și aduna flotele și pentru a
învinge flota persană la Salamina. În cele din urmă după bătălia de la Plateea perșii s-
au retras din Grecia.
Mai multe polisuri s-au unit sub Atena și au alcătuit o alianță defensivă, Liga de la
Delos, rezultând un veritabil imperiu maritim atenian. Atena, sub conducerea omului de
stat și strategului Pericle, și-a sporit puterea navală pentru a intimida alte orașe-state
din afară ligii. Arta de asemenea a luat avânt, construindu-se porturi, teatre, temple ca
Panteonul de pe Acropole. Sparta și-a creat și ea o liga de orașe-state aliate - Liga
Peloponeziacă. În 431 î.Hr., în urmă unor conflicte dintre Atena și orașele-state grecești
aliate cu Sparta, a izbucnit Războiul Peloponeziac. Atena a fost devastată de o
epidemie de ciumă, ceea ce a dus și la moartea lui Pericle. Cleon a continuat să
conducă Atena în luptele cu spartanii și să câștige teren în Beoția, în vreme ce Sparta,
comandată de Brasidas, a încercat să-și întărească pozițiile în nord. În 421 î.Hr. Sparta
și Atena au semnat pacea negociată de generalul Nicias.
Pacea nu a durat mult, iar în 418 î.Hr. Atena și Argosul au fost învinși de Sparta la
Mantineea. În 415 î.Hr. Atena a lansat o expediție navală în Sicilia, care a eșuat
lamentabil, în vreme ce Sparta s-a aliat chiar cu Imperiul Persan. În bătălia de la
Aegospotami din 405 î.Hr. generalul spartan Lisandru a învins forțele ateniene și a
început blocada portului atenian. Atena, devastată de foamete, a negociat pacea și a
agreat să renunțe la flotă și să se alăture ligii peloponeziace.
Grecia a fost dominată la începutul secolului al IV-lea î.Hr. de hegemonia spartană. Dar
n-a durat mult până când Atena, Argos și Teba s-au unit și au pornit războiul corintic în
395-387 î.Hr, încheiat cu restaurarea status quo-ului după ce Sparta a amenințat că va
chema persanii să invadeze Grecia. Hegemonia spartană n-a ținut decât 16 ani până
Sparta a fost învinsă de Teba în 371 î.Hr. la Leuctra. Tebanii au mărșăluit în Mesenia și
au eliberat populația iloților.
Hegemonia tebanilor a durat la rândul ei foarte puțin, iar după catastrofala lor înfrângere
de la Mantineea din 362 î.Hr., niciun alt oraș-stat n-a mai putut să-și impună dominația.
În 338 î.Hr. Macedonia, condusă de Filip al II-lea, a supus triburile ilirice, a
cucerit Tesalia și Tracia, iar apoi a supus orașele-state grecești după bătălia de la
Heroneea. A început astfel hegemonia macedoneană. Sub comanda lui Alexandru cel
Mare, trupele macedonene au invadat și nimicit Imperiul Persan aflat în declin,
ocupându-i teritoriile din Orientul Apropiat și Mijlociu. Alexandru cel Mare a murit în 323
î.Hr. și atunci a început epoca elenistică, precum și îndelungatele războaie
dintre diadohi, sau regatele succesoare ale imperiului macedonean dezbinat.
Grecia elenistică[modificare | modificare sursă]

Regatele diadohilor în jurul anului 300 î.Hr.:

      Ptolemeu I Soter
      Casandru

      Lisimah

      Seleucus I Nicator

      Epir

Un riton grec din bronz și aur din secolul al IV-lea î.Hr.

