Drept Comert Intern. O Barbulescu C

Universitatea Transilvania Brașov
Facultatea de Științe Economice și Administrarea Afacerilor
DREPT COMERCIAL INTERNAȚIONAL
conf.univ.dr. Oana Bărbulescu

Introducere
Cursul intitulat Dreptul comerţului internaţional cuprinde în prima parte o incursiune

în teoria generală a contractelor, realizând apoi, în partea a doua, o analiză a celor mai
utilizate contracte din comerțul internațional.
Obiectivele cursului
Obiectivul principal al Cursul intitulat Dreptul comerţului
internaţional este acela de a prezenta o imagine cât mai fidelă a cadrului
juridic actual de desfăşurare a raporturilor de comerţ internaţional.
În acest sens, la sfârşitul acestui curs, studenţii vor fi capabili să:
▪ utilizeze adecvat limbajul specific domeniilor juridic şi economic;
▪ cunoască clauzele specifice diferitelor cartegorii de contracte;
▪ participe la negocierea și încheierea unor contracte comerciale
internaționale.
Cerinţe preliminare
Existenţa unor cunoştinţe din domeniul dreptului afacerilor.
Mijloace de lucru
Parcurgerea unităţilor de învăţare aferente modulelor nu necesită
existenţa unor mijloace sau instrumente de lucru. În rezolvarea întrebărilor
propuse este recomandabil să se folosească bibliografia şi diferite adrese
internet.
Structura cursului
Cursul Dreptul comerţului internaţional este structurat în două
module, astfel: primul modul cuprinde două unităţi de învăţare, iar al doilea
modul cuprinde trei unităţi de învăţare. La rândul său, fiecare unitate de
învăţare cuprinde: obiective, aspecte teoretice privind tematica unităţii de
învăţare respective, exemple, teste de autoevaluare precum şi probleme
propuse spre discuţie şi rezolvare.
La sfârşitul fiecărui modul sunt indicate două teme de control.
Durata medie de studiu individual

Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului de
Dreptul comerţului internaţional şi rezolvarea problemelor propuse în scopul
fixării cunoştiinţelor se poate face în 4-6 ore pentru fiecare unitate.
1
Evaluarea
La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă, care va
cuprinde: un test de verificare, ce va conţine întrebări teoretice şi probleme
din materia prezentată în cadrul acestui material, test ce va deţine o pondere
de 60% în nota finală şi notele aferente celor două teme de control, realizate
pe parcursul semestrului, care vor deţine o pondere de 20% fiecare.
Spor la treaba !
2
Cuprins
M1 Teoria generală a contractelor....................................................................5

U1 Clasificarea și modul de încheiere specific contractelor comerciale
internaţionale.............................................................................................................................6
M1.U1.1.Introducere.......................................................................................................6
M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare.......................................................................6
M1.U1.3. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale .......................................6
M1.U1.4. Încheierea contractelor comerciale internaţionale …....................................11
M1.U1.5. Rezumat.........................................................................................................11
M1.U1.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.............................................................11
M1.U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor....................................................................12
U2 . Conţinutul și efectele contractelor comerciale internaţionale.........................13
M1.U2.1.Introducere......................................................................................................13
M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare......................................................................13
M1.U2.3. Conținutul contractelor comerciale internaţionale .......................................14
M1.U2.4. Efectele contractelor comerciale internaţionale............................................30
M1.U2.5. Rezumat........................................................................................................41
M1.U2.7. Test de evaluare a cunoştinţelor...................................................................46
M2 Contractele speciale în comerţul internaţional....................................47

U1. Contractul de vânzare cumpărare internnaţională de mărfuri.......................48
M2.U1.1.Introducere......................................................................................................48
M2.U1.3. Noţiune. Reglementare. Definire ..................................................................49
M2.U1.4. Caractere juridice..........................................................................................52
M2.U1.5. Forma și obiectul contractului.......................................................................53
M2.U1.6. Formarea contractului....................................................................................54
M2.U1.7. Efectele contractului......................................................................................56
M2.U1.8. Încetarea contractului....................................................................................69
M2.U1.9. Modificarea şi rezilierea amiabilă a contractului..........................................69
M2.U1.10. Alte clauze...................................................................................................70
M2.U1.11. Rezumat…...................................................................................................72
M2.U1.12. Test de autoevaluare a cunoştinţelor...........................................................73
M2.U1.13. Test de evaluare a cunoştinţelor..................................................................74
U2 Contractul internaţional de franciză....................................................................75
3
M2.U2.1.Introducere......................................................................................................75
M2.U2.3. Dinamica în timp...........................................................................................77
M2.U2.4. Noţiune. Definiţie. Reglementare. Terminologie..........................................78
M2.U2.5. Părţile contractului........................................................................................81
M2.U2.6. Obiectul contractului.....................................................................................83
M2.U2.7. Plata contractului...........................................................................................84
M2.U2.8. Caracterele juridice........................................................................................84
M2.U2.9. Tipuri de franciză..........................................................................................85
M2.U2.10. Efectele contractului...................................................................................89
M2.U2.11. Suspendarea executării contractului. Cazul de forţă majoră.......................93
M2.U2.12. Încetarea contractului..................................................................................94
M2.U2.13. Nulitatea, modificarea şi cesiunea contractului...........................................97
M2.U2.14. Clauzele contractului de franciză................................................................98
M2.U2.15. Comparaţie cu alte contracte.....................................................................100
M2.U2.16. Avantajele şi dezavantajele operaţiunii de franciză..................................101
M2.U2.17. Rezumat.....................................................................................................103
M2.U2.18. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.........................................................104
M2.U2.19. Test de evaluare a cunoştinţelor................................................................105
Bibliografie.................................................................................................................106
4
Modulul 1. TEORIA GENERALĂ A CONTRACTELOR
Cuprins
Introducere......................................................................................................................5
Obiectivele modului........................................................................................................5
U1. Clasificarea și modul de încheiere specific contractelor comerciale
internaţionale…………………………………………………………………………...............6
U2. Conţinutul și efectele contractelor comerciale internaţionale.................................13
Introducere
Contractele comerciale internaţionale constituie o forma a contractelor
comerciale şi, ca atare, întocmai ca şi acestea din urmă, au ca drept comun
reglementările aplicabile contractelor civile în general, faţa de care se deosebesc
însă prin anumite particularitaţi, generate de natura lor comercială.
Contractele comerciale internaţionale se disting, la rândul lor, faţa de
contractele comerciale interne, prin anumite particularitaţi , generate de caracterul
lor de internaţionalitate.
Sintetizând particularitaţile contractelor comerciale internaţionale, definim
aceste contracte ca fiind acordurile de vointă încheiate între două sau mai multe
subiecte ale dreptului comercial internaţional, care îndeplinesc condiţiile de
comercialitate şi internaţionalitate şi care au ca scop naşterea, modificarea sau
stingerea raporturilor juridice de comerţ internaţional.
Contractele comerciale internaţionale, numeroase, variate şi în continuă
transformare pe măsura modificării şi diversificării schimburilor economice
mondiale, sunt susceptibile de clasificări în funcţie de mai multe criterii.
Obiectivele modulului
- cunoaşterea principalelor modalităţi de clasificare a contractelor;
- cunoaşterea modalităţilor prin care se pot încheia contracte comerciale în
mediul internaţional
- deprinderea abilităţii de a negocia în vederea încheierii contractelor;
- cunoaşterea tuturor tipurilor de clauze contractuale în scopul dobândirii
abilităţii de a participa la elaborarea contractelor comerciale internaţionale;
- cunoaşterea principalelor efecte pe care le generează încheierea unui
contract comercial internaţional.
5
Unitatea de învăţare M1.U1. Clasificarea și modul de
încheiere specific contractelor comerciale internaţionale
Cuprins
M1.U1.1.Introducere.......................................................................................................6
M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare.......................................................................6
M1.U1.3. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale .......................................6
M1.U1.4. Încheierea contractelor comerciale internaţionale …....................................11
M1.U1.5. Rezumat.........................................................................................................11
M1.U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor....................................................................12
M1.U1.1. Introducere
Clasificarea contractelor comerciale internaţionale prezintă importanţă dat
fiind regimul juridic propriu al diferitelor categorii de contracte, care rezultă în
urma aplicării fiecarui criteriu de clasificare.
În literatura de specialitate se utilizează uneori noţiunea de „formare a
contractului”, considerându-se că cea de „încheiere” exprimă numai ultima fază a
procesului de formare a contractului. O asemenea distincţie este cuprinsă în
Convenţia de la Viena. Majoritatea practicienilor nu consideră însă această
distincţie necesară, în accepţiunea lor noţiunea de „încheiere” cuprinzând întregul
proces care are ca finalitate naşterea contractului, cele doua noţiuni fiind în esenţa
sinonime.
M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare

- să poată încadra orice contract comercial internaţional după fiecare dintre
criteriile prezentate în curs
- să cunoască modul de încheiere specific contractelor comerciale
internaţionale
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 6 ore.
M1.U1.3. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale

1.3.1. Clasificări după criterii de natură civilă
a) Dupa modul de încheiere contractele sunt: consensuale, solemne si reale.
6
Din punct de vedere al modului lor de formare, contractele de care ne ocupăm, sunt, în
imensa lor majoritate consensuale, adică simplul acord de voinţă al părţilor este suficient
pentru perfectarea valabilă a contractului iar forma scrisă este necesară doar ca mijloc de
probă, ad probationem, şi nu reprezintă o condiţie de validitate a convenţiei. Cazurile în care
legea comercială cere forma scrisă ad validitatem pentru contracte sunt extrem de rare.
Aceste contracte în privinţa cărora legea prescrie o anumita formă, ca o condiţie de validitate
a contractului intră în categoria contractelor solemne. Sunt mai numeroase situaţiile în care
dreptul comercial solicită forma scrisă ad probationem pentru contracte, dar acestea nu se
încadrează în categoria excepţiilor de la principiul consensualismului.
Contractele în care încheierea actului trebuie însoţită şi de remiterea bunului ce
constituie obiectul material al contractului reprezintă contractele reale.
b) După caracterul reciproc sau unilateral al obligaţiilor asumate contractele sunt:
sinalagmatice şi unilaterale.
Contractele sinalagmatice sau bilaterale sunt cele care dau naştere la obligaţii în
sarcina ambelor părţi contractante, pe când cele unilaterale dau naştere la obligaţii numai în
sarcina uneia dintre părţi. Un contract care îşi păstrează, în principiu, caracterul unilateral şi
în comerţul internaţional este cel de gaj comercial.
c) După scop contractele sunt: oneroase şi cu titlu gratuit.
Contractele oneroase sunt cele în care fiecare parte urmăreşte realizarea unui avantaj
material. Particularitatea contractelor comerciale internaţionale de a fi cu titlu oneros se
explică prin caracterul lucrativ al activităţii comercianţilor.
Contractele comerciale internaţionale - cu titlu oneros - sunt, în marea majoritate,
comutative, adică existenţa şi întinderea prestaţiilor se cunoaşte din momentul încheierii
contractului dar exista însă şi contracte aleatorii ca, de exemplu, asigurarea şi reasigurarea
internaţională de mărfuri, în care existenţa şi întinderea prestaţiilor depind de un eveniment
viitor şi incert.
Animus donandi lipseşte practic în comerţul internaţional, aşa încât, chiar şi
operaţiunile efectuate aparent gratuit, ca de exemplu, distribuirea de materiale publicitare,
licenţă de brevet gratuită, vânzarea promoţională etc., ascund un scop de publicitate
comercială şi de promovare a afacerii, care este de esenţă oneroasă.
d) După efectele pe care le produc contractele sunt: constitutive, translative şi
declarative de drepturi.
În comerţul internaţional, contractele constitutive privesc, de regulă, crearea de
drepturi de creanţă. Contractele constitutive de drepturi reale sunt mai rare.
Contractele translative se referă în special la drepturile reale şi anume la transferul, fie
al dreptului de proprietate asupra unei mărfi (de exemplu, vânzarea cumpărarea şi schimbul,
acestea îmbrăcând forme variate şi complexe în cadrul operaţiunilor de contrapartidă), fie al
unui drept de folosinţă (de exemplu, contractul de licenţă de brevet de invenţie, de leasing, de
7
franciză). Contractele translative de drepturi de creanţă (cesiunea de creanţă) sunt des întâlnite
în comerţul internaţional sub forma contractelor de factoring.
Contractele declarative de drepturi (de exemplu, contractul de tranzacţie) sunt relativ
rare în practica subiectelor române de drept al comerţului internaţional.
e) În funcţie de durata pentru care se încheie, contractele comerciale internaţionale se
clasifică în contracte pe termen scurt (până la 1 an), mediu(între 1-5 ani) şi lung (peste 5 ani).
Se încadrează în categoria respectivă de contracte şi acelea la care numai obligaţiile
uneia dintre părţi urmează să fie executate la o dată viitoare, mai mult sau mai puţin
îndepărtată de momentul încheierii contractului. Astfel, de exemplu, într-un contract de
vânzare-cumpărare, deşi se poate stipula că predarea mărfii să se facă imediat după încheierea
contractului, contractul se socoteşte pe termen lung dacă plata preţului este eşalonată pe o
perioadă mai lungă de 5 ani.
În comerţul internaţional, numeroase contracte se încheie pe termen mediu şi lung,
datorită avantajelor economice pe care le prezintă, constând, mai ales, în certitudinea
operaţiunii juridice.
Contractele pe termen mediu şi lung, dat fiind specificul lor, prezintă anumite
particularităţi sub aspectul regimului lor juridic.
Astfel, în primul rând, deoarece în momentul încheierii lor nu pot fi întotdeauna
prefigurate cu precizie toate drepturile şi obligaţiile părţilor pentru diferitele faze ulterioare
ale executării, contractele de lungă şi medie durată sunt uneori consemnate în contracte-cadru,
cu conţinut generic, care apoi sunt circumstanţiate, pentru fiecare etapă de executare în parte,
prin contracte subsecvente, complementare. O asemenea situaţie este frecventă, de exemplu,
în cazul operaţiunilor de contrapartidă.
De asemenea, pentru a preveni perturbarea gravă a echilibrului contractului, datorită
survenirii pe parcursul executării a unor riscuri diverse (de natură valutară sau nevalutară),
părţile contractante inserează frecvent în contractele pe termen mediu şi lung unele clauze
specifice, precum clauze de opţiune sau de forţă majoră etc.
În cazuri excepţionale, unele contracte comerciale internaţionale se încheie pe durată
nedeterminată, părţile precizând că ele vor rămâne în vigoare până la realizarea obiectului
propus. Asemenea clauze se prevăd în unele contracte de cooperare economică internaţională,
de exemplu, cele privind constituirea de societăţi pentru construirea şi exploaterea în comun
de obiective economice, realizarea de acţiuni de cooperare pe terţe pieţe.
f) După modul de executare contractele comerciale internaţionale sunt: cu executare
imediată şi cu executare succesivă.
În marea lor majoritate contractele sunt cu executare succesivă. Contractele cu
executare imediată şi dintr-o dată (uno ictu) sunt relativ rare. În categoria contractelor care
prin natura lor sunt cu executare succesivă intra vânzarea-cumpărarea cu plata preţului în rate,
depozitul remumerat, contractul de leasing.
8
g) După gradul de independenţă contractele se clasifică în: contracte principale şi
accesorii.
Contractele sunt principale în marea lor majoritate. Cele accesorii sunt contractul de
gaj, unele contracte de garanţie bancară şi clauza penală, aceasta din urmă fiind des folosită în
comerţul internaţional.
h) După felul obligaţiilor care intră în conţinutul lor contractele sunt susceptibile de
mai multe clasificări:
h1) În primul rând, în ceea ce priveşte obiectul obligaţiilor, contractele pot da naştere
la obligaţii:
- de a da (dare). Se includ în această categorie contractele translative de drepturi reale
(vânzarea-cumpărarea, schimbul, opţiunea finală de cumpărare la leasing etc.) şi cele care
implică o contraprestaţie pecuniară, indiferent de natura ei (preţ, comision, navlu, primă de
asigurare, chirie la leasing etc,);
- de a face (facere), mai ales în cazul contractelor de executare de lucrări (antrepriză
etc.) şi prestare de servicii;
- de a nu face (non facere), mai rar, ca de exemplu, obligaţia de neconcurenţă.
h2) În al doilea rând, de asemenea sub aspectul obiectului obligaţiilor cărora le pot da
naştere, contractele comerciale internaţionale conţin, de regulă, obligaţii de rezultat.
Obligaţiile de mijloace (de diligenţă) nu sunt excluse în comerţul internaţional. De
exemplu, în contractele care au în conţinutul lor obligaţii de a face, clauza prin care debitorul
este obligat să depună “toate eforturile” pentru îndeplinirea obligaţei faţă de creditor
generează, de principiu, obligaţii de diligenţă. De asemenea obligaţia părţii căreia îi incumbă
sarcina de a obţine licenţa sau altă autorizaţie legală de export / import este considerată a fi
obligaţie “de mijoace”.
1.3.2. Clasificări după criterii specific comerciale (internaţionale)
a) Contracte comerciale internaţionale propriu-zise şi contracte de cooperare
economică internaţională.
În prima categorie se includ contractele comerciale internaţionale “clasice” al caror
obiect îl formează operaţiunile de export sau import de mărfuri, lucrări şi servicii.
Cea de-a doua categorie cuprinde contracte specifice epocii moderne, al căror obiect îl
formează operaţiunile de cooperare economică internaţională, care nu presupun neapărat o
legătură directă cu marfa, ci dau expresie unei relaţii de conlucrare între părţile contractante
pentru desfăşurarea - de regulă, pe perioade de timp determinate - a unor operaţiuni conexe
celor de comerţ (propriu-zis), în vederea obţinerii de avantaje reciproce.
b) Contracte unitare şi complexe.
Contractele sunt unitare atunci când implică, prin natura lor, un singur acord de voinţă,
ca, de exemplu, contractele de vânzare-cumpărare, mandat, depozit, transport etc.
9
Sunt complexe contractele în a căror structură intră două sau mai multe acorduri de
voinţă, care sunt legate între ele printr-o cauză juridică unică, constând într-o finalitate
economică comună. Intră în categoria contractelor complexe, contractele de contrapartidă, de
exporturi complexe, de construcţii-montaj, unele forme ale contractului de consulting-
enginering (de exemplu, vânzarea “la cheie” - turn key contracts) şi ale contractului de
cooperare economică internaţională, leasingul, contractul de turism internaţional (în unele
cazuri) etc.
c) Clasificarea contractelor în funcţie de natura subiectelor.
- obişnuite, atunci când sunt încheiate între participanţi aparţinând ordinii juridice
interne a statelor (comercianţi personae fizice, societăţi comerciale etc.) şi
- contracte mixte (semi-internaţionale sau “State Contracts”), la care una din părţi este
un stat iar cealaltă o persoană fizică sau juridică aparţinând ordinii de drept interne a unui alt
stat.
Exemplu:
■ contractul de leasing şi contractul de franciză sunt şi ele translative de
drepturi cu diferenţa că se transferă dreptul de folosinţă şi nu dreptul real

■ contractul de factoring este un contract translativ de drepturi prin care se
transmit drepturi de creanţă;

■ contractul de transport şi contractul de depozit sunt contracte reale
deoarece încheierea actului trebuie însoţită de remiterea bunului;

■ contractul de transport ca şi cel de depozit alături de contractele de
mandat, comision, antrepriza, consultanţa intră în categoria contractelor

constitutive de drepturi, deoarece privesc crearea de drepturi de creanţă;
■ contractul de ipotecă, întâlnit mai ales în domeniul garanţiilor bancare,
reprezintă un contract constitutiv de drepturi reale.
Să ne reamintim...
Clasificarea contractelor după criterii de natură civilă se face: după modul
de încheiere, după caracterul unilateral sau reciproc al obligaţiilor asumate, după
scop, după efectele pe care le produc, în funcţie de durata pentru care se încheie,
după modul de executare, după gradul de independenţă, după felul obligaţiilor
care intră în conţinutul lor iar dacă se au în vedere criteriile specific comerciale
identificăm: contracte comerciale internaţionale propriu-zise şi contracte de
cooperare economică internaţională pe de o parte iar pe de altă parte identificăm
contracte unitare şi contracte complexe.
Alegeţi un contract comercial internaţional şi încadraţi-l în categoriile de

contracte învăţate după criteriile de clasificare menţionate.
10
M1.U1.4. Modul de încheiere specific contractelor comerciale internaţionale
În practica comerţului internaţional se admite necesitatea încheierii contractului în
formă scrisă datorită complexităţii şi valorii mari a tranzacţiilor care necesită o probaţiune
facilă.
Cerinţa înscrisului constatator nu implică întotdeauna ca raporturile contractuale să
îmbrace forma unui contract. Modalităţile prin care se consideră că se pot constata în scris
raporturile contractuale externe sunt urmatoarele:
- oferta fermă urmată de acceptare;
- cererea de ofertă urmă de oferta şi confirmarea ofertei;
- comanda urmată de confirmarea de comanda;
- redactarea în comun a unui înscris.
M1.U1.5. Rezumat
Marea majoritate a contractelor comerciale internaţionale sunt
consensuale, adică simplul acord de voinţă liber exprimat al părţilor este suficient
pentru încheierea valabilă a contractului însă părţile preferă să îşi consemneze în
scris acordul de voinţă ca o măsură de siguranţa, pentru a avea în eventualitatea
unui litigiu un mijloc de probă care să le demonstreze dreptul lor.
Având în vedere faptul că, cea mai mare pondere în totalul tranzacţiilor
internaţionale o au contractele de vânzare cumpărare internaţionale tragem
concluzia că majoritatea contractelor internaţionale sunt sinalagmatice şi
translative de proprietate.
Cum animus donandi lipseşte practic în comerţul internaţional rezultă că
majoritatea contractelor sunt cu titlu oneros.
De asemenea, ponderea principală o au contractele cu executare succesivă,
încheiate pe termen mediu, contracte cu o existenţă de sine stătătoare adică
contracte principale.
M1.U1.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. După modul de încheiere contractele se clasifică în:
a) consensuale;
b) solemne;
c) sinalagmatice;
d) oneroase.
2. După scop contractele se clasifică în:
a) unilaterale;
b) reale;
c) comutative;
d) oneroase.
11
3. După efecte avem:
a) contracte declarative;
b) contracte oneroase ;
c) contracte translative;
d) contracte consensuale.
4. Reprezintă condiţii de validitate ale contractelor comerciale
internaţionale:
a) conţinutul contractului;
b) cauza contractului;
c) viciile de consimţământ;
d) efectele contractului.
5. Modalităţile prin care se consideră că se pot constata în scris raporturile
contractuale externe sunt:
a) oferta fermă urmată sau nu de acceptare;
b) cererea de ofertă urmată de ofertă şi de confirmarea ofertei;
c) redactarea în comun a unui înscris;
d) comanda urmată sau nu de confirmarea de comanda.
M1.U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Enumeraţi principalele criterii de clasificare ale contractelor.
2. Cum se clasifică contractele după modul de încheiere?
3. Explicaţi ce înseamnă contracte consensuale.
12
Unitatea de învăţare M1.U2. Conţinutul și efectele
contractelor comerciale internaţionale
Cuprins
M1.U2.1.Introducere......................................................................................................13
M1.U2.3. Conținutul contractelor comerciale internaţionale .......................................14
M1.U2.4. Efectele contractelor comerciale internaţionale............................................30
M1.U2.5. Rezumat........................................................................................................41
M1.U2.7. Test de evaluare a cunoştinţelor...................................................................46
Contractele comerciale internaţionale conţin clauze de drept comun
(generale), care se referă mai ales la părţile şi obiectul acestor contracte şi clauze
specifice, care stabilesc anumite drepturi şi obligaţii care nu sunt absolut
indispensabile (de validitate) în conţinutul contractelor, fiind particulare - în
principiu - pentru o anumită categorie de asemenea contracte.
La fel ca şi în dreptul civil, în materia dreptului comerţului internaţional un
prim efect al încheierii contractului îl reprezintă aplicarea unor principii generale:
principiul forţei obligatorii a contractului, principiul irevocabilităţii contractului şi
principiul executării în natură a contractului.
Potrivit principiului forţei obligatorii părţile sunt obligate să îşi execute
prestaţiile asumate în momentul încheierii contractului.
Aplicarea principiului irevocabilităţii contractului face ca un contract
comercial internaţional să nu poată fi modificat prin voinţa unilaterală a uneia
dintre părţi ci numai prin acordul părţilor. De asemene un contract comercial
internaţional nu poate fi revocat (desfăcut) decât prin acordul părţilor, în lipsa unei
clauze contractuale sau a unei dispoziţii legale în sens contrar.
În cadrul contractelor comerciale internaţionale se aplică ca şi principiu
general şi principiul executării în natură (directe), respectiv prin plată, a
obligaţiilor contractuale deoarece finalitatea oricărui contract se poate îndeplini
numai dacă contractul se execută în natură şi nu prin echivalent.

- să prezinte conţinutul principalelor clauze contractuale
- să argumenteze importanţa clauzelor specifice contractelor comerciale
internationale
13
- să cunoască efectele obişnuite pe care le generează încheierea contractelor
comerciale internaţionale;
- să cunoască efectele specifice pe care le generează încheierea contractelor
comerciale internaţionale;
- să cunoască care sunt opţiunile creditorului în situaţia în care partenerul de
contract nu îşi execută obligaţiile contracuale.
M1.U2.3. Conținutul contractelor comerciale internaţionale

2.3.1. Clauze generale în contractele comerciale internaţionale.
Practica relaţiilor comerciale relevă existenţa unui fond comun de clauze ce trebuie
inserate în mod necesar în aceste contracte pentru ca ele să fie valabile şi utile în
reglementarea completă şi eficientă a raporturilor juridice din acest domeniu de activitate. Din
această categorie fac parte, cauzele privind preambulul contractului şi părţile contractante,
privind obiectul material al contractelor , privind obiectul precuniar al contractelor şi cele
referitoare la modificarea şi rezoluţiunea contractului, precum şi menţiunile finale [SIT 415].
2.3.1.1. Preambulul contractului
Individualizarea subiectelor fiind o condiţie de validitate a oricărui raport juridic,
părţile contractante trebuie să precizeze atributele lor de identificare, şi anume denumirea şi
sediul, pentru persoanele juridice, respectiv numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice.
2.3.1.2. Clauzele privind obiectul material al contractului
a) Clauze privind marfa, lucrarea sau serviciul, ca obiect material al contractului
Contractele trebuie să cuprindă clauze privind obiectul lor material, şi anume să indice
denumirea completă a mărfii şi elementele necesare pentru determinarea ei precisă (tip, serie,
caracteristici etc.).
În cazul în care, prin excepţie, obiectul material al contractului este numai
determinabil, părţile trebuie să stabilească elemente certe şi suficiente pentru determinarea lui
ulterioară, pe parcursul executării.
Dacă obiectul contractului îl constituie bunuri viitoare, ceea ce constituie regula în
comerţul internaţional, se impune ca, prin clauzele acestuia, părţile să determine sau să indice
criterii precise de determinare a caracteristicilor mărfii, în aşa fel încât să fie posibilă punerea
lor în fabricaţie sau procurarea lor de pe piaţă de către vânzător.
b) Clauze privind cantitatea
Părţile trebuie să indice cantitatea de marfă care face obiectul contractului, precizând
unitatea de măsură, locul, momentul şi modul de determinare a cantităţii, precum şi
14
documentul care atestă cantitatea. În contract se va trece şi răspunderea părţilor dacă se
constată anumite lipsuri cantitative.
În cazul în care se prevede o recepţie cantitativă, părţile trebuie să prevadă termenele
şi condiţiile de efectuare a acesteia, precum şi locul recepţiei, care trebuie ales în funcţie de
natura mărfii şi de necesitatea asigurării unor garanţii sporite de descoperire a eventualelor
lipsuri cantitative.
Dacă la procesul de recepţie se constată un minus atunci trebuie să se observe dacă
marfa nu s-a pierdut în timpul transportului. Cumpărătorul poate să ceară daune sau reduceri
de preţuri. Cantitatea mărfii se determină de obicei, la locul de expediere a mărfii dar poate
avea loc şi o dublă determinare a cantităţii: la locul de expediţie şi la destinaţie, această
variantă fiind preferată în situaţia în care pe parcursul transportului nu există certitudinea
conservării cantitative a mărfii.
c) Clauze privind calitatea
Contractele comerciale internaţionale trebuie să conţină clauze privind calitatea
mărfurilor, lucrărilor sau serviciilor care fac obiectul lor.
Metode de determinare a calităţii:
1. Determinarea calităţii mărfurilor pe baza de descriere. Aceasta metoda se foloseşte
atât la materiile prime cât şi la echipamentele şi instalaţiile complexe.
2. Determinarea calităţii pe baza de mostre. Se compară marfa cu mostra respectivă.
Mostra poate fi ţinută de cumpărător sau de către un terţ cum ar fi Camera de Comerţ,
asociaţii ale producătorului sau comisii de arbitraj. Mostrele pot fi folosite pentru expertiză
dacă există reclamaţii privind calitatea.
3. Determinarea calităţii pe bază de tipuri şi denumiri uzuale. Se face referire la un
anumit standard, norma (ISO) care subliniază o anumita calitate.
4. Determinarea calităţii prin indicarea mărcii de fabrică sau a celei de comerţ.
5. Determinarea calităţii pe baza vizionarii mărfurilor.
- Clauza „văzut si plăcut”. Vânzătorul se declară de acord cu marfa fără să mai fie
necesară o descriere tehnică.
- Clauza „ după încercare”. Presupune testarea produsului (autoturisme, nave,
avioane). Dacă în perioada de testări apar defecte vânzătorul/cumpărătorul răspunde.
6. Determinarea calităţii pe baza unor formule sau clauze consacrate.
- „Tel quel” = aşa cum este. Cumpărătorul accepta marfa aşa cum este fără vizionarea
acesteia sau după ce a văzut-o (produse standardizate).
- „Sound delivered” = marfă sănătoasă la descărcare. Cumpărătorul preia marfa dacă
aceasta soseşte la destinaţie fără deprecieri calitative.
- „Rye terms” = clauza comerţului cu secară. Presupune ca importatorul să accepte
marfa chiar daca soseşte la destinaţie cu unele deprecieri calitative însa i se oferă o bonificaţie
de preţ (reducere).
15
d) Clauze privind procedura de reclamare a lipsurilor cantitative şi calitative
În mod curent, părţile includ în contractele comerciale internaţionale clauze privind
condiţiile, termenele şi modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor de cantitate şi calitate.
Clauzele privind condiţiile de reclamare urmează a preciza cuprinsul pe care
reclamaţia trebuie să-l aibă, documentele ce i se anexează pentru dovedirea deficienţelor,
eventualele obligaţii ale cumpărătorului până la soluţionarea reclamaţiei (să conserve marfa,
să nu o restituie etc.) şi procedura de comunicare a reclamaţiei (modalitatea, locul de remitere
etc.).
În mod uzual părţile inserează în contracte clauze referitoare la termenele de formulare
a reclamaţiilor, care trebuie corelate cu cele privind efectuarea recepţiilor cantitative şi
calitative, respectiv cu termenele de garanţie.
Clauzele privind modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor trebuie să cuprindă
menţiuni privind termenele şi condiţiile în care vânzătorul urmează să comunice
cumpărătorului răspunsul său asupra reclamaţiei, consecinţele nerespectării acestor termene.
e) Clauze privind ambalajul şi marcarea
În legătură cu ambalajul, părţile trebuie să prevadă în contract felul acestuia, regimul
lui juridic (dacă trece în proprietatea cumpărătorului sau este numai împrumutat acestuia, iar
în acest din urmă caz, termenul de returnare şi cine va suporta cheltuielile ocazionate de
această operaţiune), preţul ambalajului, măsurile de protecţie pentru mărfurile care se livrează
neambalate etc.
Preţul ambalajului se stipulează în contract prin una din următoarele clauze:
-“neto”, corespunzător căreia vânzătorul nu pretinde nimic pentru ambalaj, costul
acestuia fiind cuprins în preţul mărfii;
- “neto plus ambalajul”, vânzătorul calculând separat costul ambalajului;
- “bruto per neto”, care arată că şi ambalajul va fi calculat la preţul unitar al mărfii.
Marcarea ambalajului are ca avantaj o mai mare operativitate în manipularea mărfii în
timpul transportului şi asigură totodată publicitatea comercială pentru marfa respectivă.
Contractul va cuprinde o serie de date privind marcarea ambalajului. Marcarea se face în
limba ţării vânzătorului, cu traducerea într-o limbă de circulaţie internaţională. De regulă, pe
fiecare colet se marchează: numărul contractului, al coletului, numele exportatorului, numele
şi adresa destinatarului, greutatea brută, netă, seria utilajelor, inscripţia” Made in “.
Marcajul poate fi:
1. special pentru mărfurile la care se cere o manipulare mai atentă;
2. originar, când marfa rămâne în lăzile sau sacii în care a fost ambalată de către
producător;
3. neutru, când ambalajul nu poartă nici un semn distinctive care să ateste ţara de
origine a mărfii. Cumpărătorul cere un asemenea ambalaj când doreşte să reexporte marfa
într-o ţară în care importul din ţara de origine este supus unor măsuri discriminatorii.
16
f) Clauze privind obligaţia de livrare (predare) a mărfii şi termenele de livrare
(predare)
Pentru executarea obligaţiei de livrare se precizează termenele de livrare, prin
indicarea unei anumite date sau a perioadei de timp în care livrarea trebuie să aibă loc. În
acest ultim caz, este indicat să se arate căreia dintre părţi îi revine dreptul de a fixa data exactă
a livrării, în cadrul perioadei stabilite de comun acord. În ipoteza în care părţile nu determină
explicit termenul de livrare, ele trebuie să indice modalităţile de determinare. De asemenea,
trebuie menţionate condiţiile în care pot fi modificate termenele de livrare stabilite şi
documentele care atestă efectuarea şi data livrării.
Din contracte nu trebuie să lipsească clauzele privind răspunderea furnizorului pentru
nerespectarea termenelor de livrare (penalităţi, despăgubiri etc.) şi condiţiile rezoluţiunii
contractului, în aceste cazuri.
g) Clauze privind celelalte condiţii de livrare, momentul transmiterii riscurilor şi
dreptului de proprietate asupra mărfii
Determinarea altor condiţii de livrare implică, în principal, arătarea modalităţii, locului
de livrare şi modului de suportare a cheltuielilor privind livrarea. În ceea ce priveşte
modalitatea de livrare, părţile pot conveni o executare uno ictu sau pe tranşe (partizi) de
marfă. Locul livrării şi repartizarea între contractanţi a cheltuielilor privind livrarea pot fi
determinate, fie direct, fie prin referire la uzanţe uniforme (precum Incoterms).
Clauza prin care se determină momentul transferului riscurilor asupra mărfii este, de
asemenea, necesară părţile trebuind să prevadă şi condiţiile în care operează transferul,
ambele elemente putând fi precizate direct sau prin referire la uzanţă uniformă sau la
Convenţia de la Viena.
Este necesară indicarea de către părţi şi a momentului transmiterii dreptului de
proprietate asupra mărfii - cu atât mai mult cu cât nici Incoterms şi nici Convenţia de la Viena
nu se referă la acest aspect.
h) Clauze privind condiţiile de expediere, încărcare - descărcare, transport şi
asigurare
Aceste clauze pot preciza obligaţiile părţilor, fie direct, fie prin referire la Incoterms
sau la alte uzanţe comerciale internaţionale uniforme.
i) Clauze privind obligaţia de preluare a mărfii
Corelativ obligaţiei furnizorului de livrare a mărfii, în contract trebuie precizată
obligaţia beneficiarului de a prelua marfa, menţionându-se totodată condiţiile în care
preluarea poate fi refuzată.
2.3.1.3. Clauze privind obiectul pecuniar al contractului
a) Clauze privind preţul sau alte prestaţii pecuniare
Părţile trebuie să determine preţul, atât pe unitatea de produs, cât şi ca valoare totală,
pentru întreaga cantitate de marfă care face obiectul contractului.
17
În cazurile în care preţul nu este determinat, părţile trebuie să convină asupra
modalităţii de a-l determina în viitor. În contract părţile pot prevedea că vânzătorul acordă
cumpărătorului o reducere de preţ, pe care o precizează, dacă acesta din urmă îndeplineşte
anumite condiţii (de exemplu, plăteşte preţul până la o anumită dată anterioară scadenţei
normale).
2.3.1.4. Clauze privind modificarea şi încetarea efectelor contractelor precum si
menţiuni finale
a) Clauza privind modificarea contractului prevede ca modificarea contractului
să poata fi efectuată numai în forma scrisă, dând expresie principiului simetriei formelor. Este
frecvent întâlnită în contractele comerciale internaţionale supuse dreptului român, unde forma
scrisă constituie regula.
b) În ceea ce priveşte încetarea efectelor contractelor este uzuală clauza potrivit
căreia contractul poate fi desfiinţat numai prin acordul parţilor (mutuus dissensus).
Deasemenea este frecventă clauza prin care părţile convin rezoluţiunea contractului pentru
neexecutare sau executare necorespunzatoare a obligaţiilor (pactul comisoriu).
c) Menţiuni finale
Este obligatorie înserarea în contract a cel puţin următoarelor menţiuni finale:
- numărul de exemplare în care este redactat contractul;
- limba în care se redactează contractul;
- data încheierii contractului;
- semnăturile părţilor.
2.3.2. Clauze specifice în contractele comerciale internaţionale
2.3.2.1. Clauze privind răspunderea contractuală
Sunt cele care presupun inserarea în contract a clauzelor sancţionatorii aplicabile
aceleia dintre părţi care nu îşi execută obligaţiile contractuale. În această categorie se
încadreaza :
• clauzele penale (de penalităţi);
• clauzele de exonerare de răspundere (mai ales de forţa majora);
• clauze privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor de
către oricare din părţi (pacte comisorii).
Pactul comisoriu reprezintă o clauză cuprinsă într-un contract prin care părţile
stipulează rezoluţiunea de plin drept a contractului în cazul neexecutării obligaţiei de către
una din ele. În funcţie de intensitatea efectelor pe care le produc pactele comisorii se clasifică
în patru categorii:
a) Pactul comisoriu de gradul I: părţile stipulează ca în cazul neexecutării obligaţiilor
de una din părţi, contractul va fi resolvit. O asemenea clauză reproduce prevederile art. 1020
Cod Civil fiind o clauză inutilă deoarece rezoluţiunea rămâne judiciară.
18
a) Pactul comisoriu de gradul II: părţile stipulează faptul că în cazul în care o parte nu
îşi execută obligaţiile cealaltă parte are dreptul să desfinţeze unilateral contractul. În acest caz
rezoluţiunea operează fără a mai fi necesară sesizarea instanţei, în baza declaraţiei unilaterale
de rezoluţiune a părţii îndreptăţite, care trebuie notificată celeilalte părţi, dar numai după ce
debitorul a fost pus în întârziere.
a) Pactul comisoriu de gradul III: părţile prevăd ca în situaţia în care una dintre ele nu
îşi execută obligaţiile până la un anumit termen contractul va fi resolvit de drept. Deci, părţile
acordă termenului caracter esenţial, prin simpla ajungere la termen a obligaţiei neexecutate
operează rezoluţiunea de drept a contractului.
a) Pactul comisoriu de gradul IV: părţile prevăd ca în cazul neexecutării obligaţiilor
prevăzute, contractul se va desfinţa de plin drept, fără acţiune în justiţie şi fără altă
formalitate prealabilă (de exemplu, fără punerea în întârziere a debitorului).
Singura parte în drept să invoce rezoluţiunea este creditorul, care poate opta pentru
rezoluţiune prevalându-se de pactul comisoriu sau poate solicita printr-o acţiune în justiţie
obligarea debitorului la executarea prestaţiei.
În cazul contractelor cu executare dintr-o dată rezoluţiunea are ca efect desfinţarea
contractului cu efect retroactiv şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii
contractului.
În cazul contractelor cu executare succesivă, rezilierea produce desfinţarea
contractului doar pentru viitor, efectele produse până la momentul executării rămânând în
vigoare.
Avantajele pactelor comisorii faţă de rezoluţiunea judiciară constau în evitarea
cheltuielilor procedurale, reducerea timpului până la producerea efectelor rezoluţiunii,
înlăturarea incertitudinii care rezultă din puterea de apreciere a judecătorului şi posibilitatea
rezoluţiunii în contractele guvernate de o lege care înlătură rezoluţiunea.
Exemplu de clauză de exonerare de răspundere: clauza solve et repete

