Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Retragerea aureliană din anul 271 (după alte izvoare, 275) nu a însemnat, așa cum susțin
adepții teoriei imigraționiste, părăsirea totală a Daciei. Marea majoritate a populației își
continuă viața pe teritoriul carpato-danubiano-pontic, procesul romanizării continuând
și prin dacii liberi (carpii, costobocii) care nu au făcut parte din provincia romană Dacia.
Pe de altă parte, populația autohtonă va trebui să facă față valului de popoare
migratoare – goții, hunii, avarii, slavii, bulgarii, turcii, tătarii - ce aveau să pătrundă în
zonă.
Țările erau acele formațiuni politice constituite din mai multe sate.
Cnezatele erau formaţiunile politice constituite din două sau mai multe sate şi
aflate sub conducerea unui cneaz.
Voievodatele erau formațiunile constituite din două sau mai multe cnezate şi
aflate sub conducerea unui voievod.
Formațiunile statale s-au format în urma reunirii obștilor sătești pe parcursul secolelor
al IX-lea și al X-lea. La rândul lor, formațiunile prestatale românești au stat la baza
formării statelor medievale românești.
Odată cu emanciparea românilor din Transilvania - care își cereau drepturile politice și
naționale -, unii istorici maghiari și austrieci din secolul al XVIII-lea - al XIX-lea încep
să conteste realitatea celor relatate de Anonymus în Cronica sa. De menționat că o altă
lucrare, din secolul al XII-lea, scrisă mai târziu decât Gesta hungarorum, întărește cele
spuse de notarul anonim. Lucrarea se intitulează Cronica lui Nestor și menționează că
maghiarii i-au găsit aici pe români și pe slavi în trecerea spre Panonia prin Carpații
Păduroși.
În anul 1000 are loc creştinarea maghiarilor şi aceștia îşi formează un stat, sub
conducerea regelui Ştefan I. După anul 1000, statul maghiar va începe cucerirea
Transilvaniei.
Pentru această perioadă a secolului al XI-lea mărturii ne aduce Viața Sfântului Gerard,
scriere despre călugărul benedictin originar din Veneția și venit în misiune la curtea
regelui Ștefan I. Scrierea confirmă cucerirea de către maghiari a voievodatului lui
Gy(u)la (succesor al lui Gelu în Transilvania) între 1002-1003, precum și cea a
voievodatului lui Ahtum, situat între Criș și porțile Transilvaniei, adică în Banat. Centrul
voievodatului lui Ahtum se afla la Morisena (Cenad), unde acesta înființase o mănăstire
ortodoxă; călugărul Gerard va fi numit episcop de Morisena și va transforma mănăstirea
într-una benedictină.
Politica aceasta a colonizării face parte de fapt dintr-un proces mai amplu de
colonizare germană în Europa, urmărind obținerea unor beneficii, precum creșterea
numărului contribuabililor și un sistem de apărare al granițelor mai
eficient. Transilvania apare menționată în documentele ungare ca și țara de dincolo
de pădure - „terra ultra silvam” (într-un act emis de regele Geza al Ungariei în 1075)
sau „in ultrasilvanis partibus” (într-un act emis în 1138 de regele ungar Bela al II-
lea).
Țara Românească
„Diploma a Cavalerilor Ioaniți” a fost acordată de către regele maghiar Bela al IV-lea și
reprezintă, în esență, un fel de contract feudal cu ioaniții. Documentul descrie bogăția
teritoriului acordat cavalerilor ioaniți, cu pășunile, fânețele, pădurile, iazurile și morile
situate pe el și conține numeroase sfaturi. Pe lângă aspectele economice enumerate,
izvorul menționează și aspecte de natură socială: „mai marii pământului” („maiores
terrae”) sau țăranii („rustici”).
Statul ungar va trece printr-o grea criză politică la sfârșitul secolului al XIII-lea,
ceea ce va determina regalitatea maghiară să reducă tot mai mult autonomia
Transilvaniei. Acesta este contextul în care tradiția îl menționează pe Radu Negru
sau Negru Vodă ca plecând din Făgăraș și descălecând în Argeș, la Câmpulung.
