Factorii dezvoltării ontogenetice:

◼ Ereditatea

◼ Mediu

◼ Educaţia

◼ Stadii genetice și de vârstă

Ereditatea

◼ Conceptul „ereditate” provine de la cuvântul

latin heres care însemna moștenitor.
◼ Ereditatea, înteleasa ca înzestrare naturala,
poate fi definita ca si capacitatea
organismelor vii de a transmite de la o
generatie la alta, prin intermediul codului
genetic, mesajele de specificitate ale unei
specii, respectiv patern-ul structural si
functional al acesteia.
 Ereditatea
◼ Pe cale genetica sunt transmise nu trasaturile antecesorilor ci un complex
de predispozitii sau potentialitati. Altfel spus, este nejustificata si lipsita de
temei stiintific extrapolarea calitatilor pozitive sau negative ale parintilor la
nivelul copiilor acestora.
◼ Spre deosebire de caracteristicile morfologice si biochimice, ereditatea
însusirilor psihice este rezultatul unei determinari poligenetice, fapt ce face
imposibila stabilirea unor legaturi de cauzalitate certe între o anumita gena
si structura unuia sau altuia dintre procesele psihice.
◼ Diversitatea psihica a subiectilor umani nu este rezultatul exclusiv al actiunii
factorilor ereditari ci si al factorilor de mediu, fenotipul rezultând spre
exemplu din interactiunea particulara a genotipului individului cu mediul
general în care acesta îsi desfasoara existenta;
◼ Determinatiile ereditare se pot exprima la diferite momente de vârsta sau
pot rămâne în stare latenta pe tot parcursul vietii individului în absenta unor
factori activizatori adecvati. Transpunerea predispozitiilor ereditare din stare
potentiala în stare de functionalitate efectiva depinde de existenta unei
actiuni favorizante specifice.
◼ Unele aspecte ale vietii psihice, sunt puternic determinate ereditar
(temperament, aptitudini, emotivitate) iar altele (caracter, vointa, atitudini)
poarta într-o mai mica masura pecetea impusa de ereditate;
 Mediul
Conceptul de mediu se refera la ansamblul conditiilor si factorilor ce caracterizeaza
si definesc spatiul existentei individului. Mediul include astfel totalitatea
elementelor cu care subiectul uman interactioneaza, direct sau indirect, pe parcursul
dezvoltarii sale.
În functie de caracterul indirect sau direct al influentei exercitate de catre mediu asupra
existentei si dezvoltarii individului facem distinctia între conditii si factori de mediu.
◼ Conditiile de mediu exprima trasaturile generale, globale, ale spatiului de existenta si
exercita asupra dezvoltarii individuale o influenta mediata, indirecta, iar
◼ factorii de mediu se refera la ansamblul influentelor fizice si socio-culturale directe.
Distingem în acest context existenta a doua planuri majore în care factorii de mediu
actioneaza asupra individului:
◼ planul factorilor natural-geografici
◼ Planul factorilor de ordin socio-cultural.
În rândul factorilor natural-geografici includem cu precadere relieful, clima, temperatura
iar factorii de ordin social includ familia, grupul de prieteni, contextul cultural al
existentei individului etc.
Facem precizarea ca actiunea celor doua categorii de factori mentionati anterior asupra
dezvoltarii individului este una de tip convergent, în sensul ca determinarea
exercitata se caracterizeaza prin concomitenta iar diferentierea realizata între acestia
este una pur teoretica.
Mediul
Termenul „nisa de dezvoltare” desemneaza atât pozitia pe care
individul o ocupa în cadrul mediului său de existenta cât si tipul de
relatii pe care acesta le instituie, utilizeaza si valorifica în acest
context. Altfel spus, prin nisa de dezvoltare întelegem totalitatea
conditiilor si factorilor de mediu cu care subiectul uman intra în
relatie la o anumita etapa de vârsta (Super, C.M., Harkeness, S.,
1986).
Nisa de dezvoltare (cf. Iacob, L., 1999) include în structura sa
urmatoarele componente de baza:
a. obiectele si locurile accesibile copilului de diferite vârste;
b. reactiile si raspunsurile anturajului fata de copil si comportamentele
sale;
c. cerintele adultului fata de copil exprimate în termeni de competente
încurajate, vârsta la care acestea sunt solicitate si nivelul de
performanta impus;
d. activitati propuse sau impuse copilului si acceptate de catre acesta.
Educaţia