Imperiul Macedonean al lui Alexandru cel Mare s-a împărțit în

regatele diadohilor - regatul lui Ptolemeu în Egipt, regatul lui Casandru în Macedonia,
regatul lui Lisimah în Tracia, regatul lui Seleucos în Levant, Mesopotamia și Persia
și regatul greco-bactrian din Afganistanul de azi.
În ciuda războaielor și instabilității, cultură grecească a înflorit și s-a răspândit în toată
lumea cunoscută. În Egipt a fost fondat orașul Alexandria, unde au fost
construite biblioteca și faimosul far, în insula Rodos este construit colosul, în Levant
apar orașe grecești ca Antiohia, iar cultura grecească ajunge să influențeze și India.
Orașele-state din Grecia se împart în două ligi: Liga Aheeană (Teba, Corint, Argos)
și Liga Etoliană (Sparta și Atena). Regatul Antigonid intră în război cu Imperiul Roman,
și după războaiele macedonene, Macedonia, cât și orașele-state grecești din ambele
ligi sunt ocupate de Imperiul Roman în 146 î.Hr.
Grecia romană[modificare | modificare sursă]
Peninsula grecească a intrat sub control roman după 146 î.Hr. în urmă bătăliei de la
Corint. Macedonia a devenit provincie romană guvernată de prefecți. Unele polisuri
grecești au reușit să-și păstreze independența și să evite taxele romane. Atena și alte
orașe state-grecești s-au revoltat în 88 î.Hr. din cauza taxelor și controlului roman, dar
revoltele au fost zdrobite de generalul roman Sulla. Ulterior Imperiul Roman a fost
devastat de o serie de războaie civile, până când Augustus a reorganizat peninsula ca
provincia Achaia în 27 î.Hr. Grecia a devenit o provincie importantă pentru Imperiul
Roman datorită culturii sale care a inspirat cultura și civilizația romană. Cu toate că
limba oficială a imperiului era latina, limba greacă a continuat să fie vorbită în partea
estică a imperiului roman, care a devenit Imperiul Roman de Răsărit din 395 d.Hr.,
cunoscut și ca Imperiul Bizantin cu capitala la Constantinopol, epicentrul culturii grecesti
si a Bisericii Ortodoxe.

Politică și societate[modificare | modificare sursă]

Bustul de marmură al lui Pericle, o personalitate importantă a democrației ateniene

Grecia antică era formată din câteva sute de orașe-state (poleis) relativ independente.
Aceasta a fost o situație diferită față de cea din majoritatea celorlalte societăți antice,
care erau fie tribale, fie regate ori imperii care cârmuiau teritorii relativ mari. Fără
îndoială, geografia Greciei - divizată de dealuri, munți și râuri - a contribuit la natura
fragmentată a Greciei antice. Pe de o parte, grecii antici nu aveau nicio îndoială că erau
„un singur popor”; aveau aceeași religie, aceeași cultură de bază și aceeași limbă. Mai
mult, grecii erau foarte conștienți de originile lor tribale; Herodot a reușit să clasifice pe
scară largă orașele-state după trib. Cu toate acestea, deși aceste relații de nivel
superior existau, ele par să fi avut rareori un rol major în politica greacă. Independența
polisului a fost apărată cu înverșunare; unificarea era ceva rar luat în considerație de
către grecii antici. Chiar și atunci când, în timpul celei de-a doua invazii persane a
Greciei, un grup de orașe-state s-au aliat pentru a apăra Grecia, marea majoritate a
polisurilor au rămas neutre și, după înfrângerea persană, aliații s-au întors repede la
lupte interstatale.
Astfel, particularitățile majore ale vechiului sistem politic grecesc au fost natura sa
fragmentată (și acest lucru nu pare să aibă în mod special o origine tribală) și accentul
special pe centrele urbane din state de altfel mici. Particularitățile sistemului grecesc
sunt evidențiate în continuare de coloniile pe care le-au înființat în toată Marea
Mediterană, care, deși ar putea numi o anumită cetate greacă drept „mama” lor (și o vor
simpatiza în continuare), erau complet independente de orașul-fondator.
Inevitabil, polisurile mai mici puteau fi dominate de vecini mai mari, dar cucerirea sau
stăpânirea directă de către un alt oraș-stat par să fi fost destul de rare. În schimb
polisurile s-au grupat în ligi, a căror componență fluctua constant. Mai târziu în perioada
clasică, ligile vor deveni mai puține și mai mari, fiind dominate de un oraș (în special
Atena, Sparta și Teba); și adesea polisurile erau obligate să se alăture sub amenințarea
războiului (sau ca parte a unui tratat de pace). Chiar și după ce Filip al II-lea al
Macedoniei a „cucerit” cetățile Greciei antice, el nu a încercat să anexeze teritoriul sau
să-l unifice într-o nouă provincie, ci pur și simplu a forțat majoritatea polisurilor să adere
la propria sa ligă corintică.
Guvern și lege[modificare | modificare sursă]

Legea moștenirii, parte a legislației civile din orașul Gortyn pe litoralul de sud al insulei Creta