- debitorul unei prestaţii contractuale (mai ales a preţului) nu poate pune în
mişcare o acţiune în rezoluţiune şi nici nu poate opune excepţii bazate pe
neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi , atât timp cât el însuşi nu şi-a îndeplinit
obligaţia (nu a platit integral preţul)
- imposibilitatea importatorului de a refuza sau amâna plata pe motivul
formulării unei reclamaţii de calitate sau cantitate privind marfa
2.3.2.2. Clauze privind preântâmpinarea şi soluţionarea litigiilor

Clauzele privind preântâmpinarea şi soluţionarea litigiilor pe cale amiabilă sau prin
mijloace alternative (A.R.D.) prevăd organizarea unor întâlniri periodice, cu scopul de a
examina stadiul îndeplinirii oblgaţiilor reciproce, a analiza eventualele dificultaţi apărute şi a
19
lua măsuri pentru evitarea litigiilor. În cazul ivirii litigiului, părţile prevăd soluţionarea pe cale
amiabilă, prin întâlniri directe sau prin mijloace nejurisdicţionale alternative celor
jurisdicţionale, cunoscute în practică şi în literatura de specialitate mai ales sub denumirea lor
anglo-saxona de “Alternative Dispute Resolutions” (A.R.D.). În această categorie de mijloace
de soluţionare a litigiilor se includ mai ales concilierea şi medierea [SIT 426].
Clauzele de jurisdicţie sunt prevăzute de părţi în contract fie în favoarea instanţelor
judecatoreşti române sau străine fie a unui tribunal arbitral, luând forma clauzei de arbitraj.
Clauza compromisorie este cea prin care se materializează în contract convenţia de arbitraj,
prin care părţile convin soluţionarea unui eventual litigiu pe calea arbitrajului, înlăturând
competenţa de drept comun a instanţelor judecatoreşti. În soluţionarea litigiilor în comerţul
internaţional părţile preferă arbitrajul deoarece oferă o procedură simplificată, arbitrii
specializaţi, confidenţialitate şi rapiditate. O astfel de clauză pentru a fi validă trebuie să
prevadă instanţa de arbitraj, procedura ce se va urma şi legea aplicabilă.
În cazul în care clauza de arbitraj este sumară părţile pot încheia ulterior ivirii
litigiului, un compromis de arbitraj prin care determină aspectele suplimentare necesare
desfaşurării arbitrajului. Compromisul este o altă formă a convenţiei de arbitraj, ceea ce îl
deosebeşte esenţial de clauza compromisorie fiind faptul că aici acordul de vointă al părţilor
priveşte un litigiu deja născut. Compromisul de arbitraj constituie, aşadar, prin definiţie, un
contract separat de cel principal.
2.3.2.3. Clauze privind determinarea dreptului aplicabil contractului
Aceste clauze materializează în contract înţelegerea părţilor cu privire la legea
aplicabilă contractului.
În cazul în care părţile nu desemnează în contract legea contractului (lex contractus),
prin voinţa lor, ca lex voluntatis, aceasta va fi determinată de către organul de jurisdicţie, în
urma unei localizari obiective, conform normei conflictuale aplicabile în speţă. De aceea se
consideră că printre clauzele care nu trebuie să lipsească dintr-un contract comercial
internaţional se numară clauza privind determinarea legii aplicabile contractului şi a
jurisdicţiei competente. În absenţa acestei clauze instanţa sesizată cu litigiul va decide pe baza
normelor de drept internaţional privat care este legea aplicabilă şi va soluţiona litigiul după
normele de drept material ale ţării a carei lege s-a ales.
2.3.2.4. Clauze de confidenţialitate
Prin clauzele de confidenţialitate părţile prevăd ca una din ele sau amandouă să se
angajeze ca, atunci când unele informaţii îi sunt oferite cu caracter de confidenţialitate în
cursul derulării contractului, să nu dezvăluie aceste informaţii terţilor sau să nu le folosească
necorespunzător pentru scopurile sale proprii, fără consimţământul celeilalte părţi.
Părţile trebuie să definească în contract informaţiile socotite confidenţiale, prin
enumerarea sau marcarea documentelor secrete, situaţie ce duce la concluzia că toate celelalte
documente nu au un asemenea caracter.
20
2.3.2.5. Clauze de exclusivitate
Clauzele de exclusivitate apar de regulă în contractele de prestări servicii, mai ales în
cele de agent, de concesiune exclusivă (sau de distribuţie) şi de franciză.
2.3.2.6. Clauze de neconcurenţa
Obligaţia de neconcurenţa este angajamentul pe care şi-l asumă o parte contractantă
(debitorul obligaţiei) de a nu efectua, într-o anumită perioadă de timp şi pe o zonă geografică
delimitată, o activitate comercială determinată, de aceaşi natură cu cea efectuată de cealaltă
parte contractantă (creditorul obligaţiei).
În cuprinsul clauzei părţile trebuie să stabilească:
- obiectul interdicţiei, adică sfera activităţilor comerciale pe care debitorul obligaţiei nu
poate să le îndeplinească;
- durata obligaţiei de neconcurenţă, aceasta putând fi convenită numai pe timpul
derulării contractului, dar şi pe o perioadă determinată după încetarea efectelor acestuia;
- zona geografică în cadrul căreia funcţionează prohibiţia de a face comerţ pentru
debitorul obligaţiei de neconcurenţă;
- sancţiunile aplicabile în cazul încălcării obligaţiei de neconcurenţă. O clauză penală
este recomandabilă deoarece exonerează pe creditor de obligţia de a dovedi prejudiciul suferit,
dovadă care este greu de făcut. Penalitatea poate consta în acoperirea pagubei efectiv suferite
şi a beneficiului nerealizat de creditor, ca urmare a pierderii clientelei datorită faptelor de
concurenţă neloială săvârşite de debitor. Părţile pot conveni drept sancţiune şi rezoluţiunea
contractului principal.
2.3.2.7. Clauza primului refuz
Potrivit acestei clauze, părţile sau una din părţi se obligă în favoarea celeilalte părţi să
nu realizeze o anumită operatăţiune de comerţ internaţional decât pe baza unui raport juridic
încheiat cu cealaltă parte. Dacă aceasta va refuza oferta atunci ofertantul va fi dezlegat de
obligaţia asumată prin clauza primului refuz şi va putea contracta respectiva operaţiune cu
orice alt terţ, dar în aceleaşi condiţii cu cele oferite primului său cocontractant.
Această clauză exprimă un antecontract (unilateral sau sinalgmatic), afectat de o
condiţie suspensivă din partea promitentului. Este un antecontract deoarece dă naştere
obligaţiei promitentului de a acorda beneficiarului preferinţă fată de alţi potenţiali
cocontractanţi şi este afactat de o condiţie suspensivă întrucât obligaţia promitentului se naşte
numai dacă acesta se decide să efectueze acea operaţiune comercială internaţională.
2.3.2.8. Clauze asiguratorii împotriva riscurilor valutare sau nevalutare şi clauze
de continuare a raporturilor contractuale (de opţiune)
Contractele comerciale internaţionale încheiate pe termen mediu sau lung prezintă,
într-o mai mare măsură decât cele pe termen scurt, particularitatea de a fi supuse pe parcursul
executării lor unor riscuri care, în cazul în care se produc, pot influenta prestaţia uneia sau
chiar a ambelor părţi, perturbând echilibrul stabilit la data încheierii contractului. În cazul în
21
care se produce riscul are drept consecinţă imposibilitatea executării contractului sau un
prejudiciu pentru una sau chiar ambele părţi. Prejudiciul poate consta într-o pagubă efectiv
suferită sau un profit nerealizat.
Rircurile sunt evenimente posibil de a se produce după încheierea contractului,
independent de culpa vreuneia din părţi, perturbând echilibrul contractual.
Riscurile în contractele comerciale internaţionale se clasifică în două mari categorii:
A.Riscurile comerciale sau economice:
- valutare: variaţia cursului de schimb al monedei de plată faţă de moneda de calcul
între momentul încheierii şi cel al executării contractului.
- nevalutare: modificări ale conjuncturii economice pe o anumită piaţă; cum ar fi
schimbarea preţului materiilor prime, energiei, forţei de munca, dobânzilor, raportului dintre
cerere şi oferta.
B. Riscuri necomerciale:
- politice: conflicte armate, embargouri, modificarile regimului politic, greve,
exproprieri, restricţii de transfer valutar;
- calamitaţi naturale.
La rândul lor clauzele asiguratorii împotriva riscurilor se clasifică dupa mai multe
criterii:
- după felul riscurilor la care se referă:
a) clauze împotriva riscurilor valutare;
b) clauze împotriva unor riscuri nevalutare;
c) clauza de forţa majoră;
- după obiectul clauzelor:
d) clauze de menţinere a valorii;
e) clauze de adaptare a contractelor;
- în funcţie de modul lor de a opera:
f) clauze cu acţiune automată;
g) clauze care implică renegocierea contractului.
a) Clauze asiguratorii împotriva riscurilor valutare
Clauze valutare care au ca scop evitarea riscului variaţiei cursului de schimb al
monedei de plata faţă de cea de referinţă, între momentul încheierii şi cel al executării
contractului prin introducerea în preţ a procentului de scădere sau prin deducerea din preţ a
procentului de creştere a ratei de schimb. Din aceasta categorie fac parte:
● Clauzele monovalutare care se prezintă sub două forme:
- indicarea de părţi a unei monede de cont şi a uneia de plată, moneda de cont,
considerată mai stabilă constituie etalon pentru stabilirea cantităţii de monedă de plată
necesare stingerii datoriei
22
- părţile exprimă preţul în moneda de plată, dar prevăd că preţul va fi recalculat în
momentul plăţii, în funcţie de cursul unei monede de referinţă, cu rol exclusiv de calcul
(clauza monovalutară ia forma unei clauze de indexare valutară). Această clauză care se mai
numeşte şi clauza valutară simplă presupune legarea monedei de contract de o altă valută
considerată etalon, printr-un raport stabilit în momentul contractării. Calculul sumei de plată
la scadenţă se face pe baza coeficientului de variaţie al cursului (K).
S 1 = S 0 ⋅ (1 + K )
 C1 
K=   ⋅ 100
 C0 
Unde S 0 = suma stabilită în momentul contractării

S 1 = suma recalculată în momentul plăţii
C 0 = curs monedă etalon / curs monedă de plată în momentul contractării
C 1 = curs monedă etalon / curs monedă de plată în momentul plăţii
● Clauzele multi(pluri)valutare bazate pe un coş valutar stabilit de părţi care presupun

raportarea cursului monedei de plată la media cursurilor mai multor monede (3 - 5) care
formează un coş valutar şi joacă rolul de monede de referinţă.
Avantajul faţă de clauza monovalutară este că asigură o mai mare stabilitate datorită
raportării nu la o moneda ci la media mai multor monede.
Dezavantajul constă în faptul că implică negocieri mai dificile între părţi pentru
stabilirea valutelor din coş şi a procedurii de calcul, iar punerea ei în aplicare poate genera
complicaţii de ordin tehnic.
Clauza plurivalutară se prezintă sub două forme:
- clauza coşului valutar simplu care presupune legarea monedei de contract de
un grup de valute, valutele din coş avînd toate o pondere egală. Calculul sumei de plată la
scadenţă se face pe baza următoarei formule:
S 1 = S 0 ⋅ (1 + K )
1 C 
K =  ∑ 1 − 1 ⋅ 100
 n C0 
Unde n reprezintă numărul valutelor din coş
- caluza coşului valutar ponderat este similară cu clauza coşului valutar simplu
cu diferenţa că monedele din coş au o pondere diferită, în funcţie de importanţa respectivei
monede pentru activitatea firmei. Calculul sumei de plată la scadenţă se face pe baza
următoarei formule:
23
S 1 = S 0 (1 + K )
 C C C 
K = (% 1 + % 1 + ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ +% 1 ) − 1 ⋅ 100
 C0 C0 C0 
Unde % reprezintă ponderile acordate valutelor din coş

Astfel în cazul în care între momentul încheierii contractului şi momentul plăţii media
cursurilor monedelor din coş a crescut faţă de moneda de plată cu un anumit procent (deci
moneda de plată s-a devalorizat faţă de monedele din coş) preţul efectiv plătit (facturat) va fi
mai mare cu acel procent.
● Clauza multi(pluri)valutară bazată pe un coş valutar (unitate de cont)
institutionalizat(ă).
În cadrul acestei clauze monedele care fac parte din coş şi modalitatea de calcul a
modificarilor de curs, nu sunt stabilite de părţi, ci de un organ specializat, cu caracter
internaţional, aceste monede formând o unitate de cont institutionalizată. Cea mai cunoscută
unitate de cont este DST (Drepturile Speciale de Tragere) a F.M.I. Numarul valutelor care
compun DST sunt 4 şi anume: dolarul SUA (45%), euro (29%), yenul japonez (15%), lira
sterlină (11%). Recalcularea preţului va opera prin includerea uniu % de devalorizare sau
deducerea uniu % de revalorizare numai dacă diferenţa dintre cele două cursuri – în ziua
încheierii contractului şi în ziua plăţii – depăşeşte (pozitiv sau negativ) un anumit procent
fixat de părţi.
Clauzele valutare se utilizează, cel mai adesea, la contractele pe termen lung, de valori
mari şi plăţi eşalonate şi apar de regulă în relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare.
Clauze de opţiune a locului de plată şi a monedei liberatorii.
● Clauza de optiune a locului de plată, variantă a clauzei monovalutare.
Uneori clauza monovalutară este dublată de o clauză prin care părţile precizează că
preţul va fi plătit în unul sau altul din locurile de plată menţionate în contract, la alegerea
creditorului, debitorul fiind obligat să plătească în monedă locală, într-un cuantum calculat în
funcţie de cursul de schimb al acestei monede faţă de moneda de cont la data şi locul plăţii.
Nu constituie o modalitate de evitare a riscului valutar deoarece nu modifică valoarea
prestaţiei monetare, ci numai schimbă locul de plată, scopul ei fiind acela de a asigura
creditorului încasarea creanţei în moneda de care are nevoie în momentul scadenţei.
Adaptarea preţului nu intervine prin alegerea locului de plată ci prin raportarea la
moneda de cont, rezultă de aici că această clauză este o modalitate a clauzei monovalutare.
● Clauza de opţiune a monedei de plata (liberatorii) este cea prin care părţile, care au
exprimat preţul contractual în două sau mai multe monede de plată, având în vedere cursul de
24
schimb dintre acestea la data contractarii, prevăd ca la scadenţă, creditorul să aleagă în care
din acele monede să i se facă plata.
Mai există şi alte metode de evitare a riscului valutar:
- contractuale: - stabilirea la data încheierii contractului a unor dobânzi compensatorii
sau a unor prime de risc valutar la calcularea preţului;
- precizarea unui curs de schimb fix între moneda de plată şi cea de calcul
bazat pe schimbările previzibile ale cursurilor de schimb până la data plăţii.
- extracontractuale, utilizate mai ales în lipsa clauzelor asiguratorii:
- încheierea de către creditorul prestaţiei pecuniare a unei operaţiuni de
hadging valutar prin care riscul valutar este preluat de o bancă specializată.
b) Clauze asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare
Clauze de revizuire a preţului (de recalculare a preţului, de escaladare a preţului sau
de preţ mobil)
Prin includerea lor părţile stabilesc că oricare din ele este îndreptăţită să procedeze la
recalcularea preţului dacă între cele două momente au survenit modificări de natură
nevalutară (preţ materii prime, energie, salarii, transport). Se includ mai ales în exportul de
instalaţii la cheie.
În principal sunt de trei feluri:
- clauze cu indexare unica în care preţul se raportează la preţul unui produs de
referinţă, de regulă principala materie primă folosită pentru realizarea mărfii. Părţile trebuie
să precizeze documentul care stabileşte indicele de referinţă (jurnal bursă, buletin CCI);
- clauze cu indexare cumulativă sunt cele care leagă preţul contractului de valoarea mai
multor elemente de referinţă, privite cumulativ, inducând formula de calcul pentru revizuirea
preţului şi documentele care indică preţul salariilor ;
- clauze cu indexare generală în care preţul se raportează la valoarea întegului
ansamblu de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate cu cantitatea de monedă în care este
exprimat preţul într-o anumită zonă geografică; elementul de referinţă este un indice statistic
sintetic privind evoluţia preţului pe întreaga economie a unei ţări sau oraş.
Clauze de postcalculatre a preţului.
Acestea dau dreptul furnizorului de a stabili preţul după executarea integrală a
contractului pentru a se lua în calcul şi eventualele modificări economice intervenite pe
parcurs.
Avantajul ce îl conferă furnizorului constă în transferarea către beneficiar a riscului
creşterii valorii elementelor componente ale preţului.
Avantajul beneficiarului constă în faptul că poate obţine unele îmbunătăţiri calitative
sau un spor cantitativ al obiectului contractului, pe parcursul executării lui.
Clauza ofertei concurente este cea prin care o parte contractantă (beneficiarul clauzei)
dobândeşte dreptul ca în cazul în care pe parcursul executării contractului un terţ îi face o
25
ofertă de contractare în condiţii mai favorabile, să obţină adaptarea contractului în curs de
executare în spiritul ofertei terţului, iar dacă cealaltă parte nu acceptă, contractul să se
suspende sau sa fie reziliat direct sau în temeiul unei hotârari judecatoreşti.
Este întâlnită în contractele de aprovizionare cu materii prime şi materiale.
Este prevăzută de regulă în favoarea importatorului dar nimic nu împiedică părţile să
stipuleze o asemenea clauză şi în favoarea exportatorului, el fiind avantajat atunci când pe
parcursul executării contractului a intervenit o creştere a valorii mărfii iar terţul i-a oferit un
preţ mai mare.
O condiţie pentru a-şi produce efectele este aceea ca oferta terţului să fie dată în stare
de angajament juridic, adică să fie serioasă şi precisă.
Funcţionarea clauzei implică efectuarea anumitor notificări de aceea părţile trebuie să
prevada forma înştiinţărilor, condiţiile şi termenele în care acestea trebuie să se facă.
Promitentul are urmatoarele opţiuni:
- acceptarea adaptării contractului;
- acceptarea ca atare a condiţiilor din oferta concurentă, contractul fiind adaptat
automat din momentul acordării de terţ a condiţiilor mai favorabile;
- acceptul inervine în cadrul unor noi negocieri între părţi, adaptarea contractului
facându-se în condiţii mai avantajoase pentru beneficiar dar nu în termenii ofertei concurente,
ajustându-se oricare element (preţ, cantitate, calitate, condiţii de plata, termene de livrare);
- poate opta pentru suspendarea executării contractului, beneficiarul clauzei având
posibilitatea de a încheia cu terţul un nou contract;
- refuzul adaptării contractului sau refuzul de a îşi exprima punctul de vedere în
termenul contractual sau un termen rezonabil, soluţia fiind rezilierea contractului ceea ce îi
dezleagă de obligaţii contractuale, beneficiarul devenind liber să încheie cu terţul. În cazul
rezilierii directe în cazul refuzului promitentului de a-l adapta clauza ia forma unui pact
comisoriu.
Clauza clientului celui mai favorizat este cea prin care o parte contractantă
(promitentul) se obligă ca, în ipoteza în care pe parcursul executării contractului pe termen
lung va încheia cu un terţ un contract similar prin care va acorda acestuia condiţii mai
favorabile decât cele din contractul în curs de executare, să aplice aceste condiţii şi în
favoarea celeilalte părţi contractante (beneficiarul clauzei), contractul fiind adaptat în mod
corespunzator.
Deosebirea faţă de clauza ofertei concurente constă în faptul că iniţiativa care
declanşează mecanismul clauzei aparţine părţii contractante pe când în cazul ofertei
concurente iniţiativa porneşte de la terţ către o parte contractantă.
Este uzuală în contractele de aprovizionare cu materii prime şi materiale şi în
contractele de transfer de tehnologie.
26
Clauza trebuie să prevadă obligaţia fermă a promitentului de a-l notifica imediat pe
beneficiar privind coniţiile mai favorabile acordate terţului şi să reglementeze un sistem de
control exercitabil de beneficiar (de regula printr-un terţ neutru, expert sau arbitru) asupra
registrelor comerciale sau altor documente contabile ale promitentului.
Clauza de hardship (impreviziune) este un produs al prcticii comerciale anglo saxone,
conţinutul ei reprezentând exclusiv voinţa părţilor, prevederile legale lipsind în majoritatea
sistemelor de drept, înclusiv în dreptul român.
Clauza de hardship constituie o excepţie convenţională de la principiul forţei
obligatorii a contractului, afirmând în locul lui principiul adaptării contractelor la noile
împrejurari.
Putem să o definim ca fiind acea clauză contractuală prin care se prevede obligaţia
părţilor de a proceda la negocieri în vederea adaptării contractului sau de a recurge la un terţ
(de regulă arbitru) în acest scop, dacă pe parcursul executării contractului se produce o
împrejurare, de orice natură, independent de culpa vreuneia dintre părţi, care afectează grav
echilibrul contractual, producând o îngreunare substantială (hardship) a executarii contractului
pentru cel puţin una din părţi.
Utilizarea ei se face corelat cu clauza de forţă majoră exprimată analitic, părţile
enumerând evenimentele de forţă majoră, iar restul evenimentelor imprevizibile şi
prejudiciabile pentu una din parţi, exprimate sintetic, urmează a intra în noţiunea de hardship.
Se aplică însă şi sistemelor de drept unde forţa majoră se exprimă sintetic ca şi
evenimentul de hardship.
Pentru a exista hardship trebuie îndeplinite anumite condiţii:
- evenimentele să apară sau să devină cunoscute de partea care le invocă după
incheierea contractului;
- acestea să nu fi putut fi luate în cosiderare de partea care le invocă în momentul
încheierii contractului;
- să fie în afara controlului părţii în cauză;
- victima evenimentului de hardship să nu-şi fi asumat riscul producerii acestui
eveniment;
- împrejurările respective să perturbe în mod grav echilibrul contractual, provocând o
îngreunare (hardship) substanţială executarii contractului pentru una sau ambele părţi;
- să fie inechitabil ca respectivele efecte să fie suportate exclusiv de partea care le
suferă.
În majoritatea cazurilor, pentru evaluarea caracterului substanţial al împrejurării de
hard ship, părţile introduc în contrct un criteriu de natură economică şi anume o creştere a
sarcinilor financiare în raport cu profiturile rezultate din operaţiunea respectivă, într-o
perioadă de timp (de exemplu cu 10% în decursul unui an).
27
Mecanismul de adaptare a contractului este următorul: partea care se consideră a fi în
situaţie de hardship trebuie să solicite printr-o cerere celeilalte părţi renegocierea contractului,
în cerere arătându-se cauza de hardship, întinderea efectelor acesteia asupra prestaţiei sale,
ataşând totodata date şi dovezi pertinente. Dacă o parte refuză să negocieze cealaltă este
îndreptaţită la daune interese. Dacă în urma negocierilor nu se ajunge la o soluţie de adaptare,
deci dacă negocierile eşuează, deşi s-au purtat de bună credinţă, nici o parte nu este în culpă.
Această clauză stabileşte numai obligaţia părţilor de a proceda cu bună credinţă la negocieri,
dar nu le poate impune să ajungă la un acord.
Negocierea poate avea urmatoarele rezultate:
- partea căreia i se opune situaţia de hardship recunoaşte existenţa ei ceea ce conduce
la adaptarea contractulului care se va executa în continuare în noi termeni.
- partea neagă situaţia sau nu răspunde cererii de negociere, caz în care:
- pot stabili rezilierea de plin drept a contractului la termenul prevazut pentru
negocieri, (îmbrăcând forma pactului comisoriu) ;
- pot conveni asupra posibilitaţii fiecareia din ele de a apela la un terţ pentru a
decide situaţia contractuală. Terţul poate fi un mediator, caz în care soluţia nu are cracter
obligatoriu, fiind vorba de o A.D.R., un arbitru sau mai rar o instanţa care să pronunţe o
hotarâre jurisdicţională.
Părţile pot insera în cuprinsul clauzei o precizare conform căreia dacă împrejurarile
care au provocat hardship încetează, pot negocia intrarea în vigoare a vechilor prevederi
contractuale.
c) Clauza de forţa majoră
Reglementarea acestei clauze este cu atât mai necesară cu cât sistemul nostru de drept
nu dă o definiţie forţei majore, limitându-se doar la identificarea consecinţelor şi efectelor
juridice ale unui asemenea caz.
Practica internaţională şi doctrina au relevant existenţa a trei tipuri de definiţii ale
forţei majore.
a) o definiţie sintetică prin care forţa majoră este particularizată prin condiţiile sale
esenţiale. Atât Convenţia de la Viena cât şi Principiile UNIDROIT definesc sintetic forţa
majoră.
b) o definiţie analitică în care părţile enumeră limitativ situaţiile pe care le consideră ca
fiind cazuri de forţă majoră. Cel mai des sunt invocate în enumerare calamităţile naturale,
conflictele armate, conflictele grave de muncă, actele puterii publice, dificultăţi de transport,
etc.
c) o definiţie mixtă, care include formularea sintetică a condiţiilor de forţă majoră
precum şi enumerarea exemplificativă a principalelor cazuri de forţă majoră.
Clauza model a CCI Paris adoptă soluţia definiţiei mixte dar într-o modalitate
specifică: este prevazută formula sintetică şi este oferită şi o listă de evenimente care
28
întrunesc condiţiile sinetice ale forţei majore atunci când o parte contractantă, care a adoptat
aceasta clauză model, le invocă.
În încercarea de a realiza o comparaţie între forţa majoră şi hardship observăm faptul
că singura asemănare dintre hardship si forţa majoră o reprezintă caracterul de
imprevizibilitate. Astfel, există situaţii care pot fi considerate în acelaşi timp cazuri de
hardship şi de forţă majoră. În aceste situaţii partea afectată va stabili mijlocul juridic pe care
îl va folosi, oricare dintre clauze putând fi inserate în acelaşi contract. Dacă invocă forţa
majoră partea urmăreşte justificarea neexecutării prestaţiei sale iar dacă invocă hardshipul
partea urmăreşte renegocierea contractului.
În schimb între forţa majoră şi hardship există mai multe deosebiri:
- în ceea ce priveşte conţinutul, forţa majoră implică şi condiţia insurmontabilitaţii;
- în ceea ce priveşte scopul urmărit de părţi la încheierea clauzei: la hardship se
urmăreşte adaptarea contractului la noile împrejurări în timp ca la forţa majoră se urmareşte
suspendarea sau încetarea efectelor;
- în ceea ce priveşte efectele lor: cauzele de hardship fac numai în mod substanţial mai
oneroasă obligaţia unei părţi şi atrag adaptarea contractului pe când cauzele de forţa majoră
atrag imposibilitatea absolută a executării contractului şi constituie cauze de exonerare de
răspundere a părţii care le-a suferit.
d) Clauze de menţinere a valorii contractului
Sunt cele care privesc exclusiv prestaţia monetară şi urmăresc menţinerea valorii
contractului împotriva riscurilor valutare şi nevalutare.
Se subclasifică în funcţie de scopul pe care îl urmaresc în:
- clauze pur monetare, cele care urmăresc evitarea riscurilor fluctuaţiei cursurilor de
schimb (clauza aur, clauzele valutare, clauza de opţiune a monedei liberatorii);
- clauze de menţinere a puterii de cumparare a monedei de plată (clauzele de revizuire
a preţului şi clauzele de postcalculare a preţului).
e) Clauze de adaptare a contractului
Aceste clauze au un obiect mai larg, privind pe lângă prestaţia monetară şi alte drepturi
şi obligaţii ale părţilor (privind calitatea, cantitatea, condiţiile de livrare, de plată). Ele vizează
deci întreaga economie a contractului.
Includem în această categorie clauza ofertei concurente, a clientului celui mai
favorizat, de hardship, de prevenire a măsurilor de protecţie a concurenţei şi de forţă majoră.
f) Clauze cu acţiune automată
Respectiva clauza işi produce efectul prin ea însăşi, în mod direct, fără a fi necesare
noi negocieri între părti şi nici intervenţia arbitrului.
Efectul automat presupune două laturi care acţioneaza în corelaţie:
29
- latura negativă: din momentul îndeplinirii condiţiilor de risc la care se referă, vechea
prevedere (ex. preţul la clauza de menţinere a valorii) devine caducă, partea nemaifiind
obligată în termenii iniţiali ai contractului;
- latura pozitivă: vechea prevedere este înlocuită cu o nouă obligaţie, în conformitate
cu clauza. Pentru ca aspectul pozitiv să se producă părţile trebuie să indice modalitatea
(formula matematică) de reaşezare (recalculare) a prestaţiei, în cazul producerii riscului.
Recalcularea se face unilateral, de partea interesată.
În urma producerii riscului, funcţionarea clauzei implică un sistem de notificări între
părţi.
O clasificare a clauzelor dupa modul lor de acţiune nu se poate face în mod absolut,
deoarece în funcţie de voinţa părţilor, aceeaşi clauză poate opera în unele cazuri automat, iar
în altele prin negocieri.
Să ne reamintim...
Practica relaţiilor comerciale internaţionale relevă existenţa unui fond
comun de clauze ce trebuie inserate în mod necesar în contractele comerciale
internaţionale pentru ca ele să fie valabile şi utile pentru reglementarea completă
şi eficientă a raporturilor juridice de comerţ internaţional, clauze ce poartă
denumirea de clauze generale.
Pe lângă clauzele generale majoritatea contractelor comerciale
internaţionale conţin şi o serie de clauze specifice. Cum fiecare contract are o
fizionomie proprie inserarea acestor clauze specifice rămâne la latitudinea
părţilor, deoarece inexistenţa lor nu afectează valabilitatea contractului, ci prin
inserarea lor se oferă un grad mai mare de siguranţă a părţilor.
M1.U2.4. Efectele contractelor comerciale internaţionale

