Luceafărul

Mihai Eminescu

Tema și viziunea

Mihai Eminescu a fost un poet, prozator și jurnalist român socotit de cititorii români și
de critica literară drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. El s-a născut în
anul 1850 la Botoșani.

Poemul Luceafărul a apărut în 1883, în Almanahul Societății Academice Social-

Literare România Jună din Viena, fiind apoi reprodus în revista Convorbiri Literare.
Poemul aparține romantismului prin tematică, amestecul de genuri (epic, liric, dramatic),
motive romantice: marea, castelul, oglinda, visul etc.

Romantismul este un curent literar și artistic apărut în Europa pe la sfârșitul secolului

18, atingând apogeul pe la începutul anilor 1800, fiind o reacție împotriva Iluminismului.

Poemul este inspirat din basmul românesc Fata în grădina de aur, cules de austriacul
Richard Kunisch. Acest basm cuprindea povestea unei fete frumoase de împărat izolată de
tatăl ei într-un castel; aceasta se îndrăgostește de un zmeu. Fata se sperie de nemurirea
zmeului, iar din această cauză, el merge la Demiurg ca să îl facă muritor. Demiurgul îi refuză
dorința, iar fata se îndrăgostește de un fecior de împărat cu care fuge în lume. Furios, zmeul îi
desparte prin vicleșug. Peste fată prăvălește o stâncă, iar pe fecior îl lasă să moară în valea
plângerii. Alte surse de inspirație au fost: Fata-n grădina de aur, Mitul zburătorului și
Miron și frumoasa fără corp.

Poemul Luceafărul este o alegorie pe tema geniului, dar și o meditație asupra condiției
umane duale( omul supus unui destin pe care tinde să-l depășească).

Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea, iubirea și

cunoașterea.

Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a două

ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun. Poemul prezintă patru părți.

Încipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic: A fost odată ca-n
povești/A fost ca niciodată. Portretul fetei de împărat este realizat prin superlativul o prea
frumoasă fată și scoate în evidență unicitatea ei terestră. Comparațiile- Cum e fecioara între
sfinți/ Și luna între stele- prezintă dualitatea fetei: puritate și aspirație spre absolut, spre astral.

Partea întâi prezintă o splendidă poveste de dragoste. Iubirea se naște lent din starea de
contemplație și visare, în cadru nocturn, realizat prin motivele romantice: oglindă, marea,
castelul, fereastra, oglinda. Fata se gândește la Luceafăr, stând la fereastra dinspre mare a
castelului. La rândul lui, Luceafărul privește spre castel și se îndrăgostește de fată.
Semnificația alegoriei este aceea ca ființa pământeană, efemeră tinde spre absolut, iar spiritul
superior aspiră spre uman.

Atracția celor doi iubiți este sugerată mai întâi de o chemare, cu scopul de crea dor și
sentimente. La prima chemare a fetei: Cobori în jos luceafăr blând/ Alunecând pe o rază,
Luceafărul se smulge din sfera sa pentru a se întrupa într-un tânăr, un mort frumos cu ochii
vii, aceasta fiind ipostaza angelică. Luceafărul prezintă o frumusețe angelică, el având păr de
aur moale. Fata înțelege nemurirea din ochii lui și refuză să-l urmeze. Acesta, în schimb, vrea
să-i eternizeze iubirea: Colo-n palate de mărgean/Te-oi duce veacuri multe...

Fata îl cheamă din nou, însă Luceafărul vine de această dată într-o ipostază demonică:
O, ești frumos, cum numa-n vis/ Un demon se arată. Luceafărul vrea din nou să o facă eternă,
oferindu-i împărăția oceanului și a cerului, însă fata îl refuză din nou și îi cere să devină
muritor. Citatul eu sunt nemuritor/ Și tu ești muritoare marchează diferența dintre ei, însă
Luceafărul alege să se nască din păcat, primind o altă lege pentru a fi împreună cu ea.

Partea a doua prezintă idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina, și pajul
Cătălin, acesta fiind un Băiat din flori și din pripas. Asemănarea numelor sugerează faptul că
ei fac parte din categoria umană. Cătălin o seduce pe fată, și aceasta începe să-și accepte
condiția de om comun. Cătălina acceptă această dragoste pământeană, însă încă mai aspiră
spre absolut, acest lucru fiind văzut prin M-a prins un dor de moarte. Acest dor de moarte
ilustrează dualitatea ființei umane- aspirația spre absolut și acceptarea iubirii umane.

Partea a treia prezintă planul cosmic. Luceafărul călătorește prin timp și spațiu pentru
a ajunge la Demiurg ca să-l dezlege de nemurire. Demiurgul îl numește acum Hyperion ( cel
care mergea pe deasupra). În mitologie, Hyperion era fiul Cerului, tatăl Soarelui al Lunii, însă
fusese ucis de alți titani din invidie. Hyperion îi cere Demiugului să-l dezlege de nemurire
pentru o Oră de iubire. Pentru aceasta, Hyperion ar trebui să renască iar lipsa lui din Univers
ar aduce haos. Demiurgul îi oferă diferite ipostaze: de geniu, de înțelept, de poet însă
Hyperion refuză totul. În final Demiugul îi dezvăluie infidelitatea fetei și îi dovedește
superioaritatea față de aceasta: Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/Spre-
acel pământ rătăcitor/Și vezi ce te asteaptă.

Partea a patra este în relație de simetrie cu prima, prin interferența celor două planuri:
terestru și cosmic. Peisajul este umanizat, scenele de iubire se petrec departe de lume sub
crengile de tei înflorite. Cătălin își declară dragostea iar fata devine Îmbătată de amor. Într-o
ultimă încercare de aspirare spre absolut Cătălina îl cheamă din nou pe Luceafăr, dar de data
aceasta sub semnul unei stele aducătoare de noroc Norocu-mi luminează. Luceafărul devine
aspru, își asumă eternitatea, superioritatea și o disprețuiește pe fată: Ce-ți pasă ție chip de
lut,/Daco-i fi eu sau altul?. În final, geniul ajunge la concluzia ca viața umană este orientată
pe o cale accidentală și întâmplătoare, iar el afirmă că va rămâne Nemuritor și rece.

Ca și elemente de prozodie, poezia are măsura de 7-8 silabe, ritm iambic și rimă
încrucișată.

La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei și a antitezei dintre omul de
geniu și cel comun Ei au stele cu noroc...Nu cunoaștem moarte. Prezența metaforelor
accentuează ideea iubirii absolute : cununi de stele, palate de mărgean.

În concluzie, poemul Luceafărul este o alegorie pe tema geniului ce prezintă condiția

duală umană și aspirația ființei superioare spre umanizare.