Sunteți pe pagina 1din 9

Autonomii locale și instituții centrale în Evul Mediu și la începutul modernității

Formațiuni prestatale românești

Organizarea teritorială înainte de formațiunile prestatale

Retragerea aureliană din anul 271 (după alte izvoare, 275) nu a însemnat, așa cum susțin
adepții teoriei imigraționiste, părăsirea totală a Daciei. Marea majoritate a populației își
continuă viața pe teritoriul carpato-danubiano-pontic, procesul romanizării continuând
și prin dacii liberi (carpii, costobocii) care nu au făcut parte din provincia romană Dacia.
Pe de altă parte, populația autohtonă va trebui să facă față valului de popoare
migratoare – goții, hunii, avarii, slavii, bulgarii, turcii, tătarii - ce aveau să pătrundă în
zonă.

În perioada în care se formează și se consolidează limba și poporul român, în spaţiul de


la Nordul Dunării, structurile teritoriale întâlnite erau obştile săteşti, mai apoi grupate
în uniuni săteşti.

Obștea sătească reprezintă forma de organizare socială caracteristică societății feudale.


Membrii săi, uniți prin legături de rudenie, viețuiau pe un teritoriu vast ce permitea
desfășurarea mai multor tipuri de activități specifice acelor timpuri, precum agricultura,
păstoritul, pescuitul sau vânătoarea. Specific obștii sătești este munca în comun și
îmbinarea proprietății private cu proprietatea comună. Conducerea obștii stabilea
vremea începerii muncilor agricole în același timp pe toate delnițele; conducerea hotăra
– prin tragere la sorți – care era lotul de pământ ce îl va folosi fiecare familie și cât timp
etc. Conducerea obștilor era colectivă, remarcându-se însă sfatul celor bătrâni și
înțelepți.

Țări, voievodate, cnezate

Din punct de vedere al organizării politice, în secolul al IX-lea - al X-lea se


formează primele formațiuni politice medievale românești: țări, cnezate, voievodate.
Aceste formațiuni prestatale românești mai sunt denumite în istoriografie și autonomii
locale. 

 Țările erau acele formațiuni politice constituite din mai multe sate.

 Cnezatele erau formaţiunile politice constituite din două sau mai multe sate şi
aflate sub conducerea unui cneaz.

 Voievodatele erau formațiunile constituite din două sau mai multe cnezate şi
aflate sub conducerea unui voievod.
Formațiunile statale s-au format în urma reunirii obștilor sătești pe parcursul secolelor
al IX-lea și al X-lea. La rândul lor, formațiunile prestatale românești  au stat la baza
formării statelor medievale românești.

Primele formațiuni prestatale atestate

Primele formațiuni prestatale (autonomii) menționate în izvoarele scrise sunt cele din


spațiul intracarpatic – Transilvania. Documentul care atestă prezența acestor formațiuni
este Gesta hungarorum (Despre faptele ungurilor), cunoscută și sub denumirea
de Cronica lui Anonymus sau Cronica notarului anonim. Autorul este un notar al
regelui maghiar Bela al III-lea. El scrie această lucrare cel mai probabil în secolul XII,
însă relatând evenimente din secolul al IX-lea, mai precis din anul 896, anul venirii
maghiarilor în Ungaria. Autorul decrie expansiunea maghiarilor spre răsărit, amintind
astfel formațiunile politice locale care s-au opus acestei expansiuni. 

Cronicarul amintește pentru acea vreme – sfârșitul secolului al IX-lea – în Transilvania


următoarele formațiuni prestatale: voievodatele lui Menumorut, Gelu și Glad. Potrivit
autorului, aceștia se aflau în conflict cu șefii de trib maghiari care au pătruns pe
teritoriul Transilvaniei. 