2.4.1. Executarea în natură voluntară a obligaţiilor din contractele comerciale
internaţionale
În cadrul contractelor comerciale internaţionale se aplică ca principiu general
principiul executării în natură (directe), respectiv prin plată a obligaţiilor contractuale
deoarece finalitatea oricărui contract se poate îndeplini numai dacă respectivele contracte se
execută în natură şi nu prin echivalent.
Un alt principiu general îl constituie principiul cooperării care se exprimă prin
obligaţia părţilor de a se spijini reciproc pentru realizarea efectivă, întocmai şi la termen, a
obligaţiilor asumate
2.4.2. Efectele specifice contractelor comerciale internaţionale.
Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice se întâlnesc în mod frecvent în
comerţul internaţional şi constau în:
30
- invocarea excepţiei de neexecutare a contractului;
- solicitarea rezoluţiunii contractului în faţa instanţei judecătoreşti.
A. Excepţia de neexecutare a contractului
Refuzul uneia dintre părţi de a-şi onora obligaţiile (de exemplu de a plăti preţul) rupe
echilibrul care trebuie să existe între prestaţiile reciproce, astfel încât cealaltă parte este în
drept ca, la rândul ei, să înceteze executarea propriilor obligaţii invocând excepţia de
neexecutare a contractului.
Pentru ca excepţia de neexecutare a contractului să fie admisă trebuie îndeplinite mai
multe condiţii:
- prestaţiile reciproce să fie simultane, adică nici una din ele să nu fie afectată de
termen sau de condiţie suspensivă;
- obligaţiile reciproce să fie interdependente, corelative, astfel încât din punct de
vedere juridic executarea uneia să fie dependentă de executarea celeilalte, interdependenţă ce
se regăseşte mai ales în cazul operaţiunilor de contrapartidă;
- neexecutarea contractului de către partea căreia i se invocă trebuie să fie
semnificativă, chiar dacă este numai parţială;
- partea care invocă excepţia sa fie de bună credinţă, adică neexecutarea contractului să
nu fie provocată de ea însăşi. De exemplu, cumpărătorul nu poate invoca excepţia de
neexecutare de către vânzator a obligaţiei de livrare, în cazul în care neexecutarea este
provocată de întarzierea cumpărătorului în transmiterea specificaţiilor pe baza cărora
vânzatorul trebuia să execute marfa contractată.
B. Rezoluţiunea (rezilierea) contractului pentru neexecutare
Pasul ulterior invocării excepţiei de neexecutare a contractului îl poate constitui
solicitarea adresată instanţei de a declara rezoluţiunea (în contractele uno ictu) respectiv
rezilierea contractului (în contractele cu prestaţii succesive) care are ca rezultat repunerea
părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.
Rezoluţiunea apare prin voinţa părţilor şi este considerată ca fiind ultima soluţie
aplicabila numai în cazul în care salvarea contractului, prin orice mijloace, se dovedeşte a fi
imposibilă.
Rezoluţiunea contractelor comerciale internaţionale supuse dreptului român este
judiciară, adică în cazul neexecutării obligaţiilor de către una din părţi contractul nu se
desfinţează de plin drept, ci cealaltă parte (dacă nu a optat pentru obligarea debitorului la
executarea silită în natură) trebuie să solicite rezoluţiunea în faţa instanţei judecătoreşti sau
arbitrale, iar daunele produse ca urmare a neexecutării pot fi solicitate odată cu acţiunea în
rezoluţiune. Există însă şi câteva exceptii în care rezoluţiunea operează de plin drept:
- în contractele de vânzare internaţională de mărfuri pe care le reglementează
Convenţia de la Viena;
31
- atunci când părţile au prevazut în contractul comercial internaţional un termen
esenţial, care este incompatibil cu orice întarziere în executare, iar debitorul nu a respectat
acest termen;
- părţile pot stipula o rezoluţiune convenţională prin inserarea în contract a unui pact
comisoriu, în temeiul căruia contractul urmează a se desfinţa, în condiţiile stabilite de părţi. În
caz de neexecutare, intervenţia instanţei judecătoreşti sau arbitrale poate fi necesară numai
pentru a constata îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii stabilite de părti. În lipsa pactului
comisoriu, rezoluţiunea trebuie cerută instanţei.
Rezoluţiunea are anumite efecte care sunt reglementate de Principiile UNIDROIT,
soluţiile adoptate fiind perfect compatibile cu dreptul român. Dintre acestea cele mai
importante sunt:
- eliberează ambele părţi de obligaţiile de a executa şi de a primi prestaţii viitoare;
- rezoluţiunea nu împiedică o cerere de daune-interese pentru neexecutare;
- rezoluţiunea nu afectează clauzele contractului referitoare la soluţionarea litigiilor şi
nici o altă clauză a contractului destinată să producă efecte în caz de încetare a contractului;
- în cazul în care contractul a fost executat, efectul rezoluţiunii este repunerea părţilor
în situaţia anterioară adică, fiecare parte poate cere restituirea a ceea ce a furnizat, cu condiţia
ca această parte să restituie la rândul său ceea ce a primit. Dacă restituirea în natură nu este
posibilă, atunci partea trebuie să execute prin echivalent. Totuşi dacă executarea s-a prelungit
în timp şi contractul este divizibil, restituirea poate fi cerută doar pentru perioada de după
încetarea contractului;
- despăgubirile sunt indexabile cu inflaţia, în caz de rezoluţiune a contractului.
2.4.3. Neexecutarea obligaţiilor din contractele comerciale internaţionale
Prin neexecutare se înţelege orice încălcare din parte unei părţi a oricăreia dintre
obligaţiile sale contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere [SIT
557].
Neexecutarea obligaţiilor contractuale atrage aplicarea unor reguli care, în marea
majoritate a cazurilor, sunt specifice contractelor comerciale. O primă regulă se referă la
punerea în întârziere a debitorului: spre deosebire de dreptul comun unde debitorul trebuie pus
în întarziere prin notificare, în dreptul comerţului internaţional actionează principiul punerii
de drept în întarziere a debitorului prin simpla ajungere a obligaţiei la scadenţă. Dacă totuşi
părţile prevăd prin contract obligativitatea punerii în întarziere, atunci aceasta se poate face
prin orice mijloc de comunicare scrisă, fără nici un fel de altă formalitate.
Altă regulă, prevăzută atât în art. 44 din Cod comercial cât şi în Convenţia de la Viena,
se referă la interdicţia acordării termenului judiciar de graţie: în obligaţiile comerciale
judecătorul sau arbitrul nu poate acorda debitorului termen de graţie. Această regulă trebuie
respectată în raporturile comerciale internaţionale mai mult decât în dreptul comercial intern
deoarece întârzierea în executarea uneia din obligaţii, ca urmare a acordării termenului de
32
graţie, s-ar repercuta negativ, în lanţ asupra celorlalte, datorită interconexiunilor care există
între obligaţiile comerciale, perturbându-se astfel circuitul economic internaţional.
În schimb, în spiritul Conveţiei de la Viena, Principiile UNIDROIT reglementează
posibilitatea acordării unui termen conveţional pentru executare, adică în caz de neexecutare,
creditorul poate notifica debitorului că îi acordă un termen suplimentar pentru executarea
obligaţiei sale.
O altă regulă, specific comercială, prevede că în obligaţiile comerciale codebitorii sunt
ţinuţi solidar, afară de stipulaţie contrară, această prezumţie extinzându-se şi asupra
fidejusorului care garantează obligaţia comercială a debitorului, se aplică şi în contractele
comerciale internaţionale.
În cazul neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor, creditorul are
următoarele opţiuni:
- să procedeze la executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale ale debitorului;
Totodată creditorul poate efectua o executare coactivă sau cere daune cominatorii;
- să ceară instanţei de judecată sau de arbitraj să constate rezoluţiunea contractului,
atunci când aceasta este judiciară sau să declare contractul rezolvit dacă este permis de lege
sau de uzanţe. Totodată partea îndeptăţită poate invoca excepţia de neexecutare a contractului
(o aplicare a acestei excepţii o constituie dreptul de retenţie);
- să ceară despagubiri (daune interese). Creditorul nu pierde dreptul de a cere
despagubiri dacă recurge la oricare dintre mijloacele mentionate mai sus. De regulă,
despăgubirile se solicită în cazul:
* întârzierii debitorului în executare sau
* se coroborează cu rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, cazuri în care are loc
executarea prin echivalent
A. Executarea silită în natură a obligaţiilor
Executarea silită în natură a obligaţiilor reprezintă tot o plată dar care nu se execută de
bunăvoie ci silit. Acest tip de executare este preferabilă celei prin echivalent deoarece
creditorul obţine în final exact obiectul obligaţiei.
a) Executarea coactivă constituie o modalitate specific comercială de executare în
natură a obligaţiilor contractuale şi este reglementată în art. 68 din Codul comercial.
Prin interpretarea textului se înţelege că dacă vânzătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de
predare a unui bun determinat generic cumpăratorul are dreptul să işi procure bunul de pe
piaţă, prin intermediul unui agent oficial (ex. bursă), cu înştiinţarea prealabilă a vânzătorului.
În cazul în care la cumpărare s-a plătit un preţ mai mare decât cel contractual, cumpărătorul
are dreptul să pretindă diferenţa de la vanzător, precum şi despagubiri dacă a suferit un
prejudiciu.
Corelativ, atunci când cumparatorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de preluare a bunului,
vânzătorul are dreptul, fie să depună bunul la o instituţie specializată, pe seama şi pe
33
cheltuiala cumpărătorului, fie să vândă bunul la licitaţie publică, în toate cazurile cu
înştiinţarea prealabilă a cumpărătorului. Dacă preţul la care s-a vândut bunul este mai mic
decat cel contractual, vânzatorul poate pretinde diferenţa de preţ.
b) Daunele cominatorii au caracterul unei pedepse civile de natură a impulsiona
debitorul în executarea întocmai a obligaţiei sale. Sunt concepute pentru a constrânge pe
debitor în executarea obligaţiilor sale de a face sau a nu face.
Întocmai ca judecătorii şi arbitrii investiţi cu soluţionarea litigiilor izvorâte din
contractele comerciale internaţionale pot să acorde daune cominatorii, în cazul în care se
îndeplinesc condiţiile acestora.
B. Executarea prin echivalent
În situaţia în care numai o parte, cea care şi-a executat obligaţiile mai doreşte
executarea în continuare a contractului, deci nu a solicitat rezoluţiunea, ea poate să solicite fie
executarea silită în natură a obligaţiilor debitorului fie executarea prin echivalent a obligaţiilor
debitorului, adică obţinerea de despăgubiri în cazul neexecutării obligaţiilor de către
partenerul de contract.
a) Regimul despăgubirilor (daunelor - interese) în comerţul internaţional
Despăgubirile constituie o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit
de creditor în cazul neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare sau în orice
altă situaţie care generează pentru el un asemenea prejudiciu [SIT 568].
Creditorul are dreptul la repararea prejudiciului suferit, prin acordarea, în favoarea sa,
a despăgubirilor (daune-interese) moratorii în cazul executarii cu întarziere sau daunelor
compensatorii în cazul neexecutarii obligaţiilor contractuale de către debitor.
Practica arbitrală de comerţ internaţional a precizat că numai daunele moratorii se pot
cumula cu executatea în natură a obligaţiei asumate de către debitor.
Despăgubirile se mai pot solicita deasemene şi atunci când creditorul apelează la
executarea silită în natură a obligaţiei sale, la executarea coactivă, în caz de executare
necorespunzatoare a obligaţiilor contractuale de către debitor, situaţie în care vorbim despre
daune cominatorii.
Evaluarea despăgubirilor poate fi judiciară, legală sau convenţională.
· Evaluarea judiciară a despăgubirilor se face prin aplicarea unor principii generale,
prevăzute în Codul Civil şi care se aplică şi în materia raporturilor comerciale internaţionale,
în lipsa unor prevederi legale sau contractuale.
Principalele principii generale de evaluare:
- despăgubirea trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens)
cât şi câştigul nerealizat de creditor (lucrum cessans);
- debitorul răspunde numai pentru daunele previzibile la momentul încheierii
contractului;
- debitorul răspunde numai pentru daunele directe, nu şi pentru cele indirecte;
34
- prejudiciul trebuie să fie cert, indiferent dacă este actual sau viitor.
Practica arbitrală din comerţul internaţional a stabilit unele moduri speciale de evaluare
a daunelor, care însă nu derogă de la cele de drept comun, ci constituie aplicaţii ale acestora,
în cazuri particulare:
- o asemenea modalitate specială de evaluare a despăgubirilor apare atunci când
creditorul procedează la executarea coactiva, respectiv la o vânzare compensatorie sau o
cumparare de înlocuire, poate recupera diferenţa dintre preţul contractului şi preţul
contractului de înlocuire ca şi daunele interese pentru orice alt prejudiciu. În cazul în care
cumpărătorul s-a aprovizionat cu produse de înlocuire la un preţ superior, deşi existau şi alte
oferte mai avantajoase, nu se va ţine cont în calculul despăgubirilor de acest preţ mai mare ci
de oferta cea mai favorabilă pe care cumpărătorul din culpa sa a refuzat-o.
- o altă modalitate de evaluare constă în acordarea de despăgubiri egale cu diferenţa
dintre preţul contractual şi cel existent la data litigiului. Dacă preţul mărfii livrate nu a fost
plătit conform contractului, vânzătorul are dreptul să ceară, pe lângă preţul restant şi
despăgubiri egale cu diferenţa dintre preţul contractual şi cel actual.
- prejudiciul poate fi evaluat şi prin referire la preţul curent. Creditorul care după
încetarea contractului nu a făcut un contract de înlocuire dar există un preţ curent pentru
prestaţiile contractuale, poate recupera diferenţa.
- determinarea prejudiciului suferit de o parte contractantă prin raportare la dobânzile
bancare plătite de partea prejudiciată la creditele luate de la bancă pentru desfăşurarea
activităţii sale curente în perioada de după scadenţa contractuală, numai dacă se face dovada
certă că între neexecutarea sau executarea cu întarziere a contractului de către debitor şi
contractarea de credite purtătoare de dobânzi bancare de către creditor există o relaţie de la
cauză la efect, adică respectivele credite au fost indispensabile pentru desfaşurarea activităţii
curente a creditorului
- cu privire la câştigul nerealizat, practica arbitrală a aratat că acesta se stabileşte în
funcţie de profitul net pe care cumpăratorul l-ar fi obţinut prin revânzarea mărfurilor ce nu i-
au fost livrate. Profitul net se determină prin scăderea cheltuielilor pe care cumpăratorul ar fi
trebuit să le suporte dacă marfa i-ar fi fost livrată. De asemenea s-a stipulat că, în lipsa unor
prevederi legale sau contractuale, reţinerea unui procent de beneficiu nerealizat de 10% din
valoarea bunurilor nelivrate este rezonabil şi în concordanţă cu uzanţele internaţionale.
Principiile UNIDROIT prevăd referitor la modalitatea de plată a despăgubirilor că
daunele interese trebuie plătite dintr-o dată, ele putînd fi plătite totuşi şi în rate atunci când
natura prejudiciului face ca acest lucru să fie potrivit. În situaţia plăţii în rate daunele –
interese trebuie indexate.
Daunele interese trebuie evaluate în moneda în care este exprimată obligaţia pecuniară
sau în moneda în care a fost suferit prejudicial, în funcţie de cea care este mai adecvată.
35
· Evaluarea legala a despagubirilor ridică problema dobânzii în materie comercială
internaţională, deoarece aceasta intervine în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a
unor obligaţii având ca obiect sume de bani.
Dobânda legală este datorată, chiar dacă nu a fost expres prevazută în contract, atunci
când obligaţia principală având ca obiect sume de bani, este executată cu întarziere sau nu mai
este executată.
Dobânda nu reprezintă o sancţiune, ci este echivalentul unei daune suferite de
creditorul unei sume de bani pentru lipsa de folosinţă la timp a sumei ce i se datorează şi pe
care debitorul o fructifică în mod nejustificat în avantajul său.
Dobânda curge de plin drept de la scadenţă (momentul exigibilităţii dobânzii), fără a
mai fi necesară punerea în întarziere a debitorului, deci în obligaţia comercială având ca
obiect sume de bani, debitorul se afla de drept în întarziere din momentul în care obligaţia
devine exigibilă. Părţile pot deroga de la această regulă, stipulând în contract că dobânda
urmează a fi calculată de la o dată ulterioară scadenţei, de exemplu, de la expirarea unui
anumit termen din momentul emiterii fiecărei facturi neachitate.
Dobânda curge de drept, dar ea trebuie cerută de partea interesată, neputând fi acordată
din oficiu.
Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întarzierea la plată,
în acest caz clauza respectivă ia forma unei clauze penale, în caz contrar se aplică dobânda
legală care este prevăzută în art. 4 din O. G. Nr. 9/2000 şi care este de 6%/an.
Potrivit Principiilor UNIDROIT, atunci când părţile nu au stabilit rata dobânzii prin
contract se va lua în calcul:
- rata medie a dobânzii practicate de bănci pentru împrumuturi pe termen scurt
pentru moneda de plată a contractului la locul plăţii prevăzut în contract ;sau
- rata dobânzii din statul monedei de plată;
- rata dobânzii fixată de legea statului monedei de plată.
În ceea ce priveşte cumulul dobânzii cu alte tipuri de daune există câteva reguli:
- dobânda nu se cumulează cu despăgubirile (daune - interese) deoarece cele
două instituţii au aceeaşi funcţie juridică, dobânda (convenţională sau legală) nefiind altceva
decât daune interese moratorii preevaluate de părţi sau de legiuitor;
- dobânda legala se poate completa cu plata de despăgubiri când întinderea
prejudiciului depăşeşte cuantumul dobânzilor legale acordate, în temeiul principiului
acoperirii integrale a prejudiciului;
- dobânda nu se cumulează cu penalităţile (clauza penală), penalităţiile fiind în
esenţă daune interese moratorii ca şi dobânzile;
- dodânda se cumulează cu actualizarea creanţei în funcţie de rata inflaţiei,
deoarece natura şi scopurile celor două instituţii juridice sunt diferite, dobânda este preţul
36
lipsei de folosinţă a sumei datorate, pe când actualizarea cu inflaţia urmăreşte păstrarea valorii
reale a obligaţiei băneşti.
Momentul până la care se datorează dobânda de către partea căzută în pretenţii este
data efectivă a plăţii dacă instanţa nu a stabilit altfel. Dobânzile se vor calcula chiar şi pe
intervalul în care arbitrarea litigiului s-a amânat fie chiar şi la cererea creditorului.
· Evaluarea convenţională. Clauza penală în contractele comerciale internaţionale
Clauza penală îşi are temeiul în art. 1538-1543 al Codului civil şi prevede obligarea
debitorului, în cazul neexecutării sau executării cu întarziere ori necorespunzătoare a
obligaţiei sale, de a da creditorului o sumă de bani sau altă valoare patrimonială care este
stabilită dinainte de producerea prejudiciului.
Dobânda conveţională îmbracă forma clauzei penale pentru întarzierea în executarea
obligaţiilor având ca obiect sume de bani.
Condiţiile de valabilitate ale clauzei penale au fost exprimate de către practica arbitrală
şi se referă în principal la următoarele aspecte:
- clauza penală trebuie prevazută expres în contract, ea nefiind niciodată
implicită ;
- se acordă penalităţi numai când cuantumul acestora este stabilit, evaluarea
anticipată a prejudiciului fiind de esenţa clauzei ; părţile pot stabili cuantumul penalităţilor fie
forfetar, procentual din valoarea obligaţiei neexecutate (ceea ce constituie regula) fie printr-o
suma globală ;
- clauza de penalităţi moratorii este operantă numai dacă în contract s-a stabilit o
scadenţă determinată pentru plată, în funcţie de care se stabileşte dacă debitorul este sau nu în
întarziere.
În ceea ce priveşte regimul juridic al clauzei penale putem afirma că această clauză
este de strică interpretare şi nu poate fi aplicată decât situaţiei de fapt pentru care a fost
prevăzută. Clauza care stabileşte penalităţi pentru întarzierea în executarea obligaţiilor nu
poate fi extinsă pentru a sancţiona neexecutarea totală. Clauza privind plata penalităţilor
pentru neexecutarea în natură a obligaţiei de livrare nu obligă debitorul la plata penalităţilor
pentru neachitarea unei sume de bani în echivalent. Clauza referitoare la penalităţi pentru
întarzierea în livrare nu poate fi invocată pentru obligarea debitorului la penalităţi pentru
întârzierea în plata preţului [SIT 587].
Art. 1540 al Codului Civil statuează faptul că, clauza penală are cracter accesoriu faţă
de creanţa principală, aşa încât nulitatea sau respingerea acesteia din urmă atrage aceeaşi
consecinţă asupra penalităţilor. Nevalabilitatea clauzei penale nu atrage însă pe aceea a
obligaţiei principale.
Faptul că creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale cât şi
plata de penalităţi decât dacă penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la
timp sau în locul stabilit, exprimă opţiunea creditorului de a cere de la debitor îndeplinirea
37
clauzei penale sau a obligaţiei principale şi a fost prevăzută în art.1539 din Codul Civil şi
semnifică faptul că nesolicitarea de către partea prejudiciată a penalităţilor prevazute în
contractul comercial internaţional pentru executarea cu întarziere a obligaţiilor nu are ca efect
pierderea dreptului de a pretinde îndeplinirea în natură a obligaţiei, cu daune-interese.
În ceea ce priveşte momentul exigibilităţii penalităţilor acestea încep să curgă de la
scadenţa obligaţiei principale, dacă părţile nu au prevazut altfel. Din aplicarea art. 43 al
Codului comercial desprindem concluzia că penalităţile curg de plin drept, ca şi dobânzile,
fără a fi necesară punerea în întarziere a debitorului atât în cazul clauzei penale pentru
obligaţiile având ca obiect sume de bani (dobânda convenţională) cât şi pentru clauza penală
în general.
Clauza penală îndeplineşte mai multe funcţii dintre care cele mai importante sunt:
a) o funcţie esenţialmente reparatorie, ea stabilind anticipat cuantumul daunelor
datorate de debitor în cazul neexecutării sau executării cu întarziere a contractului. Creditorul
fiind scutit de a dovedi întinderea daunelor suferite înlatură dificultăţile de probă în materie.
b) o funcţie sancţionatorie, rolul sau fiind acela de a prestabili răspunderea contractuală
a debitorului care nu şi-a îndeplinit obligaţia. În consecinţă deducerea din preţul mărfii a
penalităţilor de întârziere la livrare este ilegală în lipsa unei convenţii a părţilor deoarece
penalităţile de întârziere la livrare se analizează pe planul răspunderii şi nu pe cel al executării
obligaţiei de plată a preţului.
c) o funcţie limitativă de răspundere, deoarece de regulă este stabilit un nivel maxim al
despăgubirilor. Astfel, dezdăunarea nu poate depăşi valoarea maximă convenită de părţi, dacă
în cazul clauzei penale părţile nu au stabilit astfel.
În cazul în care părţile au prevăzut în contract o clauză asiguratorie împotriva riscului
de devalorizare a monedei de plată penalitatea se va calcula asupra cuantumului actualizat al
sumei de plată.
Potrivit reglementărilor din dreptul român clauza penală stipulată în contract
beneficiază de regimul forţei obligatorii a contractului, principiu exprimat în Codul civil, iar
art. 1541 din Codul civil statuează că instanta de judecată nu poate proceda la reducerea
cuantumului penalităţii. În acelaşi articol se prevede că penalitatea poate fi totuşi micşorată
de instanţă când obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat
creditorului sau când penalitea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de
părţi la încheierea contractului. Deasemenea Principiile UNIDROIT admit posibilitatea
instanţei de a reduce clauza penală în situaţia în care suma penalităţilor specificată în contract
este exagerat de mare faţă de prejudiciul rezultat din neexecutare. Suma convenită poate fi
doar redusă la una rezonabilă însă nu poate fi suprimată.
Penalităţile nu pot fi nici mărite de instanţă atunci când suma convenită este mai mică
decât prejudiciul, soluţie împărtăşită şi de principiile UNIDROIT.
38
În contractele comerciale internaţionale cuantumul penalităţilor poate depăşi pe cel al
creanţei principale dacă părţile nu au prevăzut în contract că penalităţile nu pot depăşi
valoarea contractului sau un procent din acesta sau dacă acest fapt nu este înlăturat de
uzanţele comerciale internaţionale.
Penalităţile nu se pot acorda cumulat cu despăgubirile, deoarece ele au caracterul unor
despăgubiri predeterminte de părţi. Totodată, potrivit Codulului civil, penalităţile nici nu se
pot completa cu despăgubirile, adică să se acorde mai mult decât au stabilit părţile deoarece
clauza penală are o funcţie limitativă de răspundere.
Codul civil prevede că în timp ce clauza penală moratorie poate fi cumulată cu
executarea obligaţiei, clauza penală compensatorie nu se poate cumula cu executarea în
natură. De la această ultimă prevedere există însă unele excepţii, cea mai întâlnită în practică
fiind cea stipulată expres în art. 15 din O.G. nr. 51/1997 privind contractul de leasing în care
se prevede că în cazul în care utilizatorul nu plăteşte rata de leasing are loc rezilierea de plin
drept a contractului, urmată de restituirea bunului de către utilizator. Această clauză de
reziliere, de regulă este însoţită în contract de o clauză penală care prevede plata de către
utilizator a ratelor de leasing până la sfârşitul contractului. Astfel, are loc rezilierea
contractului, cu efectul său de repunere a părţilor în situaţia anterioară cu executarea
contractului prin efectul clauzei penale.
b) Exonerarea de răspundere în comerţul internaţional
· Forta majoră este principala cauză străină exoneratoare de răspundere în materie
contractuală.
În dreptul român, cauzele de forţă majoră sunt definite de regulă ca fiind acele
evenimente imprevizibile şi insurmontabile, independente de culpa celui care le invocă
(debitorului), survenite după încheierea contractului şi care fac obligaţia debitorului imposibil
de executat.
Cele mai întâlnite situaţii care sunt considerate de forţă majoră sunt următoarele:
- refuzul eliberării sau anulării licenţei de către autorităţile competente; refuzul
eliberării licenţei nu are caracter de forţă majoră în cazul în care refuzul s-a datorat
comportării culpabile a părţii care trebuia să o obţină care, de exemplu, nu a solicitat licenţa în
timp util sau nu a depus în termen util documentaţia necesară pentru acordarea acesteia;
- interdicţia importurilor, hotărâtă de un guvern străin, dacă s-a prelungit mai
mult de 3 luni şi a facut imposibilă executarea de către debitor a obligaţiilor la care s-a angajat
prin contractul comercial internaţional;
- embargoul, conflictul armat care blochează căile ferate şi pe cele maritime.
Practica arbitrală şi cea judiciară din comerţul internaţional au apreciat însă că anumite
situaţii intervenite pe parcursul executării contractului nu sunt considerate forţă majoră,
nefiind întrunite condiţiile de imprevizibilitate şi insurmontabilitate [SIT 598]. Astfel nu sunt
asimilate forţei majore:
39
- defecţiunile în funcţionarea utilajelor;
- lipsa capacităţilor firmei producatoare;
- lipsa spaţiilor de depozitare ale beneficiarului;
- livrarea cu întarziere de către subfurnizor a unor subansamble;
- blocajul financiar;
- criza pieţei financiare;
- conflictele armate;
- sechestrul pe bunurile şi conturile bancarea ale debitorului;
- starea de faliment;
- sosirea cu întarziere în portul de îmbarcare a navei maritime angajate de
vânzator în condiţiile clauzei C.I.F. … deoarece vânzatorul trebuia să depună toate diligenţele
pentru angajarea altei nave, în vederea respectării termenului de livrare.
Totodată forţa majoră în comerţul internaţional mai are următoarele particularităţi:
debitorul care invoca forţa majoră nu va beneficia de efectele acesteia dacă el însuşi se afla în
culpă şi evenimentul de forţă majoră trebuie să intervină după momentul încheierii
contractului.
Prin clauza de forţă majoră părţile contractante pot modifica condiţiile legale ale forţei
majore, atribuind forţei majore înţelesul pe care îl consideră convenabil, în scopul de a agrava
sau de a micşora răspunderea lor contractuală. Cel mai adesea părţile atenuează exigenţele
legale ale forţei majore şi mai ales, restrâng sau elimină cerinţa de insurmontabilitate şi
condiţia ca împrejurarea de forţă majoră să facă absolut imposibilă executarea contractului,
ceea ce ce face ca forţa majoră să se apropie tot mai mult de clauza de impreviziune
(hardship).
Forţa majoră are ca efecte absolvirea debitorului de obligaţia de a executa şi
exonerarea acestuia de răspundere pentru neexecutarea obligaţiei afectate de forţa majoră.
Efectele forţei majore se manifestă diferit după cum împiedicarea este temporară sau durabilă.
Atunci când împiedicarea este temporară intervine efectul suspensiv de executare a obligaţiei
debitorului afectat. În majoritatea contractelor comerciale internaţionale forţa majoră produce
un efect suspensiv datorită faptului că contractele se încheie pe termen mediu şi lung, iar
dorinţa firească a părţilor este aceea de a salva contractul afectat temporar de forţa majoră.
Dacă însă împiedicarea este de durată intervine efectul extinctiv al forţei majore, de
rezoluţiune (reziliere) a contractului şi care se produce de regulă în situaţia în care forţa
majoră durează mai mult de 6 luni. În această situaţie rezoluţiunea contractului poate avea loc
de plin drept sau pe cale judecătorească ori arbitrală. Dacă una din părţi a obţinut un
beneficiu înainte de data rezoluţiunii, ca urmare a unei prestaţii efectuate de cealaltă parte în
executarea contractului, partea care a obţinut un beneficiu va fi obligată să platească celeilalte
părti o sumă de bani echivalentă cu valoarea acelui beneficiu. Această soluţie este adoptată de
40
Clauza model a C.C.I. Paris cât şi de Principiile UNIDROIT şi este compatibilă cu dreptul
român [SIT 604].
Atât Convenţia de la Viena cât şi sistemul de drept român prevăd expres obligaţia
părţii care a suferit un caz de forţă majoră de a-l face cunoscut celeilalte părţi contractante.
Clauzele de forţă majoră inserate de părţi în contract conţin, de regulă prevederi privind
procedura de anunţare a situaţiei de forţă majoră. Comunicarea trebuie facută într-un termen
rezonabil de la survenirea evenimentelor de forţă majoră. Convenţia de la Viena, Principiile
UNIDROIT cât şi clauza model a C.C.I. Paris, uzanţele internaţionale şi chiar părţile în
cuprinsul clauzei prevăd sancţiunea pentru nerespectarea cerinţelor referitoare la anunţarea
forţei majore şi care constă în obligarea debitorului la suportarea prejudiciilor pe care
creditorul le-ar fi putut evita dacă ar fi fost înştiinţat în termen. Face excepţie siţuaţia în care
însăşi anunţarea a fost imposibilă datorită cazului de forţă majoră.
Partea care invocă situaţia de forţă majoră trebuie să o probeze. Dovada evenimentelor
de forţă majoră se poate face cu certificate de forţă majoră eliberate de Camerele de comerţ.
Deasemenea proba poate fi facută şi pe cale de expertiză. În ultimă instantă, proba se poate
face prin orice mijloc de probă.
· Alte cazuri străine, exoneratoare de răspundere în comerţul internaţional sunt cazul
fortuit, culpa creditorului şi fapta terţului subcontractant.
Să ne reamintim...
Principiului forţei obligatorii a contractului este acela potrivit căruia părţile
sunt obligate să îşi execute obligaţiile asumate în momentul încheierii
contractului.
În aplicarea principiului irevocabilităţii contractului practica arbitrală a
statuat că un contract comercial internaţional poate fi modificat numai prin
acordul părţilor şi nu prin voinţa unilaterală a uneia dintre părţi. De asemene, un
contract comercial internaţional nu poate fi revocat (desfăcut) decât prin acordul
părţilor, în lipsa unei clauze contractuale sau a unei dispoziţii legale în sens
contrar.
Alegeţi un contract comercial internaţional care a generat efecte specifice.