Areopagul, colina lui Ares din Atena, unde erau judecate crimele grave

La început multe orașe-state grecești par să fi fost regate; exista adesea un oficial al
orașului care purta unele funcții ceremoniale reziduale ale regelui (basileus), de
exemplu, arhontele-basileus din Atena. Cu toate acestea, până în perioada arhaică și
apariția unei conștiințe istorice, majoritatea deveniseră deja oligarhii aristocratice. Nu
este clar cum a avut loc această schimbare. De exemplu, la Atena, regalitatea fusese
spre 1050 î.Hr. redusă la o magistratură ereditară pe viață (arhonte), functia de arhonte
spre 753 î.Hr. a devenit decenală, aleasă; și, în sfârșit, din 683 î.Hr. un arhontat ales
anual. Prin fiecare etapă, tot mai multă putere era transferată de la o singură persoană
către aristocrație în ansamblu.
Inevitabil dominația politică și acumularea concomitentă a bogăției de către grupuri mici
de familii a reușit să provoace tulburări sociale în multe polisuri. În multe orașe
un tiran (nu în sensul modern al autocrațiilor represive), prelua la un moment dat
controlul și guverna după propria voință; adesea o agendă populistă îi ajuta să rămână
la putere. Într-un sistem afectat de conflicte de clasă, guvernarea unui „om puternic” a
fost adesea cea mai bună soluție.
Atena a căzut sub o tiranie în a doua jumătate a secolului al VI-lea. Când s-a încheiat
această tiranie, atenienii au fondat prima democrație din lume ca o soluție radicală
pentru a împiedica aristocrația să recâștige puterea. O adunare cetățenească (Ecclesia)
pentru discutarea politicii orașului a existat de la reformele lui Dracon din 621 î.Hr.;
tuturor cetățenilor li s-a permis să participe după reformele lui Solon (începutul secolului
al VI-lea), dar cei mai săraci cetățeni nu se puteau adresa adunării sau candida la
funcții. Odată cu stabilirea democrației adunarea a devenit mecanismul de jure al
guvernării; toți cetățenii aveau privilegii egale în adunare. Cu toate acestea, necetățenii,
cum ar fi metecii (străinii locuind în Atena) sau sclavii, nu aveau deloc drepturi politice.
După ascensiunea democrației în Atena, alte orașe-state au fondat democrații. Cu toate
acestea, multe au păstrat forme de guvernare mai tradiționale. Cum se întâmpla atât de
des și în alte chestiuni, Sparta a fost o excepție notabilă față de restul Greciei, fiind
condusă pe întreaga perioadă nu de unul, ci de doi monarhi ereditari. Aceasta a fost o
formă de diarhie. Regii Spartei aparțineau dinastiilor Agiazilor și Euripontizilor,
descendenți ai lui Euristene și, respectiv, ai lui Procles. Se credea că fondatorii ambelor
dinastii erau fiii gemeni ai lui Aristodem, un cârmuitor heraclid. Cu toate acestea,
puterile acestor regi erau ținute sub control atât de un consiliu de bătrâni (Gerousia), cât
și de magistrați numiți în mod special pentru a veghea asupra regilor (Efori).
Structura socială[modificare | modificare sursă]

Acropola din Atena

Numai bărbații liberi, proprietari de pământ, băștinași, puteau fi cetățeni cu drept la

protecția deplină a legii într-un oraș-stat. În majoritatea lor, spre deosebire de situația
din Roma, proeminența socială nu asigura drepturi speciale. Uneori o familie controla o
funcție publică religioasă, dar de obicei acest lucru nu oferea nicio putere politică
suplimentară. În Atena populația era împărțită în patru clase sociale în funcție de avere.
O persoană putea avansa social dacă reușea să adune avere. În Sparta toți cetățenii
bărbați erau numiți homoioi, adică „egali”. Cu toate acestea, regii spartani, care serveau
ca dubli lideri militari și religioși ai orașului-stat, proveneau doar din două familii.
Sclavia[modificare | modificare sursă]

O piatră funerară din jurul anului 100 î.Hr., reprezentând o femeie cu o copilă-sclavă.

