Adrian Schiop – pe bune/ pe invers

Descriși la unison drept pornografi, mizerabiliști și autoficționari nombriliști, mulți dintre

autorii douămiiști scriu angajat, implicat despre experiențe individuale într-o lume tot mai
obsedată de "datoria" de a avea succes și mai predispusă la uniformizare. Alegând să se expună
în ambalaje și discursuri noi, capabile să redea pulsul societății actuale, ei elimină pe cât posibil
multe dintre ingredientele favorite ale romanului antidecembrist: fir epic linear, personaje cu
biografii exemplare, divagațiile eseistice sau de-a dreptul semidoct-filosifice analiza psihologică
la firul ierbii, tendința moralizatoare ș.a. Acestora milenariștii le preferă sordidul, periferia,
epicul scenarizat, personajele marginale, limbajul descheiat la toți nasturii, autenticitate de/ ca
efect, temele minore. Scriu o literatura de atitudine și cu mesaj, prizată de public si adaptată
nevoilor "omului recent", transformând vocația scrisului la persoana I într-o modalitate de
denunțare a mizeriei si nedreptății sociale și a lipsei de sens într-o Românie a nesfârșitelor
tranziții. În ecuația literaturii douămiiste, agresivitatea promoțională ajunge să conteze mai mult
decât confirmarea estetică, deși majoritatea acestor scriitori nu sunt nici inculți, nici lipsiți de
imaginație. Mimează rigorile sincerității, dar tot ei le uzurpă cu o nonșalanță pe care doar
tinerețea o poate avea, așa cum fac cu toate convențiile, pentru că singura miză importantă
pentru ei e să-și definească identitatea. Să scrie nesocotit despre lumea pe care o trăiesc. Dincolo
de calitățile sau minusurile lor, discutate si supralicitate în mod egal, toate romanele acestei
perioade sunt ficțiuni ale căutării identității, ale delimitării de trecut (sub aspectul limbajului, al
valorilor, al mentalului, al realității înscrise în texte etc) si ale tăierii unui nou drum în discursul
literar actual.

Adrian Schiop a absolvit Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, secția

pedagogie - limba și literatura română, a Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj. Urmează, apoi,
un Master în Lingvistică Integrală la Facultatea de Litere a aceleiași Universități.
A lucrat ca profesor de limba și literatura română (Cluj-Napoca), zugrav, jurnalist
( Evenimentul Zilei, Prezent, Romania Liberă).
A debutat în revista Fracturi (2001) și a publicat romanele: Pe bune/pe invers (Polirom,
2004),  Zero grade Kelvin (Polirom, 2009) si Soldatii (2017).

pe bune/ pe invers ar putea fi considerat un manifest generaționist, la fel ca 69 al lui Ionuț

Chiva sau ca romanului lui Douglas Coupland Generația X, fără a propune soluții, rețete de
supravețuire sau modele de urmat. Alături de Chiva, Schiop face elogiul pasivității elementare, al
blazării si plictiselii, al scepticismului si al deliciului de a fi lider, romanul său fiind tot un
harnașament de cuvinte, intrând adânc în carnea realului, menit să consoleze măcar, daca nu să
vindece această psihoză a pierderii sensului, specifică întregii generații fracturiste. La fel ca în