Analizaţi motivele care au determinat aceste efecte specifice. În ce au constat
efectele specifice? Ce alte variante aveau părţile în vederea continuării relaţiilor
contractuale?
M1.U2.5. Rezumat
1. Clauze generale: preambulul, clauze privind obiectul material,
clauze privind obiectul pecuniar, clauze privind modificarea contractului;
41
menţiuni finale.
2. Clauze specifice: clauze privind răspunderea contractuală, clauze
privind preântâmpinarea şi soluţionarea litigiilor, clauze privind determinarea
dreptului aplicabil, clauze de confidenţialitate, clauze de exclusivitate, clauze de
neconcurenţă, clauze asiguratorii împotriva riscurilor.
După felul riscurilor clauzele sunt:
▪ valutare: valutare, clauzele de opţiune a locului de plată şi a monedei
liberatorii;
▪ nevalutare: clauzele de revizuire a preţului, clauzele de postcalculare a
preţului, clauza ofertei concurente, clauza clientului celui mai favorizat;, clauza
de hardship, clauza de forţă majoră.
După obiectul clauzelor acestea sunt:
▪ clauze de menţinere a valorii contractului;
▪ clauze de adaptare a contractului;
După modul lor de a opera clauzele sunt:
▪ clauze cu acţiune automată;
▪ caluze care implică renegocierea contractului;
Efectele generale generate de încheierea contractelor comerciale
internaţionale reprezintă aplicarea de către părţi a principiilor genelale care
guvernează încheierea contractelor şi anume: principiul forţei obligatorii a
contractului, principiul irevocabilităţii contractului şi principiul executării în
natură a obligaţiilor.
Efectele specifice contractelor comerciale internaţionale apar în cazul
neexecutării obligaţiilor uneia dintre părţi şi constau în:
- invocarea excepţiei de neexecutare a contractului urmată de
solicitarea rezoluţiunii contractului în faţa instanţei de judecată sau arbitrale de
către partea care a început executarea sau era dispusă să îşi execute propriile
obligaţii, în situaţia în care nu se mai doreşte continuarea relaţiilor dintre
parteneri
- în cazul neexecutării contractului de către una din părţi în situaţia
în care cealaltă parte şi-a executat sau a început să îşi execute propriile obligaţii
aceasta are două opţiuni:
▪ executarea silită în natură, care se poate realiza în două moduri:
creditorul poate efectua o executare coactivă sau poate cere daune cominatorii
▪ sau o executare prin echivalent

1. Enumerarea principalelor evenimente care pot fi clasificate drept situaţii
42
de forţă majoră se face prin:
a) formula sintetică;
b) formula analitică;
c) formula mixtă;
d) toate cele trei formule.
2. Clauza clientului celui mai favorizat este:
a) o clauză valutară;
b) o clauză de revizuire a preţului;
c) o clauză de readaptare a contractului;
d) nici una din cele de mai sus.
3. Clauza ofertei concurente este:
a) o clauză valutară;
b) o clauză cu acţine automată;
c) o clauză de readaptare a contractului;
4. Clauza prin care părţile convin ca în funcţie de evoluţia costurilor să
recalculeze de comun acord preţul este:
a) clauza de opţiune a locului de plată;
b) clauza de revizuire a preţului;
c) clauza clientului celui mai favorizat;
d) clauza ofertei concurente.
5. Clauza prin care preţul se raportează la valoarea întregului ansamblu de
bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate cu cantitatea de monedă în care este
exprimat preţul într-o zonă geografică este:
a) clauza de revizuire a preţului cu indexare generală;
b) clauza de revizuire a preţului cu indexare cumulativă;
c) clauza de postcalculare a preţului;
6. Clauza prin care se prevede obligaţia părţilor de a proceda la negocieri
în vederea adaptării contractului sau de a recurge la un arbitru în acest scop, dacă
pe parcursul executării contractului se produce o împrejurare independent de
culpa vreuneia din părţi, care afectează grav echilibrul contractual, producând o
îngreunare substanţială a executării contractului pentru cel puţin una din părţi
reprezintă:
a) clauza de forţă majoră;
b) clauza de hardship;
c) clauza de impreviziune;
d) clauza de legislaţie.
43
7. Clauza de opţiune a locului de plată presupune:
a) stabilirea preţului în mai multe monede şi stabilirea mai multor locuri
unde se poate face plata iar debitorul alege unde şi în ce monedă face plata;
b) stabilirea unei monede şi a mai multor locuri de plată, debitorul plătind
în acea moneda dar îşi va alege locul plăţii;
c) părţile exprimă preţul contractului în mai multe monede, urmând ca la
scadenţă creditorul sau debitorul să opteze pentru moneda în care se va face
plata;
d) părţile convin ca în funcţie de evoluţia preţurilor la materii prime să
recalculeze preţul.
8. Clauza de arbitraj poate îmbraca forma:
a) clauzei compromisorii;
b) compromisului arbitral;
c) clauzei penale;
9. Reprezintă condiţii ale invocării excepţiei de neexecutare a contractului:
a) prestaţiile reciproce să nu fie simultane;
b) obligaţiile reciproce să nu fie interdependente;
c) neexecutarea contractului de către partea căreia i se invoca trebuie să fie
semnificativă, chiar dacă este numai parţială;
10. Reprezintă efecte ale rezilierii (rezoluţiunii) contractelor:
a) elibereaza ambele părţi de obligaţiile de a executa şi de a primi prestaţii
viitoare;
b) rezoluţiunea nu împiedică o cerere de daune-interese pentru
neexecutare;
c) rezoluţiunea nu afectează clauzele contractului referitoare la
soluţionarea litigiilor şi nici o altă clauză a contractului destinată să producă
efecte în caz de încetare a contractului;
d) despăgubirile sunt indexabile cu inflaţia.
11. Reprezintă reguli aplicabile în cazul neexecutării contactelor
comerciale internaţionale:
a) nu acţionează principiul punerii de drept în întârziere a debitorului prin
simpla ajungere a obligaţiei la scadenţă;
b) dacă părţile prevăd prin contract obligativitatea punerii în întârziere,
atunci aceasta se poate face prin orice mijloc de comunicare scrisă, fără nici un
fel de altă formalitate;
c) în obligaţiile comerciale judecătorul sau arbitrul nu poate acorda
44
debitorului termen de graţie;
d) în obligaţiile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de
stipulaţia contrară.
12.Daunele moratorii sunt datorate pentru:
a) executarea necorespunzătoare a obligaţiilor;
b) executarea cu întărziere a obligaţiilor;
c) neexecutarea obligaţiilor;
d) toate cele de mai sus.
13. Clauza penală reprezintă:
a) un mod de evaluare legală a despăgubirilor;
b) un mod de evaluare judiciară a despăgubirilor;
c) un mod de evaluare convenţională a despăgubirilor;
d) un mod de evaluare tacită a despăgubirilor.
14. Clauza penală are următoarele funcţii:
a) o funcţie reparatorie;
b) o funcţie de bonificaţie;
c) o funcţie care creşte răspunderea;
d) o funcţie limitativă de răspundere.
15. Reprezintă situaţii care sunt considerate de forta majoră:
a) defecţiuni în funcţionarea utilajelor;
b) greva angajaţiilor portului;
c) blocajul financiar;
d) starea de faliment.
16. În cazul neexecutării contractelor comerciale internaţionale:
a) judecătorul sau arbitrul poate acorda debitorului un termen de graţie;
b) în dreptul comerţului internaţional debitorul trebuie pus în întîrziere
prin notificare;
c) în dreptul comerţului internaţional debitorul se află de drept în
întârziere prin simpla ajungere a datoriei la scadenţă;
d) nici una din variantele de mai sus.
45
1. Ce reprezintă clauzele generale şi care sunt acestea?
2. Ce reprezintă clauzele specifice?
3. Care sunt principalele categorii de riscuri întâlnite în tranzacţiile
internaţionale?
4. Care sunt clauzele asiguratorii împotriva riscurilor valutare?
5. Care sunt clauzele asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare?
6. Ce presupune clauza de preântâmpinare şi soluţionare a litigiilor?
7. Enuţaţi clauza de neconcurenţă.
8. Care sunt diferenţele dintre clauza de forţă majoră şi clauza de
hardship?
9. Care este diferenţa dintre clauza compromisorie şi compromisul de
arbitraj?
10. Care sunt efectele generale ale contractelor comerciale internaţionale?
11. Care sunt efectele specifice contractelor comerciale internaţionale?
12. Ce se înţelege prin neexecutarea obligaţiilor contractuale?
13. Care este diferenţa dintre rezoluţiunea unui contract şi rezilierea unui
contract?
14. Cum de poate face executarea silită în natură a obligaţiilor?
15. Ce reprezintă daunele cominatorii, moratorii, compensatorii?
16. Care sunt cele mai întâlnite situaţii care sunt considerate de forţă
majoră?
17. Cum se face evaluarea judiciară/ legală/convențională a
despăgubirilor?
18. Care sunt funcţiile clauzei penale?
Temă de control
Reclamanta A, persoană juridică de naţionalitate franceză, a solicitat
instanţei arbitrale din Geneva, în contradictoriu cu pârâta B, societate comercială
de naţionalitate egipteană, soluţionarea litigiului în conformitate cu clauza
compromisorie stipulată în contractul de antrepriză încheiat între reclamantă şi
societatea comercială de naţionalitate egipteană C, filială a societăţii comerciale
B. La negocierea contractului a participat societatea mamă B, contractul fiind
semnat numai de societatea comercială C.
Pârâta a solicitat respingerea acţiunii pentru considerentul că respectiva
clauză compromisorie nu îi este opozabilă.
Ce a decis instanţa de judecată?
46
Modulul 2. CONTRACTELE SPECIALE ÎN COMERŢUL
INTERNAŢIONAL
Cuprins
Introducere.....................................................................................................................47
Obiectivele modului.......................................................................................................48
U1. Contractul de vânzare cumpărare internnaţională de mărfuri.................................48
U2. Contractul internaţional de franciză........................................................................75
Introducere
În scopul evitării litigiilor comercianții își iau serioase precauții. Având în
minte perspectiva unui eventual proces, părțile unui contract pregătesc minuțios
încheierea acestuia, prevăzând în scris toate clauzele acoperitoare astfel încât să
nu fie expuse riscului.
Pentru ca un contract comercial să fie valabil este necesar să fie întrunite
patru condiții: consimțământul, capacitatea părților, obiectul cert, cauza licită a
obligațiilor asumate.
Consimțământul reprezintă acordul de voință al părților de a se lega
contractual între ele. Pentru a fi valabil, consimțământul nu trebuie să fie viciat de
eroare, dol (înșelăciune) sau violență (nimeni nu poate fi obligat cu forța să
încheie un contract sau să fie de acord cu clauze/situații pe care nu le recunoaște).
Capacitatea părților înseamnă aptitudinea acestora de a fi părți într-un
contract. Parte într-un contract poate fi oricine, persoană fizică sau juridică, cu
condiția de a nu-i fi fost luată această calitate (ex: un contract nu este valabil dacă
este semnat de un minor, acesta neavând capacitatea recunoscută de lege de a-și
asuma, în mod rațional, drepturi și obligații; un contract nu este valabil dacă cel
care îl semnează în numele unei societăți nu are mandate de reprezentare de la
acea societate).
Un contract trebuie să aibă un obiect, adică atunci când îl încheie, părțile
trebuie să stabilească exact care este prestația (bun sau serviciu) asupra cărora ele
s-au înțeles. Obiectul contractului trebuie să fie determinat sau cel puțin
determinabil.Orice contract trebuie să aibă o cauză, adică un motiv pentru care a
fost încheiat.
Cauza trebuie să fie licită. Aceasta înseamnă, de exemplu, că nu se poate
încheia un contract cu scopul de a încălca dispoziții legale sau în vederea coruperii
unui funcționar, etc.
47
Obiectivele modulului
- cunoaşterea principalelor contracte utilizate în comerțul internațional
Unitatea de învăţare M2.U1. Contractul de vânzare

cumpărare internnaţională de mărfuri
Cuprins
M2.U1.1.Introducere......................................................................................................48
M2.U1.3. Noţiune. Reglementare. Definire ..................................................................49
M2.U1.4. Caractere juridice..........................................................................................52
M2.U1.5. Forma și obiectul contractului.......................................................................53
M2.U1.6. Formarea contractului....................................................................................54
M2.U1.7. Efectele contractului......................................................................................56
M2.U1.8. Încetarea contractului....................................................................................69
M2.U1.9. Modificarea şi rezilierea amiabilă a contractului..........................................69
M2.U1.10. Alte clauze...................................................................................................70
M2.U1.11. Rezumat…...................................................................................................72
M2.U1.12. Test de autoevaluare a cunoştinţelor...........................................................73
M2.U1.13. Test de evaluare a cunoştinţelor..................................................................74
Contractul de vânzare cumpărare internațională este omniprezent âăn lumea
afacerilor, fiind esențial pentru stabilirea “regulilor jocului” și pentru crearea
perspectivelor de dezvoltare a oricărărei afaceri.

- cunoașterea din punct de vedere juridic a celui mai utilizat contract pe
plan internațional
48
M2.U1.3. Noţiune. Reglementare. Definire
1.3.1. Noţiune
Contractul de vânzare cumparare comercială internaţională constituie o specie a
contractului de vânzare cumparare comercială, care se particularizează în mod esenţial prin
faptul că în cuprinsul său există un element de extraneitate specific. Acest element de
extraneitate produce efecte la nivelul tuturor sau al majorităţii elementelor contractului de
vânzare comercială internaţională, facând ca acest contract să capete o fizionomie juridică şi
economică specifică.
Vânzarea internaţională de mărfuri constituie operaţiunea care, atât prin
frecvenţa şi complexitatea sa cât şi prin valoarea bunurilor şi cunoştinţelor transmise,
constituie cea mai importantă componenţă a comerţului internaţional.
Contractul de vanzare internaţională de mărfuri reprezintă instrumental juridic
prin care se realizează operaţiunile comerciale de interpunere în circulaţia internaţională a
mărfurilor de la producător la consummator.
Contractul de vânzare cumparare comercială internaţională constituie o
instituţie juridică extrem de complexă, supusă unor reglementări internaţionale diferite şi, în
lipsa sau în completarea acestora, prevederilor interne din diferitele sisteme de drept
naţionale, care constituie lex causae în materie.
Astfel, în ordine cronologică, au fost adoptate:
- Convenţia de la Haga privind Legea uniformă a vanzării internaţionale de bunuri
mobile corporale, adoptată în 1964;
- Convenţia de la Haga privind Legea uniformă asupra formării contractului de vanzare
internaţională de bunuri mobile corporale, adoptată în 1964;
- Convenţia UNCITRAL (Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului
Internaţional) asupra prescripţiei extinctive în materie de vanzare internaţională de mărfuri,
adoptată la New York în 1974;
- Convenţia ONU asupra contractului de vanzare internaţională de mărfuri, adoptată la
Viena în 1980.
1.3.2. Reglementare
Această ultimă convenţie internaţională, numită în continuare Convenţia de la
Viena, care de altfel le înlocuieşte pe cele adoptate la Haga în 1964, constituie principala
reglementare internaţională în materie; ea a fost elaborată sub auspiciile UNCITRAL şi
adoptată la Viena, la 11 aprilie 1980. România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 24/1991.
Convenţia de la Viena reglementează numai formarea şi executarea contractului de
vanzare internaţională de mărfuri, respectiv drepturile şi obligaţiile părţilor, născute în temeiul
unui astfel de contract. (art.4)
49
Convenţia de la Viena nu dă o definiţie a contractului de vanzare internaţională de
mărfuri, dar trăsăturile esenţiale ale acestui converg spre concluzia că acesta este actul juridic
cu caracter comercial şi international, prin care vanzătorul se obligă să strămute, în favoarea
cumpărătorului, proprietatea unei mărfi, în schimbul unei sume de bani numită preţ.
Părţile pot proceda la excluderea Convenţiei fie în mod explicit, prin inserarea în
contract a unei clauze în acest sens, fie implicit, prin referirea la o reglementare internă (de
exemolu, dreptul intern al unui stat sau o anumită lege din acel stat) sau internaţională, alta
decât Convenţia, această din urmă modalitate fiind cea mai frecventă în practică. Înlăturarea
de la aplicare a Convenţiei poate fi totală sau parţială.
Convenţia nu este înlăturată de la aplicare atunci când părţile trimit la un sistem de
drept pentru a reglementa numai aspectele pe care Convenţia nu le acoperă ca, de exemplu,
transferul proprietăţii asupra mărfii vândute.
În cazul în care părţile nu o exclud în unul din modurile menţionate, Convenţia se va
aplica cu putere de lege.
Convenţia de la Viena realizeză un remarcabil compromis între reglementările
principalelor sisteme de drept ale lumii, în materia vânzării internaţionale de mărfuri, mai ales
între sistemul dreptului continental (romano-germanic) şi cel anglo-saxon (de common-law).
Scopul Convenţiei constă în eliminarea obstacolelor juridice în schimburile
internaţionale şi favorizarea dezvoltării comerţului internaţional.
În art. 1 este prevăzut domeniul de aplicare personal al Convenţiei fiind stipulate cele
două condiţii referitoare la acest domeniu de aplicare. Potrivit acestui articol Convenţia se
aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sediul în state diferite, deci
contractul trebuie să aibă un caracter internaţional.
Prima condiţie se referă la faptul că statele unde îşi au sediul părţile să fie state
contractante, adică state care au ratificat, acceptat, aprobat sau aderat la Convenţie.
O situaţie specială există în cazul în care părţile îşi au sediul în state contractante
diferite, dar ele prevăd, printr-o clauză contractuală, că legea aplicabilă contractului de
vânzare (lex contractus) este legea unui stat care nu este parte la Convenţie, caz în care
aplicarea Convenţiei este înlăturată.
În schimb o localizare obiectivă a contractului de către instanţa de judecată sau de
arbitraj în sfera sistemului de drept al unui stat necontractant, în cazul în care părţile îşi au
sediul în state contractante diferite , nu este admisibilă, chiar dacă respectivul contract ar
prezenta legături strânse cu acel sistem de drept, deoarece dacă părţile nu au prevăzut altfel
rezultă că norma uniformă prevăzută în art. 1 al Convenţiei trebuie aplicată de instanţe cu
prioritate faţă de orice altă normă conflictuală internă.
Al doilea caz de aplicare al Convenţiei apare atunci când normele de drept
internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant. Acest criteriu lărgeşte în
mod considerabil sfera de incidenţă a Convenţiei, rezultând faptul că Convenţia se aplică şi
50
atunci când niciuna sau numai una din părţi îşi are sediul pe teritoriul unui stat contractant
dacă norma de drept internaţional privat a ţării forului trimite printr-un punct de legătură la
sistemul de drept al unui stat contractant. Este admisibilă orice legătură a normei conflictuale:
- legătură subiectivă constând în voinţa părţilor care printr-o clauză trimit la legea unui
stat contractant făcând astfel aplicabile prevederile Convenţiei, chiar dacă ele nu au
menţionat-o în mod explicit, trimiterea la sistemul de drept al unui stat contractant fiind
suficientă
- legătură obiectivă ca de exemplu locul încheierii sau executării contractului
Potrivit Convenţiei de la Viena singurul element de extraneitate care conferă
internaţionalitate contractului este sediul părţilor. Alte elemente de extraneitate cum ar fi:
naţionalitatea părţilor, locul încheierii, executării contractului situate în state diferite nu sunt
reţinute pentru aplicarea Convenţiei , însă ele pot constitui punct de legătură pentru normele
de drept internaţional privat care să conducă la aplicarea legii unui stat contractant.
Dacă o parte are mai multe sedii dintre care unul atrage aplicarea Convenţiei iar
altele nu se va lua în consideraţie sediul care are cea mai strânsă legătură cu contractul şi
executarea sa, de exemplu, vânzătorul are un sediu în acelaşi stat cu cumpărătorul şi deci
Convenţia nu ar fi aplicabilă dar are şi un alt sediu în străinătate. Se va lua în considerare
sediul care are cea mai strînsă legătură cu contractul şi executarea sa. Momentul aprecierii
legăturii este cel al încheierii contractului. Deci dacă părţile au avut în vedere la data
încheierii contractului ca executarea acestuia să se facă la sediul din statul A, care este parte la
Convenţie, Convenţia se va aplica chiar dacă ulterior partea decide să-şi execute obligaţia la
un alt sediu al său din statul B.
În art. 3 este reglementat domeniul material de aplicare al Convenţiei (obiectul
Convenţiei). Potrivit acestui articol Convenţia se aplică contractelor de vînzare de mărfuri
incusiv celor care au ca obiect bunuri viitoare. Conform dispoziţiilor art. 2 Convenţia nu
cârmuieşte anumite tipuri speciale de vânzări, cum ar fi: mărfuri cumpărate pentru folosinţă
personală sau casnică, la licitaţii, de sub sechestru sau efectuate în orice alt mod de către
autorităţile judiciare, de valori mobiliare, de efecte de comerţ şi monede, de nave ,de
electricitate.
În art. 4 se prevede că, Convenţia nu cârmuieşte toate aspectele privind
contractul de vânzare internaţională de mărfuri, ci numai pe cele privind formarea contractului
şi drepturile şi obligaţiile la care un astfel de contract dă naştere între vânzător şi cumpărător.
Convenţia nu reglementează condiţiile de validitate ale contractului şi nici transferul
proprietăţii asupra mărfii.
1.3.3. Definire
Contractele constituie instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional, fiind cel
mai important instrument juridic de realizare a operaţiunilor de comerţ exterior şi cooperare
economica internaţională.
51
Contractul de vânzare cumpărare în comerțul internațional este actul juridic prin care
părțile vânzător și cumpărător, având sediile în state diferite, se obligă primul să transfere
proprietatea unui bun iar cel de al doilea să aachite prețul convenit.
M2.U1.4. Caractere juridice

Contractul de vânzare-cumpărare în comerţul internaţional potrivit definiţiei date,
prezintă un număr de caracteristici juridice. Ele se pot grupa în două categorii, după cum
coincid cu cele din dreptul comun sau sunt specifice.
a) Caractere juridice comune cu cele din dreptul comun:
- este un contract sinalagmatic, bilateral, dând naştere la obligaţii reciproce pentru
ambele părţi
- este un contract cu titlu oneros, părţile urmărind interese patrimoniale
- este un contract comutativ, întinderea drepturilor şi obligaţiilor fiind cunoscută din
momentul perfectării acordului de voinţă
- este un contract translativ de proprietate
b) Contracte juridice specifice:
b1) Contractul de vânzare internaţională de mărfuri are caracter comercial, fiind
deci un instrument de interpunere în circulaţia mărfurilor, în scopul realizării unui profit; în
acest sens Convenţia de la Viena prevede că ea nu se aplică mărfurilor cumpărate pentru
folosinţă personală sau casnică a cumpărătorului sau familiei sale.
b2) Contractul de vânzare-cumpărare are caracter internaţional, întrucat cuprinde
elemente de extraneitate.
În acest sens, Legea uniformă asupra vanzării internaţionale de bunuri mobile
corporale de la Haga, adoptată în 1964, prevedea în art. 1 că se aplică contractelor de vânzare-
cumpărare încheiate între părţi care îşi au sediul sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul unor state
diferite, în oricare din următoarele cazuri:
- când contractul prevede că marfa vandută face sau va face obiectul unui transport, din
teritoriul unui stat, pe teritoriul altui stat
- când actele care constituie oferta şi acceptarea sunt îndeplinite pe teritoriul unor state
diferite
- când predarea lucrului vândut urmează să se realizeze pe teritoriul unui stat, altul
decat acela în care s-au îndeplinit actele constituind oferta şi acceptarea contrctului
În cadrul Legii uniforme, sediul părţilor contractante reprezintă deci un criteriu
principal şi stabil căruia i se ataşeaza şi un element complementar sau secund şi anume:
- mişcarea obiectelor vandute;
- locul încheierii contractului;
- locul predării lucrului vandut.
52
Inovând şi simpificând , Convenţia de la Viena prevede că ea se aplică (a) între părţi
care îşi au sediul în state diferite, atunci cand acestea sunt state contractante precum şi (b)
atunci cand normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat
contractant. Expresia “stat contractant” se referă desigur la statele semnatare ale Convenţiei
sau care au aderat sau au ratificat, acceptat ori aprobat Convenţia ulterior.
Deci, subliniem din nou faptul că, potrivit Convenţiei de la Viena singurul element de
extraneitate care conferă internaţionalitate contractului sunt sediile părţilor, atunci când
acestea sunt localizate în state diferite; elementele de extraneitate care se referă la
naţionalitatea părţilor sau la caracterul civil ori comercial al contractului nu sunt reţinute ca
elemente care să atragă aplicarea convenţiei. Mai mult chiar, nici alte criterii tradiţionale de
internaţionalitate care prezintă conexitate cu raportul juridic - cum ar fi locul încheierii
contractului, tranzitul internaţional al mărfurilor sau locul executării contractului nu sunt
explicit menţionate de convenţie.
Aceste elemente pot primi însă semnificaţie prin aplicarea celuilalt criteriu prevăzut de
convenţie, atunci cand normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat
contractant, dar numai cu condiţia ca sediul părţilor să se afle în state diferite, chiar dacă nici
unul dintre acestea nu este un stat contractant.
Astfel, tranzitul internaţional al mărfurilor sau locul încheierii ori executării
contractului nu conferă internaţionalitate contractului atunci cand părţile au sediul în acelaşi
stat contractant. Ele pot însă atrage aplicarea Convenţiei atunci cand părţile au sediul în state
diferite, contractante sau necontractante, iar legea de drept internaţional privat a forului
trimite, prin unui din aceste puncte de legătură, la legea unui stat contractant.
M2.U1.5. Forma și obiectul contractului

1.5.1. Forma contractului
Contractul de vanzare internaţională este un contract consensual care nu este supus nici
unei condiţii de formă. În consecinţă şi proba lui se poate face prin orice mijloace, inclusive
martori, conform principiului libertăţii probei care domină materia comercială. Cu toate
acestea, necesitatea asigurării securităţii tranzacţiilor internaţionale şi valoarea ridicată a
acestora au impus în practică forma scrisă a contractului.
1.5.2. Obiectul contractului
Obiectul material al contractului de vânzare internaţională de mărfuri îl formează
marfa vândută, în schimbul căreia cumpărătorul plăteşte vânzătorului preţul stabilit. Deşi
Convenţia de la Viena nu defineşte noţiunea de mărfuri ea se conturează pe de o parte prin
faptul că această convenţie înlocuieşte pe cele de la Haga care privea vânzarea internaţională
de bunuri mobile corporale precum şi prin faptul că o serie de tipuri speciale de vânzări nu
sunt cârmuite de Convenţie.
53
Astfel Convenţia de la Viena nu se aplică marfurilor cumpărate pentru folosinţă
personală, vânzărilor prin licitaţii, vânzărilor de valori mobiliare, de efecte de comerţ şi
monede, de vapoare şi aeronave, de electricitate.
Această excludere nu înseamnă că aceste bunuri nu pot face obiectul unei vânzări
internaţionale, dar formarea şi efectele contractului nu vor fi carmuite de Convenţia de la
Viena.
M2.U1.6. Formarea contractului
Pentru contractele încheiate între absenţi, deci atunci când părţile nu se află fizic faţă în
faţă, Convenţia adoptă sistemul recepţiei în ceea ce priveşte momentul producerii efectelor
ofertei. Deci, până la ajungerea la destinatar, oferta nu poate fi acceptată, chiar dacă
destinatarul ar fi cunoscut pe orice cale faptul că oferta a fost expediată.
1.6.1. Retractarea şi revocarea ofertei
Retractarea şi revocarea sunt două noţiuni care pe fond exprimă aceeaşi instituţie
juridică, şi anume aceea de renunţare a ofertantului la ofertă, dosebirea dintre ele constînd
numai în sfera lor de aplicare în timp, faţă de momentul ajungerii ofertei la destinatar. Astfel,
în art. 15 alin. 2 din Convenţie este prevăzut faptul că retractarea intervine atunci când
renunţarea ofertantului ajunge la destinatar cel mai târziu în acelaşi timp cu oferta iar în art.
16 alin.1 este precizat faptul că revocarea ofertei operează după momentul ajungerii ofertei la
destinatar, până la încheierea contractului, dacă revocarea soseşte la destinaţie înainte ca
destinatarul ofertei să fi expediat acceptarea sa. Deci, deşi Convenţia adoptă teoria recepţiei în
ceea ce priveşte momentul încheierii contractului, introduce un element din sistemul
expedierii, care face ca, practic, revocarea să nu poată avea loc decât până la un moment
anterior încheierii contractului, şi anume cel al expedierii acceptării. Această condiţie
suplimentară este aplicabilă numai în cazul acceptării exprese deoarece în cazul acceptării
tacite nu se pune problema expedierii acceptării iar revocarea nu mai poate avea loc din
momentul în care acceptantul a efectuat actul de acceptare, deoarece în acel moment
contractul este încheiat. Condiţia suplimentară la care am făcut referire constituie o influenţă a
sistemului de drept anglo-saxon unde teoria expediţiei acceptării guvernează momentul
încheierii contractului. Revocarea care ajunge la destinatar după expedierea acceptării este
lisită de efecte juridice (caducă) deoarece contractul este considerat valabil încheiat.
În art. 16 alin. 2 sunt prevăzute cele două excepţii în care oferta nu poate fi revocată şi
anume:
- dacă oferta este irevocabilă prin menţiunea pură şi simplă făcută de ofertant privind
irevocabilitatea ofertei sau dacă ofertantul a fixat un termen pentru acceptarea ofertei, condiţii
ce ţin de voinţa ofertantului
- dacă este rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca irevocabilă şi dacă a
acţionat în consecinţă, caz în care irevocabilitatea este independentă de voinţa ofertantului,
ţinând de intenţia şi atitudinea acceptantului
54
Retractarea nu este îmiedicată de faptul că oferta este irevocabilă.
În art. 17 al Convenţiei este prevăzut faptul că oferta chiar dacă este irevocabilă
încetează în momentul în care neacceptarea sa ajunge la ofertant. Oferta poate fi refuzată
(respinsă) în mod expres sau implicit atunci când destinatarul ofertei trimite un răspuns care
conţine completări, limitări sau alte modificări faţă de conţinutul ofertei.
1.6.2. Acceptarea ofertei
În art. 18 Convenţia defineşte acceptarea ca fiind o “declaraţie sau o altă manifestare
(de voinţă) a destinatarului (ofertei) care exprimă acordul său la o ofertă”. Definiţia se referă
atât la acceptarea expresă cât şi la cea tacită. Având în vedere caracterul supletiv al
prevederilor Convenţiei, ofertantul poate prin conţinutul ofertei să impună acceptantului un
anumit fel de acceptare sau să ceară ca acceptarea să îmbrace o anumită formă (scrisoare de
recomandare, completarea unui formular tip trimis de către ofertant, etc.)
În cazul acceptării exprese:
- dacă contractul se încheie între absenţi art. 18 alin.2 al Convenţiei instituie regula
prin care “acceptarea unei oferte produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare
parvine ofertantului”, adică ajunge la destinatarul său, aplicând aşadar sistemul recepţiei
- dacă contractul se încheie între prezenţi acelaşi articol al Convenţiei prevede că “ o
ofertă verbală trebuie să fie acceptată imediat, în afară de cazul în care împrejurările implică
contrariul” iar în art. 24 se prevede că oferta sau declaraţia de acceptare este socotită că
ajunge la destinatar când este făcută verbal, ipoteză în care se încadrează contractul încheiat
prin telefon sau alt mijloc de comunicare ce asigură legătura verbală dintre părţi
În cazul acceptării tacite destinatarul ofertei face un act prin care el arată că
acceptă oferta, fără însă să comunice acest act ofertantului. Actul de acceptare tacită poate să
se refere, de exemplu, la expedierea mărfurilor sau la plata preţului, la punerea în fabricaţie a
bunului comandat, la procurarea de pe piaţă a bunului comandat, la ambalarea mărfii cu
indicarea destinatarului acestora, expedierea unei facturi, emiterea unei scrisori de credit.
Convenţia instituie însă condiţia, simetrică cu cea de la acceptarea expresă, şi anume ca actul
de acceptarea tacită să fi avut loc în termenul de acceptare indicat de ofertant sau, în lipsă,
într-un termen rezonabil, ţinând seama de împrejurările tranzacţiei şi de mijloacele de
comunicare folosite de ofertant.
Cu privire la conţinutul acceptării Convenţia instituie în art. 19 alin. 1 o regulă
care prevede că acceptarea trebuie să fie pură şi simplă, adică perfect concordantă cu
conţinutul ofertei. Răspunsul care conţine completări, limitări sau alte modificări faţă de
conţinutul ofertei constituie o nouă ofertă (contra - ofertă) iar contractul se consideră încheiat
în termenii noii oferte numai dacă ofertantul iniţial acceptă expres sau tacit noile condiţii.
Face totuşi excepţie situaţia în care acceptarea conţine un răspuns cu elemente diferite dar
care nu alterează în mod subsatnţial termenii ofertei, adică nu se referă îndeosebi la preţ,
55
plată, cntitatea şi calitatea mărfurilor, locul şi momentul predării, întinderea responsabilităţilor
unei părţi faţă de cealaltă sau rezolvarea litigiilor.
Dacă acceptarea parvine destinatarului (ofertantului) după expirarea termenului
stipulat de ofertant sau a termenului rezonabil este considerată tardivă. O acceptare tardivă nu
produce efecte, oferta devenind caducă la expirarea termenului de acceptare.
1.6.3. Retractarea acceptării
Art. 22 al Convenţiei stipulează că “acceptarea poate fi retractată dacă
retractarea ajunge la ofertant înainte de momentul în care acceptarea ar fi produs efecte sau în
acel moment”. Deoarece efectul acceptării este încheierea contractului, rezultă că retractarea
acceptării poate opera cel mai târziu până în momentul încheierii contractului.
1.6.4. Momentul încheierii contractului
Art. 23 al Convenţiei prevede că momentul încheierii contractului este
considerat:
- în cazul acceptării exprese între prezenţi, cel al realizării acordului de voinţă al
părţilor
- în cazul acceptării exprese între absenţi, cel în care acceptarea parvine ofertantului,
fiind adoptat deci sistemul recepţiei
- în cazul acceptării tacite, cel în care actul de acceptare tacită a fost îndeplinit
Locul încheierii contractului nu este însă reglementat de Convenţie. Astfel,
locul încheierii contractului va fi determinat după regulile sistemului de drept care constituie
lex causae în speţă,dar ţinându-se seama de momentul încheierii stabilit de Convenţie.
M2.U1.7. Efectele contractului