◼ Educaţia are sarcina de a identifica

predispoziţiile native, potenţialităţile
latente moştenite ereditar şi, ulterior, de a
crea şi organiza influenţele de mediu în
vederea realizării, împlinirii acelor
potenţialităţi.
Modelele teoretice ale dezvoltării şi educaţia
Perspectiva ereditarista

Perspectiva ereditarista acrediteaza în ceea ce priveste dezvoltarea

ontogenetica a fiintei umane ideea existenta unui determinism absolut
si imuabil al ereditatii.
Perspectiva ereditarista porneste de la premisa conform careia
ereditatea, prin intermediul conditionarii genetice, guverneaza de la
început si pâna la sfârsit dezvoltarea fizica si psihica a individului,
inclusiv atitudinile si comportamentele acestuia.
Gratie codului genetic, înteles ca program informational de sorginte
biologica ce include secvente de comanda unitare, dezvoltarea
ontogenetica este riguros structurata si coordonata de catre
mecanismele ereditatii.
Postulând faptul ca devenirea fiintei umane este în totalitate coordonata
de programul genetic al acesteia iar dezvoltarea, inclusiv cea psihica,
este un reflex corelativ al maturizarii biologice a organismului,
perspectiva ereditarista limiteaza sau chiar elimina mediul si educatia
din constelatia factorilor dezvoltarii ontogenetice.
 Modelele teoretice ale dezvoltării şi educaţia
Perspectiva ambientalista