Sclav-miner grec

Sclavii nu aveau putere politică sau statut. Aveau dreptul de a avea o familie și
proprietăți proprii, sub rezerva bunăvoinței și permisiunii stăpânului lor, dar nu aveau
drepturi politice. Către 600 î.Hr. sclavia s-a răspândit în Grecia pe scară largă. Către
secolul al V-lea î.Hr. sclavii reprezentau o treime din populația totală a unor orașe-state.
Între patruzeci și optzeci la sută din populația Atenei clasice erau sclavi. Sclavii din
afara Spartei aproape niciodată nu s-au revoltat pentru că erau alcătuiți din prea multe
naționalități și erau prea împrăștiați pentru a se organiza. Cu toate acestea, spre
deosebire de cultura occidentală ulterioară, grecii antici nu gândeau în termeni de rasă.
Majoritatea familiilor dețineau sclavi ca servitori și muncitori și chiar și familiile sărace
puteau deține câțiva sclavi. Proprietarii nu aveau voie să-și bată sau să-și omoare
sclavii. Proprietarii promiteau deseori să-și elibereze sclavi în viitor pentru a-i încuraja
să lucreze din greu. Spre deosebire de Roma, liberții nu deveneau cetățeni. În schimb,
erau incluși în populația de meteci, care includea oameni din țări străine sau din alte
orașe-state cărora li s-a permis oficial să locuiască în oraș.
Orașele-state dețineau în mod legal sclavi. Acești sclavi publici aveau mai multă
independență decât sclavii deținuți de familii, trăind de sine stătător și îndeplinind sarcini
specializate. În Atena sclavii publici erau instruiți să caute banii contrafăcuți, în timp ce
sclavii templului activau ca slujitori ai zeității, iar sclavii scitici erau angajați în Atena ca
forță de poliție.
Sparta avea un tip special de sclavi numiți iloți. Iloții erau mesenieni înrobiți în timpul
războaielor meseniene de către stat și repartizați familiilor în care erau obligați să
rămână. Iloții lucrau pământul și făceau treburile casnice, astfel încât femeile să se
poată concentra pe creșterea copiilor puternici, în timp ce bărbații își puteau dedica
timpul antrenamentului ca hopliți. Stăpânii lor îi tratau aspru, iar iloții s-au revoltat de
mai multe ori împotriva lor.

Educație[modificare | modificare sursă]

Un mozaic din Pompei înfățișând Academia lui Platon

Mentorul ține un papirus, iar elevul o tăbliță

Pentru cea mai mare parte a istoriei grecești educația a fost privată, cu excepția
Spartei. În perioada elenistică unele orașe-state au înființat școli publice. Doar familiile
înstărite își puteau permite un profesor. Băieții învățau să citească, să scrie și să citeze
din literatură. De asemenea învățau să cânte și să cânte la un instrument muzical și
erau antrenați pentru serviciul militar. Ei studiau nu pentru un loc de muncă, ci pentru a
deveni cetățeni eficienți. Fetele învățau, de asemenea, să citească, să scrie și să
efectueze operațiunile aritmetice de bază, astfel încât să poată gestiona gospodăria.
Aproape niciodată nu primeau educație după ieșirea din vârsta copilăriei.
Băieții mergeau la școală la vârsta de șapte ani sau mergeau la cazarmă, dacă era
vorba de Sparta. Cele trei tipuri de învățământ erau: gramatiști pentru aritmetică,
kithariști pentru muzică și dans și paedotribae pentru sport.
Băieții din familiile înstărite care primeau lecții private erau instruiți de un paidagogos,
un sclav casnic selectat pentru această sarcină care îl însoțea pe băiat în timpul zilei.
Lecțiile se țineau la profesori acasă și includeau cititul, scrisul, matematica, cântatul și
cântarea la liră și flaut. Când băiatul împlinea 12 ani în program erau incluse sporturi
cum ar fi lupta, alergarea și aruncarea discului și a suliței. În Atena unii tineri mai mari
mergeau la academie să studieze discipline mai fine, cum ar fi cultura, științele, muzica
și artele. Studiile se încheiau la vârsta de 18 ani, fiind urmate de pregătirea militară în
armată, de obicei, pentru unul sau doi ani.
Doar un număr mic de băieți își continuau educația după copilărie, ca în agoge spartan.
O parte esențială a educației unui adolescent bogat era îndrumarea unei persoane mai
mature, care, uneori, putea să includă pederastie. Adolescentul învăța urmărind cum
mentorul său vorbea despre politică în agora, ajutându-l să-și îndeplinească obligațiile
publice, exersând cu el în sala de gimnastică și participând la simpozioane cu el. Cei
mai bogați elevi își continuau educația studiind cu profesori celebri. Unele dintre cele
mai mari astfel de școli din Atena au inclus Liceul (așa-numita Școală Peripatetică
fondată de Aristotel din Stagira) și Academia Platonică (fondată de Platon din Atena).
Sistemul de învățământ al grecilor bogați din vechime se mai numea și paideia.