Voievodatul lui Gelu se afla în centrul Transilvaniei, probabil cu sediul în cetatea


Dăbâca. Voievodatul lui Menumorut era între Tisa, Mureș și Munții Apuseni, cu sediul
în Biharea (Bihor). Voievodatul lui Glad în Banat, cu sediul probabil la Cuvin.
Anonymus îl numește pe Gelu blach, adică vlah, român; întrucât despre ceilalți doi
conducători amintiți nu specifică acest lucru, deducem că doar Gelu era de origine
română, ceilalți doi fiind posibil să fie de origine slavă. Gelu și Menumorut sunt învinși
în luptele lor cu căpeteniile maghiare, astfel că, la sfârşitul secolului al IX-lea, cele două
voievodate locuite de români ajung sub stăpânirea maghiară.

Odată cu emanciparea românilor din Transilvania - care își cereau drepturile politice și
naționale -, unii istorici maghiari și austrieci din secolul al XVIII-lea - al XIX-lea încep
să conteste realitatea celor relatate de Anonymus în Cronica sa. De menționat că o altă
lucrare, din secolul al XII-lea, scrisă mai târziu decât Gesta hungarorum, întărește cele
spuse de notarul anonim. Lucrarea se intitulează Cronica lui Nestor și menționează că
maghiarii i-au găsit aici pe români și pe slavi în trecerea spre Panonia prin Carpații
Păduroși.

Consolidarea formațiunilor prestatale românești

În anul 1000 are loc creştinarea maghiarilor şi aceștia îşi formează un stat, sub
conducerea regelui Ştefan I. După anul 1000, statul maghiar va începe cucerirea
Transilvaniei. 
Pentru această perioadă a secolului al XI-lea mărturii ne aduce Viața Sfântului Gerard,
scriere despre călugărul benedictin originar din Veneția și venit în misiune la curtea
regelui Ștefan I. Scrierea confirmă cucerirea de către maghiari a voievodatului lui
Gy(u)la (succesor al lui Gelu în Transilvania) între 1002-1003, precum și cea a
voievodatului lui Ahtum, situat între Criș și porțile Transilvaniei, adică în Banat. Centrul
voievodatului lui Ahtum se afla la Morisena (Cenad), unde acesta înființase o mănăstire
ortodoxă; călugărul Gerard va fi numit episcop de Morisena și va transforma mănăstirea
într-una benedictină.

Secolele al XI-lea - al XIII-lea marchează perioada în care regalitatea maghiară se


preocupă de organizarea Transilvaniei și de întărirea autorității asupra ei. Astfel, regii
maghiari vor coloniza aici alte națiuni, precum:

 secuii (în S-E Transilvaniei);

 sașii (în zona viitoarelor orașe Sibiu, Sighișoara, Brașov);

 cavalerii teutoni (aceștia primesc Țara Bârsei în 1211).

Politica aceasta a colonizării face parte de fapt dintr-un proces mai amplu de
colonizare germană în Europa, urmărind obținerea unor beneficii, precum creșterea
numărului contribuabililor și un sistem de apărare al granițelor mai
eficient. Transilvania apare menționată în documentele ungare ca și țara de dincolo
de pădure - „terra ultra silvam” (într-un act emis de regele Geza al Ungariei în 1075)
sau „in ultrasilvanis partibus” (într-un act emis în 1138 de regele ungar Bela al II-
lea).

Încercarea din anul 1111 de a organiza Transilvania ca și principat nu va reuși. În 1111


apare astfel menționat un anume Mercurius ca „princeps Ultrasilvanus”, și Simion
Ultrasilvanus ca episcop catolic al Transilvaniei cu sediul episcopal la Bălgrad (Alba
Iulia). Din punct de vedere politic, Transilvania va fi organizată ca voievodat autonom în
cadrul Regatului Ungariei. În anul 1176 documentele vremii îl menţionează pe voievodul
Leustachius ca vasal al regelui ungar.

În Transilvania, ca și organizare administrativ-teritorială:

 maghiarii erau organizați în comitate (Bihor, Crasna),

 secuii în scaune (Bistrița),

 sașii în scaune (Brașov) și districte (Sibiu, Sighișoara),

 în timp ce românii în districte autonome în zonele de margine ale Transilvaniei


(Țara Maramureșului, Țara Făgărașului, Țara Almașului).
Voievodul Transilvaniei, vasal regelui Ungariei, are atribuții administrative, judiciare și
militare, beneficiază de o cancelarie proprie și este ajutat de un vicevoievod. Adunarea
generală a nobililor era o instituție cu caracter reprezentativ, alcătuită din „stările” sau
„națiunile” privilegiate (maghiarii, sașii, secuii) și care avea atribuții judecătorești,
fiscale și administrative.