Efectele contractului de vânzare internaţională de mărfuri se concretizează în
obligaţiile care se crează în sarcina părţilor şi transmiterea proprietăţii şi a riscurilor.
1.7.1. Transmiterea proprietăţii şi a riscului
Convenţia de la Viena nu reglementează efectele pe care contractul internaţional de
vânzare de mărfuri poate să le aibă asupra proprietăţii mărfurilor vândute. În aceste condiţii,
în absenţa unei legi alese de părţi, urmează a se aplica normele de drept internaţional privat
ale forului, care vor determina legea aplicabilă, urmând ca transferal dreptului de proprietate
să fie supus prevederilor acelei legi.
În dreptul nostru, transmiterea proprietăţii mărfii asupra cumpărătorului are loc prin
simplul efect al încheierii contractului. Regula prevăzută de Codul civil este însă facultativă,
părţile putând deroga de la dispoziţiile ei.
Diversitatea soluţiilor adoptate de alte reglementări naţionale poate fi grupată în
următoarele două categorii:
- proprietatea se transmite în momentul realizării acordului de voinţă;
- transmiterea proprietăţii se produce în momentul predării mărfii vandute.
56
În practica comerţului internaţional, stabilirea momentului transmiterii proprietăţii
mărfii, ca urmare a unui contract de vânzare - cumpărare, are un caracter simplificat.
Momentul transferului proprietăţii este stabilit de părţi în funcţie de specificul contractului,
prin intermediul clauzelor de tip uzuale sau prin voinţa părţilor.
În principiu, odată cu transferul proprietăţii se transmite şi riscul lucrului (res perit
domine). În conformitate cu reglementările aplicabile, riscul va fi suportat de cumpărător fie
din momentul încheierii contractului, fie din momentul tradiţiei lucrului, fie din alt moment
stabilit de părţi.
Art. 67-69 ale Convenţiei de la Viena leagă momentul transmiterii riscului de cel al
predării mărfurilor facand însă distincţie între situaţiile care implică un transport al marfurilor
(riscurile sunt transferate cumpărătorului în momentul predării mărfurilor către transportatorul
desemnat, la locul desemnat) şi celelalte situaţii (riscurile se transmit atunci când mărfurile
sunt predate cumpărătorului sau, după caz, sunt puse la dispoziţia acestuia, atunci când
cumpărătorul nu le-a preluat la termenul stabilit).
În practica comerţului internaţional, părţile determină transmiterea riscului prin
includerera în contract a clauzelor tip care reglementează diverse tipuri de vânzare. În
principiu, fiecărei modalităţi de vânzare îi corespunde un anumit moment în care are loc
transferal riscurilor.
Astfel de uzanţe standardizate sunt cele cunoscute sub denumirea de INCOTERMS
(Internaţional Rules for the Interpretation of Trade Terms - Reguli internaţionale pentru
interpretarea uzanţelor comerciale) sau R.A.F.T.D. (The Revised American Foreign Trade
Definitions - Definiţiile americane de comerţ exterior, revizuite).
Între cele două transferuri, al riscului şi al proprietăţii, nu există însă o corelare
obligatorie. Momentul transmiterii riscului şi cel al transmiterii proprietăţii pot fi considerate
ca şi momente independente.
Părţile pot să prevadă în contract şi alte momente de transfer a riscurilor. În această
împrejurare, intenţia părţilor trebuie să se manifeste clar şi precis. În absenţa unei clauze
exprese, transferal riscurilor este supus legii aplicabile contractului, lex contractus.
1.7.2. Obligaţiile vânzătorului
În contractul de vânzare internaţională de mărfuri, vânzătorul are o poziţie importantă
şi activă. Rolul său se concretizează, în principal, prin următoarele obligaţii:
- predarea efectivă a mărfii vandute şi, după caz a documentelor referitoare la marfă;
- transferul proprietăţii asupra mărfii;
- asigurarea conformităţii mărfii predate cu clauzele contractuale;
- conservarea mărfurilor.
A. Predarea mărfii vandute
În comerţul internaţional, predarea constă în actele, faptele sau procedeele prin care
marfa este remisă cumpărătorului. În legătură cu această obligaţie interesează momentul
57
predării, locul predării şi obligaţiile speciale ce revin vânzătorului, cu caracter accesoriu
obligaţiei de predare.
A.1. Termenul predării. Predarea mărfii implică pentru vânzător respectarea
momentului privind executarea obligaţiei. Termenul de predare poate fi determinat sau cert şi
determinabil sau indicativ. Termenul se poate stabili de părţile contractante sau prin uzanţe
comerciale.
Potrivit Convenţiei de la Viena, dacă marfa urmează să fie predată într-o anumită
perioadă şi nu există o altă prevedere, vânzătorul poate să determine data precisă a predării în
orice moment al acestei perioade, dacă din contract nu rezultă că această alegere revine
cumpărătorului. Dacă vânzătorul trebuie să predea mărfurile la o anumită dată (termen fix), el
trebuie să respecte cu stricteţe acea dată.
Părţile pot opta pentru orice modalitate de stabilire a termenului. În absenţa unor
clauze sau indicii, predarea se efectuează într-un termen rezonabil de la data încheierii
contractului, în funcţie de natura mărfurilor şi împrejurările contractului prevedere stipulată în
art. 33 al Convenţiei de la Viena.
În practică, de obicei termenele de predare se calculează din momentul încheierii
contractului. Dacă însă obligaţia de predare este condiţionată de un fapt al cumpărătorului,
termenul va începe să curgă după realizarea lui.
Predarea mărfii înainte de termenul stabilit sau livrarea parţială se pot efectua numai cu
acordul anticipat al cumpărătorului.
A.2. Locul predării
Marfa se predă de către vânzător la locul convenit în contract. În absenţa unei
asemenea convenţii, Convenţia de la Viena prevede următoarele soluţii:
- când în contract nu se prevede transportul mărfii, locul predării este la sediul
vânzătorului (plata cherabilă). Individualizarea sediului se face în raport de momentul
încheierii contractului.
- dacă marfa trebuie transportată, locul livrării este acolo unde bunurile se predau
cărăuşului.
- când marfa se găseşte sau urmează a fi fabricată într-o anumită localitate, cunoscută
de părţi la încheierea contractului, locul predării va fi acel loc unde se află bunurile.
A.3. Predarea documentelor referitoare la marfă
În contractele care au ca obiect instalaţii complexe, obiective industriale mari, aparate
sau utilaje, vânzătorul trebuie să predea documentaţia tehnică şi know-how-ul corespunzător.
Documentaţia tehnică se predă în momentul şi locul determinat de către părţi şi uzanţe.
De asemenea, potrivit Convenţiei de la Viena, de la caz la caz, vânzătorul mai poate fi
obligat (a) să predea cumpărătorului sau cărăuşului un aviz de expediţie sau specificaţia
mărfurilor, (b) să încheie un contract de transport sau (c) să furnizeze informaţiile necesare
încheierii asigurării pe timpul transportului.
58
A.4. Răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei de predare
Vânzătorul poate să nu-şi execute obligaţia de a preda marfa la termenul şi locul
convenit. În această situaţie, cumpărătorul poate fie (a) să ceară executarea în continuare a
contractului, fie (b) să declare rezoluţia contractului.
(a) În ipoteza în care optează pentru executarea în continuare a contractului,
cumpărătorul poate pretinde daune moratorii, care potrivit convenţiei părţilor pot îmbrăca
forma penalităţilor (daune moratorii anticipate).
Penalităţile se fixează de către părţi sau sunt indicate în contractele tip ori în condiţiile
generale de livrare. Penalităţile se prevăd procentual, pe zile şi săptămani, calculandu-se la
valoarea mărfii nelivrate în termen.
(b) În a doua ipoteză, rezoluţia poate fi cerută de cumpărător dacă:
- vânzătorul nu predă mărfurile nici în termenul suplimentar acordat de cumpărător sau
declară că nu le va preda în termenul astfel acordat;
- predarea este tardivă iar rezoluţiunea intervine într-un termen rezonabil după data la
care cumpărătorul a luat cunoştinţă de predarea tardivă.
Rezoluţia contractului din iniţiativa cumpărătorului, în materia contractelor de vânzare
internaţională, prezintă următoarele trăsături:
- organele de jurisdicţie nu pot acorda termene de graţie;
- cumpărătorul care a optat pentru rezoluţiune nu mai poate cere executarea
contractului;
- debitorul, după introducerea acţiunii în rezoluţie, îşi poate îndeplini obligaţiile numai
în contractele fără termen;
- rezoluţia poate fi atat judiciară, cat şi de drept. În situaţia în care Convenţia de la
Viena este aplicabilă, rezoluţiunea este extrajudiciară, întrucat în art. 26 şi 40 se stipulează că
ea se “declară” de către cumpărător şi se notifică celeilalte părţi.
Pentru pagubele provocate de neexecutarea obligaţiei de predare, cumpărătorul poate
cere daune-interese. Despăgubirile, de regulă, se acordă numai pentru prejudiciul efectiv
suferit.
B. Conformitatea mărfii predate
Vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului marfa vândută. Marfa livrată trebuie
să fie conform clauzelor contractuale, sub aspectul cantităţii, calităţii şi tipului mărfii.
Conformitatea se poate referii şi la ambalajul sau condiţionarea mărfii.
Prin conformitate se înţelege că bunurile predate posedă calităţile şi particularităţile
prevăzute, expres au tacit, în contract, fără a avea vicii.
Conformitatea se determină ţinand cont de stipulaţiile contractuale privind cantitatea
mărfii. Momentul aprecierii conformităţii este cel al transmiterii riscurilor. Atunci cand aceste
elemente sunt reglementate în contract, obligaţia de conformitate este îndeplinită dacă acestea
59
corespund stipulaţiilor contractuale. Dacă aceste elemente nu sunt prevăzute în contract,
mărfurile sunt conforme dacă :
- sunt adecvate destinaţiilor lor obişnuite sau chiar speciale, dacă această din urmă
destinaţiei a fost cunoscută vanzătorului.
- dacă posedă calitatea eşantionului sau modelului prezentă cumpărătorului de
vânzător.
- dacă sunt ambalate sau condiţionate în mod obişnuit sau într-o manieră adecvată
pentru a le proteja şi conserva.
B.1. Cantitatea mărfii
Cantitatea se stabileşte în funcţie de natura mărfii şi uzanţe, prin utilizarea unei unităţi
de măsură specifice.
În ce priveşte cantitatea mărfii, în contract trebuie să se menţioneze următoarele:
- locul unde se va determina cantitatea mărfii;
- momentul determinării cantităţii mărfii;
- modul de determinare a cantităţii mărfii.
Cantitatea poate fi stabilită la locul de expediere sau de destinaţie. Uneori, se poate
folosi o dublă determinare, cantitatea verificandu-se atât la expediere cât şi la destinaţie.
Cantitatea mărfurilor livrate, potrivit uzanţelor internaţionale, se atestă prin
următoarele documente:
- scrisoarea de trăsură internaţională, la transporturile pe cale ferată şi aeriene;
- conosamentul, la transporturile pe apă;
- documentul de transport, la transporturile cu mijloace auto;
- chitanţa poştală, la transporturile poştale.
B.2. Calitatea mărfii
Calitatea reprezintă totalitatea însuşirilor pe care le are o marfă şi care, întrunind
exigenţele cumpărătorului, o fac să fie preferată altor mărfuri.
Calitatea cuprinde următoarele aspecte:
- caracteristicile tehnice ale mărfii;
- funcţionarea mărfii;
- gradul în care marfa corespunde cerinţelor pentru care a fost cerută.
B.3. Determinarea calităţii marfii
În contract sau prin documente separate, specificaţii, calitatea mărfii trebuie prevăzută
precis şi detaliat. În acest fel, se evită echivocurile şi interpretările diferite.
Nivelul calitativ al mărfii se stabileşte prin mijlocirea unor criterii sau caracteristici ale
produsului (funcţionale, constructive şi tehnologice, de fiabilitate, ergonomice, privind gradul
de utilizare a elementelor refolosite sau tipizate, de estetică industrială).
În practica comerţului internaţional, calitatea mărfii în contractul de vânzare-
cumpărare se poate stabili prin mai multe metode şi procedee:
60
- după încercare; marfa este supusă anumitor încercări iar încheierea contractului este
afectată de condiţia acceptării calităţii mărfii de către cumpărător.
- Rye terms (R.T.) prin această clauză cumpărătorul va primi marfa în starea care se
află la sosire. El poate cere însă o bonificaţie, dacă starea mărfii nu este corespunzătoare.
- Sound Delivered (S.D.); asemănătoare cu Rye terms, clauza Sound Delivered permite
cumpărătorului de a refuza marfa avariată.
- prin comparare cu mostre, modele, etaloane; mostra este o parte reprezentativă, de
dimensiuni reduse, fără utilizare comercială sau un exemplar complet al mărfii care formează
obiectul contractului. Marfa care va fi livrată de vânzător trebuie să aibă calităţile mostrei.
- prin referire la tipuri şi denumiri uzuale; tipurile reprezintă o noţiune abstractă, cu
care calitatea mărfii ce se livrează trebuie să corespundă sau să se apropie cât mai mult.
Tipurile sunt folosite mai ales în comerţul cu produse agricole şi minereuri. Astfel, în
comerţul cu cereale există calitatea F:A:G: (fair average quality).
- prin referire la norme şi standarde; ca variante ale tipului de marfă, normele şi
standardele reprezintă caracteristici ale produsului, care au fost codificate.
- prin descriere; determinarea calităţii pe bază de descriere ce face prin indicarea în
mod detaliat a caracteristicilor tehnice ale mărfii.
În situaţia când părţile nu au prevăzut că produsele trebuie să corespundă unei anumite
calităţi, vânzătorul este obligat să livreze marfă de calitate medie obişnuită existentă în ţara sa
şi corespunzătoare destinaţiei prevăzute în contract.
B.4. Controlul calităţii mărfii
Pentru a se asigura calitatea tehnologică a produselor este necesar să se efectueze
controlul calităţii marfii. Controlul calitativ poate fi făcut de către vânzător, la locul de
expediere a mărfii, pe cheltuiala sa. După efectuarea controlului, rezultatele trebuie să fie
comunicate cumpărătorului.
Controlul calitativ se poate efectua de către cumpărător la locul de expediere sau de
destinaţie a mărfii. Controlul de la locul de destinaţie se execută în porturi, staţii de frontieră
sau la unităţile beneficiare. În această împrejurare, cumpărătorul trebuie să procure actele de
control al calităţii mărfii.
Controlul calităţii mărfii efectuate de către părţi în diferitele lui modalităţi implică
cheltuieli ridicate şi dificultăţi tehnice. Datorită acestui fapt, în practica comerţului
internaţional s-a impus o formă proprie de control, care se realizează prin intermediul unui
organ terţ specializat, o casă de control.
B.5. Garanţia calităţii mărfii
Garanţia calităţii mărfii dă expresie obligaţiei vânzătorului de a menţine produsul
predat, în aceleaşi condiţii calitative, o anumită perioadă de timp.
Prin inserarea clauzei de garanţie, vânzătorul răspunde pentru viciile mărfii, fiind ţinut
să remedieze orice defecţiune care este o consecinţă a unui viciu ascuns.
61
De asemenea, cumpărătorul este obligat să asigure folosirea normală a mărfii, potrivit
destinaţiei sale.
Termenele de garanţie, în raport cu specificul mărfurilor, se stabilesc de către părţi sau
rezultă din practica internaţională.
În legătură cu garanţia calităţii mărfii, părţile prevăd în contract durata garanţiei şi
momentul din care ea începe să curgă, obiectul garanţiei şi responsabilităţile părţilor.
B.6. Garanţia de evicţiune
Vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ,
garantând în acest sens pe cumpărător.
Cumpărătorul decade din dreptul de a invoca garanţia de evicţiune dacă nu a denunţat
vânzătorului dreptul sau pretenţia terţului într-un termen rezonabil, din momentul în care le-a
cunoscut sau trebuia să le cunoască; vânzătorul care cunoştea dreptul sau pretenţia terţului nu
se poate prevala însă de această decădere.
B.7. Sancţiunea lipsei de conformitate
În situaţia în care marfa predată nu corespunde prevederilor contractuale, cumpărătorul
are obligaţia de a denunţa lipsa de conformitate, prin formularea unei reclamaţii. Prin
intermediul reclamaţiei se urmăreşte găsirea unei soluţii amiabile şi evitarea unui litigiu.
Art. 39 din Convenţia de la Viena prevede că denunţarea se face într-un termen
rezonabil, raportat la momentul în care cumpărătorul a cunoscut sau trebuie să cunoască lipsa
conformităţii.
Reclamaţia se prezintă în scris. Ea poate fi formulată prin scrisoare recomandată,
telegramă sau telex. În reclamaţie cumpărătorul trebuie să precizeze, în principiu,
următoarele:
- denumirea mărfii şi numărul contractului;
- cantitatea pentru care se formulează reclamaţia;
- fondul reclamaţiei;
- pretenţia cumpărătorului.
Reclamaţia trebuie să fie confirmată de către vânzător sau, potrivit convenţiei părţilor,
de către un terţ neutru, de preferinţă un organism specializat. Confirmarea se va face în scris,
cu respectarea unui anumit termen.
Dacă denunţarea lipsei de conformitate are loc cu respectarea tuturor condiţiilor,
cumpărătorul poate să ceară:
- executarea în continuare a contractului;
- rezoluţia contractului cu daune interese.
În ce priveşte executarea în continuare a contractului, în situaţia în care vînzătorul
admite pretenţiile cumpărătorului, reclamaţia se poate rezolva, potrivit prevederilor art. 45 şi
urm. din Convenţia de la Viena, prin unul din următoarele moduri:
- înlăturarea deficienţelor constatate prin recondiţionarea mărfii;
62
- restituirea mărfii pentru înlocuirea ei, dacă lipsa de conformitate reprezintă o
încălcare esenţială a contractului;
- reducerea preţului proporţional cu diferenţa dintre valoarea mărfurilor la data predării
ţi valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în acest moment.
Rezoluţiunea contractului poate fi cerută numai dacă vânzătorul nu îşi îndeplineşte
obligaţia de a asigura conformitatea şi dacă această neîndeplinire constituie o încălcare
esenţială a contractului.
1.7.3. Obligaţiile cumpărătorului
În contractul de vanzare internaţională de mărfuri, cumpărătorul are două obligaţii
principale şi anume:
- plata preţului;
- luarea în primire a lucrului vandut.
A. Obligaţia de plată a preţului
Plata preţului reprezintă obligaţia asumată de cumpărător de a lua măsurile şi de a
îndeplinii formalităţile destinate să permită plata. Preţul de vânzare cuprinde preţul intern, la
care se adaugă - după caz - un număr de elemente.
A.1. Determinarea preţului
La contractul de vânzare internaţională de mărfuri preţul poate fi determinat sau
determinabil.
Preţul determinat este prevăzut de către părţi, cu ocazia încheierii contractului. El se
înscrie printr-o formulă fixă sau variabilă. În varianta fixă, părţile stabilesc un preţ unitar pe
unitatea de produs. Dacă aplică formula variabilă, părţile vor fixa un preţ de bază, urmând ca
în momentul livrării, în raport de limitele procentuale indicate, să se determine preţul real.
Preţul determinabil se concretizează după încheierea contractului, avandu-se în vedere
unele criterii. Părţile pot stabili ca determinarea preţului să se facă după condiţiile de bursă,
preţul mediu al cotărilor pe ultimele zile înaintea predării, media cotărilor de pe diferite pieţe
sau preţul din ziua predării.
La livrările care s-au eşalonat pe o perioadă mai lungă şi este previzibilă o fluctuaţie a
preţurilor mondiale, se poate stabili o scară mobilă sau glisantă de preţuri; la livrările cu un
ciclu mare de producţie, se vor lua în considerare şi fluctuaţiile preţurilor la materiile prime şi
materialele folosite pentru obţinerea produsului.
În stabilirea preţului se mai ţine cont şi de următoarele elemente:
- cantitatea la care se calculează preţul;
- valuta în care se va face plata;
- reducerile de preţ acordate.
Preţul se exprimă în moneda uneia dintre părţi sau într-o monedă terţă, iar plata se
efectuează în moneda de referinţă sau eventual în alta, precizată de către părţi. În mod
obişnuit, se folosesc monedele forte cu convertibilitate deplină.
63
A.2. Elementele structurale ale preţului
Preţul de vânzare este constituit din suma rezultată adunând următoarele cheltuieli la
costul de producţie:
Cheltuieli de ambalare. În transferul mărfii, părţile folosesc o gamă de ambalaje
diversă şi variată. Ambalajul poate fi exterior, avand funcţia de protejare a mărfii şi interior,
cu rol comercial. In raport de regimul juridic al ambalajului se impune ca părţile să prevadă în
contract una din următoarele soluţii privind ambalajul:
- fie trecerea ambalajului în proprietatea cumpărătorului şi determinarea preţului lui;
- fie restituirea ambalajului către vânzător şi modul de restituire.
Preţul ambalajului poate fi inclus în preţul mărfii sau poate fi calculat şi facturat
separat.
Preţurile indicate în listele de preţuri şi în cataloagele de preţuri se referă de obicei
numai la marfă nu şi la ambalaj. Preţurile ce figurează în oferte ferme şi în contracte cuprind
şi ambalajele sau mijloacele de protecţie necesare pentru a evita deteriorările în condiţii
normale de transport pană la destinaţie.
Cheltuielile de transport. Ca element al preţului, cheltuielile de transport sunt
suportate de una sau alta dintre părţi, în funcţie de condiţiile de livrare. Acestea se împart şi
ele în cheltuieli de transport pe parcurs intern (efectuate de regulă în moneda naţională) şi
cheltuieli de transport pe parcurs extern (efectuate în devize liber convertibile).
Cheltuieli de asigurare. Asigurarea mărfii contra riscurilor transportului este o
operaţiune neesenţială, dar obişnuită. Uneori acordarea creditelor bancare pentru finanţarea
unei vânzări este condiţionată de asigurarea mărfii.
Cheltuielile de asigurare constituie un element al preţului numai în vanzare CIF sau
CIP. În aceste condiţii de livrare, vânzătorul are obligaţia să procure, pe propria sa cheltuială,
o poliţă de asigurare al cărei beneficiar sa fie cumpărătorul.
În celelalte condiţii de livrare, asigurarea revine cumpărătorului.
Cheltuieli diverse, cum ar fi: impozite, taxe, tarife vamale, comisioane bancare, şi
comerciale sau obţinerea unor documente prevăzute de regimul exporturilor şi importurilor.
A.3. Metode de stabilire a preţurilor şi factori care afectează stabilirea
preţurilor de export
Principalii factori care afectează stabilirea preţurilor de export sunt factorii
legaţi de firmă şi anume:
- obiectivele firmei: dacă firma urmăreşte maximizarea venitului va folosi un preţ mai
scăzut iar dacă urmăreşte maximizarea profitului va folosi un preţ mai mare. Pentru creşterea
cotei de piaţa va practica preţuri mici.
- politica firmei
- tehnologia de fabricaţie
- costurile produsului
64
- poziţia firmei si strategia competitivă: firmele mici care fac produse la comanda vor
practica preturi mari
- strategia de intrare pe pieţele internaţionale: firma poate intra pe o nouă piaţă prin
export direct sau indirect, producţie, licenţiere, franchising, societăţi mixte, investiţii directe.
Daca firma alege exportul indirect prin mai mulţi intermediari, preţul se va încărca cu marjele
acelor intermediari. La exportul direct însă preţul poate fi mai mic.
O a doua categorie de factori ce influenţează nivelul preţurilor de export sunt factorii
legaţi de piaţă şi anume:
- concurenţii: firma trebuie să se orienteze în funcţie de preţurile concurenţilor; firmele
trebuie să încerce să diferenţieze produsele faţă de concurenţi şi nu neapărat să lupte prin
preţuri; firma va fi influenţată de numărul concurenţilor, strategiile adoptate de concurenţi,
controlul canalelor de distribuţie de către anumiţi concurenţi.
- clienţii: segmentul de piaţa vizat, valoarea perceputa de client, loialitatea faţă de
produse; limita maxima a preţului pe o piaţa este reprezentată de valoarea perceputa de client
iar limita minima a preţului pe o piaţa o reprezintă costul.
Factorii legaţi de mediu reprezintă a treia categorie de factori ce influenţează nivelul
preţurilor la expor, în cadrul cărora amintim:
- elementele legislative
- sistemul fiscal
- rata dobânzii: dacă pe piaţa ţintă există un nivel scăzut al ratei dobânzii, aceasta
presupune un acces mai uşor la creditele locale, deci posibilitatea firmei de a vinde pe credit;
în schimb dacă nivelul ratei dobânzii este ridicat atunci exportatorul trebuie să crediteze el
clienţii (firme sau persoane fizice), acest fapt influenţând creşterea preţului.
- rata inflaţiei
- mediul politic
- elemente de politica comercială: barierele tarifare şi netarifare, ca de exemplu
standardele şi normele tehnice determina o creştere a preţului produsului; trebuie să ţinem
cont şi de elasticitatea cererii în funcţie de preţ şi în funcţie de venit: dacă cererea este elastică
va răspunde rapid la modificarea preţurilor în schimb dacă cererea este inelastică cererea nu
reacţionează rapid la modificarea preţurilor; cererea va fi influenţată de puterea de cumpărare,
venit şi preţul stabilit.
- influeţe favorabile cât şi constrângeri guvernamentale.
O ultimă grupă care influenţează nivelul preţurilor sunt factorii legaţi de produs, dintre
care cei mai importanţi sunt:
- preţul materiilor prime
- stadiul din ciclul de viata în care se află produsul: în primele faze preţurile sunt mai
mari urmând să scadă în faza de maturitate şi declin.
Cele mai importante metode de stabilire a preturilor sunt:
65
1. Stabilirea preţului pe baza costului (cost+). Această metodă presupune calcularea
tuturor cheltuielilor de producţie si comercializare, cheltuieli la care se adaugă o marjă de
profit. Această marjă de profit se calculează ca procent din cheltuieli. Dezavantaje:
presupunem că pentru o firmă costul fix este de 5.000$ iar costul variabil are aceeaşi valoare,
rezultă că CT 0 =10.000$. Presupunem că firma produce 10.000 de produse. Atunci costul
mediu este 1$ pe unitate produs, profit unitar = 0,1$, rezultă că preţul unitar este 1,1$. În luna
următoare firma produce doar 5.000 de bucăţi, CF rămâne 5.000$ si CV 1 =2.500$, profit =
1,1*5.000-7.500 = -2.000$.
2. Metoda determinării preţului pe baza pragului de rentabilitate
Analiza cost-volum-profit permite calcularea pragului de rentabilitate pentru diferite
preturi şi deasemenea calcularea profitului sau a pierderii rezultate.
C F
P*Q=CF+CVm*Q ⇒Q=
P−C V
3. Metoda stabilirii preţului în funcţie de preţurile concurenţilor

Costurile şi cererea determină limitele stabilirii preţurilor iar condiţiile concurenţiale
determină preţul care poate fi stabilit între aceste două extreme. Preţul produselor substitute
are de asemenea o influenţă importantă asupra volumului de vânzări care poate fi obţinut de
exportator. Pentru a se afla la adăpost faţă de concurenţi firma poate încerca diferenţierea
produselor, îmbunătăţirea imaginii mărcii sau creşterea puterii prin intermediul canalului de
distribuţie. Orice diferenţă de preţ faţă de concurenţi trebuie justificată clienţilor prin prisma
utilităţii diferite. Cu cât există mai multe produse substituibile, cu atât preţurile trebuie să fie
mai apropiate iar costurile au o influenţă tot mai mare în determinarea preţurilor.
4. Metoda diagnostic
Se compară mai multe produse concurente în funcţie de câteva caracteristici: consum,
puterea motorului, service. Clientul împarte cele 100 de puncte la cele 3 firme. Fiecare din
cele 3 caracteristici primeşte o anumită pondere, în funcţie de importanţă.
Caracteristic
A B C
i tehnice
1. Consum 50 25 25
66
2. Puterea
40 30 30
motorului
3. Service 50 25 25
100%
Metoda ajuta la determinarea preţului în raport cu produsele concurenţilor,

determinarea elementelor care sunt evaluate mai slab de către clienţi şi a elementelor evaluate
mai bine de către clienţi.
4. Stabilirea preţului pe baza cererii. Estimarea curbei cererii
Natura pieţei determină limita superioară a preţurilor. Utilitatea sau valoarea pe care
produsele o aduc clienţilor reprezintă plafonul de preţ. Când se estimează curba cererii piaţa
poate fi stratificată, ceea ce implică estimarea numărului de clienţi care vor cumpăra la
diferite niveluri de preţ. Aceste valori pot fi obţinute prin chestionarea clienţilor, prin testarea
preţurilor pe piaţă, prin comparaţia cu produsele substitute sau prin analiza statistică a
legăturii preţ-volum. Factorii demografici, economici, obiceiurile şi tradiţiile influenţează
acceptarea produselor de către clienţi. Natura cererii, exprimată în termeni de elasticitate a
preţului, a venitului variază semnificativ de la o piaţă la alta. O barieră în estimarea cererii
este disponibilitatea informaţiei. Obţinerea acestor informaţii poate fi extreme de dificilă şi
costisitoare în multe ţări, mai ales în ţările în dezvoltare. Lipsa statisticilor publicate şi lipsa
unor agenţii de cercetare a pieţelor competente, adăugate la costul realizării cercetărilor de
marketing pe pieţele îndepărtate vor crea probleme în determinarea modului în care piaţa va
răspunde la diferite niveluri ale preţurilor de export.
6. Stabilirea preţurilor în funcţie de participarea la anumite licitaţii si probabilitatea
câştigării licitaţiei
Stabilirea unor preţuri mici determină o mare probabilitate de câştigare a licitaţiei însă
profitul aşteptat este mic. Cu cât creşte preţul profitul aşteptat este mai mare însă
probabilitatea de câştigare a licitaţiei este mai mică.
Preţul se înscrie în contract atât pe unitate de produs, cât şi ca o sumă globală pentru
întreaga cantitate de marfă care face obiectul contractului. Preţul poate fi determinat sau
determinabil. Preţul determinat este stabilit de către parteneri în momentul încheierii
contractului şi poate fi, la rândul său stipulat în diferite variante: preţ fix şi preţ mobil.
Preţul fix se utilizează în livrările pe termen scurt iar preţul mobil se foloseşte în
situaţiile în care mărfurile se livrează în tranşe iar parametrii tehnico-calitativi ai produselor
diferă de la un lot la altul.
Preţul determinabil se foloseşte la încheierea contractelor pe termen lung, pentru
instalaţii complexe, lucrări de construcţii montaj, părţile stabilind preţul efectiv în funcţie de
fluctuaţia preţurilor la materiile prime din care s-a fabricat produsul livrat. Limitele peste care
fluctuaţiile de preţ se iau în considerare se stabilesc de către vânzător şi cumpărător. Dacă
67
cumpărătorul plăteşte un avans vânzătorului, din care acesta poate achiziţiona materiile prime
necesare fabricării instalaţiilor, clauza privitoare la fluctuaţiile de preţ dispare.
A.4. Data plăţii
Data plăţii se prevede de părţi sau rezultă din uzanţe. În comerţul internaţional,
momentul plăţii este cel al predării efective a mărfii sau a remiterii documentelor
reprezentative ale acestora. În exporturile complexe, plata preţului se eşalonează, de obicei, în
două sau trei etape. Părţile pot convenii ca plata preţului să se facă şi anticipat, plata fiind o
condiţie a remiterii mărfurilor.
Potrivit Convenţiei de la Viena, neplata preţului la data convenită îl pune de drept pe
cumpărător în întarziere, fără nici o altă formalitate.
A.5. Locul plăţii
În lipsa unei determinări a locului plăţii în contract, Convenţia instituie două soluţii
subsidiare alternative, şi anume:
a) La sediul vânzătorului, deci plata preţului este portabilă şi nu cherabilă. Această
soluţie este justificată deoarece în zilele noastre plata preţului se face, de cele mai multe ori,
prin decontare bancară, iar preţul este considerat plătit atunci cînd banii au intrat în contul
vânzătorului.
b) La locul remiterii mărfurilor sau documentelor, dacă plata trebuie făcută contra
acestor remiteri. Acest loc al remiterii poate fi sediul cumpărătorului, sau al băncii care îl
deserveşte pe cumpărător (soluţia cea mai des întâlnită în practică), dar poate fi şi în ţara
vânzătorului sau într-o ţară terţă.
A.6. Răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei de plată
Neexecutarea de către cumpărător a obligaţiei de plată a preţului poate prezenta două
aspecte: (a) întarzierea plăţii şi (b) neplata preţului.
În situaţia în care plata preţului se efectuează cu întârziere, vânzătorul poate cere
daune interese moratorii.
În împrejurarea neplăţii preţului, vânzătotul are posibilitatea să ceară executarea
obligaţiei sau rezoluţia contractului.
Rezoluţia poate surveni dacă:
- obligaţia de plată nu este executată nici în termenul suplimentar acordat de vânzător
sau dacă cumpărătorul declară că nu va plăti în termenul astfel acordat;
- cumpărătorul a efectuat o executare tardivă a plăţii, iar vânzătorul a declarat
rezoluţiunea înainte de a fi ştiut că executarea a avut loc.
B. Larea în primire a lucrului
În afară de plata praţului, cumpărătorul are şi obligaţia de a lua în primire lucrul
vandut. El este ţinut de a efectua toate actele care se impun pentru realizarea operaţiunii de
predare-primire.
68
În caz de neîndeplinire de către cumpărător a obligaţiei de a lua marfa în primire,
vânzătorul poate să ceară executarea contractului sau rezoluţiunea vânzării.
1.7.4. Exonerarea de răspundere a părţilor
Părţile sunt exonerate de răspundere dacă neexecutarea obligaţiei asumate se datorează
unui caz de forţă majoră.
Forţa majoră este un eveniment intervenit ulterior încheierii contractului, cu caracter
imprevizibil, inevitabil şi insurmontabil, independent de voinţa părţilor şi care face
imposibilă, în totul sau în parte, executarea obligaţiilor.
Spre deosebire de dreptul comun, în dreptul comercial internaţional forţa majoră este o
modalitate indirectă de adaptare a contractului la condiţiile intervenite. Încetarea contractului
se produce numai în situaţia în care executarea în natură a devenit imposibilă.
Împrejurările de forţă majoră care provocă întarzierea în executare vor fi anunţate în
scris celeilalte părţi, într-un anumit termen. Comunicarea trebuie să cuprindă date privind
intervenirea şi caracterul împrejurărilor, precum şi eventualele consecinţe. De asemenea,
partea este obligată să comunice, fără întarziere, în scris, încetarea acestor împrejurări.
În cazul în care comunicarea nu intervine în limitele termenului de îndeplinire a
obligaţiilor contractuale, debitorul este decăzut din dreptul de a invoca exonerarea.
Comunicarea trebuie să fie certificată de autorităţile competente în materie (Camera de
comerţ sau un alt organ central competent).
În situaţia în care forţa majoră este temporară, executarea contractului se suspendă şi
termenele se prelungesc pe această perioadă.
În cazul cand forţa majoră impiedică definitive executarea obligaţiei, vânzătorul este
exonerat de orice fel de răspundere. În practica comerţului internaţional, neexecutarea
obligaţiei contractuale datorită unor asemenea împrejurări are un caracter de excepţie.
Împrejurarea de forţă majoră poate provoca o imposibilitate de executare totală sau
parţială. În mod implicit, exonerarea de răspundere va fi proporţională cu consecinţele
produse.
M2.U1.8. Încetarea contractului