Economie[modificare | modificare sursă]

Plugar. Ceramică din Atica (c. 530 î.Hr.) Luvru.

La apogeul său economic în secolele al V-lea și al IV-lea î.Hr. cetățenii liberi ai Greciei
clasice reprezentau poate cea mai prosperă societate din lumea antică, unii istorici ai
economiei considerând Grecia una dintre cele mai avansate economii preindustriale.
Luând ca măsură grâul, salariile au atins aproximativ 7-12 kg zilnic pentru un muncitor
necalificat în Atena urbană, de 2-3 ori mai mult decât 3,75 kg a unui muncitor rural
necalificat din Egiptul roman, deși și veniturile lucrătorilor agricoli greci erau în medie
mai mici decât cele ale lucrătorilor urbani.
Condiția sclavilor varia foarte mult; această instituție a servit pentru a susține veniturile
cetățenimii libere: o estimare a dezvoltării economice bazate pe aceasta din urmă (sau
derivată doar din veniturile urbane) este, prin urmare, probabil să exagereze adevăratul
nivel general, în ciuda dovezilor răspândite privind nivelul înalt al veniturilor.

Război[modificare | modificare sursă]
Un hoplit grec și un oștean persan înfățișați luptând pe o cupă din secolul al V-lea î.Hr.

Model de lemn al unei trireme grecești

Cel puțin în perioada arhaică natura fragmentată a Greciei antice, cu multe orașe-state
concurente, a sporit frecvența conflictelor, dar pe de altă parte a limitat amploarea
războaielor. Nefiind în stare să întrețină armate profesioniste, orașele-state s-au bazat
pe proprii lor cetățeni în calitate de soldați. Acest lucru a redus inevitabil durata
potențială a campaniilor, deoarece cetățenii trebuiau să se întoarcă la profesiile lor (în
special în cazul, de exemplu, al țăranilor). Prin urmare, campaniile de cele mai multe ori
erau purtate doar vara. Când aveau loc bătăliile, acestea erau, de obicei, standard și
tindeau să fie decisive. Erau puțini morți și răniți în comparație cu bătăliile de mai târziu,
rareori reprezentând mai mult de 5% din partea învinsă, dar printre cei uciși se găseau
adesea cei mai proeminenți cetățeni și generalii care luptau în primele rânduri.
Amploarea și întinderea teritorială a războaielor din Grecia antică s-au schimbat
dramatic ca urmare a războaielor greco-persane. A lupta cu armatele enorme
ale Imperiului Ahemenid era efectiv peste capacitățile unui singur oraș-stat. Triumful
final al grecilor a fost realizat prin alianțe dintre orașele-state (compoziția exactă
schimbându-se în timp), permițând concentrarea resurselor și divizarea muncii. Deși
alianțele dintre orașe-state s-au produs și înainte de aceasta, nu se mai văzuse înainte
nimic de o asemenea amploare. Ascensiunea Atenei și a Spartei ca puteri preeminente
în timpul acestui conflict a dus direct la Războiul Peloponeziac, care a fost martorul
dezvoltării în continuare a strategiei și a tacticii. Lupta dintre ligile de orașe dominate de
Atena și Sparta, forța de muncă și resursele financiare crescute au sporit amploarea și
au permis diversificarea războiului. Bătăliile standard în timpul războiului peloponeziac
s-au dovedit indecisive și, în schimb, s-au răspândit strategiile de extenuare a
adversarului, bătăliile navale, precum și blocadele și asediile. Aceste schimbări au
sporit foarte mult numărul victimelor și turbulența societății grecești. Atena deținea una
dintre cele mai mari flote de război din Grecia antică. Avea peste 200 de trireme, fiecare
fiind propulsată de 170 de vâslași care erau așezați în 3 rânduri de fiecare parte a
navei. Orașul își putea permite o flotă atât de mare - avea peste 34.000 de vâslași -
pentru că deținea o mulțime de mine de argint unde lucrau sclavii.
Potrivit lui Josiah Ober, probabilitatea ca un oraș-stat grecesc să fie distrus în cursul
perioadei arhaice și clasice era unu din trei.

