Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Privighetoarea
Privighetoarea
"Doamne! Ce frumos cântă!", zicea el, dar nu zăbovea mult fiindcă trebuia
să scoată năvodul şi trecea mai departe şi uita de pasăre; dar când în noaptea
următoare privighetoarea cânta şi pescarul trecea pe-acolo, el iar spunea: "Doamne!
Ce frumos cântă!"
Şi a chemat pe sfetnicul cel mare al palatului. Sfetnicul era aşa de mândru încât
atunci când vreunul mai mic decât el îndrăznea să vorbească cu dânsul sau să-l
întrebe ceva el spunea numai atât: P! Adică asta şi cu nimica era totuna.
– Până acuma n-am auzit de ea, a zis sfetnicul. Am s-o caut şi am s-o
găsesc.
Dar unde s-o găsească? Sfetnicul a alergat pe scări în sus şi în jos, a cutreierat
tot palatul, dar toţi cei pe care-i întâlnea şi îi întreba habar n-aveau de vreo
privighetoare. Sfetnicul s-a dus înapoi la împărat şi i-a spus că asta trebuie să
fie o poveste născocită de cei care scriu cărţi.
– Măria ta, a spus el, nu trebuie să crezi tot ce scrie acolo; cărţile,
foarte des, sunt numai născociri. Ba uneori în ele au parascovenii şi vrăjitorii.
Când a auzit asta sfetnicul – iar a început să alerge pe scări în toate părţile; şi
toţi curtenii alergau cu el, fiindcă nu le-ar fi plăcut să fie călcaţi în picioare.
Şi toţi întrebau şi căutau privighetoarea aceea minunată, despre care toată lumea
ştia, dar de care aici la curte nimeni nu auzise.
– Uite ce, fetiţo, a spus sfetnicul, te fac mai mare peste toată bucătăria
şi ai să ai voie să-l vezi pe împărat când stă la masă, numai să ne duci la
privighetoare, fiindcă trebuie neapărat să se înfăţişeze deseară la curte.
Şi s-au dus cu toţii în pădure, acolo unde avea obiceiul să cânte privighetoarea.
Cum mergeau ei aşa, o vacă de prin apropiere a început să mugească.
– Nu! Sunt nişte broaşte, a zis fata. Îndată o s-o auzim şi pe ea. Şi
deodată privighetoarea a început să cânte.
– Cum să nu! Bucuros! a spus privighetoarea şi a cântat de-ţi era mai mare
dragul s-o asculţi.
– Cântecul meu sună mai bine în pădure, a spus privighetoarea, dar s-a dus
cu ei când a auzit că aşa vrea împăratul.
În sala cea mare, în care şedea împăratul, era atârnată la mijloc o prăjină
de aur pe care trebuia să se aşeze privighetoarea. Toată curtea era adunată şi fata
de la bucătărie căpătase îngăduinţa să stea şi ea după uşă, fiindcă acuma i se
dăduse titlul de bucătăreasă împărătească. Toţi erau îmbrăcaţi cu haine de
sărbătoare şi toţi se uitau la pasărea cea mititică şi cenuşie căreia împăratul îi
făcea semn din cap.
– Am văzut lacrimi în ochii împăratului şi asta-i pentru mine cea mai mare
comoară! Mai mare răsplată nu vreau! Şi iar a cântat un cântec cu glasul ei dulce.
Tot oraşul vorbea de pasărea cea minunată. Când doi oameni se întâlneau,
oftau numai şi se înţelegeau; unsprezece copii cocoşaţi au fost porecliţi cu numele
ei, dar nici unul nu cânta ca ea.
– Trebuie să fie iar o carte despre pasărea noastră vestită în toată lumea,
a spus împăratul.
A cântat de treizeci şi trei de ori aceeaşi bucată şi tot n-a obosit. Toţi
voiau s-o mai audă, dar împăratul a spus că acuma trebuie să cânte şi
privighetoarea cea adevărată. Dar când au vrut s-o cheme, ia-o de unde nu-i. Nimeni
nu văzuse că zburase pe fereastră şi plecase în pădurea ei.
– Dar nu-i nimica, au spus ei, avem acuma o pasăre şi mai minunată.
Şi iar au pus jucăria să cânte şi asta era a treizeci şi patra oară când
auzeau aceeaşi bucată, dar tot n-o învăţaseră pe de rost, fiindcă era foarte grea.
Maestrul de muzică a adus nişte laude grozave păsării şi a spus că e mai bună decât
privighetoarea cea adevărată şi asta nu numai în ce priveşte îmbrăcămintea şi
pietrele scumpe, dar chiar şi în ce priveşte alcătuirea ei pe dinăuntru.