Cauzele de încetare ale contractului de vânzare cumpărare internațională de mărfuri
sunt cele prevăzute în dreptul comun, care stipulează faptul că, contractul încetează prin
executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului,
îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei sau imposibilitate fortuită de executare.
M2.U1.9. Modificarea şi rezilierea amiabilă a contractului

Convenţia de la Viena prevede că un contract poate fi modificat sau reziliat prin
acordul amiabil al părţilor, dispoziţie ce se află în concordanţă cu principiul
consensualismului cu privire la forma contractului.
69
În cazul în care părţile au încheiat contractul în formă scrisă, ceea ce constituie
regula în practică, ele pot să-l modifice sau să-l rezilieze nu numai printr-un acord scris, ci şi
printr-un acord nescris, verbal sau rezultat din fapte relevante. Această concluzie rezultă din
formularea generală a art. 29 alin. 1 al Convenţiei care nu distinge în funcţie de forma în care
s-a încheiat Convenţia. Modificarea sau rezilierea în scris este obligatorie numai dacă părţile
au prevăzut o clauză expresă în acest sens în contractul lor scris.
O situaţie specială, cu caracter de excepţie este prevăzută în alin. 2 al art. 29 al
Convenţiei în care se prevede că dacă între părţi s-a încheiat un acord scris care conţinea o
clauză potrivit căreia orice modificare trebuie făcută tot în scris, dar ulterior o parte (A) cere
pe cale verbală o modificare a obligaţiilor celeilalte părţi (B) sau nu se opune unei modificări
tacite efectuate de B, iar B execută contractul în continuare în spiritul acestei modificări, A nu
mai poate refuza ulterior prestaţia lui B invocând neconformitatea ei cu contractul scris.
Contractul iniţial este repus în funcţiune în momentul în care partea invocă neconformitatea
modificării cu contractul scris. Astfel A trebuie să accepte prestaţiile efectuate de B în
temeiul modificării verbale sau tacite numai până în momentul în care a obiectat, dupăă aceea
B trebuie să continue executarea contractului potrivit clauzelor iniţiale.
M2.U1.10. Alte clauze

Părțile contractante se referă la cei care își asumă drepturi și obligații prin contract și
sunt identificate prin următoarele date: numele firmei, adresa, numărul de înregistrare la
Registrul Comerțului, codul fiscal, atributul fiscal – este sau nu plătitor de TVA, număr cont
bancar, numele reprezentantului legal și calitatea lui – administrator, director general, director
executive etc. De asemenea, fiecare parte contractantă își stabilește, încă din primul articol al
contractului, calitatea în contract, și anume cumpărător-importator sau vânzător-exportator.
Obiectul contractului stabilește foarte clar principal obligație pe care părțile și-o asumă
prin încheierea acestui contract, adică vânzarea cumpărarea unei anumite cantități de marfă.
Este foarte important ca în acest articol al contractului să se specific clar cantitatea de marfă
ce urmează a fi tranzacționată, caracteristicile tehnice ale acesteia, caracteristicile de calitate
ale mărfii. Cu cât aceste aspect sunt mai clar stabilite, cu atât se diminuează riscul ca
exportatorul să livreze altceva decât cee ace așteaptă importatorul și să apără neânțelegeri
legate de îndeplinirea obligațiilor.
Părțile unui contract nu se pot lega între ele prin obligații pentru totdeauna. Tocmai de
aceea, fiecare contract are prevăzută durata în care este valabil. Un contract poate avea o
durată de câteva zile, câteva luni, câțiva ani, dar în nici un caz nu poate să nu aibă stabilită, de
la început, perioada de vlabilitate. De obicei, la acest articolse prevede și posibilitatea părților
de a prelungi durata de valabilitate și a de execuție prin act adițional.
Prețul contractului înseamnă stabilirea în contract a valorii cu care marfa se vinde și se
cumpără (“valoarea totală a mărfii care face obiectul contractlui este de…”). Este important să
70
se scrie care este care este moneda în care se exprimă cheltuielile adiacente, cum ar fi
transportul, asigurarea mărfii pe parcursul transportului, taxele vamale, etc. Întotdeauna
trebuie să se stabilească modalitatea de plată a prețului, termenele la care se face plata. Legată
de preț, o clauză importantă, nu obligatorie, dar asiguratorie, este garantarea plății.
Termenele și modalitățile de livrare reprezintă o altă condiție esențială a unui contract
de iport-export. În acest mod, se stabilește în cât timp de la semnarea contractlui vânzătorul
este obligat să livreze marfa, modalitatea în care se face recepția, modalitatea în care
mărfurile trebuie transportate, aspect legate de ambalaj și de prezentarea la livrare (ex:
“Produsele vor fi livrate în ambalajul original, fără a fi deteriorate sau distruse. În caz de
deteriorare sau distrugere din vina exclusive a vânzătorului, produsul va fi înlocuit în
maximum 5 zile cu unul smimilar”), documentele care trebuie să însoțească marfa (ex:
“Produsele vor fi însoțite de documente edificatoare care să ateste originea lor și anul de
fabricație, garanția și durata de viață; cerificate de calitate care să ateste că produsele sunt
fabricate în conformitate cu normele de calitate și cu normele de protejare a mediului …”).
Garanțiile legate de marfă satbilesc obligațile vânzătorului de a livra exact marfa cerută
de cumpărător, de a garanta calitatea acesteia, precum și termenul în care produsele trebuie
înlocuite/ reparate fără nici un cost din partea importatorului.
Având în vedere faptul că un contract este legea părților, părțile pot stabili orice clauză
în contract, cu condiția ca aceasta să fie legală.
Orice contract stabilește și modalitatea în care încetează. De obicei, un contract de
iport export încetează în momentul în care durata pentru care a fost încheiat expiră și/sau
obiectul contractului a fost executat (marfa ajuns la importator). Există însă posibilitatea ca
după ce părțile au încheiat un contract și s-au înțeles asupra clauzelor, ele să se răsgândească.
Nimeni nu le interzice acest lucru. Exstă posibilitatea ca ambele părți să se răzgândească, să
decidă să nu mai continue contractual, se ânțeleg împreună asupra acestui lucru, reziliează
contractual și se întorc în situația juridică anterioară momentului în vare au încheiat
contractual. Evident, este obligatoriu ca în cazul în care anumite obligații din contract sunt
deja executate (ex: exportatorul a comandat marfa la producător) încetarea contractului să nu
se facă decât după ce se realizează obligația colaterală a celeilalte părți (ex: să plătească un
anumit procent din sumă pentru faptul că marfa a fost produsă la comanda sa). De asemenea,
există posibilitatea ca doar una dintre părți să se răzgândească și să decidă încetarea
contractului. În acest caz suntem în situația de “denunțare unilaterală a contractului”, cu
obligația părții care nu mai vrea să continue contractual să anunțe cealaltă parte șii să prevadă
un anumit termen, numit preaviz, după care practice să înceteze contractul.
Un contract prevede, de obicei și clauza de forță majoră, care stabilește ce se întâmplă
cu contractual și cu obligațiile stabilite de el în situația în care intervin cazuri independente de
voința părților și care nu puteau fi prevăzute în momentul încheierii contractului.
71
O clauză extreme de importantă într-un contract de import-export (caz în care părțile se
află în jurisdicții diferite și li se aplică legi naționale diferite) este cea privitoare la litigii, în
care părțile stabilesc modul în care se vor soluționa diferendele dintre ele (prin procedură
arbitrală sau procedură judecătorească).
Să ne reamintim...
Fascinant pentru viteza cu care se derularează lucrurile, domeniul de
afaceri funcționează după reguli foarte stricte, dintre care încheierea, în formă
scrisă a contractelor, indiferent de obiectul lor este un principiu de bază, necesar,
nu neapărat și suficient dată fiind perspectiva neexecutării obligațiilor
contractuale, bunei desfășurări a afacerilor.
Este adevărat, un contract se poate naște și executa valabil fără întocmirea
unui înscris, celebrul gentelment’s agreement, dar nu este mai puțin adevărat
faptul că atunci când apar neânțelegeri, doar contractul în formă scrisă, care este
legea părților, semnat valabil de către reprezentanții părților poate salva situația.
Exemplu:
■ contractul de vânzare cumpărare este un contract sinalagmatic deoarece
dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi;

■ contractul de vânzare cumparare este totodată şi un contract translativ de
drepturi, reale deoarece transferă dreptul de proprietate;
O firmă din România exportă mărfuri în SUA în valoare de 100 000 USD
și importă din Elveția mărfuri în valoare de 350 000 CHF. Cele două contracte
sunt simultane. În momentul încheierii contractelor cursul de schimb a fost
1 USD = 3,5 CHF iar pentru momentul efectuării plăților cursul de schimb se
estimează a fi 1 USD = 3 CHF. Este suficientă exportatorului român suma
încasată din export pentru a achita contravaloarea importului? Dacă nu,
introduceți în contractul de export clauza valutară simplă, luând ca monedă etalon
CHF, cunoscând în momentul contractării evoluția USD în raport cu CHF (t0:
1 USD = 3,5 CHF, t1: 1 USD = 3 CHF). Care va fi suma recalculată ce va fi
efectiv plătită de importatorul american în situația introducerii în contract a
clauzei valutare simple?
M2.U1.11. Rezumat
Contractul de vânzare cumpărare internațională este constituit pe
următoarea structură: părțile contractante, obiectul contractului, durata
contractului, preț și modalități de plată, termene și modalități de livrare, garanții,
72
modalități de încetare a contractului, clauza de forță majoră, modalitatea de
soluționare a litigiilor, clauze finale.

1. Rezoluţia contractului din iniţiativa cumpărătorului, în materia contractelor
dee vânzare internaţională, prezintă următoarele trăsături:
a) organele de jurisdicţie pot acorda termene de graţie;
b) cumpărătorul care a optat pentru rezoluţiune nu mai poate cere executareaa
contractului;
c) debitorul, după introducerea acţiunii în rezoluţie, îşi poate îndeplini
obligaţiile numai în contractele fără termen;
d) rezoluţia poate fi atat judiciară, cat şi de drept.
2. Prin predarea mărfurilor libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ,
vânzătorul îl garantează pe cumpărător:
a) asupra calității mărfii;
b) asupra cantității mărfii;
c) de evicțiune;
d) de vicii ascunse.
3. În stabilirea preţului se ţine cont de următoarele elemente:
a) cantitatea la care se calculează preţul;
b) valuta în care se va face plata;
c) reducerile de preţ acordate;
d) prețul ambalajului.
4. Factorii de piaţă ce influenţează nivelul preţurilor de export sunt:
a) concurenții;
b) politica firmei;
c) tehnologia de fabricaţie;
d) poziţia firmei si strategia competitivă.
5. Factorii de mediu ce influenţează nivelul preţurilor de export sunt:
a) costurile produsului;
b) sistemul fiscal;
c) constrângeri guvernamentale;
d) preţul materiilor prime.
6. Strategia de determinare a preţului în raport cu produsele concurenţilor,
prinn determinarea elementelor care sunt evaluate mai slab de către clienţi şi a
elementelorr evaluate mai bine de către clienţi se numește:
a) metoda determinării preţului pe baza pragului de rentabilitate;
b) metoda stabilirii preţului în funcţie de preţurile concurenţilor;
73
c) metoda dignostic;
d) stabilirea preţului pe baza cererii.
7. Rezoluţia contractului din vina cumpărătorului poate surveni dacă:
a) obligaţia de plată nu este executată nici în termenul suplimentar acordat de
vânzător
b) dacă cumpărătorul declară că va plăti în termenul suplimentar acordat;
c) cumpărătorul a efectuat o executare tardivă a plăţii, iar vânzătorul a
declarat rezoluţiunea înainte de a fi ştiut că executarea a avut loc;
d) cumpărătorul a efectuat o executare tardivă a plăţii, iar vânzătorul nu a
declarat rezoluţiunea înainte de a fi ştiut că executarea a avut loc.

1. Care constituie principala reglementare internaţională în materia
vânzării cumpărării de mărfuri și când se aplică aceasta?
2. Care sunt caracterele juridice ale contractului de vânzare cumpărare
internațională de mărfuri?
3. Ce reprezintă retractarea ofertei?
4. În ce constă obligația vânzătorului de asigurare a conformităţii mărfii
predate?
5. În ce situații încetează contractul de vânzare cumpărare internațională ?
74
Unitatea de învăţare M2.U2. Contractul internaţional de
franciză
Cuprins
M2.U2.1.Introducere......................................................................................................75
M2.U2.3. Dinamica în timp...........................................................................................77
M2.U2.4. Noţiune. Definiţie. Reglementare. Terminologie..........................................78
M2.U2.5. Părţile contractului........................................................................................81
M2.U2.6. Obiectul contractului.....................................................................................83
M2.U2.7. Plata contractului...........................................................................................84
M2.U2.8. Caracterele juridice........................................................................................84
M2.U2.9. Tipuri de franciză..........................................................................................85
M2.U2.10. Efectele contractului...................................................................................89
M2.U2.11. Suspendarea executării contractului. Cazul de forţă majoră.......................93
M2.U2.12. Încetarea contractului..................................................................................94
M2.U2.13. Nulitatea, modificarea şi cesiunea contractului...........................................97
M2.U2.14. Clauzele contractului de franciză................................................................98
M2.U2.15. Comparaţie cu alte contracte.....................................................................100
M2.U2.16. Avantajele şi dezavantajele operaţiunii de franciză..................................101
M2.U2.17. Rezumat.....................................................................................................103
M2.U2.18. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.........................................................104
M2.U2.19. Test de evaluare a cunoştinţelor................................................................105
Instituţia intermedierii îşi subsumează în dreptul comerţului
internaţional o varietate de forme ale căror particularităţi dau naştere unui
număr semnificativ de contracte autonome şi care nu se pot reduce la figurile
juridice clasice ale contractului de mandat sau de comision.
În accepţiunea clasică, civilistă, intermedierea reprezină
activitatea prestată de o altă persoană decât titularul interesului economic, pe
sema acestuia din urmă, indiferent dacă lucrează în numele său sau în nume
propriu. Potrivit acestei accepţiuni o persoană (reprezentantul) este
împuternicită să încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane
(reprezentatul), efectele actului juridic producându-se direct în persoana celui
reprezentat. Dacă ar fi să limităm instituţia reprezentării la această definiţie,
din categoria contractelor de intermediere ar face parte doar contractul de
mandat, nici măcar contractul de comision, care este conceput ca un mandat
75
fără reprezentare, nu ar intra în această categorie.
Sub influenţa tendinţelor moderne ale practicii manifestate în
comerţul internaţional, noţiunea de reprezentare a căpătat o sferă mai largă,
criteriul acesteia constituindu-l desfăşurarea de către reprezentant a unei
activităţi pe seama reprezentatului, indiferent dacă cel dintâi acţionează în
numele reprezentatului sau în nume propriu. În sistemul de drept continental,
inclusiv în dreptul român, se face distincţie între reprezentarea perfectă, care
îmbracă forma contractului de mandat şi reprezentarea imperfectă, care
îmbracă forma contractului de comision. Sistemul de drept anglo-saxon, nu
face această distincţie, ambele tipuri de reprezentare îmbrăcând forma
contractului de agenţie, iar intermediarii, mandatarii sau după caz comisionarii
din sistemul de drept continental poară denumirea de agenţi în sistemul anglo-
saxon.
Reacţia legiuitorilor naţionali la diversele tehnici şi procedee
utilizate de comercianţi pentru realizarea operaţiunilor de comerţ exterior cu
rapiditate şi în condiţii avantajoase o constituie reglementarea juridică a
contractelor de intermediere. Astfel, în accepţiunea modernă, intermedierea nu
se mai reduce la contractele de mandat şi comision, ci cunoaşte o serie de alte
forme contractuale, cum ar fi franciza sau distribuţia exclusivă, în care
instituţia reprezentării, chiar şi indirectă, nu se mai regăseşte. În cazul acestor
noi categorii de contracte, intermediarul intră în raporturi contractuale cu terţii
în numele şi pe seama sa şi nu în calitate de mandatar sau comisionar. Cu
toate acestea, activitatea depusă de intermediar este şi în interesul
cocontractantului din contractul de intermediere, căruia îi asigură o desfacere
mai eficientă a mărfurilor sau a serviciilor prestate. În concluzie, criteriul
intermedierii îl constituie în prezent mai puţin ideea de reprezentare, cât în
special desfăşurarea de către intermediar a unei activităţi şi în interesul altei
persoane.
Fiind, în ultimul timp, unul dintre cele mai uzitate contracte în
comerţul internaţional am considerat necesar să îl introducem în studiul
nostru.

- să înţeleagă importanţa contractului internațional de franciză;
- să cunoască multitudinea de forme pe care o poate îmbrăca acest
contract;
- să cunoască structura unui astfel de contract.
76
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 7
ore.
M2.U2.3. Dinamica în timp

Franciza constituie una dintre cele mai moderne şi mai recente expresii ale distribuţiei
de mărfuri şi servicii. Termenul de “franchise” este derivat din verbul francez “afranchir”,
însemnând “a elibera a scuti de taxe, fiind folosit în Evul Mediu pentru a exprima libertatea
faţă de o anumită servitute sau de anumite constrângeri, libertate consemnată într-o hârtie
oficială. Cu timpul, termenul a căpătat sensul de imunitate sau privilegiu, rămânând în cele
din urmă cu semnificaţia de „”drept de a face ceva”. Deşi, la început, privilegiul acordat de
lege se referea la colectarea de taxe locale, organizarea târgurilor, producerea băuturilor
alcoolice, adică la monopol într-un anumit domeniu, termenul de franciză se regăseşte în anul
1840 cu înţelesul de concesionare a unui drept exclusiv de vânzare a unor produse. Tot la acea
dată se cunoaşte că producătorii de bere din Germania au acordat unor băcăni, în baza unui
franchising – un drept exclusiv de a le vinde marfa. Ulterior, operaţiunea de franciză în
Europa dispare, fiind înlocuită cu instituţia concesiunii; însă această noţiune revine pe
continentul European, după ce, în Statele Unite ale Americii devine o afacere de succes.
Contractul de franciză a apărut în S.U.A. Odată cu legislaţia antitrust prin care
s-a interzis desfacerea produselor de către producător. Datorită dinamismului şi rentabilităţii
sale a devenit o formă de cooperare comercială, fiind o varietate recentă şi răspândită a
contractului de concesiune, franciza constituie o metodă modernă de afaceri bazată pe
colaborarea permanentă între parteneri. În Anglia secolului al XVII-lea termenul era utilizat
pentru a desemna privilegiile comerciale acordate de autorităţi. Comerciantul modern a
preluat termenul şi l-a extins aplindu-l contractului prin care se acordă unui individ dreptul de
a opera o anumită afacere sub un anumit nume. Funcţia definitorie a francizei constă în
atitudinea acesteia de a transpune pe piaţă, în aceleaşi condiţii şi parametri, o afacere care şi-a
dovedit deja succesul pe o altă piaţă. Esenţa economică a operaţiunii de francizare constă în
faptul că ea reprezintă un ansamblu de tehnici şi operaţiuni comerciale prin care deţinătorul
afacerii de succes autorizează un alt comerciant să înceapă o afacere identică cu a sa, prin
folosirea însemnelor comerciale şi a experienţei sale.
Prima firmă care a utilizat franciza în S.U.A. a fost compania Singer Sewing
Machine în anii 1860. Exemplul acesteia a fost urmat apoi de General Motors, care a început
să folosească franciza în 1898 şi în sfârşit, Rexall Drugs în 1902. După prima etapă de
lansare, au urmat alte companii din diferite domenii ca industria auto, industria petrolului,
îmbutelierea băuturilor răcoritoare, accesorii auto, fast food. Sistemul de francizare care s-a
dovedit atât de reuşit şi de util în industriile auto şi petrolului a început să se
răspândeascăcurând şi în alte sectoare de afaceri. Western Auto a dezvoltat sistemul de
franciză în anul 1909 permiţând celor intresaţi să îşi deschidă propriile magazine, dacă aveau
77
bani şi ambiţie, chiar şi fără să aibă experienţă anterioară în activităţi de comerţ. În anul 1925,
când au început să se extindă prin franciză, restaurantele Howard Johnson oferau trei arome
de îngheţată “superioară. În 1940 a fost deschis primul restaurant Howard Johnson lângă o
autostradă, iar în 1954, s-a deschis primul motel. În anii` 50 a avut loc o adevărată explozie a
dezvoltării francizei, odată cu inaugurarea în 1955 a restaurantelor McDonald`s, de către Ray
Kroc, care a pus accentul pe „calitate, servicii, curăţenie şi valoare”. În acelaşi an, Harland
Sanders a găsit o nişă în industria fast food-lui cu Kentucky Fried Chicken. În zilele noastre în
orice oraş al lumii recunoaştem afaceri tip francizing. Fornetii, McDonald`s, Pizza Hut sunt
prezenţe familiare şi în România.
M2.U2.4. Noţiune. Definiţie. Reglementare. Terminologie

2.4.1. Noţiune
Contractul de franciză constituie un mecanism contractual complex având ca
rezultat producerea şi/sau comercializarea de mărfuri sau prestarea de servicii de către un
comerciant independent în condiţiile şi potrivit standardelor unui alt comerciant care conferă
celui dintâi dreptul de a exploata marca şi tehnologia dezvoltată de acesta.
Contractul de franciză este considerat o variantă a contractului de concesiune
comercială dar prezintă şi o serie de caracteristici ale contractelor de licenţă, know-how sau
reprezentanţă.
Contractul de franciză se încheie între francizor, care are o afacere recunoscută la nivel
naţional şi internaţional şi beneficiarul francizei care doreşte să pornească o afacere similară.
Francizorul sau cedentul oferă beneficiarului francizei toate informaţiile necesare iniţierii
afacerii, contra unei taxe de asistenţă pe întreaga durată a contractului. Beneficiarul plăteşte o
taxă iniţială fixă, o taxă periodică şi o taxă de publicitate, calculate de cele mai multe ori ca
procent din cifra de afaceri înregistrată.
2.4.2. Definire
Franciza a suferit un lung proces de conturare ca figură juridică şi ca entitate distinctă
de alte figuri juridice cunoscute în marketingul distribuţiei. Datorită gamei foarte vaste de
forme în care se poate realiza, cât şi particularităţilor pe care le prezintă în fiecare stat franciza
sau francisingul cum este cunoscut în unele doctrine nu este uşor de definit.
În legislaţia europeană prin franciză se desemnează acele operaţii în care
intervin mai multe intreprinderi independente din punct de vedere juridic şi financiar şi în care
una transmite alteia experienţa profesională, pe care a testat-o şi a perfecţionat-o permanent,
în schimbul unei renumeraţii directe sau indirecte. În limba română, termenul de “franciză”
este încă un neologism asupra căruia nu s-a ajuns la o formulă clară din exprimare şi definire.
Dacă în dicţionarul explicativ al limbii române nu întâlnim acest cuvânt , unele dicţionare,
specializate prezintă echivalentul englez (franchising) şi dau următoarele definiri termenului:
“tehnica de comercializare sau de distribuţie a produselor şi serviciilor prin care o firmă
78
(francizor) cedează unei persoane fizice sau juridice cesionar (francizar), dreptul sau
privilegiul să facă afaceri într-un anumit mod, pe o anumită perioadă de timp sau într-un loc
determinat” sau prin”franchising” se desemnează o „procedură comercială prin care este
acordată licenţa de distribuire a unor produse (servicii) de către o persoană (franchisor) unei
alte firme (franchizat) în schimbul unui comision fixat, de regulă, în funcţie de cifra de afaceri
şi cedat de firma care a primit licenţa”. Încercările de a defini franciza sunt numeroase fiind
atât doctrinare, cât şi jurisprudenţiale şi legislative. Toate, însă, au drept numitor comun ideea
că franciza este o relaţie simbolică între francizor şi francizat, caracterizată prin faptul că
ambele părţi depind unul de celălalt, dar, totodată rămânindependenţi unul faţă de celălalt din
punct de vedere juridic.
În doctrina americană s-a afirmat, în cei mai simpli termeni, că franciza este o
licenţă prin care proprietarul unei mărci comerciale sau al unui nume comercial
concesionează altuia dreptul de a vinde un produs sau un serviciu sub acel nume sau marcă.
Asociaţia Micilor Comercianţi (Small Business Association) din S.U.A. defineşte franciza ca
un acord legal de a desfăşura o anumită afacere în concordanţă cu metoda de operare, sistemul
de finanţare, domeniul teritorial şi taxe de comision prescrise.
După cel de-al doilea război mondial, franciza a emigrat în Europa unde a suferit
influenţe şi modificări locale. Primele încercări de definire a francizei în Europa au fost făcute
în Franţa. Menţionăm astfel o hotărâre din 1973 a Curţii de Apel Paris care definea contractul
de franciză ca fiind acel contract prin care: “O inteprindere concesionează unor intreprinderi
independente în contrapartidă cu o redevenţă dreptul de a se prezenta sub firma sa şi marca
sa pentru a vinde produse sau servicii. Acest contract este însoţit, în general, de asistenţa
tehnică”.
Dar această definiţie a contractului de franciză nu are în vedere toate
elementele unui contract de franciză, cum ar fi acel element esenţial, transmiterea knowhow-
ului de către francizor francizantului.
Codul deontologic elaborat de Federaţia Europeană de Franchising - care
grupează Belgia, franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Norvegia,, Suedia, Olanda -
defineştefizica ca fiind un:„sistem de comercializare a produselor şi/sau serviciilor şi/sau
tehnologiilor, bazat pe colaborare strânsă şi continuă între intreprinderi distincte şi
independente sub aspect juridic şi financiar - francizor şi francizat”,
iar contractul de franciză ca fiind acel:“acord de voinţe, prin care francizorul
autorizează în scris pe francizat schimbul unei contribuţii financiare să utilizeze firma şi/sau
marca produselor/sau serviciilor, know-how-ului şi alte drepturi de proprietate intelectuală,
sus-ţinut prin aportul continuude asistenţă comercială şi/sau tehnica în cadrul şi pe durata
contractului”.
Această definiţie a fost însuşită de legiuitorul român care, în O.G. Nr. 52/1997
privind regimul juridic al francizei, a definit în art. 1 contractul de franciză ca fiind: „acordul
79
prin care o persoană, denumită francizor acordă unei alte persoane, denumită beneficiar,
dreptul de a exploata o afacere, un produs sau serviciu”. Prin Legea nr. 79/1998 pentru
aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 52/1997 a fost reformulată noţiunea de franciză fiind
definită ca o: “colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct
de vedere financiar, prin care o persoană denumită francizor acordă unei alte persoane,
denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie
sau un serviciu”.
Cu alte cuvinte este contractul care constă din acordarea de către un comerciant,
producător sau prestator de servicii, francizor, a dreptului de a vinde anumite bunuri sau de a
presta anumite servicii şi de a beneficia de un sistem de relaţii ce conţine marca, semnele,
know-howul şi asistenţa sa, unui alt comerciant (persoană fizică sau persoană juridică), numit
francizat sau beneficiar, în schimbul unui preţ.
2.4.3. Reglementare
În pofida avantajelor pe care le prezintă pentru părţi şi a utilizării sale în
comerţul internaţional, contractul de franciză nu beneficiază de o reglementare uniformă sub
forma unei convenţii internaţionale, prin urmare, interpretarea şi executarea clauzelor
contractuale vor fi guvernate de sistemul de drept aplicabil contractului şi de uzanţele
comerciale în materie, în măsura în care acestea din urmă sunt recunoscute respectivul sistem
de drept.
Deoarece intermedierea în comerţul internaţional implică persoane juridice ce-şi
au sediul în state diferite iar pe de altă parte transportul mărfii de pe o piaţă pe alta, se ce
impune indicarea în contract a legii aplicabile. În cazul omiterii stipulării în contract a legii
aplicabile contractului, în drepul român legea 105/1992 privind reglementarea raporturilor
juridice apartinând dreptului internaţional privat indică două criterii:
- raportul internaţional de intermediere e guvernat de legea statului unde intermediarul
îşi exercită mandatul
- când intermediarul exercită această activitate cu titlu profesional se aplică legea
sediului său profesional.
Dacă legea română este lex causae, devine incidentă O.G. nr. 52/1997 privind
regimul juridic al francizei, publicată în Monitorul Oficial al României partea I, nr. 224 din 30
august 1997, aprobată (cu modificări) prin Legea 79/1998 publicată în Monitorul Oficial al
României partea I, nr. 147 din 13 aprilie 1998 şi apoi republicată, dându-se textelor o nouă
numerotare, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 180 din 14 mai 1998.
2.4.4. Terminologie
Know-howul reprezintă ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice,
documentelor, modelelor, reţelelor, procedurilor care servesc la fabricarea şi comercializarea
unui produs.
80
ontractul de know-how este acel contract prin care o persoană deţinătoarea unui know-
how (denumită cedent, furnizor sau comunicant de know-how) comunică unei alte persoane,
numită beneficiar, un ansamblu de cunoştinţe tehnice, ce alcătuiesc know-how-ul, în schimbul
unui preţ convenit. Când se păstrează de către comerciantul cedent dreptul de dispoziţie,
transmiţând beneficiarului doar folosinţa cunoştinţelor, contractul poartă denumirea de licenţă
de know-how.
Spre deosebire de invenţie, know-how-ul sau savoire faire-ul nu implică neapărat
condiţia noutăţii absolute. Know-how-ul poate conţine cunoştinţe nebrevetabile sau
brevetabile, dar nebrevetate, deci o noutate subiectivă.
Know-how-ul se poate concretiza fie într-o cunoştinţă sau perfecţionare tehnică,
model nou, formulă nouă, dar şi din alte domenii decât cel tehnic, de exemplu, o metodă de
administrare a societăţii comerciale, o nouă formulă de comercializare a produselor etc.
Reţeaua de franciză
Codul Deontologic al Federaţiei Franceze de Franciză, precizează, în primul
capitol, destinat definiţiilor, conceptul de reţea de franciză. Astfel, franciza este definită ca
fiind o metodă de colaborare între o întreprindere - francizor şi mai multe întreprinderi -
beneficiar. Această colaborare implică pentru francizor următoarele: proprietatea sau dreptul
de folosinţă a metodelor de raliere a clientului, experienţa unui savoir-fair (know-how), o
colecţie de produse şi/sau servicii şi/sau tehnologii brevetate sau nu. Conjunctura celor trei
elemente formează conceptul francizabil. Graţie acestui concept, francizorul este iniţiatorul
unei reţele de franciză, a cărei reputaţie trebuie să o asigure. Conceptul trebuie exploatat după
metode apte să prezerve identitatea şi reputaţia reţelei al cărei garant este furnizorul.
Deci reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între francizor
şi mai mulţi beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu,
precum şi pentru dezvoltarea producţiei şi distribuţiei unui produs sau serviciu.
Principiul omogenităţii reţelei implică egalitatea de tratament între beneficiarii
aceleiaşi reţele francizate, constând în oferirea de condiţii similare: acelaşi “pachet
francizabil” (Ex.: “lifreding” = licensing, franchising, export şi direct investment cuprinzând
deci “fabricaţie, marketing, management”) , iar pe de altă parte a stabili taxele de intrare în
reţea, a taxei de publicitate, a redevenţelor.
M2.U2.5. Părţile contractului

Părţile contractului de franciză, aşa cum reiese din legislaţia noastră, sunt francizorul
şi beneficiarul, denumiri preluate din legislaţia internaţională; astfel, franchiser-ul este
denumit la noi francizor, sau cedent iar franchisee este denumit francizat sau beneficiar. În
doctrină, există şi voci care apreciază că desemnarea partenerului francizorului prin cuvântul
“beneficiar” nu este cea mai potrivită, întrucât beneficiar este persoana care obţine un folos,
însă prin contractul de franciză, ambii parteneri urmăresc obţinerea unor foloase.
81
a) Francizorul este partea contractantă titulară a unui drept de proprietate intelectuală
asupra unei mărci şi care îi concesionează partenerului contractual dreptul de exploatare a
acestuia pentru anumite bunuri produse şi/sau comercializate sau servicii prestate de acesta
din urmă, punându-i în acelaşi timp la dispoziţie know-how-ul de care dispune, precum şi o
asistenţă continuă pe percursul derulării contractului.
În concepţia legislaţiei româneşti, francizorul este un comerciant care:
- este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate; drepturile trebuie să fie
exercitate pe o durată cel puţin egală cu durata contractului de rfanciză;
- conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau
un serviciu;
- asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
- utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării şi
inovaţiei, asigund promovarea şi viabilitatea produsului.
În realitate, franciza presupune un ansamblu de drepturi de proprietate
intelectuală, cum ar fi: marca, nume comercial, emblema, know-how, firma, brevet de
invenţie etc., francizorul trebuind să fie titularul acestor drepturi transmise beneficiarului.
Dacă în mod obişnuit, prin titularul drepturilor se desemnează persoana deţinătoare a
dreptului de proprietate sau a altui drept real, în cazul francizei, noţiunea se extinde şi asupra
dreptului de folosinţă exclusivă, în baza unui contract de cesiune sau de licenţă, pentru o
durată şi pentru un spaţiu determinat. Condiţia duratei dreptului asupra mărcii, care trebuie să
fie cel puţin egală cu durata contractului de franciză, impune pentru furnizor obligaţia de a
reânoi dreptul la marcă, pe durata contractului de franciză. În Codul Deontologic European al
Francizei, şi deasemenea în cel francez, ambele de inspiraţie pentru legiuitorul ron, se găseşte
o condiţie ce nu a fost preluată la noi, care prevede că francizorul este persoana care a pus la
punct şi exploatat cu succes un concept originel de franciză pe o perioadă rezonabilă şi în
cadrul a cel puţin o unitate pilot înaintea lansării reţelei. Spre deosebire de aceste condiţii
impuse în codul deontologic, de etică personală (şi printr-un act normativ la noi), se consideră
că francizorul poate fi orice om de afaceri cu o idee bună.
b) Francizatul (beneficiarul) este partea contractantă care urmează să desfăşoare o
activitate de producere şi/sau comercializare de mărfuri sau de prestare de servicii, în mod
independent, beneficiind de numele comercial, de marcă şi de know-how-ul francizorului,
respectând condiţiile şi standardele stabilite de acesta şi care se obligă să îi plătească
francizorului o redevenţă periodică.
Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 52/1997, „beneficiarul este un comerciant
persoană fizică sau juridică, selecţionat de francizor, care aderă la principiul omogenităţii
reţelei de franciză, aşa cum este ea definită de către francizor”. Codul deontologic francez,
prevede în plus că beneficiarul trebuie să fie animat de spirit întreprinzător, să dispună de
mijloace umane şi financiare pe care să le angajeze în exploatarea francizei, iar în S:U:A:,
82
beneficiarul este definit simplu ca fiind “antreprenorul sau investitorul care cumpără efectiv
un concept de afacere gata pregătit pentru a-l opera, printr-un contract încheiat cu
francizorul”. Beneficiarul este liber să aleagă între forma asociată, ca persoană juridică, sau
forma individuală, ca persoană fizică, în funcţie, în principal de dimensiunea activităţii
comerciale desfăşurate. Beneficiarul, este de cele mai multe ori, selectat de către francizor,
fiind un comerciant independent din punct de vedere financiar, organizatoric şi economic,
având o identitate proprie, distinctă de cea a francizorului.
În raport cu clienţii săi, beneficiarul este în mod direct şi singur răspunzător, fie
pe baze contractuale fie pe baze delictuale, ca efect al independenţei sale juridice. Cu toate
acestea, între cele două părţi ale contractului de franciză se creează anumite raporturi de
dependenţă, datorită faptului că libertatea comercială a beneficiarului este foarte mult limitată.
M2.U2.6. Obiectul contractului