1
69, nici în romanul lui Schiop nu se întâmplă cu adevărat ceva, firul narativ care ar fi susținut un
demers romanesc,bun sensul clasic al cuvântului , fiind despicat în nenumărate alte povești si
chiar carcase de povești. Un conținut redus de viața trăită este înfășurat bine în șiruri de
metatexte, de texte autoreferențiale, iar rezultatul final este un roman care, practic, nu se poate
povesti . Tot conflictul lui se petrece la nivel discursiv, pe bune/pe invers nefiind, în fond, decât
o carte despre cum să asambleze o ficțiune cu apartenență de roman dintr-un minim material
epic.
Este vorba, pe scurt, de continua pendulare între două perspective diferite, aparținând de
fapt, aceluiași narator aflat la două vârste (biologice și scriitoricești) distincte: autorul-narator-
personaj reia, la 30 de ani, un text mai vechi, scris la 26 de ani, o proză "pe bune" , dar
"îngrozitor de statică și cât se poate de plicticoasă la lectură", după cum singur recunoaște
"Textul de față nu este o relatare pe bune, ci rescrierea unei relatări pe bune". Fiind o rescriere, e,
în mod automat, o ficțiune:" textul meu devine aproape ficțional: tonul e contrafăcut, iar
aserțiunile, deși se referă la fapte reale, sunt in a way simulate”. Din punct de vedere formal,
convenția autoficțiunii este respectată: naratorul poartă același nume cu autorul de pe copertă si
aflăm din text, s-a născut, la fel ca autorul, în comuna Porumbacu din județul Sibiu. Contează
mai puțin adevărul verificabil pentru că, spune Vilain, " și dacă nu mi s-a întâmplat totul, m-am
gândit la el, l-am imaginat si mi l-am asumat în numele meu ca și cum mi s-ar fi întâmplat, deci
mi s-a întâmplat. Cartea nu e, așadar, altceva decât ,,procesul verbal” cam dezlănțuit al
întâlnirilor dintre câțiva tineri studenți la Pedagogie, Litere, Istorie sau Filosofie, pe
scurt, ,,grupul Stiopului”. Sub pretextul de a pune în scenă ficțiunile individuale ale tovarășilor
naratorului, convinși că singura ocupație valabilă într-o Românie retrogradă și alienată și
alienată este aceea de a fabrica extensii de viață surogate ale realului : ,,discutam cu Mircea și îi
împărtășeam planurile mele grandioase vizazi de text și îi spuneam că m-am gândit la o formulă
prin care să-mi readuc și prietenii în povestire, <<îți dai seama, ficțiune pură și dură,
indeterminare spațială, vag de parabolă, și, deodată, stupoare, tone de concret, puzderie de
oameni reali introduși așa deodată, puțind a realitate pe bune>>”.
În ciuda maratonului livresc, pe care limbajul licențios, ,,de strada", nu reușește să-l
domolească defel, există o anumită impresie de viață autentica, pulsatilă, care nu vine neapărat și
exclusiv din atenta diseminare a așa-numitelor ,,efecte de real". Drama incapacității de adaptare
la o lume obsedată de performanța succesului, pe care o trăiesc eroii cărții, reclamă o anumita
empatie și invita, destul de des, la o lectura de identificare. Fragilitatea personajelor (desemnate,
adesea, prin etichete care le confirmă apartenența la niște tipare: ,,ludicul” mircea, ,,pragmaticul”
glava, cristina „betivana"), majoritatea doar figuranți, extensii ale naratorului, voci răzlețe sau
doar schițe ale unor eroi, este extrem de ,,credibilă", întărind efectele de ,,viață", atât de
importante în mecanica autoficțională. Motivul inserării în schema narativă și a altor naratori
denotă dorința de a oferi un supliment de credibilitate. Limbajul acestei literaturi tinere are
funcția jargonului -izolează, distinge, separă, este o marca stridentă a diferenței.