Cultură[modificare | modificare sursă]
Filozofie[modificare | modificare sursă]

Busturile a patru filozofi antici greci, de la stânga la dreapta: Socrate, Antistene, Chrysippus și Epicur

Filozofia greacă veche se concentra pe rolul rațiunii și al cercetării. În multe privințe a

avut o influență importantă asupra filozofiei moderne, precum și asupra științei
moderne. Linii neîntrerupte de influență duc de la filozofii antici greci și elenistici la
filozofii musulmani medievali și oamenii de știință islamici,
la Renașterea și Iluminismul european, la științele seculare din zilele noastre.
Nici rațiunea, nici cercetarea nu au început cu grecii antici. Definirea diferenței dintre
căutarea cunoașterii de greci și căutările civilizațiilor mai vechi, cum ar fi vechii egipteni
și babilonieni, a fost mult timp un subiect de studiu al teoreticienilor civilizației.
Unii dintre cei mai cunoscuți filozofi ai Greciei antice erau Socrate, Platon și Aristotel. Ei
au contribuit la lărgirea cunoștințelor despre societatea greacă prin scrieri
precum Republica lui Platon.
Literatură și teatru[modificare | modificare sursă]

Teatrul din Epidaur, secolul al IV-lea î.Hr.

Hypnos și Thanatos duc corpul lui Sarpedon de pe câmpul de luptă de la Troia. Vas atic, c. 440 î.Hr.

Stadionul din Olimpia, unde se desfășurau Jocurile Olimpice din Antichitate

Cea mai veche literatură greacă era poezia, care era compusă mai degrabă pentru
recitare decât pentru a fi citită. Cel mai vechi poet grec cunoscut este Homer, deși făcea
cu siguranță parte dintr-o tradiție deja existentă a poeziei orale. Poezia lui Homer, deși
a fost scrisă în aceeași epocă în care grecii au inventatat scrierea, a fost compusă oral;
primul poet care și-a compus cu siguranță opera în scris a fost Arhiloh, un poet liric de
la mijlocul secolului al VII-lea î.Hr. Tragedia s-a dezvoltat pe la sfârșitul perioadei
arhaice, luând elemente din genurile preexistente ale poeziei arhaice târzii. Spre
începutul perioadei clasice comedia a început să se dezvolte - cea mai timpurie dată
asociată cu genul este 486 î.Hr., când o competiție de comedie a devenit un eveniment
oficial la festivalul Dionisia din Atena, deși prima comedie păstrată
este Acarnienii lui Aristofan, scrisă în 425.
La fel ca poezia, proza greacă își are originile în perioada arhaică, iar primii scriitori de
filozofie, istorie și literatură greacă datează toți din secolul al VI-lea î.Hr. Proza a apărut
mai întâi ca stil de scriere adoptat de filozofii presocratici Anaximandru și Anaximene -
deși Thales din Milet, considerat primul filozof grec, aparent nu a scris nimic. Proza ca
gen a ajuns la maturitate în epoca clasică, iar principalele genuri de proză greacă -
filozofia, istoria, retorica și dialogul - s-au dezvoltat în această perioadă.
În perioada elenistică centrul literar al lumii grecești s-a mutat de la Atena, unde fusese
în perioada clasică, la Alexandria. În același timp alți regi elenistici, cum ar fi antigonizii
și atalizii, erau patroni ai științei și literaturii, transformând Pella și,
respectiv, Pergamul în centre culturale. Datorită acestui patronaj cultural al regilor
elenistici, și în special datorită Muzeului din Alexandria, a supraviețuit atât de multă
literatură greacă antică. Biblioteca din Alexandria, care făcea parte din Muzeu, avea
scopul neprevăzut inițial de a aduna copii ale tuturor autorilor cunoscuți de limbă
greacă. Aproape toată literatura elenistică non-tehnică supraviețuitoare este poezie, și
poezia elenistică a avut tendința de a fi extrem de intelectuală, amestecând diferite
genuri și tradiții și evitând narațiunile liniare. Perioada elenistică a văzut, de asemenea,
o schimbare a modului în care literatura a fost consumată - în timp ce în perioadele
arhaică și clasică literatura a fost de obicei ascultată în cadrul declamărilor publice, în
perioada elenistică a fost citită mai frecvent în privat. În același timp poeții elenistici au
început să scrie mai degrabă pentru consum privat, decât pentru cel public.
Odată cu victoria lui Octavian la Actium în 31 î.Hr., Roma a început să devină un centru
major al literaturii grecești, deoarece autori greci importanți precum Strabo și Dionisios
din Halicarnas s-au mutat acolo. Epoca cu cele mai multe inovații din literatura greacă a
perioadei romane a fost „lungul secol al doilea” de la aproximativ 80 d.Hr. până la
aproximativ 230 d.Hr. Aceste inovații au fost în special marcante în proză, odată cu
dezvoltarea romanului și o revigorare a oratoriei, ambele datând din această perioadă.
Muzică și dans[modificare | modificare sursă]
Muzica a fost prezentă aproape universal în societatea greacă, de la căsătorii și
înmormântări până la ceremonii religioase, teatru, muzică populară și declamări ale
poeziei epice. Există fragmente semnificative ale notației muzicale grecești efective,
precum și multe referințe literare la muzica greacă antică. Arta greacă înfățișează
instrumente muzicale și dansatori. Cuvântul muzică derivă de la numele muzelor, fiicele
lui Zeus care erau zeițele protectoare ale artelor.