Țara Românească

După ce regalitatea maghiară a reușit să își impună controlul asupra Transilvaniei,


aceasta va încerca să își extindă dominația și asupra regiunilor din sudul Carpaților.
Dorința regalității maghiare era de a ajunge să stăpânească drumul comercial de la
Dunărea de Jos.

„Diploma Cavalerilor Ioaniți” (1247)

Invazia tătaro-mongolă din anul 1241 va determina regalitatea maghiară să colonizeze


cavalerii teutoni în Țara Bârsei. Cum aceștia vor manifesta anumite ambiții politice
concurente, regalitatea maghiară îi va alunga pe cavalerii teutoni și va aduce cavalerii
ioaniți în Banat. Astfel, „Diploma Cavalerilor Ioaniți” din anul 1247 constituie un izvor
istoric deosebit de important, care prezintă realitățile social-economice și politice din
cuprinsul zonei aflată între Carpați și Dunăre.

„Diploma a Cavalerilor Ioaniți” a fost acordată de către regele maghiar Bela al IV-lea și
reprezintă, în esență, un fel de contract feudal cu ioaniții. Documentul descrie bogăția
teritoriului acordat cavalerilor ioaniți, cu pășunile, fânețele, pădurile, iazurile și morile
situate pe el și conține numeroase sfaturi. Pe lângă aspectele economice enumerate,
izvorul menționează și aspecte de natură socială: „mai marii pământului” („maiores
terrae”) sau țăranii („rustici”). 

Aspectul cel mai important îl reprezintă, însă, menționarea formațiunilor politice


existente aici, și anume cnezatele lui Ioan și Farcaș și voievodatele lui Seneslau și
Litovoi.

Etapele formării Țării Românești

Constituirea statului medieval în Țara Românească s-a desfășurat pe parcursul a câtorva


mari etape.

Revolta lui Litovoi și „descălecatul” lui Negru Vodă

 Într-o primă etapă are loc confruntarea de la 1277 dintre voievodul Litovoi și


regele maghiar Ladislau IV, în încercarea voievodului român de a se desprinde de
sub suzeranitatea regalității maghiare. Litovoi este ucis în lupta care a avut loc,
iar fratele lui, Bărbat, e luat prizonier și apoi răscumpărat. Bărbat va recunoaște
suzeranitatea maghiară, iar teritoriile vor rămâne sub regim de vasalitate în
stăpânirea voievodului român.

 Statul ungar va trece printr-o grea criză politică la sfârșitul secolului al XIII-lea,
ceea ce va determina regalitatea maghiară să reducă tot mai mult autonomia
Transilvaniei. Acesta este contextul în care tradiția îl menționează pe Radu Negru
sau Negru Vodă ca plecând din Făgăraș și descălecând în Argeș, la Câmpulung.
Trebuie să menționăm că Negru Vodă este un personaj considerat de mulți
istorici ca fiind legendar. Acest „descălecat” al lui Negru Vodă poate fi socotit
debutul procesului de constituire a Țării Românești. Descălecatul, coborârea de
pe cal, este termenul utilizat de cronicari pentru desemnarea întemeierii țărilor
românești.

 Astfel, se spune în Letopisețul cantacuzinesc că Negru Vodă ar fi trecut pe la anul


1290 Munții Carpați din „Țara Ungurească” și s-ar fi stabilit la Câmpulung,
întemeind Țara Românească. Aceeași informație o regăsim și în
Cronica/Letopisețul Bălenilor, scrisă de Radu Popescu

Domnia lui Basarab I și Banatul de Severin

 Dacă figura lui Negru Vodă este învăluită în legendă, Basarab I, însă, este atestat
documentar. Acesta este menționat de izvoarele istorice ca fiind conducătorul
Banatului de Severin, sub suzeranitatea regalității maghiare. 