Daca teoriile ereditariste supraliciteaza determinarea de tip genetic a

dezvoltarii, abordarile ambientaliste promoveaza, la fel de
unilateral, actiunea factorilor de mediu. Fundamentarea teoretica
a paradigmei explicative anterior mentionate este oferita cu
precadere de orientarea psihologică behavioristă.
Premisa centrala a behaviorismului este aceea ca, în realitate, omul
nu actioneaza ci reactioneaza la variatele stimulari ale
mediului, comportamentul uman putând fi astfel în totalitate
analizat si explicat prin intermediul schemei functionale stimul-
raspuns (S-R).
Considerând comportamentul uman ca fiind o suma de reactii la
diversele stimulari venite din partea mediului, adeptii scolii de
gândire ambientaliste sustin punctul de vedere behaviorist,
respectiv faptul ca prin controlarea acestor stimulari pot fi
controlate reactiile individului si implicit comportamentul si
conduita acestuia.
Modelele teoretice ale dezvoltării şi educaţia
Perspectiva integrativa
Perspectiva integrativa are ca punct de plecare
reconsiderarea globala a actiunii factorilor ereditari si de
mediu asupra dezvoltarii ontogenetice a fiintei umane.
Premisa pe care se întemeiaza perspectiva integrativa este
aceea ca orice tratare unilaterala a dezvoltarii
ontogenetice, fie ca aceasta este de tip ereditarist sau
de factura ambientalista, este atât incorecta din punct de
vedere stiintific cât si neproductiva în plan actional.
Acest fapt necesita o abordare globala si integrativa a
dezvoltarii fiintei umane, abordare în interiorul ei se
urmareste, pe de o parte, surprinderea valorii si limitelor
atât a determinarii ereditariste cât si a celei ambientaliste
iar pe de alta parte, identificarea modului în care
ereditatea si mediul interactioneaza în ceea ce priveste
dezvoltarea ontogenetica.
Factori şi principii fundamentale ale educaţiei
Factori cognitivi şi metacognitivi
Principiul 1: Învăţarea este un proces activ,
voluntar, personal şi mijlocit social.
Prin învăţare sunt descoperite şi elaborate
semnificaţii, graţie prelucrării informaţiilor şi a
datelor oferite de experienţa personală şi de
confruntările interpersonale. Pe durata
procesului de învăţare, subiectul creează şi
dezvoltă semnificaţii şi interpretări personale,
adeseori prin interacţiune cu alţii.
Principul 2: Subiectul angajat în actul învăţării
ţinteşte să creeze interpretări şi configuraţii
coerente în zona cunoştinţelor dobândite,
indiferent de cantitatea şi calitatea datelor
disponibile.
Cei care învaţă elaborează structuri integrate,
reprezentări comune şi sensuri condensate,
chiar şi în condiţiile pătrunderii de suprafaţă,
cuprinderii superficiale a faptelor, conceptelor,
legităţilor şi teoriilor prezentate.
Principiul 3: Construcţia cunoştinţelor,
structurile cognitive noi se realizează prin
integrarea cunoştinţelor anterioare.
Deoarece background-ul şi experienţa diferă
semnificativ de la persoană la persoană şi
pentru că intelectul prelucrează informaţia
holistic şi în baza unor semnificaţii, indivizii
interpretează şi organizează informaţia în
manieră personală.
Principiul 4: Învăţarea este semnificativ
facilitată de utilizarea strategiilor puternic
structurate.
Între acestea se disting strategiile meta-
cognitive, cele care exersează subiectul să-şi
orienteze gândirea asupra propriei gândiri, să
aibă acces la introspecţia propriilor operaţii
mintale în timpul efectuării unei sarcini.
Factori afectivi-motivaţionali
Principiul 5: Influenţa motivaţiei asupra învăţării.
Profunzimea şi complexitatea achiziţiilor învăţării,
ce şi cât anume se învaţă şi poate fi evocat. Sunt
capacităţi ce depind de o serie de factori:
a) încrederea în propriile mecanisme de
autocontrol şi în posibilităţile de reuşită;
b) claritatea şi consistenţa valorilor personale şi
sociale, a intereselor şi scopurilor asumate;
c) expectaţiile personale privitoare la succesul sau
eşecul acţiunilor;
d) motivele activităţii de învăţare.
Principiul 6: Rolul motivaţiei intrinseci în învăţare.
Copiii se nasc cu o curiozitate naturală, care se
manifestă în comportamentul lor interogativ şi
explorator. Curând, cogniţiile şi emoţiile intens
negative din şcoală, insecuritatea, teama de eşec,
de pedeapsă, ridiculizare sau stigmatizare
temperează în mare măsură entuziasmul iniţial.
Şcoala este încă destul de ezitantă în a utiliza
căile de susţinere şi dezvoltare a comportamentului
explorator al copiilor. Odată cu intrarea în şcoală,