Știință și tehnologie[modificare | modificare sursă]

Mecanismul de la Antikythera a fost un computer analog din perioada 150-100 î.Hr conceput pentru a calcula
pozițiile obiectelor astronomice.

Șurubul lui Arhimede, un mecanism de ridicare a apei

Matematicienii greci au contribuit la numeroase evoluții importante în domeniul

matematicii, inclusiv regulile de bază ale geometriei, ideea dovezilor matematice
formale și descoperirile în teoria numerelor, analiza matematică, matematica aplicată și
s-au apropiat de inventarea calculului integral. Descoperirile mai multor matematicieni
greci, inclusiv Pitagora, Euclid și Arhimede, sunt folosite și astăzi în predarea
matematicii.
Grecii au dezvoltat astronomia, pe care au tratat-o ca pe o ramură a matematicii, la un
nivel extrem de sofisticat. Primele modele geometrice tridimensionale pentru a explica
mișcarea aparentă a planetelor au fost dezvoltate în secolul al IV-lea î.Hr. de Eudoxos
din Cnidus și Callippos din Cizic. Tânărul lor contemporan Heraclides Ponticos a
presupus că Pământul se rotește în jurul axei sale. În secolul al III-lea î.Hr. Aristarh din
Samos a fost primul care a sugerat un sistem heliocentric. Arhimede în tratatul
său Calculul Firelor de Nisip reînvie ipoteza lui Aristarh că „stelele fixe și Soarele rămân
nemișcate, în timp ce Pământul se învârte în jurul Soarelui pe circumferința unui cerc”.
De altfel, doar descrierile fragmentare ale ideii lui Aristarh supraviețuiesc. Eratostene,
folosind unghiurile umbrelor în regiuni foarte îndepărtate, a estimat circumferința
Pământului cu o mare acuratețe. În secolul al II-lea î.Hr. Hiparh din Niceea a adus o
serie de contribuții, inclusiv prima măsurare a precesiei și compilarea primului catalog
de stele în care a propus sistemul modern de magnitudini aparente.
Mecanismul de la Antikythera, un dispozitiv pentru calcularea mișcărilor planetelor,
datează din aproximativ 80 î.Hr. și a fost primul strămoș al computerului astronomic. A
fost descoperit pe locul unui naufragiu antic lângă insula greacă Antikythera,
între Kythera și Creta. Dispozitivul a devenit faimos pentru utilizarea unui
angrenaj diferențial, despre care se credea anterior că a fost inventat în secolul al XVI-
lea, și miniaturizarea și complexitatea părților sale, comparabile cu ale unui ceas din
secolul al XVIII-lea. Mecanismul original, însoțit de o replică, este afișat în colecția de
bronzuri a Muzeului Național Arheologic din Atena.
Grecii antici au făcut, de asemenea, descoperiri importante în domeniul
medical. Hipocrate a fost un medic al perioadei clasice și este considerat una dintre
cele mai remarcabile figuri din istoria medicinei. El este denumit „părintele medicinei”,
ca recunoaștere a contribuțiilor sale de durată în domeniu, în calitate de fondator al
școlii hipocratice de medicină. Această școală intelectuală a revoluționat medicina în
Grecia antică, stabilind-o ca o disciplină distinctă de alte domenii cu care fusese
asociată în mod tradițional (în special teurgie și filozofie), făcând astfel medicina o
profesie.