 Basarab I va întemeia apoi Țara Românească, prin unificarea voievodatului lui
Litovoi cu cel al lui Seneslau în jurul anului 1300. Un act diplomatic al cancelariei
ungare din 1324 atestă recunoașterea suzeranității maghiare de către Basarab I,
numit „voievodul nostru transalpin”, și face precizări asupra întinderii statului:
Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia și unele teritorii de la nordul gurilor
Dunării (numită de atunci Basarabia).

 În 1330, Basarab I obține independența Țării Românești prin victoria de la


Posada împotriva regelui maghiar Carol Robert de Anjou. Tradiția istorisește că
regele maghiar, înaintând prin Țara Românească, găsește locurile pustii în calea
sa și, în lipsa adversarului, își pregătește întoarcerea spre regat, când este
surprins într-o trecătoare și atacat de români din toate părțile. Victoria de la
Posada a reprezentat, astfel, nu numai victoria împotriva regelui maghiar și
demonstrarea puterii militare și economice a statului muntean condus de
Basarab, ci și obținerea independenței Țării Românești.

 Basarab va cuceri sudul Moldovei de astăzi, care îi va lua numele –


Basarabia. Potrivit jurământului de vasalitate, regele maghiar considera ca feudă
întreaga țară stăpânită de Basarab, inclusiv noile cuceriri. Lui Basarab I i s-a
acordat și titulatura de Întemeietorul, el fiind considerat adevăratul întemeietor
al Țării Românești. 

Domnia lui Nicolae Alexandru și prima mitropolie ortodoxă română

 Consolidarea instituțională întreprinsă de Basarab I Întemeietorul va fi


continuată de urmașii acestuia la tronul Țării Românești. Urmașul și fiul lui
Basarab I, Nicolae Alexandru va manifesta tendințe autocrate și își va lua, astfel,
în 1359, titlul de „singur stăpânitor”. 

 De asemenea, Nicolae Alexandru va înființa Mitropolia Ungrovlahiei (dependentă


de Constantinopol), ceea ce reprezintă aderarea oficială la credința ortodoxă.
Atitudinea lui Nicolae Alexandru era, astfel, un vădit act de respingere a
pretențiilor politice emise de regalitatea maghiară și a încercărilor de catolicizare
ale acesteia.

Domnia lui Vlaicu-Vodă

 Fiul lui Nicolae Alexandru, Vladislav I, Vladislav Vlaicu sau Vlaicu-Vodă, cum a
mai fost numit (1364-1376), se va încorona fără acordul regelui maghiar Ludovic
I de Anjou. Considerându-se insultat de atitudinea domnului muntean, Ludovic I
organizează, în 1366 și 1368, două expediții militare împotriva Țării Românești.
Vlaicu-Vodă va depăși conflictele militare, politice și religioase avute cu regele
Ludovic I, aplanând neînțelegerile și recunoscându-i regelui maghiar
suzeranitatea. În schimbul recunoașterii suzeranității ungare, Vlaicu-Vodă va
obține titlul de ban de Severin și duce de Făgăraș.

 Vlaicu-Vodă va întreprinde, de asemenea, și numeroase acțiuni reformatoare ale


statului: bate primele monede de argint ale Țării Românești în 1365 și acordă
privilegii comerciale brașovenilor. Totodată, organizează instituțiile civile și
bisericești ale statului, întemeind în 1370 cea de-a doua mitropolie din Țara
Românească, cu sediul la Severin. Vladislav Vlaicu se va intitula în actele vremii
Io Vladislav, mare voievod, domn și singur stăpânitor a toată Ungrovlahia.

Moldova

Asemeni Țării Românești, și formarea statului medieval Moldova a fost realizată


în mai multe etape și pe parcursul a mai multor secole.