Obiectul contractului de franciză constă pe de o parte în acordarea de către francizor a
dreptului de a utiliza o marcă de fabrică sau de servicii, împreună cu transmiterea know-how-
ului (ansamblul de metode şi mijloace capabile să asigure exploatarea în cele mai bune
condiţii a mărcii)şi acordarea asistenţei pe parcursul derulării contractului, iar pe de altă parte
se referă la produsele care constituie obiectul material al contractului.
Francizorul acordă beneficiarului licenţa - limitată la un anumit teritoriu - de a
opera afacerea sub incidenţa proprietăţii intelectuale, pe durata contractului. Licenţa poate fi
acordată exclusiv sau nu. Licenţa beneficiarului este condiţionată de permanenta respectare de
către acesta a standardelor, termenilor şi condiţiilor contractului precum şi a celor prevăzute
în manualul elaborat de cedent. După încetarea sau rezilierea contractului beneficiarul
consimte să înceteze a mai utiliza mărcile şi să returneze cedentului ori să distrugă toate
documentele, instrucţiunile, articolele de prezentare şi alte materiale similare care poartă
proprietatea intelectuală a cedentului.
Exclusivitatea poate privi atât pe ambele părţi fie numai una dintre părţi.
Noţiunea de exclusivitate vizează obligaţia francizorului de a nu mai încredinţa
şi altor terţi dreptul de reprezentare în acelaşi teritoriu şi pentru aceleaşi produse sau obligaţia
francizatului de a nu accepta din partea unor terţi împuternicirea de a reprezenta în teritoriu
produse sau servicii similare. De regulă în contractul de franciză regimul de exclusivitate este
reciproc, existând o clauză de eliminare a competiţiei. Francizorii sunt precauţi în acordarea
exclusivităţii francizaţilor, exclusivitatea obţinându-se numai dacă se reuşeşte realizarea un
anumit volum de vânzări iar în situaţia în care vânzările scad sub un anumit plafon se retrage
automat dreptul de reprezentare exclusivă.
M2.U2.7. Plata contractului
83
Se referă pe de o parte la preţul bunurilor sau serviciilor ce constituie obiectul material
al contractului iar pe de altă parte la redevanţă şi la celelalte taxe plătită la încheierea
contractului şi, în mod periodic, pe parcursul derulării acestuia de către francizat, adică:
a) Comisionul de adeziune sau taxa iniţială (“iniţial fee”) trebuie plătită de francizat
la semnarea contractului şi este nerambursabilă. Reprezintă preţul admiterii în reţeaua de
franciză. Plata taxei iniţiale condiţionează furnizarea de către francizor a know-how-ului şi
formarea iniţială a francizatului.
b) Redevenţele sau plăţile periodice (“royalties”) se calculează sub forma unor
procente (stabilite de părţi) din valoarea brută trimestrială a profiturilor francizatului sau ca
procent din cifra de afaceri sau ca o taxă fixă în cazul în care francizorul nu are un control
eficient al volumului de vânzări. În situaţia în care părţile optează pentru primul criteriu
pentru determinarea redevenţelor datorate, francizatul este obligat să comunice francizorului o
situaţie trimestrială a profiturilor brute.
Părţile stabilesc de asemenea în contract nivelul dobânzii în caz de neplată a
redevenţei.
Părţile pot stabili şi un nivel minim al redevenţei trimestriale pe care francizatul se
obligă să o plătească, chiar dacă profiturile trimestriale brute obţinute nu ar justifica o
asemenea redevenţă.
c) Alte taxe - taxe de publicitate, taxe de exclusivitate, taxe de training
Taxa de publicitate nu constituie un venit al francizorului, ci este o sumă destinată
promovării reţelei de franciză. Potrivit legislaţiei fiscale, această taxă reprezintă cheltuială
deductibilă la impozitul pe profit. Aceasta poate fi inclusă în redevenţă sau poate fi prevăzută
distinct.
Taxa de excusivitate se datorează în cazul în care părţile prevăd o clauză de
exclusivitate în beneficiul francizatului pentru o anumită rază teritorială. Ca regulă,
exclusivitatea este condiţionată de o cifră de afaceri minimă. Legea prevede ca taxa de
exclusivitate să fie proporţională cu taxa de intrare.
Taxa de training a personalului francizatului acoperă costurile francizorului cu masa,
transportul, cazarea, precum şi costul pregătirii propriu-zise. Uneori în contract se specifică şi
faptul că francizatul îşi va începe activitatea doar după participarea la cursul de instruire
organizat de francizor.
M2.U2.8. Caracterele juridice

a) Caracterul sinalagmatic al contractului de franciză. Franciza este un contract
sinalagmatic deoarece ambele părți se obligă și urmăresc obținerea de avantaje reciproce.
Francizorul dorește să își extindă rețeaua de franciză și să încaseze redevențele iar
beneficiarul să exploateze conceptul de afacere al francizorului, în vedrea realăzării de profit.
84
b) Caracterul oneros al contractului de franciză reiese din faptul că francizatul este
obligat să plătească atât taxa de intrare la încheierea contractului cât şi redevenţele periodice
pe parcursul executării contractului.
c) Caracterul consensual al contractului de franciză
Caracterul consensual al francizei se exprimă prin faptul că părțile nu trebuie să dea o
anumită formă, nici măcar scrisă, contractului pentru ca acesta să fie valabil încheiat.
Legea impune forma scrisă doar ad probationem şi doar în cazul în care se transmit şi
drepturi de autor forma scrisă de cere ad validitatem.
d) Contractul de franciză - contract încheiat intuitu personae întrucât francizorul îl
selecţionează pe beneficiar în considerarea capacităţii sale profesionale şi de a adera la
principiul omogenităţii reţelei de franciză.
M2.U2.9. Tipuri de franciză

Din punct de vedere al tipologiei sistemul de franciză nu se poate vorbi despre un tip
absolut unitar existând o diversitate de tipuri de franciză.
2.9.1. Criteriul principal de clasificare a francizelor îl constituie domeniul de
activitate în care operează. În funcţie de acesta de disting patru mari categorii de franciză:
Franciza de distribuţie este cel mai frecvent tip de organizare din sistemul de franciză
în cadrul economiei mondiale şi se concretizează prin faptul că beneficiarul se obligă să
vândă anumite produse într-un magazine care poartă denumirea (firma, emblema)
francizorului adeci obiectul lanţului de franciză îl reprezintă desfacerea selectivă a unui
produs, grupe de produse sau sortimente de mărfuri. Mărfurile pot să provină de la un
producător, comerciant en gros (cu ridicata) şi eventual de la comercianţii intermediari.
Exemple de lanţuri de franciză care acţionează ca franciza de distribuţie
(desfacere) al sistemului sunt : “Yves Rocher” pentru produse cosmetice,
“Bleyle” pentru mărfuri textile şi nu în ultimul rand “Vobis”.
Franciza de prestări de servicii cunoaşte cea mai spectaculoasă dezvoltare având în

vedere că activează în cel mai dinamic sector economic, cel al serviciilor. În cadrul acestui
tip, contrar activităţii francizei de distribuţie unde se vehiculează mărfuri, obiectul activităţii îl
reprezintă serviciile selective, dar foarte variate, de la închirieri, servicii hoteliere, până la
prelucrarea electronică a datelor. Francizorul, care a pus la punct o metodă sau o tehnică
specifică de prestare de servicii acoperă anumite pieţe cu propriile servicii prin intermediul
unor comercianţi independenţi (beneficiarii), care le oferă consumatorilor ca şi când ar fi
oferite de francizorul însuşi. Reuşita acestui tip de franciză depinde în mare măsură de
calitatea nivelului de dezvoltare a sistemului de cunoştinţe, de gradul de perfecţionare a
know-how-ului, de politica de informaţii şi comunicare a formatorului de sistem, deci a
francizorului.
85
Printre cele mai puternice reţele de acest tip regăsim: “Hertz”, “Europcar”şi
“Avis” pentru închirieri de maşini, ”Intercontinental”, ”Hilton”, “Novotel”,
“Howard Johnson” şi “Holiday Inn” în domeniul hotelier, “ Mc Donald`s”, ”Pizza
Hut”, ”Kentucky Fried Chicken” şi “Burger King” în domeniul restaurantelor.
Franciza “business-format”, denumită şi “franciza de program de activitate”, are ca
obiect atât distribuţia produselor materiale, cât şi unele prestări servicii. Acest tip de franciză
se bazează pe existenţa unui program general de activitate stabilit de către francizor care, de
altfel reprezintă cheia succesului acestui tip de lanţ de franciză. Un exemplu elocvent în
această privinţă este lanţul de franciză Mc Donald`s, al cărui succes se bazează pe un concept
de distribuţie foarte sever şi bine structurat până la ultimul amănunt şi pe un concept de
activitate complet standardizat. Elementele componente caracteristice acestui tip de franciză
sunt următoarele:
- strategia conceptului de studiere a pieţei din partea centralei de sistem;
- punerea la dispoziţie de către francizor a unui know-how important;
- un istoric de firmă unic;
- transfer de idei în plan vertical.
Franciza de producţie este forma cea mai puţin răspândită care cuprinde însă câteva
mari companii internaţionale. Potrivit denumirii are ca obiect de activitate producerea şi
distribuirea produselor industriale în sistemul de franciză, pe baza unor licenţe care stabilesc
metodele şi tehnologiile de producţie precum şi reţetele speciale. În acest caz, producătorul, în
calitate de francizor, transmite francizaţilor dreptul de producţie şi distribuţie a unui număr de
produse restrânse, împreună cu licenţa şi marca specifică, uneori livrându-i chiar şi furniturile
şi materiile prime. Cu alte cuvinte beneficiarul fabrică el însuşi, după indicaţiile francizorului,
produse pe care le vinde sub marca acestuia. Prin această cooperare în sistem de franciză
producătorul în calitate de francizor se află permanent într-o legătură ideală cu francizaţii,
care asigură o reţea de desfacere locală şi foarte bine structurată. Prin acest sistem de
maketing vertical şi contractual se realizează o formă de cooperare, de divizare şi de
delimitare a riscurilor de afaceri între francizor şi francizaţi.
Exemplele de notorietate din această categorie sunt: “Coca-Cola”,
“Schweppes” pentru băuturi răcoritoare, “Campari” pentru băuturi alcoolice şi
“Yoplaid-Franchising” pentru produse lactate şi iaurt.
Această clasificare a fost făcută pe baza categoriei de activitate practicată de francizor,
dar în realitate pot să apară şi companii cu forme combinate, din gama celor patru categorii de
tipuri de franciză.
2.9.2. După modalităţile particulare de exploatare a francizei se întâlnesc două
categorii:
86
Franciza financiară, caracterizată de faptul că beneficiarul realizează în
întregime investiţiile necesare construirii şi amenajării spaţiului comercial (magazinului), dar
gestionarul şi personalul angajat este selecţionat şi renumerat de francizor.
Franciza de stand (sau franchise corner - franciza “de colţ” - sau franciza
parţială) permite amenajarea într-un spaţiu comercial foarte vast a unui stand distinct,
amenajat după concepţia francizorului, spre a oferii produsele şi serviciile francizorului,
permiţând în acest mod deschiderea de mici centre fără un effort financiar deosebit din pertea
beneficiarului. În cadrul acestui tip de franciză, beneficiarul nu are dreptul să folosească în
afara spaţiului comercial nici unul din drepturile izvorâte din contract, păstrându-şi în acelaşi
timp dreptul de exclusivitate în spaţiul în care îşi desfăşura activitatea comercială.
2.9.3. În funcţie de principiul de dominaţie, adică în funcţie de relaţiile şi structura
cooperării între francizor şi francizat în derularea afacerilor de franciză distingem două
grupuri de mari lanţuri din sistemul de franciză. Principiul de dominaţie este influenţat de mai
mulţi factori în relaţia dintre francizor şi francizat. Se poate vorbi de lanţuri de sisteme de
franciză mai puternice, unde se realizează dominaţia francizorului şi mai slabe unde dominaţia
francizatului este mai accentuată. Cele două grupuri sunt: franciza subordonativă şi franciza
de parteneriat. Conform unor studii de specialitate, franciza de parteneriat se poate
subclasifica din punct de vedere al formei de organizare şi al relaţiilor de putere între
partenerii din lanţul cooperării de franciză în următoarele trei categorii: franciza de
coordonare, franciza de coaliţie şi franciza confederativă.
În cazul francizei subordonative asistăm la o relaţie de subordonare între francizor şi
francizat. În baza puterii asimetrice, francizorul, prin strategia de sistem şi de marketing,
poate să subordoneze câteodată chiar autoritatea francizatului. În Germania, franciza
subordonativă şi-a pierdut din importanţă deoarece unele reglementări legislative au îngrădit
în oarecare măsură existenţa aparentă a independenţei juridice şi în parte financiară a
francizatului şi tendinţele subordonative ale francizorului în cadrul intereselor de sistem.
Conform reglementărilor amintite poziţia cvasidominantă a francizorului va trebui să fie
obţinută printr-un know-how deosebit de eficient şi printr-un managament de sistem de mare
succes acceptat şi de francizaţi. În acest context, francizaţii sunt obligaţi prin forţa
împrejurărilor să negocieze un contract de franciză la nivelul cerinţelor moderne, care să
reglementeze relaţiile de parteneriat al afacerilor de franciză şi să protejeze independenţa
juridică a acestei categorii din lanţul de marketing vertical contractual a sistemului de
franciză.
Franciza de parteneriat. Prin noţiunea din limba engleză “partners for profit” s-a
dezvoltat tipul de franciză de parteneriat care, prin acordarea unor posibilităţi mai largi de
influenţă şi de consiliere ale francizaţilor, a condus la un proces de organizare mai evoluat şi
democratic. Acest tip de franciză contribuie la realizarea unei cooperări mai bune între
87
parteneri, deci între francizor şi francizat, bazată pe un concept de solidaritate în înţelesul unui
parteneriat cu drepturi apropiat egale şi în condiţii de relaţii de putere relative echilibrate.
Franciza de coordonare, ca un subtip al francizei de parteneriat, se bazează pe
contracte cu clauze contractuale identice dintre francizor şi francizaţi şi partenerii din reţeaua
de franciză care sunt consideraţi parteneri cu drepturi egale în privinţa sistemului de
marketing. Interesele comune unei astfel de francize sunt în primul rand cu caracter economic.
Acest tip de franciză este cel mai frecvent întâlnit în sistemul de franciză al ţărilor dezvoltate
din economia mondială.
Franciza de coaliţie este un alt subtip al francizei de parteneriat care este mai puţin
răspândit decât franciza de coordonare. Aceasta se întemeiază, în primul rand, pe cooperarea
sistematică a activităţii de distribuţie (de desfacere) a produselor. Relaţiile juridice sunt
stabilite între francizor şi francizaţi prin contractele de franciză conexate, pentru exprimarea
intereselor partenerilor.
Franciza confederativă, denumită în limba engleză şi “Block-Franchising” este
folosită în general în afara distribuţiei şi a prestărilor de servicii. Relaţiile contractuale în
cazul acestei forme de parteneriat nu se rezumă numai la promovarea intereselor economice,
ci şi la un scop comun al tuturor participanţilor în acest lanţ de sistem, exprimate prin
contracte de sistem vertical.
2.9.4. După gradul de determinare a conceptului francizabil se pot întâlni:
Franciza afacerii, sau franciza în format de afaceri “Business Format
Franchising”este cea mai reprezentativă formă de franciză ce constă în concesiunea unui
system complet de afaceri începând de la licenţa de fabricaţie, licenţa de marcă, controlul
calităţii, sistemul de management şi sfârşind cu strategia de marketing, produsele sau
serviciile, reţetele şi modelele de distribuţie. Spesific acesteia este faptul că beneficiarul
cumpără de la francizor dreptul de a utilize toate elementele care constituie sistemul de afaceri
al acestuia din urmă, consumatorul neputând sesiza diferenţe între unitatea beneficiară şi
francizor.
Franciza afiliată este creată între francizor şi un comerciant independent ce se găseşte
deja pe piaţa şi prin afilierea sa la reţeaua de franciză îşi modifică activitatea.
Franciza multiconceptuală se referă la reţelele în care, pe de o parte francizorul
achiziţionează noi concepte de franciză pe care le dezvoltă în reţea iar pe de altă parte,
beneficiarii pot dezvolta sau achiziţiona concepte francizabile, devenind la rândul lor
francizori.
Acordul reciproc de franciză este realizat între doi comercianţi care oferă produse sau
servicii identice sau considerate astfel după preţul sau folosinţa lor, fiind însă, în general
interzis de către legislaţia antimonopoly.
Franciza Nisa este dezvoltată cu precădere în ultimii ani, în domeniul reţelelor
hoteliere şi de restaurante, urmărindu-se exploatarea anumitor însemne comerciale ce au un
88
renume pe un segment de piaţă bine determinat, urmărindu-se în mod special nevoile acestor
consumatori.
Subfranciza este contractul prin care se construiesc reţele de franciză în etape. Prin
contractul iniţial de franciză (franciza principală “master franchise”) intreprinderea
francizoare acordă altei personae, subfrancizor- numit şi beneficiar principal, în schimbul unei
compensaţii financiare, dreptul de a exploata o franciză, în scopul încheierii de contracte de
franciză cu terţi francizaţi. Acest sistem de subfrancizare permite o rapidă dezvoltare a reţelei
de franciză.
Contractul de zonă se deosebeşte de subfranciză prin faptul că beneficiarul
expoatează în mod direct, prin noi puncte deschise, zona de exclusivitate oferită şi nu prin
subbeneficiari.
M2.U2.10. Efectele contractului

2.10.1. Obligaţiile francizorului
A. Obligaţia de a asigura francizatului folosirea numelui său comercial şi a mărcii
sale pe toată durata executării contractului
Obligaţia francizorului nu se rezumă la licenţierea mărcii (şi a altor drepturi de
proprietate intelectuală ale acestuia), ci priveşte deasemenea menţinerea valorii bunurilor
incorporale puse la dispoziţia francizatului, având ca finalitate garantarea rentabilităţii
investiţiei făcute de francizat. Această finalitate implică cel puţin următoarele obligaţii:
- obligaţia de a înregistra în teritoriul stabilit în contract şi de a menţine - pe toată
durata contractului şi pe cheltuiala sa - înregistrarea drepturilor de proprietate intelectuală
licenţiate francizatului;
- obligaţia de a supraveghea calitatea mărfurilor produse şi/sau comercializate sau a
serviciilor prestate de francizat sub marca sau sub numele francizorului;
- obligaţia de a acorda francizatului exclusivitate în teritoriul stabilit în contract.
Francizorul se obligă aşadar să nu desfăşoare în acest teritoriu activităţi de natura celor
prevăzute în contractul de franciză şi să nu acorde unui terţ dreptul de a produce şi/sau
comercializa mărfuri sau de a presta servicii folosindu-se de numele şi de marca sa în zona
geografică în care francizatul îşi desfăşoară activitatea. Lipsa exclusivităţii, prin acordarea
mărcii mai multor francizaţi în aceeaşi zonă, duce la scăderea clientelei primului francizat cu
consecinţe asupra rentabilităţii investiţiei făcute de acesta. Spre deosebire de contractul -
model elaborat de Camera Internaţională de Comerţ, O. G. nr. 52/1997 consideră acordarea
exclusivităţii francizatului numai ca pe o opţiune a părţilor, condiţionată de plata unei taxe
suplimentare care se adaugă taxei de intrare în reţeaua de franciză.
- obligaţia de a efectua cercetări privind ameliorarea şi modernizarea produselor şi
serviciilor purtând marca sa şi pe care francizatul le oferă consumatorilor. Aceste cercetări au
ca finalitate menţinerea valorii mărcii francizorului. Francizorul trebuie să comunice fără
89
întârziere rezultatele cercetării, fără plata unor redevenţe suplimentare, iar acesta trebuie să le
aplice în termenul şi în condiţiile prevăzute în contract.
B. Obligaţia de a desfăşura un program de publicitate la scară naţională şi să ofere
gratuit cantităţile iniţiale de materiale publicitare şi promoţionale şi să furnizeze material
suplimentar la preţuri rezonabile.
C. Obligaţia de a acorda asistenţă tehnică, juridică şi financiară continuă
beneficiarului
Ca şi obligaţia de a asigura francizatului folosirea numelui şi a mărcii sale
comerciale, asigurarea asistenţei presupune în realitate multiple obligaţii în sarcina
francizorului, având aceeaşi finalitate de a garanta investiţia făcută de francizat.
Menţionăm în acest contest următoarele obligaţii ale francizorului:
a) Obligaţia de a transmite francizatului know-how-ul deţinut de francizor în legătură
cu activitatea ce formează obiectul francizei.
Know-how-ul reprezintă un ansamblu de cunoştinţe şi soluţii aplicabile unei
activităţii comerciale, având în principiu un caracter secret.
Know-how-ul este transmis francizatului (după plata taxei de intrare în reţeaua
de franciză) pentru a fi folosit exclusiv în vederea executării contractului de franciză,
rămânând însă proprietatea francizorului. Francizatul nu are dreptul să înregistreze elemente
din conţinutul know-how-ului nici în zona geografică prevăzută de contract, nici în altă zonă
sau în alt stat fără acordul scris al francizorului.
În cadrul acestei obligaţii intră şi formarea iniţială a francizatului, precum şi
asistenţa acestuia cu privire la organizarea activităţii: alegerea locului de desfăşurare a
acesteia, amenajarea acestuia, achiziţionarea echipamentelor şi a stocului iniţial de
mărfuri/materii prime, selecţionarea personalului.
b) Obligaţia de asistenţă pe parcursul executării contractului.
Obligaţia se materializează în special în întâlniri periodice ale francizatului cu
reprezentanţii franchizorului (numărul de întâlniri anuale fiind stabilit în contract) vizând:
- discutarea evoluţiei afacerii;
- analiza obiectivelor stabilite în cadrul întâlnirii anterioare;
- identificarea succeselor şi eşecurilor repurtate de francizat;
- inspectarea locului de desfăşurare a activităţii;
- identificarea nevoilor francizatului;
- stabilirea unor strategii de formare/perfecţionare a personalului francizatului;
- discuţii cu personalul şi cu clienţii francizatului;
- stabilirea obiectivelor următoarei întâlniri.
Obligaţia de asistenţă pe parcursul executării contractului include şi
promovarea de către francizor prin companii adecvate la nivel internaţional, naţional şi
regional a activităţilor ce formează obiectul contractului. Francizorul trebuie să îl
90
încunoştiinţeze pe francizat înainte de lansarea campaniei de promovare şi să îi furnizeze în
prealabil materialele publicitare relevante.
c) Obligaţia de a comunica, fără plata unor redevenţe suplimentare, ameliorările şi
modernizările aduse tehnologiei şi metodelor utilizate.
D. Obligaţia de a furniza francizatului (în scopul revânzării) mărfurile prevăzute în
contractul de franciză
Această obligaţie a francizorului există numai în măsura în care contractul
dobândeşte o natură juridică mixtă, prin adăugarea la clauzele specifice contractului de
franciză a unor clauze proprii contractului de distribuţie. În mod obişnuit, contractul de
franciză are ca finalitate desfăşurarea de către francizat a unei activităţi independente sub
marca francizorului şi beneficiind de asistenţa acestuia şi nu distribuirea mărfurilor
francizorului. În cazul în care distribuirea mărfurilor francizorului este inserată printre
clauzele contractuale, contractul capătă un caracter mixt, înglobându-le pe cele de franciză şi
de distribuţie.
2.10.2. Obligaţiile beneficiarului
Între obligaţiile celor două părţi există o anumită coleraţie ce decurge din
colaborarea specifică contractului de franciză.
A. Obligaţia de a folosi numele comercial şi marca franiczorului potrivit scopurilor
contractului
Francizatul este obligat să folosească numele comercial şi marca francizorului
numai în condiţiile stabilite de acesta din urmă şi exclusiv pentru mărfurile şi/sau serviciile
prevăzute în contract, cu respectarea drepturilor de proprietate intelectuală ale francizorului.
De asemenea, acesta nu poate înregistra pe numele său ori al unui terţ nume
comerciale, mărci sau alte drepturi de proprietate intelectuală ale francizorului şi nici altele
care prin similaritate pot produce confuzie cu cele ale francizorului.
Francizatul trebuie să-l încunoştiinţeze pe francizor în legătură cu orice
încălcare a drepturilor sale de proprietate intelectuală şi să îi acorde asistenţă pentru apărarea
drepturilor sale.
B. Obligaţia de a-şi desfăşura activitatea în condiţiile stabilite de francizor şi potrivit
instrucţiunilor furnizate de acesta.
Această obligaţie este corespunzătoare celei de asistenţă ce incumbă
francizorului şi cuprinde, în realitate, cel puţin următoarele îndatoriri ale francizatului:
- să desfăşoare activitatea potrivit know-how-ului transmis de francizor, cu respectarea
drepturilor de proprietate intelectuală ale acestuia;
- să menţină în stare adecvată, pe cheltuiale sa, spaţiu de desfăşurare a activităţii,
echipamentele şi instalaţiile şi să nu aducă modificări acestora fără acordul scris al
francizorului;
91
- să aibă un personal adecvat din punct de vedere al numărului, calificării, ţinutei şi
comportamentului faţă de clienţi;
- să furnizeze informaţiile solicitate de francizor şi să permită verificarea de către
acesta, la intervalele de timp prevăzute în contract, a respectării de către francizat a condiţiilor
stabilite în contract;
- să aplice ameliorările şi modernizările aduse de către francizor metodelor şi
tehnologiilor utilizate şi să comunice francizorului în exclusivitate şi fără plata vreunei
redevenţe, ameliorările şi modernizările pe care la rândul său le-a adus acestor metode şi
tehnologii;
- să participe în proporţia stabilită în contract (raportată la veniturile brute trimestriale)
la campanile publicitare locale privind activitatea prevăzută în contract şi la activitatea
promoţională a francizorului.
C. Obligaţia de plată a redevenţei către francizor
Ca orice contract comercial, contractul de franciză are un caracter oneros,
concretizat în plata unei redevenţe de către francizat, atât la încheierea contractului, cât şi în
mod periodic, pe parcursul executării acestuia.
D. Obligaţia de confidenţialitate
Francizatul este obligat să nu comunice terţilor informaţiile furnizate de
francizor în temeiul contractului. Obligaţia incumbă nu numai francizatului, ci şi personalului
angajat de acesta.
Nu reprezintă informaţii confidenţiale cele deţinute de francizat la momentul
încheierii contractului şi nici cele care au fost deja făcute publice. De asemenea, nu au
caracter confidenţial informaţiile pe care francizatul trebuie în mod necesar să le comunice
clienţilor, în executarea contractului de franciză.
E. Obligaţia de neconcurenţă
Obligaţia este corelativă celei de exclusivitate ce incumbă francizorului, dar,
spre deosebire de acesta din urmă, obligaţia de neconcurenţă are, în concepţia contractului-
model, un caracter opţional.
Părţile pot conveni, aşadar, ca francizatul să nu desfăşoare direct, sau indirect,
în mod independent sau ca angajat al unui terţ, în nume propriu sau pe seama unei terţe
persoane, o activitate similară celei prevăzute în contractul de franciză, într-o zonă geografică
unde ar intra în concurenţă cu francizorul sau cu un alt membru al reţelei de franciză.
F. Obligaţia de a încheia un contract de asigurare privind activitatea desfăşurată
Francizatulul este obligat să încheie un contract de asigurare cu o companie de
asigurări agreată de francizor şi să comunice francizorului o copie a acestuia.
Asigurarea poartă asupra riscurilor convenite cu francizorul, precum: avarierea
sau distrugerea spaţiului de desfăşurare a activităţii francizatului, a echipamentelor şi
instalaţiilor, răspunderea francizatului faţă de personalul angajat şi faţă de terţi etc.
92
În cazul în care francizatul este indemnizat de compania de asigurări ca urmare
a pierderilor de profit, francizorul este îndreptăţit la o cotă (stipulată în contractul de franciză)
din respectiva indemnizaţie.
G. Obligaţia de distribuţie a mărfurilor furnizate de francizor
Această obligaţie este corelativă celei de furnizare de mărfuri (în scopul
revânzării) de către francizor şi incumbă francizatului numai în cazul în care părţile au optat
pentru un contract mixt, combinând clauzele specifice contractului de franciză cu cele proprii
contractului de distribuţie.
În principiu, francizatul nu se poate aproviziona cu mărfurile ce formează
obiectul contractului de franciză decât de la francizor sau de la alţi furnizori desemnaţi de
acesta şi nu poate aduce vreo modificare mărfurilor distribuite.
Aprovizionarea se face pe baza unei estimări comunicate de francizat,
francizorul nefiind obligat să furnizeze mărfuri care depăşesc cu mai mult de un anumit
procent (stabilit în contract) estimările primite.
În ceea ce priveşte preţul de revânzare, părţile stabilesc în contract dacă acesta
este stabilit în mod liber de francizat sau dacă francizatul este obligat să respecte lista de
preţuri comunicată de francizor.
Dacă părţile stabilesc un volum minim al vânzărilor (ca obligaţie de rezultat
pentru francizat), francizorul poate opta, în cazul nerealizării acestuia, între realizarea
contractului şi revocarea exclusivităţii acordate francizatului.
M2.U2.11. Suspendarea executării contractului. Cazul de forţă majoră

2.11.1. Forţa majoră, cauză a suspendării executării
Temeiul suspendării îl reprezintă forţa majoră. Contractul optează pentru o
definiţie mixtă a forţei majore, menţionând condiţiile cumulative pe care un eveniment trebuie
să le îndeplinească pentru a primi o asemenea calificare şi enumerând în continuare, cu titlu
exemplificativ, anumite situaţii care constituie forţa majoră.
Condiţiile forţei majore sunt următoarele:
- evenimentul să nu se afle sub controlul părţii care îl invocă;
- la momentul încheierii contractului partea să nu se fi putut aştepta, în mod rezonabil,
la producerea unui asemenea eveniment;
- partea să nu poată, în mod rezonabil, evita ori depăşii evenimentul sau consecinţele
acestuia.
Cu titlu de exemplu, constituie forţa majoră evenimente precum: războiul,
revoluţiile, actele de piraterie, sabotajele, dezastrele naturale, grevele, actele autorităţilor etc.
Nu constituie forţă majoră nereuşita părţii de a obţine autorizaţiile, licenţele, permisele sau
orice alte aprobării din partea autorităţilor din propria ţară necesare pentru executarea
contractului.
93
2.11.2. Efectele forţei majore
Cauza de forţă majoră care o împiedică pe una dintre părţi să îşi execute
obligaţia produce în comerţul internaţional un efect specific: nu permite cocontractantului să
rezilieze contractul, executarea acestuia suspendându-se până la încetarea împrejurării care a
determinat-o în consecinţă, nici partea care nu este afectată nu este ţinută să îşi execute
obligaţiile până la încetarea cauzei de forţă majoră.
Partea care invocă forţa majoră trebuie să notifice neântârziat cocontractantului
cauza de forţă majoră, precum şi încetarea acesteia. Lipsa notificării antrenează răspunderea
părţii pentru pierderile pe care cocontractantul le-ar fi putut altfel evita.
De obicei părţile prevăd în contract durata maximă a suspendării. La sfârşitul
acestei perioade, dacă forţa majoră nu încetează, contractul poate fi reziliat. Dacă părţile nu au
prevăzut durata maximă a suspendării, se consideră că acestea au avut în vedere o perioadă
rezonabilă (caracterul rezonabil se determină ţinând cont de capacitatea părţii afectate de a
relua executarea contractului şi de interesul partenerului pentru această executare tardivă).
M2.U2.12. Încetarea contractului