Artă și arhitectură[modificare | modificare sursă]

Templul Herei din Selinunte, Sicilia

Arta Greciei antice a exercitat o influență enormă asupra culturii multor țări din cele mai
vechi timpuri până în prezent, în special în domeniile sculpturii și arhitecturii. În
Occident, arta Imperiului Roman a fost derivată în mare parte din modele grecești. În
est, cuceririle lui Alexandru cel Mare au inițiat câteva secole de schimb între culturile
Greciei, Asiei Centrale și Indiei, rezultând în apariția artei greco-budiste, cu ramificații
până în Japonia. După perioada Renașterii în Europa estetica umanistă și standardele
tehnice ridicate ale artei grecești au inspirat generații de artiști europeni. Până în secolul
al XIX-lea tradiția clasică originară din Grecia a dominat arta lumii occidentale.

Religie[modificare | modificare sursă]
Delfi: teatrul și templul lui Apollo

Muntele Olimp, lăcașul zeilor olimpieni

Religia era o parte importantă a vieții grecilor antici. Deși grecii din diferite orașe și
triburi se închinau la aceiași zei, practicile religioase nu erau uniforme și zeii erau
concepuți diferit în locuri diferite. Grecii erau politeiști, venerând mulți zei, dar încă din
secolul al VI-lea î.Hr. a început să se formeze un panteon din doisprezece zei
olimpieni - Zeus, Hera, Poseidon, Demetra, Atena, Ares, Afrodita, Apolo, Artemis, Hefai
stos, Hermes și fie Hestia, fie Dionis. Religia greacă a fost influențată de practicile
vecinilor din est încă din perioada arhaică, iar din perioada elenistică influența a avut loc
în ambele direcții.
Cel mai important act religios din Grecia antică era jertfirea animalelor, cel mai adesea
a oilor și caprelor. Sacrificiile erau însoțite de rugăciuni publice, iar rugăciunile și
imnurile religioase erau ele însele o parte majoră a vieții religioase a grecilor antici.

Galerie[modificare | modificare sursă]


Situl Filippi, Macedonia, văzut de pe acropolă.

 
 

Situl Cassope în Epir, în Grecia de nord-vest.

 

Templul lui Apollo din Delfi, Focida.

 

Capul Sounio (Atica), cu templul lui Poseidon, golful Saronic și

insula lui Patrocle.
 
 

Ruinele agorei din Argos, Peloponez.

 

Ruinele teatrului din Sparta, Peloponez.

 

Ruinele agorei orașului Cos, Dodecanez.

 

Ruinele orașului Gortyn, Creta.

  

Teatrul roman din Milos.

Note[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

 Miturile Greciei Antice, David Salariya, James
Evelyn Ford, Editura Curtea Veche, 2008
 O istorie a Greciei antice, Adelina Piatkowski,
Editura Albatros, 1988

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Jocuri Olimpice antice
 Arta în Grecia antică
 Literatură greacă
 Mitologie greacă
 Teatru grecesc
 Listă de greci antici
 Listă de orașe antice grecești
 Cronologia Greciei antice
 Unități vechi de măsură

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 Începuturile Greciei Antice..., 17 ianuarie 2012, Irina-
Maria Manea, Historia
 Viata femeilor in lumea greaca de acum doua milenii
(I) - Documentar, 30 ianuarie 2012, Laurentiu
Dologa, Ziare.com
 Viata femeilor in lumea greaca de acum doua milenii
(II) - Documentar, 31 ianuarie 2012, Laurentiu
Dologa, Ziare.com
  Grecia antica: istorie, politica sociala, militara,
economica si culturala Ancient Times

[ara
v • d • m
Istoria E
[ara
v • d • m
Subiecte legate d
[ara
v • d • m
Antichitate clasi
Categorii: 
 Grecia antică
 Civilizații
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Căutare
Cautare Salt

 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
  Trimite fișier
 Pagini speciale
 Legătură permanentă
 Informații despre pagină
 Citează acest articol
 Element Wikidata
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descărcare ca PDF
 Versiune de tipărit
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
În alte limbi
 Български
 Deutsch
 Ελληνικά
 English
 Español
 Français
 Magyar
 Српски / srpski
 Türkçe
Încă 133
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 10 februarie 2022, ora 20:50.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Versiune mobilă

 Dezvoltatori

 Statistici

 Declarație cookie