Izvoare istorice

Scrierile medievale, precum Cronica lui Nestor sau Povestea vremurilor de demult,


amintesc de formațiuni politico-administrative în regiunile cuprinse între estul
Carpaților, Nistru și Marea Neagră, precum țări, codri, cobâle sau câmpuri. În secolul al
XII-lea, cronicile vremii menționează Țara Berladnicilor în centrul Moldovei, Țara
Brodnicilor în sudul Moldovei, și Țara Volohilor în nord-vestul Moldovei. O cronică din
secolul al XIII-lea amintește în nord-estul Moldovei o Țară a Bolohovenilor (etimologia
făcând trimitere la termenul voloh).

Din secolul al XIII-lea, Moldova se regăsește sub dominația tătarilor, care, după marea
invazie din 1241-1242, își stabilesc centrul politic la gurile Dunării. Alegerea acestui loc
ca și centru politic este ușor de înțeles dacă ne gândim la importanța economică pe care
o avea, pe aici trecând drumul comercial ce lega Europa Centrală de Marea Neagră.

„Descălecatul” lui Dragoș

 În anul 1347, Ludovic I îi învinge pe tătari la răsărit de Carpaţi, lăsându-l aici pe


unul dintre participanţii la campanie, Dragoş, cneaz în Maramureş, ca voievod a
unei mărci de apărare împotriva tătarilor – eveniment păstrat în istorie ca
„descălecatul” lui Dragoș. Cronicile ne spun că voievodul român Dragoş a plecat
într-o zi la vânătoare și, în timp ce urmărea un zimbru, a trecut din Maramureş
până la apa numită Moldova (de unde se trage și numele țării). Fiindcă i-a plăcut
foarte mult locul, s-a aşezat acolo şi a populat ţara cu români aduși din
Maramureş.

 Urmașii voievodului Dragoș, Sas și Balc, păstrează relația dependentă de coroana


maghiară.

„Descălecatul” lui Bogdan

 În 1359, un alt cneaz din Maramureş, pe nume Bogdan, trece – „descalecă” – în


Moldova și îl alungă pe nepotul lui Dragoş, Balc. Această acțiune poate fi privită
ca o răscoală, o încercare de înlăturare a dominației maghiare. 

 Deşi Dragoş este primul care a descălecat în Moldova, totuşi Bogdan I este numit
cel dintâi domn al ţării, fapt explicabil prin aceea că descălecatul lui Dragoș a fost
făcut sub tutela Ungariei. Dragoş este considerat, astfel, începătorul, în timp ce
Bogdan I este considerat a fi adevăratul întemeietor al Moldovei.

 Bogdan desființează suzeranitatea maghiară asupra Moldovei în luptele din 1364-


1365 cu Ludovic de Anjou, și Moldova devine independentă. Capitala sa este
stabilită la Baia.

Consolidarea statului Moldova

Consolidarea statului va avea loc în timpul urmașilor lui Bogdan: Lațcu, Petru Mușat,
Roman I și Ștefan I. 
Petru I Mușat (1376-1391) va întemeia o mitropolie ortodoxă la Suceava în 1386, unde
va muta și capitala Moldovei. În încercarea sa de a contracara tendințele expansioniste
maghiare, Petru I Mușat va inaugura, în 1387, tradiția depunerii jurământului de
vasalitate față de regele Poloniei, Vladislav I Iagello. Tot el este primul domn moldovean
care bate monedă. Va acorda, de asemenea, un important împrumut financiar regelui
polonez, primind, în schimb, ca și garanție, Haliciul și Pocuția (motiv ulterior de conflict
între cele două state). Aceste date oferă informații prețioase despre statutul politic și
economic al Moldovei la acea vreme.

Roman I (1392-1394) va spori teritoriul Moldovei pâna la Dunăre și Marea Neagră.


Astfel, el se va autointitula, în 1393, mare singur stăpânitor și domn al Țării Moldovei,
de la Munte până la Mare – titulatură care exprimă clar desăvârșirea teritorială a
Moldovei și extinderea sa înspre sud, prin înglobarea gurilor Dunării.