În cazul contractului de franciză, nu se poate vorbi de cauze speciale de încetare a
acestuia, ci doar de particularităţi ale acestora în materia francizei. Legislaţia română nu
reglementează în mod special încetarea contractului de franciză, însă conţine anumite
dispoziţii în privinţa încetării contractului şi a efectelor încetării acestuia.
2.12.1. Expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul
În general, contractul de franciză se încheie pe o durată determinată, în funcţie
de specificul obligaţiilor contractuale asumate în cadrul fiecărui contract în parte. Expirarea
duratei pentru care contractul a fost încheiat are în mod normal ca efect încetarea acestuia,
părţile nefiind obligate la înoirea acestuia; însă, în materie de franciză, legiuitorul romîn a
adoptat o soluţie discutabilă. Astfel, un contract de franciză, încheiat pe o perioadă
determinată, nu încetează la ajungerea la termen decât dacă francizorul notifică pe beneficiar
asupra intenţiei de a nu reânoi contractul, înştiinţarea trebuind să fie făcută, prin preaviz.
Altfel spus, un contract de franciză ajuns la termen este considerat prelungit de drept dacă
francizorul nu şi-a exprimat opunerea în termenul stabilit în contract sau într-un termen
suficient de mare.
Notificarea făcută celeilalte părţi ce conţine refuzul de a prelungi contractul trebuie
făcută printr-un mijloc care să probeze data primirii notificării
O altă variantă utilizată de părţi o constituie prelungirea contractului la
solicitarea francizatului (solicitare anterioară expirării contractului). Prelungirea are loc numai
după îndeplinirea noilor condiţii stabilite de francizor (în urma unei inspecţii a activităţii
desfăşurate de francizat) şi are în realitate valoarea unui nou contract de franciză.
2.12.2. Denunţarea unilaterală a contractului
94
Denunţarea unilaterală este o cauză de încetare a contractului încheiat pe o
perioadă nedeterminată. În acest caz, încetarea contractului este condiţionată de o notificare
expediată printr-un mijloc care să asigure dovada şi data primirii. Notificarea trebuie
expediată astfel încât să acorde partenerului contractual un preaviz a cărui durată este stabilită
în contract.
2.12.3 Încetarea existenţei uneia dintre părţi
Datorită caracterului intuitu persoanae al contractului de franciză, încetarea
existenţei uneia dintre părţi determină încetarea convenţiei. În cazul contractanţilor persoane
fizice, francizorul sau beneficiarul îşi încetează prin deces, acelaşi efect avîndu-l şi
incapacitatea care loveşte pe una dintre părţi, fără deosebire de cauzele acesteia.
În cazul contractanţilor persoane juridice, încetarea existenţei poate fi rezultatul
expirării duratei pentru care s-a constituit, a lichidării convenţionale sau juridice, a
falimentului. Atunci când transmiterea drepturilor şi a obligaţiilor este posibilă, condiţiile în
care poate opera cesiunea trebuie să fie cuprinse în contract şi în special clauze de desemnare
a unui succesor. În lipsa unei clauze contractuale exprese, încetarea existenţei uneia dintre
părţi are ca efect încetarea convenţiei.
2.12.4 Anularea contractului de franciză
În legătură cu anularea contractului de franciză O.G.52/1997 nu cuprinde reguli
speciale, fapt ce denotă că îşi vor găsi incidenţă principiile dreptului comun relative la
nulitate.
2.12.5. Rezilierea contractului
Art. 27 prevede trei împrejurări care pot determina rezilierea contractului,
prima dintre ele putând fi invocată de către oricare dintre părţi, iar ultimele două numai de
către francizor:
a) încălcarea prevederilor contractului de către una dintre părţi;
b) francizatul se află în stare de insolvenţă, este supus procedurii lichidării sau
falimentului ori încetează să mai desfăşoare activităţi în teritoriul prevăzut în contract;
c) înstrăinarea de către francizat a unei părţi substanţiale din bunurile sau din acţiunile
sale, schimbarea majoră a repartizării drepturilor de vot în cadrul francizatului sau fuziunea
francizatului cu un terţ.
Momentul la care intervine rezilierea este diferit în funcţie de cauza rezilierii:
a) rezilierea pentru încălcarea prevederilor contractului de către una dintre părţi este
condiţionată de o notificare scrisă a încălcării şi de acordarea unui termen de graţie (convenit
de părţi în contract) pentru remedierea încălcării. La expirarea acestui termen şi în măsura în
care încălcarea nu a fost remediată, contractul este reziliat automat, fără a fi necesară
intervenţia unei instanţe judecătoreşti sau arbitrale;
95
b) în cazul celorlalte două ipoteze, rezilierea intervine automat la momentul notificării
scrise comunicate de francizor, fără a fi necesară intervenţia unei instanţe judecătoreşti sau
arbitrale.
2.12.6. Efectele încetării contractului
Efectele desfinţării contractului de franciză sunt restituirea şi reparaţiile.
Atunci când contractul de franciză încetează, drepturile incorporale transmise
spre folosinţa francizatului vor fi restituite francizorului. Francizatul nu va mai putea folosi
nici marca, nici alte semne distinctive şi nu va mai putea uza de know-how-ul transmis. De la
data încetării contractului îşi vor produce efectele clauzele de neconcurenţă convenite de părţi.
Cât priveşte reparaţiile, atunci când încetarea contractului este urmare a conduitei culpabile a
uneia dintre părţi, iar acesta a pricinuit prejudicii contractantului, acesta este îndreptăţit la
despăgubiri potrivit regulilor dreptului comun. Nu se poate recunoaşte francizatului dreptul la
despăgubiri pentru clientela pierdută eventual la încetarea contractului.
Aşadar încetarea contractului dă naştere anumitor obligaţii specifice în sarcina
francizatului.
1. Obligaţia de a înceta să mai desfăşoare activităţi în calitate de francizat şi de a mai
utiliza marca francizorului sau alte semne distinctive ale acestuia. La încetarea contractului,
francizatul nu mai este îndreptăţit să desfăşoare activităţile prevăzute în contract, folosindu-se
de numele comercial, de marca sau alte semne distinctive ale francizorului. El nu mai poate
utiliza sloganuri, uniforme, simboluri, materiale publicitare etc. de natură de a produce
confuzie celor utilizate de francizor.
2. Obligaţia de a plăti imediat toate sumele datorate francizorului
3. Obligaţia de a returna francizorului toate copiile materialelor puse la dispoziţie de
aceasta în executarea contractului. Francizatul trebuie să returneze toate materialele furnizate
de francizor în executarea obligaţiilor de transmitere a know-how-ului şi de asistenţă
continuă. Operaţia de returnare vizează, de asemenea, bazele de date privind clienţii întocmite
de francizat. Francizatul nu poate reţine nicio copie a tuturor acestor materiale.
4. Obligaţia de a permite francizorului cumpărarea stocurilor de mărfuri şi materii
prime rămase, precum şi a bunurilor folosite de francizat pentru executarea contractului de
franciză. Francizorul are dreptul (nu obligaţia) de a cumpăra stocurile de mărfuri şi materii
prime rămase în posesia francizatului la încetarea contractului, pe baza listei furnizate de
francizat. Dacă părţile nu se înţeleg cu privire la preţ, acesta va fi determinat de un expert
independent. În cazul în care francizorul nu îşi exercită dreptul în termenul stipulat în
contract, francizatul este îndreptăţit să le comercializeze. Francizorul poate deasemenea opta,
în termenul stipulat în contract, pentru cumpărarea bunurilor folosite de francizat pentru
executarea contractului (echipamente, utilaje, mobilier etc.), mai ales acelea care poartă marca
francizorului. Preţul va fi cel de achiziţie a bunurilor sau valoarea de piaţă a acestora, la
96
alegerea francizorului, în cazul în care părţile nu se înţeleg apelându-se la un expert
independent desemnat de francizor.
5. Obligaţia de a lua toate măsurile legale necesare pentru încetarea contractului şi de a
comunica o evidenţă a acestora francizorului în termenul stipulat în contract.
M2.U2.13. Nulitatea, modificarea şi cesiunea contractului

2.13.1. Nulitatea contractului
Jurisprudenţa franceză consideră că un contract de franciză este nul cînd:
1.francizorul stabileşte, exclusiv, specia şi cantitatea produselor vândute de beneficiar;
2. preţul produselor livrate beneficiarului n-a fost stabilit pe baza unor elemente
serioase, precise şi obiectice;
3. când beneficiarul n-a avut posibilitatea negocierii libere a preţului contractului de
franciză; exigenţa e mai puţin strictă în cazul francizei de servicii, francizorul obligându-se la
“a face”, iar nu la ”a da”.
Jurisprudenţa română consideră că un contract de franciză poate fi anulat în
condiţiile dreptului comun, probleme deosebite ridindu-se, datorită complexităţii acestui tip
de convenţii, în privinţa vicierii consimţământului prin eroare asupra naturii actului ce se
încheie, eroarea viciu de consimţământ şi dolul (inducerea în eroare a unei persoane, prin
mijloace viclene). În doctrina şi practica românească se consideră că, excluzând posibilitatea
anulării unui contract de franciză pe motivul viciului de consimţământ, eroarea, în absenţa
dolului, dacă se situează asupra elementelor enumerate de lege, nu este, în mod obişnuit, în
măsură să atragă anularea contractului. Acest lucru se bazează pe faptul că, de cele mai multe
ori, eroarea care intervine este o aşa-numită “eroare lezionară”, tip de eroare care nu este viciu
de consimţământ. Formarea consimţământului, în cazul contractelor de franciză, ţin la faza
precontractuală (art.3) şi de prevederea cuprinsă în art.4, conform căreia publicitatea pentru
selecţionarea beneficiarilor trebuie să fie lipsită de ambiguitate şi să nu conţină informaţii
eronate.
În art. 29 este menţionat expres că nulitatea unei clauze nu antrenează nulitatea
întregului contract.
2.13.2. Modificarea contractului
Modificarea sau completarea contractului poate fi efectuată numai în scris şi sub
semnătura reprezentanţilor autorizaţi ai celor două părţi.
2.13.3. Cesiunea contractului
În ceea ce priveşte cesiunea, în art. 25 este prevăzut faptul că, contractul este
încheiat în considerarea persoanei francizatlui. În consecinţă, acesta nu poate transmite unui
terţ (inclusiv unei persoane care este controlată de francizat sau îşi exercită controlul asupra
acestuia), în întregime sau în parte, drepturile şi obligaţiile dobândite în temeiul contractului
de franciză, sub forma cesiunii, a sub-licenţierii sau a sub-contractării.
97
Interdicţia vizează şi situaţia decesului sau a incapacităţii francizatului (sau a
unui acţionar în cazul în care francizatul este persoană juridică). Francizorul trebuie să aprobe
propunerea făcută de reprezentanţii francizatului privind terţa persoană căreia i se transferă
drepturile şi obligaţiile contractuale. Libertatea de apreciere a francizorului este absolută, iar
lipsa răspunsului în termenul prevăzut în contract valorează respingerea propunerii.
Francizorul poate de asemenea să desemneze terţul căruia să i se transfere drepturile şi
obligaţiile contractuale.
M2.U2.14. Clauzele contractului de franciză

Conţinutul contractului de franciză este stabilit de către părţi pe baza
principiului libertăţii contractuale, astfel încât să reflecte interesele membrilor reţelei de
franciză, să protejeze drepturile de proprietate industrială sau intelectuală ale francizorului,
prin menţinerea identităţii comune şi a reputaţiei reţelei de franciză.
În doctrină, clauzele contractului de franciză au fost sistematizate în clauze
generale şi clauze specifice. Clauzele generale privesc:
1. Preambulul cu identificarea părţilor şi reprezentanţilor lor.
2. Obiectul contractului sub cele două înţelesuri .
3. Preţul contractului. Obligaţiile financiare ale beneficiarului vor fi cu claritate
precizate şi vor fi determinate astfel încât să favorizeze atingerea obiectivelor comune.
4. Modificarea, încetarea contractului şi consecinţele încetării.
5. Menţiuni finale.
Clauzele specifice ale contractului de franciză au în general un caracter tehnico-
economic, fiind grupate în jurul obligaţiilor părţilor. Astfel din această categorie fac parte:
6. Durata contractului, adică perioada în care francizorul transmite beneficiarului,
dreptul de a vinde produsele sau serviciile sub numele francizorului, data intrării în vigoare şi
a expirării lui şi posibilitatea reânoirii contractului. Durata contractului se apreciază astfel
încât beneficiarul să îşi poată amortiza investiţiile făcute, care de regulă este între 3 şi 10 ani.
Francizorul va înştiinţa pe beneficiar cu un preaviz, asupra intenţiei de a nu reînoi contractul
la data expirării sau de a nu semna un nou contract.
7. Obligaţiile părţilor. Clauzele care definesc obligaţiile şi responsabilităţile fiecărei
părţi trebuiesc definite fără ambiguitate. Deasemenea pe lângă obligaţiile prevăzute de O.G.52
şi prezentate într-o secţiune anterioară, părţile pot stipula în contract şi alte obligaţii ca de
exemplu realizarea de către francizat a unei cifre minime de afaceri, clauză prin care
francizorul se asigură de obţinerea unui venit minim cert atunci cînd redevenţa se stabileşte
procentual din cifra de afaceri. Realizarea cifrei minime poate avea valoarea unei condiţii
rezolutorii sau poate permite francizatului exercitarea dreptului de reziliere anticipată a
contractului. Această obligaţie se impune în contractele în care regăsim o clauză de
exclusivitate.
98
8. Garanţiile se stabilesc în funcţie de obiectul al contractului.
9. Cesiunea contractului. Condiţiile în care va putea să opereze cesiunea drepturilor
decurgâd din contract vor fi cu claritate precizate, în special condiţiile de desemnare a unui
succesor. În practică această clauză prevede de obicei faptul că cesiunea nu poate opera fără
acordul scris dat într-un anumit termen de cedent.
10. Clauza penală.
11. Notificări.
12. Legea aplicabilă.
13. Soluţionarea litigiilor.
14. Forţa majoră.
În lumina art. 5 O G nr. 52/1997 apare necesară includerea în contractul de
franciză şi a altor clauze care să reglementeze condiţiile colaborării dintre părţi. Aceste clauze
facultative ale contractului de franciză nefiind inerente, sunt totuşi prezente în majoritatea
contractelor de franciză. Cele mai frecvente sunt:
15. Dreptul francizorului de a dezvolta conceptul de franciză.
16. Condiţiile recuperării de către francizor a oricărui element corporal sau incorporal
care-i aparţine, în caz de încetare a contractului înainte de termenul de scadenţă prevăzut.
17. Condiţiile de utilizare, de către francizat, a însemnelor distinctive ale francizorului
în scopul atragerii clientelei: firma, emblema, marca de fabrică sau de comerţ, sigla.
18. Clauza de preferinţa prin care se acordă francizatului un drept de premţiune în caz
de înstrăinare a francizei de către francizor.
19. Clauza de exclusivitate teritorială.
20.Clauza de aprovizionare exclusivă conţinând obligaţia beneficiarului de a se
aproviziona cu produsele francizorului sau de la vânzători agreaţi de acesta, preţuri
preferenţiale, garanţii de neconcurenţă, exclusivitate de vânzare şi de cumpărare totală sau
parţială. Clauza poate prevedea ca faptul că activitatea de distribuţie se va realiza în
conformitate cu standardele, metodele şi formele stabilite de francizor, reglementând
comenzile adresate francizorului, modalităţile de livrare a produselor şi de plată, cantităţile
minime de produse comandate de beneficiar, dreptul francizorului de a retrage anumite
produse, restricţii de concurenţă.
21. Clauzele de marketing sau de promovare a vâzărilor, cuprinzând obligaţii şi
răspunderi specifice ale părţilor referitoare la luarea unor măsuri adecvate şi de a furniza
informaţii cu privire la modul de aplicare a politicilor comerciale comune, organizarea şi
funcţionarea vânzării mărfurilor şi relaţiile cu terţii, amplasamentul unor magazine,
organizarea spaţiului de desfacere, designul mobilierului şi materialelor decorative al
unităţilor de desfacere şi a produselor, instalaţii.
În plus, normele comunitare specifică faptul că un contract de franciză trebuie să fie în
conformitate cu dreptul naţional, dreptul comunitar, iar orice contract şi orice convenţie
99
contractuală referitoare la relaţiile francizor/beneficiar trebuie redactat sau tradus de un
traducător autorizat în limba oficială a ţării în care este stabilit beneficiarul.
M2.U2.15. Comparaţie cu alte contracte

Contractul de franciză este, aşa cum am arătat, un contract cu un conţinut complex,
care necesită anumite precizări de natură a facilita calificarea sa juridică.
În primul rând, contractul se diferenţiază de contractele comerciale de
mandat şi comision, francizatul nefiind un reprezentant direct sau indirect al francizorului, ci
un comerciant care contractează cu terţii în numele şi pe seama sa. Totodată franciza se
distinge de contractul de agent, francizatul neavând rolul de a obţine şi de a negocia
contracte cu potenţiali clienţi pentru francizor. În consecinţă, contractul de franciză nu poate fi
încadrat într-una dintre formele clasice ale intermedierii comerciale.
În al doilea rând, deşi se întemeiază pe utilizarea de către francizat a mărcii
francizorului, contractul nu se reduce la figura juridică a licenţei de marcă, deosebindu-se în
mod fundamental prin obligaţia de asistenţă continuă pe care şi-o asumă francizorul.
În al treilea rând, contractul de franciză se deosebeşte de contractul de
distribuţie, obiectul celui dintâi neconstituindu-i produsele, ci marca sub care produsele sau
serviciile vor fi vândute sau distribuite. În cazul în care contractul de franciză se adaugă
operaţiuni de vânzare-revânzare sau, în general, clauze specifice contractului de distribuţie,
vom fi în prezenţa unui contract mixt care cuprinde ambele tipuri de contracte.
În al patrulea rând, comparându-l cu contractul de cesiune prin care o parte,
concedentul, transmite celeilalte părţi, concesionarul, spre administrare rentabilă, pe un
termen determinat, în schimbul unei redevenţe, o activitate economică, un serviciu public, un
activ sau un teren aparţinând proprietăţii publice a statului întâlnim o asemănare în ceea ce
priveşte transmiterea temporară a folosinţei unor drepturi, (respective dreptul de administrare
în cazul concesiunii şi a unor drepturi de proprietate intelectuală în cazul francizei) deosebirile
dintre cele două sunt numeroase: concesionarul aplică strategii proprii şi metode în timp ce
beneficiarului de franciză se bucură de asistenţa francizorului, beneficiind de transmiterea
permanentă a know-how-ului; clauzele privind licenţa de marcă sau alte semen distinctive
sunt de esenţa francizei, clauza de exclusivitate fiind de esenţa contractului de concesiune
exclusivă, putând lipsi la franciză; prin concesiunea exclusivă înţelegând un contract prin
care cesionarul primeşte dreptul de a fi aprovizionat cu anumite mărfuri de un concedent,
pentru a le comercionaliza în nume propriu , pe cont propriu, franciza nu este întotdeauna un
contract de distribuţie, putând îmbrăca forma francizei industriale (de produse) sau de servicii.
În al cincilea rând, nu este o activitate ce se poate confunda cu filiala sau
sucursala, francizorul şi beneficiarul rămânând două personae distincte din punct de vedere
economic şi juridic.
100
În al şaselea rând beneficiarul nu este nici salariat al francizorului pentru că fiecare
este titularul unei afaceri proprii, fiind comercianţi independenţi.
Nu în ultimul rând trebuie subliniat faptul că există deosebiri şi faţă de contractul de
know-how: la know-how există obligaţia de comunicare a cunoştinţelor, neexistând
obligaţiile legate de atribute de identificare (firmă, marcă) sau alte drepturi intelectuale
(brevet), beneficiarul de know-how plătind doar o redevenţă sau suma forfetară din beneficial
obţinut nu şi taxa de intrare în reţea în timp ce la franciză redevenţa reprezintă plata şi pentru
alte prestaţii decât transmiterea de know-how; Ex.: redevenţa de publicitate, tarife speciale;
beneficiarul asumându-şi obligaţii legate de reţeaua de franciză, inexistentă la know-how.
În concluzie, contractul de francising este o figură contractuală distinctă, care face
parte din categoria intermedierii, dar nu în accepţiunea clasică, ci în cea modernă, constituită
prin criteriul desfăşurării unei activităţi (de către francizat) şi în interesul unei alte persoane
(francizor).
M2.U2.16. Avantajele şi dezavantajele operaţiunii de franciză

Amploarea pe care utilizarea contractului de franciză a cunoscut-o în comerţul
internaţional se datorează avantajelor pe care le creează ambelelor părţi.
Avantajul principal al francizei este acela al împărţirii riscurilor între francizor şi
beneficiar, aceştia fiind două persoane independente financiar, cu gestiune şi contabilitate
proprie, precum şi cu personalitate juridică distinctă. La rândul lor, beneficiarii cuprinşi într-o
reţea de franciză sunt independenţi între ei, astfel încât o eventuală criză ce afectează un
beneficiar sau chiar o întreagă piaţă geografică dependentă de un francizor nu se va propaga şi
către ceilalţi membri ai reţelei sau către societatea francizoare, franciza fiind în acelaşi timp şi
un bun mijloc de investire pe pieţele care au un grad mare de risc. Indiferent de modul în care
ia naştere o reţea de franciză, aceasta are anumite trăsături definitorii, şi anume: omogenitete,
publicitate comună, unitate şi baze de acces în reţeaua de franciză.
Pe lângă acest avantaj important franciza dă naştere la o serie de alte avantaje atât
pentru francizor cât şi pentru francizat.
2.16.1. Avantajele francizei pentru francizor
Un argument important pe care îl au francizorii atunci cînd aleg această
modalitate de penetrare a pieţelor externe îl constituie intrarea rapidă pe numeroase pieţe
străine la costuri scăzute deoarece francizorul apelând la această modalitate de intrare pe
pieţele străine este scutit de investiţiile necesare creării unei reţele proprii de distribuţie a
mărfurilor sau serviciilor sale (spre exemplu crearea de sucursale). Prin franciză se pot obţine
profituri mari cu investiţii minime în capital, personal, producţie şi distribuţie.
Totodată francizorul poate beneficia de cunoştinţele francizatului pentru a
dezvolta pieţele locale.
101
Un alt argument al francizorilor îl constituie faptul că folosind imaginea mărcii
francizatului va obţine o creştere mai rapidă a vânzărilor.
2.16.2. Avantajele francizei pentru francizat
Această operaţiune oferă beneficiarului francizei posibilitatea de a desfăşura
activităţi (să producă şi/sau să comercializeze mărfuri sau să presteze servicii) sub umbrela
unei mărci cunoscute şi apreciate şi beneficiind de experienţa tehnică şi comercială a
partenerului său contractual.
Accesul la cunoştinţele francizorului prin pregătirea şi asistenţa permanentă
primită din partea acestuia îi permit beneficiarului să intre pe o piaţă concurenţială folosind
tehnici de producţie, comercializare şi marketing perfecţionate în timp şi cu un grad înalt de
rentabilitate.
Deşi operează o afacere independentă care are cele mai mari şanse de succes
francizatul devine parte a unei reţele internaţionale de franciză de aici decurgând o serie de
avantaje, deloc de neglijat fiind creşterea posibilităţilor de a obţine sistenţă financiară
necesară dezvoltării afacerii.
Pe lângă aceste avantaje franciza prezintă şi unele dezavantaje.
2.16.3. Dezavantajele francizei pentru francizor
Un motiv pentru care firmele renunţă la alegerea francizei ca modalitate de
extindere pe pieţele externe îl constituie conflictele ce pot apărea cu francizaţii, controlul
asupra activităţii francizaţilor fiind uneori dificil de realizat datorită faptului că aceştia din
urmă nu acceptă să fie periodic verificaţi.
Un alt inconvenient al acestei operaţiuni îl constituie faptul că francizorul
trebuie să desfăşoare o activitate continuă de evaluare a performanţei francizaţilor, ceea ce
presupune alocarea unor resurse de timp.
Totodată există riscul ca francizaţii să devină concurenţi ai francizorului în
viitor sau să afecteze imaginea francizorului prin nerespectarea standardelor impuse.
Operaţiunile de franciză încurajează realizarea unui marketing standardizat, dar acest
lucru nu presupune o uniformitate 100% ci beneficiarii francizelor pot de multe ori să
adapteze produsele la specificul pieţelor.
2.16.4. Dezavantajele francizei pentru francizat
O barieră în calea alegerii francizei o constituie pentru francizat sumele
implicate ca investiţie iniţială sau sub formă de redevenţe care uneori pot fi foarte mari.
Recurgând la această tehnică comercială beneficiarul francizei poate avea o
autonomie limitată, fiind obligat să cumpere echipamente şi produse numai de la francizor.
Un risc pe care şi-l asumă beneficiarul francizei este acela că francizorul poate
impune beneficiarului sisteme tehnice sau manageriale nepotrivite activităţii sale.
102
În cazul în care nu negociază cu atenţie contractul prin stipularea unei clauze
care să interzică francizorului să îşi deschidă propriile puncte de desfacere există riscul ca
francizorul să devină concurent pentru beneficiarul francizei.
Să ne reamintim...
Principalele clauzele ale unui contract de franciză sunt: preambulul,
obiectul contractului, preţul contractului, obligaţiile financiare ale beneficiarului,
durata contractului, obligaţiile părţilor, garanțiile, clauză de exclusivitate,
cesiunea contractului, clauza penală, legea aplicabilă contractului, forța majoră,
modificarea, încetarea contractului şi consecinţele încetării, menţiuni finale.
Redactați un contract de franciză ce se dorește a se încheia între un

francizor francez, producător de produse cosmetice și un francizat român care
dorește să comercializeze respectivele produse.
M2.U2.17. Rezumat
Interesul unui întreprinzător francizor de a-şi extinde rețeaua de franciză
dincolo de granițele țării de origine, respectiv, de a o internaționaliza, extindere
apreciată în contextul economic actual ca fiind chiar o necesitate, se justifică prin
avantajele pe care le prezintă o astfel de expansiune economică.
În esență, acestea constau în:
- creşterea volumului afacerilor francizorului odată cu amplificarea
notorietății şi renumelui rețelei de franciză;
- exploatarea avantajului concurențial al francizei, ce apare pe noi piețe;
- dispersia riscurilor comerciale, de natură a crea o mai mare securitate
pentru afacerile francizorului;
- nu în ultimul rând şi poate cel mai important, dezvoltarea şi îmbogățirea
know-how-ului, aplicabil întregii rețele de franciză, urmare acumulărilor de date,
idei şi cunoştințe provenind din medii cultural-economice diferite.
Francizarea internațională este o pârghie, deopotrivă economică şi
financiară, la îndemâna titularului unui concept francizabil ce doreşte să
„cucerească” cât mai rapid noi piețe, situate în teritorii străine. [VAR 45]
Franciza nu este altceva decât a permite unei alte persoane să reuşească în
acelaşi fel, după un model propus. A franciza înseamnă a reitera o reuşită.
103
1. Contractul de franciză are caracter:
a) oneros;
b) intuitu personae;
c) solemn;
d) toate cele de mai sus.
2. Franciză care se bazează pe existenţa unui program general de activitate
stabilit de către francizor este:
a) franciza de distribuție;
b) franciza industrială;
c) franciza business format;
d) franciza de stand.
3.Franciza caracterizată prin faptul că beneficiarul realizează în întregime
investiţiile necesare construirii şi amenajării spaţiului comercial (magazinului)
dar gestionarul şi personalul angajat este selecţionat şi renumerat de francizor
este:
a) franciza de distribuție;
b) franciza industrială;
c) franciza business format;
d) franciza financiară.
4. Prin faptul că beneficiarul expoatează în mod direct, prin noi puncte
deschise, zona de exclusivitate oferită şi nu prin subbeneficiari contractul de zonă
se deosebește de:
a) franciza afiliată;
b) subfranciză;
c) franciza Nisa;
d) franciza de afaceri.
5. Obligaţia de asistenţă pe parcursul executării contractului vizează:
a) discutarea evoluţiei afacerii;
b) inspectarea locului de desfăşurare a activităţii;
c) identificarea nevoilor francizorului;
d) stabilirea unor strategii de formare/perfecţionare a personalului
francizatului.
6. Obligaţia francizatului, corelativă celei de exclusivitate ce incumbă
francizorului este:
a) obligația de confidențialitate;
b) obligația de neconcurență;
c) obligația de plată a redevenței;
104
d) obligaţia de distribuţie a mărfurilor furnizate de francizor.
7. Constituie împrejurări care pot determina rezilierea contractului de
franciză:
a) încălcarea prevederilor contractului de către una dintre părţi;
b) francizorul se află în stare de insolvenţă;
c) înstrăinarea de către francizor a unei părţi substanţiale din acţiunile sale;
d) fuziunea francizatului cu un terţ.
8. Clauza prin care se acordă francizatului un drept de premţiune în caz de
înstrăinare a francizei de către francizor se numește;
a) clauza de preferinţa;
b) clauza de exlusivitate;
c) clauza de confidențialitate;
d) clauza de neconcurență.
9. Încetarea contractului de franciză dă naştere următoarelor obligaţii
specifice în sarcina francizatului:
a) obligaţia de a înceta utilizareaa mărcii francizatului;
b) obligaţia de a plăti imediat toate sumele datorate francizorului;
c) obligaţia de a returna francizorului toate copiile materialelor puse la
dispoziţie de aceasta în executarea contractului;
d) obligaţia de a permite francizorului cumpărarea stocurilor de mărfuri şi
materii prime rămase;
10. Prin faptul că francizatul nu este un reprezentant direct sau indirect al
francizorului, ci un comerciant care contractează cu terţii în numele şi pe seama
sa contractul de franciză se diferențiază de:
a) contractul de leasing;
b) contractul de mandat;
c) contractul de comision;
d) contractul de know-how.

1. Care sunt părțile unui contract de franciză și ce rol are fiecare parte
implicată?
2. Care sunt elelmentele din structura prețului unui contract de franciză?
3. În ce constă obiectul unui contract de franciză?
4. Câte categorii de franciză există în funcție de domeniul de activitate în
care activează ?
5. Enumerați principalele obligații ale unui beneficiar într-un contract de
franciză.
105
Bibliografie:
Căpăţână Octavian - Instituţii ale noului drept comercial, Societăţile comerciale.

Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1996
Cărpenaru Stanciu - Dreptul comercial român, Ed. All, Bucureşti 1995
Costin Mircea N. - Dreptul comerţului internaţional, vol. 1, Lumina Lex,

Deleanu Sergiu Bucureşti 1994
Dana Iarina Vartires - Contractul internațional de franciză, Teză de doctotat,

coordonator științific Dragoș Alexandru Sitaru, 2010
Finţescu I.N. - Curs de drept comercial, vol. 1, Bucureşti 1929
Goode Roy - Transnational Commercial Law, Oxford University Press,

Kronke Herbert London 2007
McKendrick Ewan
Macovei Ioan - Instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea,

Iaşi 1987
Macovei Ioan - Dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea, Iaşi 1980
Popescu Tudor R. - Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi

pedagogică, Bucureşti 1976
Popescu Tudor R. - Dreptul comerţului internaţional, Editura didactică şi pedagogică,

Bucureşti 1983
Rucăreanu Ion - Instituţii de drept comercial internaţional, vol 1, ed.

Căpăţână Octavian Academiei, Bucureşti 1973
Tănăsescu V.
Schiau Ioan - Regimul juridic al insolvenţei comerciale, Ed. All Beck 2001
106
Sitaru Dragoş Alexandru - Dreptul comerţului internaţional, Tratat – partea generală, Ed.
Universul Juriduc, Bucureşti 2008
Sitaru Dragoş Alexandru - Dreptul comerţului internaţional, Tratat – partea specială, Ed.
Buglea Claudiu Paul Universul Juriduc, Bucureşti 2008
Stănescu Şerban Alexandru
107

Drept Comert Intern. O Barbulescu C

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Comert Intern. O Barbulescu C

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea Transilvania Brașov

Facultatea de Științe Economice și Administrarea Afacerilor

DREPT COMERCIAL INTERNAȚIONAL

conf.univ.dr. Oana Bărbulescu

Cursul intitulat Dreptul comerţului internaţional cuprinde în prima parte o incursiune

Durata medie de studiu individual

M1 Teoria generală a contractelor....................................................................5

M2 Contractele speciale în comerţul internaţional....................................47

M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 6 ore.

M1.U1.3. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale

drepturi cu diferenţa că se transferă dreptul de folosinţă şi nu dreptul real

transmit drepturi de creanţă;

deoarece încheierea actului trebuie însoţită de remiterea bunului;

mandat, comision, antrepriza, consultanţa intră în categoria contractelor

reprezintă un contract constitutiv de drepturi reale.

Alegeţi un contract comercial internaţional şi încadraţi-l în categoriile de

M1.U1.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

M1.U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 8 ore.

M1.U2.3. Conținutul contractelor comerciale internaţionale

Exemplu de clauză de exonerare de răspundere: clauza solve et repete

2.3.2.2. Clauze privind preântâmpinarea şi soluţionarea litigiilor

Unde S 0 = suma stabilită în momentul contractării

● Clauzele multi(pluri)valutare bazate pe un coş valutar stabilit de părţi care presupun

Unde % reprezintă ponderile acordate valutelor din coş

M1.U2.4. Efectele contractelor comerciale internaţionale

Alegeţi un contract comercial internaţional care a generat efecte specifice.

M1.U2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Unitatea de învăţare M2.U1. Contractul de vânzare

M2.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 7 ore.

M2.U1.4. Caractere juridice

M2.U1.5. Forma și obiectul contractului

M2.U1.7. Efectele contractului

3. Metoda stabilirii preţului în funcţie de preţurile concurenţilor

Metoda ajuta la determinarea preţului în raport cu produsele concurenţilor,

M2.U1.8. Încetarea contractului

M2.U1.9. Modificarea şi rezilierea amiabilă a contractului

M2.U1.10. Alte clauze

dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi;

drepturi, reale deoarece transferă dreptul de proprietate;

M2.U1.12. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

M2.U1.13. Test de evaluare a cunoştinţelor

M2.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare

M2.U2.3. Dinamica în timp

M2.U2.4. Noţiune. Definiţie. Reglementare. Terminologie

M2.U2.5. Părţile contractului

M2.U2.6. Obiectul contractului

M2.U2.7. Plata contractului

M2.U2.8. Caracterele juridice

M2.U2.9. Tipuri de franciză

Franciza de prestări de servicii cunoaşte cea mai spectaculoasă dezvoltare având în

M2.U2.10. Efectele contractului

M2.U2.11. Suspendarea executării contractului. Cazul de forţă majoră

M2.U2.12. Încetarea contractului

M2.U2.13. Nulitatea, modificarea şi cesiunea contractului

M2.U2.14. Clauzele contractului de franciză

M2.U2.15. Comparaţie cu alte contracte

M2.U2.16. Avantajele şi dezavantajele operaţiunii de franciză

Redactați un contract de franciză ce se dorește a se încheia între un

M2.U2.19. Test de evaluare a cunoştinţelor