Trebuie să menționăm că Negru Vodă este un personaj considerat de mulți
istorici ca fiind legendar. Acest „descălecat” al lui Negru Vodă poate fi socotit
debutul procesului de constituire a Țării Românești. Descălecatul, coborârea de
pe cal, este termenul utilizat de cronicari pentru desemnarea întemeierii țărilor
românești.
Dacă figura lui Negru Vodă este învăluită în legendă, Basarab I, însă, este atestat
documentar. Acesta este menționat de izvoarele istorice ca fiind conducătorul
Banatului de Severin, sub suzeranitatea regalității maghiare.
Basarab I va întemeia apoi Țara Românească, prin unificarea voievodatului lui
Litovoi cu cel al lui Seneslau în jurul anului 1300. Un act diplomatic al cancelariei
ungare din 1324 atestă recunoașterea suzeranității maghiare de către Basarab I,
numit „voievodul nostru transalpin”, și face precizări asupra întinderii statului:
Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia și unele teritorii de la nordul gurilor
Dunării (numită de atunci Basarabia).
Fiul lui Nicolae Alexandru, Vladislav I, Vladislav Vlaicu sau Vlaicu-Vodă, cum a
mai fost numit (1364-1376), se va încorona fără acordul regelui maghiar Ludovic
I de Anjou. Considerându-se insultat de atitudinea domnului muntean, Ludovic I
organizează, în 1366 și 1368, două expediții militare împotriva Țării Românești.
Vlaicu-Vodă va depăși conflictele militare, politice și religioase avute cu regele
Ludovic I, aplanând neînțelegerile și recunoscându-i regelui maghiar
suzeranitatea. În schimbul recunoașterii suzeranității ungare, Vlaicu-Vodă va
obține titlul de ban de Severin și duce de Făgăraș.
Moldova
Izvoare istorice
Din secolul al XIII-lea, Moldova se regăsește sub dominația tătarilor, care, după marea
invazie din 1241-1242, își stabilesc centrul politic la gurile Dunării. Alegerea acestui loc
ca și centru politic este ușor de înțeles dacă ne gândim la importanța economică pe care
o avea, pe aici trecând drumul comercial ce lega Europa Centrală de Marea Neagră.
Deşi Dragoş este primul care a descălecat în Moldova, totuşi Bogdan I este numit
cel dintâi domn al ţării, fapt explicabil prin aceea că descălecatul lui Dragoș a fost
făcut sub tutela Ungariei. Dragoş este considerat, astfel, începătorul, în timp ce
Bogdan I este considerat a fi adevăratul întemeietor al Moldovei.
Consolidarea statului va avea loc în timpul urmașilor lui Bogdan: Lațcu, Petru Mușat,
Roman I și Ștefan I.
Petru I Mușat (1376-1391) va întemeia o mitropolie ortodoxă la Suceava în 1386, unde
va muta și capitala Moldovei. În încercarea sa de a contracara tendințele expansioniste
maghiare, Petru I Mușat va inaugura, în 1387, tradiția depunerii jurământului de
vasalitate față de regele Poloniei, Vladislav I Iagello. Tot el este primul domn moldovean
care bate monedă. Va acorda, de asemenea, un important împrumut financiar regelui
polonez, primind, în schimb, ca și garanție, Haliciul și Pocuția (motiv ulterior de conflict
între cele două state). Aceste date oferă informații prețioase despre statutul politic și
economic al Moldovei la acea vreme.
Dobrogea
Teritoriul cuprins între Dunăre și Marea Neagră a fost sub influența politică a
Imperiului Bizantin.
Pericolul otoman, însă, se apropie. Turcii cuceresc teritoriile de la sudul Dunării, acesta
fiind momentul în care Mircea cel Bătrân (1386-1418) preia controlul asupra statului
dobrogean, alipind în 1388/1389 jumătatea nord-dunăreană a Dobrogei la Țara
Românească.
La moartea lui Mircea, fiul acestuia, Mihail I reia bătăliile cu Imperiul Otoman,
pierzându-și viața într-o asemenea confruntare în 1420. Dobrogea trece, astfel, în
1420, sub stăpânirea otomanilor până în anul 1878, când, în urma Congresului de pace
de la Berlin este redată României.