2
 E interesant de observat legătura între discursul literar specific acestei perioade (sfarsitul
anilor 2000) și acela vehiculat de media, de arta contemporană sau de hip-hop, genul muzical
dominant în epocă. ,,Craii” boemi din cartierul studențesc Hașdeu din Cluj (Stiop, Ovidiu,
Minică, Nicu Popa) sunt pătrunși de adevărul propovăduit de poezia străzii, cu care au în comun
dorința de a-și afirma limpede identitatea. Parodierea unor texte faimoase, în evidentă cheie
postmodernă, fixează și mai bine bornele livrești ale cărții, ea nefiind, în fond decât o nesfârșită
înlănțuire de discuții.
Elementul cel mai valoros și mai original al romanului pe bune/ pe invers este limbajul
(preponderent argotic, dar un argou prizat cultural), acesta este marele pariu al cărții. Ca în cazul
majorității autoficțiunilor consacrate, aventura limbajului se dovedește mai spectaculoasă decât
aceea a ,,realului". Vocea dezinhibată, emancipată de pre-judecata că limbajul literaturii nu face
contact niciodată cu acela al realului, propune o enciclopedie de idiolecte și idiomuri ale culturii
și, mai ales, ale subculturii contemporane. Peisajul lingvistic al cărții - home made de un grup de
intelectuali umaniști, cu lecturi haotice -, și nu construcția, buna etalare a cunoștințelor de
naratologie sau epicul dă măsura talentului prozatorului. Obscen, underground, necenzurat, frust
sau, din contra, supralicitat și artificial, dens și plin de aluzii culturale, limbajul este cel care
salvează de la colaps un roman care povestește, în realitate, niște lucruri de o teribila banalitate.
Indemnul épatons les bourgeois este înțeles în literă și aplicat la toate nivelurile, reproducând cu
succes mecanismele autoficționare: eroii sunt marginali, bizari, narcisiști până la limita
patologicului, lumea în care nu se potrivesc sub niciun chip e ,,pe invers", anapoda iar limbajul
nu face decât să reproducă textual, cu fidelitate, această ireversibilă alienare.
Miza identitară e urmărită la acest nivel, personajele capătă culoare prin ceea ce spun sau
prin ficțiunile verbale pe care le fabrică. Protagonistul – narator Schiop se încadrează în profilul
ratatului social – inhibat, complexat, ingenuu, pretins homosexual.
Contrar așteptărilor nu avem de-a face cu un roman pornografic sau cu relatarea picantă a
experiențelor unui gay (cum se întâmpla şi în cartea Ceciliei Stefanescu. Legături bolnăvicioase).
E interesant de aflat - mai ales pentru studierea receptarii actuale - cum de un roman în care
protagonistul își afirma (atât de) vag orientarile sexuale - pasajele care le explicitează sunt
aproape inexistente - a fost citit ca scandalos, un roman cu si despre gay-i etc. Homosexualitatea
e mai curând o găselniță creatoare de diversiune, fiind, poate, un gest asumat de demascare a
unui artificiu de marketing, valabil pe o piață editorială în care ingredientele scandaloase vând
din ce în ce mai mult.
Din toată aceasta paradă eclectică de personaje bizare, fiecare cu discursul său, simple
fantoșe ale vocii autonarative, se disting doua, în jurul cărora Schiop chiar ar fi putut coagula
două nuclee solide. Primul este Mircea Minică, tipul androgin, cu alură de travestit: ,,Se îmbrăca
în stil camp, ,,ca o pațachină” strident conotată homosexual: purta tocuri groase și tot felul de
antichități din avangarda futuristă a anilor '70, pe care le achiziționa de la second plus ca se farda
strident". Cealaltă e Cristina reprezentanta categoriei ,,copiii de KoRn": skinhead, alcoolică,

3
mereu prinsă în trăiri din ce în ce mai egocentrice", partenera de ,,ficțiuni" a naratorului și replica
la feminin a acestuia. Vocația pentru experiment a personajelor e exprimată mai întâi la nivelul
limbajului, gesturile nonconformiste fiind, în realitate, doar niște ,,fapte" de limbaj. Singura
aventura este aceea a limbajului. Asemenea prozatorilor așa-zis ,,minori" ai interbelicului nostru,
eroii lui Schiop fabrică narațiuni minimaliste cu care scot din țâțâni realul, convenția lui, țin un
jurnal de „stări", pigmentat adesea de intervențiile naratorului dintr-un mise en abyme adesea
explicitat.
Fundamental, mai mult decât o ficțiune cu miez confesiv și miză identitară, pe bune/ pe
invers este un text despre autoritatea (sau lipsa de autoritate) a limbajului. Punând sub lupă
relația dintre eu și scris, dintre realitate și realizarea ei lingvistică, romanul se încadrează mai
bine în tiparul autoficțiunii decât multe dintre producțiile generației sale. Confirmat şi de
următoarele două romane, Zero grade Kelvin (2009) și Soldații. Poveste din Ferentari (2013),
într-o direcție care începe, uşor-uşor, să se desprindă de egocentrismul autoficționar, înspre un
epic adevărat, debutul lui Schiop reprezintă unul dintre exemplele pozitive ale acestei perioade
literare, marcată îndeosebi de încercări zgomotoase, manifestări juvenile. Carte-cult a anilor
2000, pe bune/ pe invers repune în discuție reperele culturale din epocă, dar și sensul literaturii,
în general.

BIBLIOGRAFIE:
Pîrjol, Florina, Carte de identități, Editura Cartea Românească, București, 2014. (pp. 228-236).