comportamentul elevilor este condiţionat prin
pedeapsă şi recompensă, iar motivaţia intrinsecă
este substituită de motive externe.
Principiul 7: Principala funcţie a motivaţiei este
de a susţine efortul de învăţare. Efortul însă nu
poate fi prelungit peste anumite limite, deoarece
curiozitatea, creativitatea, gândirea puternic
structurată sunt stimulate numai în sarcini de
învăţare accesibile, de dificultate optimă, cu
elemente de noutate şi provocatoare. Învăţarea
se produce la acele teme la care elevul este
capabil să pătrundă elementele sarcinii şi să
sesizeze o anumită relevanţă sau utilitate
personală. De exemplu, elevii revendică
oportunitatea de a opta pentru anumite teme de
studiu, în acord cu interesele lor.
Factori ai dezvoltării personalităţii
Principiul 8: Oportunităţi şi constrângeri în
dezvoltare. Dezvoltarea fizică, intelectuală,
emoţională şi socială a indivizilor se desfăşoară
după o progresie stadială, iar această
dezvoltare este o funcţie a interacţiunii factorilor
genetici şi de mediu. Un factor important al
dezvoltării îl constituie oportunităţile oferite prin
experienţele de învăţare formală. Se ştie că
elevii învaţă mai bine când materialul de studiu se
înscrie în ţesătura de operaţii mintale de care ei
sunt capabili sau când sarcina şcolară este situată
în zona proximei dezvoltări (Vîgotski).
Factori personali şi sociali
Principiul 9: Diversitatea socială şi culturală.
Învăţarea este facilitată când elevul are
posibilitatea să interacţioneze cu colegi diferiţi
sub aspect cultural, al mediului socio-familial.
Şcolile care stimulează interacţiunile sociale şi
cultivă diversitatea, încurajează gândirea
flexibilă, competenţa socială şi dezvoltarea
morală.
Principiul 10: Acceptare socială, imaginea de
sine şi învăţarea.
Acestea se susţin reciproc atunci când
elevii se acceptă unii pe alţii ca individualităţi, în
contextul unor relaţii de respect şi apreciere
reciprocă. Calitatea relaţiilor interpersonale
oferă indivizilor acces la evaluarea corectă a
situaţiilor, la trăiri şi comportamente pozitive.
Modul de manifestare al profesorilor,
stabilitatea, încrederea şi grija pentru elevi sunt
premise ale dezvoltării sentimentului de
apartenenţă la grup, de respect şi acceptare, de
instaurare a unui climat pozitiv pentru învăţare.
Diferenţe individuale
Principiul 11: Învăţarea devine mai productivă
dacă sunt respectate diferenţele individuale şi
culturale. Principiile de bază ale învăţării,
motivaţiei, evaluării etc., sunt aplicabile la toţi
elevii, indiferent de etnie, limbaj, vârstă, abilităţi
sau statut socio-economic. Cu toate acestea,
învăţarea întâlneşte numeroase obstacole dacă
diferenţele individuale lingvistice, culturale
sociale nu sunt luate în considerare. Diferenţele
individuale reclamă diferenţierea curriculară,
precum şi a tuturor condiţiilor în care învăţarea se
produce.
Principiul 12: Învăţarea este însoţită de anumite
filtre cognitive şi sociale.
Structurile cognitive şi afective, atitudinile şi
convingerile existente la un moment dat, devin
repere individuale în construirea realităţii şi
interpretarea experienţelor de viaţă. În baza
unor structuri cognitive şi atitudinale personale,
indivizii adoptă decizii şi comportamente ca şi
cum ar fi dezirabile pentru ceilalţi, ceea ce
adeseori determină neînţelegeri ori conflicte.
Educaţia
◼ a. I. Kant: Educaţia este activitatea de disciplinare,
cultivare, civilizare şi moralizare a omului iar scopul
educaţiei este de a dezvolta în individ toată
perfecţiunea de care este susceptibil.
◼ b. J. F. Herbart: Educaţia este acţiunea de formare a
individului pentru el însuşi, dezvoltându-i-se o
multitudine de interese.
◼ c. J. Dewey: Educaţia este acea reconstrucţie sau
reorganizare a experienţei care se adaugă la înţelesul
experienţei precedente şi care măreşte capacitatea de
a dirija evoluţia celei care urmează.
Educaţia

◼ E. Durkheime: Educatia este actiunea exercitata de

generatiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte
pentru viata sociala; socializarea metodica a tinerei
generatii; fapt social (caracteristici: exterioritate +
constrângeri).
◼ J. Piaget: A educa inseamnă a-l adapta pe copil la
mediul social adult, adică a transforma constituţia
psihologică a individului în funcţie de ansamblul
realităţilor colective cărora conştiinţa colectivă le
atribuie o valoare oarecare.
Adaptare = asimilare + acomodare