Privighetoarea cea adevărată a fost izgonită din împărăţie. Pasărea cea plăsmuită
îşi avea locul ei pe o pernă de mătase, chiar lângă patul împăratului. Toate
darurile pe care le primise erau adunate împrejuru-i şi ea acuma căpătase un titlu
mai mare, era "Cântăreaţă a iatacului maiestăţii sale imperiale" şi avea rangul
întâi de pe partea stângă, fiindcă împăratul socotea că partea cea mai nobilă e
aceea în care e inima şi inima şi la împăraţi tot în stânga e aşezată. Maestrul de
muzică a scos despre pasărea cea plăsmuită o lucrare în douăzeci şi cinci de
volume; era o lucrare aşa de savantă şi de lungă şi plină de cuvintele chinezeşti
cele mai grele, încât toţi se grăbeau să spună că au citit-o şi au înţeles-o,
fiindcă altfel ar fi fost luaţi drept proşti şi călcaţi în picioare.
Într-o seară însă, când pasărea tocmai cânta foarte frumos şi împăratul
şedea în pat şi o asculta, înăuntrul ei s-a auzit deodată o pârâitură şi ceva a
plesnit. Toate rotiţele s-au desfăcut şi muzica s-a oprit.
Au mai trecut cinci ani şi iată că toată ţara a fost copleşită de o mâhnire
adâncă şi adevărată. Chinezii ţineau la împăratul lor şi acuma el se îmbolnăvise şi
nu mai avea mult de trăit. Fusese chiar ales alt împărat şi poporul stătea pe
stradă în faţa palatului şi tot întreba pe sfetnicul cel mare cum îi mai merge
împăratului.
Împăratul zăcea, rece şi galben la faţă, în patul lui larg şi măreţ. Toată curtea
credea că a murit şi toţi se duseseră să se închine împăratului celui nou.
Slujitorii ieşiseră pe afară să vorbească despre această întâmplare şi slujitoarele
aveau sindrofie. În toate părţile, prin săli şi coridoare puseseră covoare groase
ca să nu se audă paşii şi de aceea era atâta linişte. Dar împăratul încă nu murise.
Şedea ţeapăn şi galben în patul lui măreţ cu perdele de catifea şi ciucuri grei de
aur. Fereastra era deschisă şi luna pătrundea în odaie luminând pe împărat şi lângă
el pasărea cea plăsmuită.
Bietul împărat abia mai putea să răsufle, parcă l-ar fi apăsat ceva pe
piept. A deschis ochii şi a văzut că era Moartea. Moartea îşi pusese pe cap o
coroană de aur şi ţinea într-o mână sabia de aur a împăratului şi în cealaltă
steagul lui cel frumos. De jur împrejur, din faldurile perdelelor mari de catifea
ieşeau nişte capete ciudate, unele urâte, altele drăgălaşe şi blânde; erau faptele
cele rele şi faptele cele bune ale împăratului, care se uitau la el acum când
Moartea i se aşezase pe inimă.
– N-am ştiut că-i aşa, spunea împăratul. Să vie muzica, muzica şi să bată
toba cea mare, să nu mai aud ce spun!
Dar capetele vorbeau mai departe şi Moartea dădea şi ea din cap ca un chinez la tot
ce spuneau.
– Să vie muzica, muzica! striga împăratul. Păsărică de aur frumoasă, cântă,
cântă ceva! Ţi-am dat aur şi pietre scumpe, ţi-am pus la gât chiar papucul meu de
aur, hai, cântă, cântă ceva!
Pasărea însă nu cânta, fiindcă nu era nimeni pe acolo s-o întoarcă, pentru
că ea nu cânta decât dacă o întorceai cu cheia ca pe un ceasornic. Şi Moartea se
uita mereu la împărat cu găvanele pustii ale ochilor şi pretutindeni era o linişte
cumplită.
– Cânt, dar ce-mi dai? Îmi dai sabia de aur? Îmi dai steagul cel frumos?
Îmi dai coroana împăratului?
Şi Moartea i-a dat pentru fiecare cântec câte un giuvaer şi privighetoarea a cântat
mai departe. Şi în cântecul ei era vorba de cimitirele liniştite în care cresc
trandafirii albi şi liliacul înflorit răspândeşte mireasmă şi iarba moale e udată
cu lacrimile celor rămaşi în viaţă. Şi atunci pe Moarte a apucat-o dorul de grădina
ei şi a zburat pe fereastră ca o ceaţă rece şi albă.
– Tot ce vrei! a spus împăratul şi s-a ridicat din pat, s-a îmbrăcat cu
hainele lui împărăteşti şi şi-a strâns la inimă sabia care era de aur greu.