Alexandru cel Bun (1400-1432), fiul lui Roman I, va întreprinde în continuare o serie de


măsuri menite să consolideze din punct de vedere politic, instituțional, economic și
cultural Moldova. Datorită domnului Alexandru cel Bun, în 1401, patriarhul
Constantinopolului va recunoaște mitropolia Moldovei. Domnitorul moldovean va
încuraja comerțul, acordând privilegii, în 1408, negustorilor polonezi. A fost un
domnitor blând și pașnic (de unde i se trage și apelativul „cel Bun” ), domnia sa
corespunzând unei politicii externe de echilibru între Ungaria şi Polonia.

Dobrogea

Teritoriul cuprins între Dunăre și Marea Neagră a fost sub influența politică a
Imperiului Bizantin.

Documentarea primelor formațiuni politice

Menționarea primelor formațiuni politice în regiunea Dunării de Jos este


documentată de prin secolul al X-lea. O serie de inscripții scoase la iveală în zona
Constanței, precum cea din anul 943, care a fost descoperită lângă comuna Mircea
Vodă, menționează un anume jupan/jupân (conducător) Dimitrie. O alta din 992,
descoperită la Basarabi-Murfatlar, îl pomenește pe jupânul Gheorghe. 

În secolul al XI-lea, avem mărturiile Anei Comnena, prințesă bizantină cu pasiuni


pentru istorie. Aceasta scrie lucrarea Alexiada, în care menționează existența unor
formațiuni politice dobrogene, amintind numele conducătorilor lor: Tatos sau Chalis în
regiunea Silistrei, Sacea/Sața/Satza în Delta Dunării și Sestlav în regiunea Vicinei.
Originea acestora este amplu dezbătută, cel mai probabil conducătorii fiind de origine
pecenegă. Istoricul Nicolae Iorga consideră ca cei trei conducători ar putea să fi fost
români „dicieni” (dobrogeni), sau, dacă totuși ar fi fost pecenegi, ei stăpâneau cnezate de
români „dicieni”. 
În secolul al XII-lea, Cronica lui Nestor relatează momentul în care cneazul Kievului,
fiind chemat de bizantini să lupte împotriva bulgarilor, a găsit în zona Dobrogei în jur de
80 de cetăți. În jurul acestora au apărut, astfel, primele formațiuni prestatale
dobrogene. În secolul al XIV-lea, se constituie, astfel, statul dobrogean incipient în jurul
Țării Cavarnei (situată între Mangalia și Varna, în Bulgaria de astăzi), cu reședința la
Caliacra. Acesta se afla sub conducerea lui Balica (1346-1354), însă gurile Dunării erau
încă în stăpânirea Țării Românești, care era condusă la acea vreme de Nicolae
Alexandru.

Stabilirea bazelor statului Dobrogea

Se remarcă urmașul lui Balica, Dobrotici, care primește titlul de „despot” și „strateg” în


calitate de aliat al Imperiului Bizantin. Acesta va uni teritoriile dintre Dunăre și Marea
Neagră și va pune bazele noului stat medieval Dobrogea – care îi și poartă astfel numele.
Capitala statului dobrogean va fi stabilită la Caliacra.

Lui Dobrotici îi urmează la conducerea Dobrogei fiul acestuia, Ivanco (1386-1391), care


are meritul desprinderii țării din sfera dominației bizantine. El va semna un tratat cu
negustorii genovezi și va bate monedă proprie. 

Influența Imperiului Otoman

Pericolul otoman, însă, se apropie. Turcii cuceresc teritoriile de la sudul Dunării, acesta
fiind momentul în care Mircea cel Bătrân (1386-1418) preia controlul asupra statului
dobrogean, alipind în 1388/1389 jumătatea nord-dunăreană a Dobrogei la Țara
Românească. 

La moartea lui Mircea, fiul acestuia, Mihail I reia bătăliile cu Imperiul Otoman,
pierzându-și viața într-o asemenea confruntare în 1420. Dobrogea trece, astfel, în
1420, sub stăpânirea otomanilor până în anul 1878, când, în urma Congresului de pace
de la Berlin este redată României.

S-ar putea să vă placă și